Nu aveți nici un articol în lista d-voastră de dorințe.

Detaliile recenziei

Jurnal 1935-1944

Jurnal 1935-1944

Recenzie a produsului (trimisă în 26 septembrie 2010):
Sub semnul lui “might-have-been”


Tragica sfâşiere lăuntrică şi pendularea între extreme, ce se pot surprinde în întreaga operă a lui Mihail Sebastian, sunt observabile la un nivel mai complex şi mai dramatic în Jurnal, în care începe să consemneze din 1935 şi în care va nota cu o consecvenţă pe care o va respecta aproape în totalitate, până în 1944. Conceput ca un refugiu, ca o modalitate la care apelează sperând că va putea rămâne lucid, nedestrămat în contextul atât de tulbure şi dramatic al epocii, Jurnalul devine cea mai bine realizată scriere, o amplă piesă de teatru, ce dezvoltă o pluralitate de planuri, între care glisarea se face uşurinţă, unite de un invizibil fir al singurătăţii şi al neliniştii, care l-au însoţit permanent pe Sebastian. Jurnalul este o piesă în care regăsim vocile narative din creaţia sa în proză sau în teatru, îl regăsim pe visătorul Miroiu, pe cinicul Ştefan Valeriu, pe idealistul Andronic, dar şi pe lucidul narator din De două mii de ani, toate aceste voci unite sub o unică instanţă ordonatoare, reprezentată de vocea scriitorului Mihail Sebastian, a evreului Iosif Hechter.
Jurnalul reuşeşte să păstreze din Sebastian tot ceea ce înseamnă unicitate, umanitate, demnitate spirituală, el îi oferă ceea ce Liiceanu (în “Sebastian, mon frère”, antologia Sebastian sub vremi) numea „certificatul de fiinţă şi de singurătate”.În această insulă în care Sebastian încearcă să păstreze ultimele urme de umanitate ale unei lumi desprinse parcă dintr-un peisaj apocaliptic, totul pendulează între luciditate şi disperare, între pasiune, febrilitate, speranţă şi inerţie, nepăsare. Proiecte literare începute cu entuziasm şi abandonate cu nepasare, plutiri beatifice în lumea muzicii, urmate de sentimentul de vinovăţie, speranţe adolescentine în poveştile de dragoste, însoţite de o dezamăgire când resemnată, când furioasă – toate acestea compun o existenţă peste care pluteşte permanent pericolul pierderii vieţii într-un mod absurd sau a pierderii individualităţii prin înregimentarea într-un sistem în care tot ceea ce contează este culoarea cămăşii. În faţa acestor pericole, Sebastian simte adesea că trăieşte în afara evenimentelor, că totul se petrece dincolo de el (aşa cum se observa şi la naratorul din De două mii de ani) şi că nu poate să se trezească din coşmar. Uneori, în acest vis funebru, se întrezăresc unele semnale luminoase, în care Sebastian pare că revine la viaţă, îşi face proiecte personale, literare, îşi imaginează cum va fi viaţa de după război, adevărata viaţă, când va putea, în sfârşit, vorbi despre acele zile, cu oroare. Efectul este, însă, de scurtă durată, Sebastian este cuprins din nou de starea de letargie, de incapacitate de acţiune, existând o permanentă frână, venită din gândul că totul este lipsit de sens şi că orice resursă de viaţă este iremediabil pierdută „mă voi mai trezi vreodată? Voi mai reveni cândva la viaţă? Voi mai fi vreodată un om viu?” (p. 465)
Planul războiului este poate cel mai dramatic al Jurnalului, întrucât marchează cel mai puternic criza identitară a lui Sebastian. Este momentul în care încep măsurile antisemite, când Sebastian devine din ce în ce mai evident un paria, când faptul de a fi evreu i se reaminteşte la fiecare pas, urmărindu-l ca vinovăţia unei crime necomise, dar pe care aşteaptă, din clipă în clipă, să o plătească. În colegii săi de generaţie va regăsi nişte străini ce nu îşi mai amintesc primatul spiritual şi interesul pentru creaţie, gânduri care animau climatul intelectual înainte de anii’30.
Aluziile politice însoţesc aproape orice discuţie, deşi Sebastian ar dori să le ignore. Asistă la numeroase scene de frenezie legionară chiar din partea unor oameni care în urmă cu câţiva ani erau comunişti. Relevant în acest sens este episodul în care Haig Acterian şi Marietta Sadova iau prânzul cu Zelea-Codreanu şi reacţia acestora este extatică. Din pricina convertirii gardiste a multora dintre prietenii săi, relaţiile devin îndoielnice, tensionate, Sebastian întrebându-se dacă mai este posibilă o prietenie cu nişte oameni ale căror idealuri îi sunt atât de străine, încât „ar fi suficient să intru eu pe uşă, pentru ca dintr-o dată să facă tăcere, ruşinaţi şi stingheriţi” (p. 113). Această atmosferă de stinghereală, de care se teme Sebastian, nu îl va însoţi decât pe el, căci faţă de el, nimeni nu se sfieşte să facă afirmaţii de un antisemitism clar – de pildă, Eliade susţine că „toţi marii creatori sunt de dreapta” (p. 41).
Din tot cercul de cunoscuţi şi de prieteni ai lui Sebastian, există o serie de relaţii mai complexe şi mai bine conturate, una dintre ele fiind cea cu Eliade. Este uimitoare afecţiunea pe care Sebastian a resimţit-o întotdeauna pentru omul care, ideologic, trecuse la polul antagonic şi îi devenise duşman. Relaţia lor nu a beneficiat niciodată de o expunere clară, tranşantă a sentimentelor şi a părerilor, îndepărtarea realizându-se treptat, lăsând în urmă o impresie de vag, de tăceri iremediabile. Sebastian nu vrea să lase a se destrăma legătura cu Eliade dar crede că, dacă nu mai există nimic care să justifice prietenia lor, aceasta ar merita, totuşi, un ceas sever de despărţire. Aceasta nu s-a realizat, căci Eliade pleacă drept ataşat cultural la Roma, în 1942, iar la reîntoarcerea în ţară nu va veni să îl viziteze. Este un episod care va cântări greu în imaginea lui Eliade, deşi el se va justifica mai târziu, nedorind să îl vadă pe Sebastian tocmai din dorinţa de a nu îi cauza probleme, întrucât el era urmărit de Securitate. Acest episod îl va marca pe Sebastian şi probabil că este momentul în care nu mai simte nicio posibilitate şi nici nu mai are puterea interioară de a reînvia vechea legătură. Sentimentul pe care îl încearcă este cel de scârbă, de inevitabilă invidie, gândindu-se la viaţa înfloritoare pe care o va duce Eliade, în comparaţie cu existenţa sa precară. Imaginându-se în viitor, când coşmarul războiului se va fi sfârşit, nu vede decât o perspectivă deprimantă, căci anilor prosperi ai lui Eliade nu le va putea opune decât anii săi de umilinte. Iată cum, în plin război, în 1942, Sebastian nu mai vede în fostul său prieten un simbol al naivităţii cu care se hazarda în a afirma o serie de absurdităţi sau nedreptăţi. Imaginea ultimă este de infamie morală şi probabil nu va mai suferi modificări, căci notele despre Eliade vor fi din ce în ce mai irelevante şi lapidare. Dezamăgirea în privinţa lui Eliade este o cauză importantă ce îl determină să reflecteze asupra propriei ratări: „la 35 de ani, nici o meserie, nici o resursă, nici o prietenie reală, nici o scăpare. Tot ce am făcut a eşuat lamentabil” (p. 489). Încă din primele note de jurnal, discuţiile cu Eliade se remarcă prin violenţa lor şi prin coloratura lor politică, Eliade fiind văzut ca o persoană credulă, lansând serios zvonuri elucubrante, care circulă prin oraş – de pildă, se încrede orbeşte în directorul ziarului Universul, Stelian Popescu sau în generalul Condiescu şi crede ştiri de genul trădării lui Titulescu faţă de comuniştii ruşi. Totuşi, în ciuda atitudinii lui Eliade, a colaborării sale la revista antisemită Vremea, Sebastian nu vrea să-i piardă prietenia – „pot uita tot ce este excepţional în el, generozitatea lui, tot ce e tânăr, copilăros, sincer în el?” (p. 84). Sebastian continuă să vadă în comportamentul lui Eliade o manifestare a naivităţii, una catastrofală, ce e drept, chiar şi atunci când mărturiseşte că iubeşte Garda şi speră în ea, pentru motivul, evident neconcordant cu activitatea gardistă, al încrederii în primatul spiritual. Mai târziu, cu toate că Eliade îi va rămâne drag, Sebastian va găsi impardonabilă degringolada lui politică. Când, în aprilie 1938, Cuvântul este suprimat din nou şi încep arestâri în rândul gardiştilor, Eliade este intrigat, la fel ca şi ceilalţi prieteni. Sebastian ar vrea, însă, să le spună că este vorfba, de fapt, despre dictatura pe care ei şi-o doresc, cu o singură condiţie – să nu îi afecteze pe ei. Ei vor fi afectaţi, chiar Eliade şi Nae Ionescu ajungând în închisoare, pentru o perioadă scurtă. După moartea lui Codreanu, atitudinea lui Eliade devine oscilantă, se retrage, nu mai vrea să fie căutat, astfel încât Sebastian afirmă că „sunt lucruri ireparabile care nu mai lasă loc nici pentru amintiri” (p. 180), dar este, în curând, surprins de gestul lui Eliade de a-l îmbrăţişa, când se văd, întâmplător, la Revista Fundaţiilor Regale. După ce are o întâlnire cu el, în urma căreia simte că îl recunoaşte pe vechiul Eliade, îl regăseşte, apoi, în aceaaşi efuziune de idei absurde, susţinând că pentru România este mai bun un protectorat german, decât o nouă invadare a jidanilor. Dar nici aceste declaraţii care ar fi putut pune capăt iremediabil oricărei legături, nu îl îndepărtează pe Sebastian de Eliade, poate din aceeaşi dorinţă de a vedea în el simplă naivitate. Ultimul gând referitor la Eliade, consemnat în Jurnal, poartă o notă de nostalgie şi marca unui sentiment al ireparabilului: la moartea Ninei Mareş, soţia lui Eliade, îşi reaminteşte momente din trecut, anii de prietenie, urmaţi de destrămarea care a mers până la ură şi uitare – „totul e mort, pentru totdeauna pierdut” (p. 574). Un sentiment al ireparabilului îl cuprinde şi pe Eliade când notează despre moartea lui Sebastian. Spera să reînvie prietenia cu el, conta pe ea, pentru a se reîntoarce în cultura românească.
Războiul accentuează în Sebastian toate semnele ce ţin de o criză identitară: la nivel interior subliniază caracterul său alarmist şi pune o frână tendinţei sale de a se implica cu pasiune in orice. Nu poate face nici cel mai mărunt lucru în mod superficial, ceea ce provoacă un conflict intrerior, căci în acele vremuri, implicarea cu pasiune nu asigură supravieţuirea. La nivel social, războiul şi guvernarea internă, cu puternice accente antisemite, determină o progresivă îndepărtare de pe scena socială, din pricina apartenenţei sale etnice. De la concedierea de la Revista Fundaţiilor Regale la interdicţia de publicare, Sebastian asistă la naşterea unui sistem în care infamia principală va fi năzuinţa spre individualitate, iar calitatea lui de om va fi pusă sub semnul întrebării. Măsurile antisemite, care se înmulţesc simţitor în anii războiului, îl duc în pragul exasperării, trăind mereu cu spaima că va fi deportat, dar şi suportând cu greu sărăcia, din care nu vede nicio ieşire. Simte un adânc dezgust faţă de orice, totul pare lipsit de sens, chiar şi actul sinuciderii: „aş vrea să dorm, să mor, să uit” (p. 487). Problema identităţii se iveşte din nou – renunţând oficial la apartenenţa sa iudaică, botezându-se, Sebastian ar fi putut beneficia de o serie de ameliorări dar, în această situaţie, scriitorul nu se mai dovedeşte oscilant – Sebastian refuză categoric botezul: „undeva, într-o insulă cu soare şi umbră, înplină pace, în plină securitate, în plină fericire, mi-ar fi, la urma urmelor, indiferent dacă sunt sau nu sunt evreu. Dar aci, acum, nu pot fi altceva. Şi cred că nici nu vreau” (p. 426). Faptul de a fi evreu, această „lepră scumpă” este ceva de care nu vrea să fugă, căci s-a obişnuit până la resemnare, dar şi cu un sentiment de mândrie.
Încă timpul războiului, Sebastian îşi percepe viaţa ca pe o imensă aşteptare, în care nu reuşeşte decât să facă gesturi mărunte, monotone iar pustiul pe care îl resimte îi permite doar simularea unei vivacităţi ce eşuează. În anii cei mai disperaţi ai războiului, Sebastian se străduieşte în zadar să nu se lase destrămat, pierdut, oboseala şi sentimentul inutilităţii îl fac să se teamă că şi-ar putea pierde minimul control asupra sa. „Sunt bătrân, trist, veştejit, apatic, pierdut” (p. 426), afirma la sfârşitul anului 1941, când ororile războiului şi neplăcerile cauzate de conducerea internă nu ajunseseră, încă, la apogeu.
Finalul războiului îl va determina, totuşi, să perceapă un sens şi să simtă că abia atunci începe viaţa adevărată: „după atâţia ani de teroare nu mai avem nevoie să ni se explice ce înseamnă să fii liber” (p. 566). Este o euforie explicabilă, care se va atenua, însă, repede, când Sebastian va realiza că în noua ordine vor începe alte compromisuri şi aceeaşi sinsitră comedie a jocurilor sociale – de pildă, primeşte propuneri de gazetărie de la oameni care înainte îi erau aproape duşmani: Zaharia Stancu, Carandino iar Comarnescu îi propune chiar reluarea postului de redactor la Revista Fundaţiilor Regale. Impulsul său de a vorbi în gazetărie despre toată impostura care continuă în lumea literară este alternat de un dezgust care îi anulează dorinţa de acţiune. Este vorba de aceeaşi oscilare între extreme, care se încheie, ca aproape întotdeauna, cu renunţarea, căci simte că nimic din ceea ce se petrece nu îl mai priveşte. Aceleaşi mecanisme de dinainte de război îşi încep funcţionarea sub noua mască a orientării sovietice – „puţin dezgust pentru eterna Românie, în care nimic nu se schimbă” (p. 570). Sebastian va realiza repede că valorile occidentale ca, de pildă, discreţia sau sentimentul estetic, resimţite până atunci drept necesităţi de viaţă, nu vor mai prima în noua ordine sovietică, în care libertatea marilor mulţimi va avea de rezolvat necesităţi imediate. Libertatea de intelectual care îşi apără singurătatea nu va mai putea fi întreţinută. Deşi conştient de această situaţie, Sebastian nu o poate privi cu tragism căci, simţindu-se eliberat de vechile terori, consideră că singurul lucru care valorează este înfrângerea nemţilor. Ura şi spaimele pe care i le provocase ameninţarea hitleristă îl fac să afirme că „numai exterminarea totală a Germaniei ar putea răscumpăra – pe o balanţă ideală a Justiţiei – tot, sau măcar o parte din ce s-a întâmplat” (p. 564). Bucureştiul i se pare frivol, nepăsător, o provocare pentru ruşi iar Sebastian percepe ca fiind normal, chiar just comportamentul lor ce ajunge, în curând, să înspăimânte oamenii. Sebastian vede, însă, în soldaţii ruşi nişte îngeri salvatori, atitudine explicabilă pentru un om care afirma că „aş fi murit bucuros, ca să grăbesc cu o fracţiune de milimetru prăbuşirea Germaniei” (p. 566). Dincolo de bucuria provocată de învingerea Germaniei, Sebastian se regăseşte pe sine la fel de obosit, destrămat, incapabil de o atitudine practică. Imagini false, chiar comice circulă despre el, de pildă, discută cu un doctor care îl felicită că nu mai e simpatizant al „dreptei”. Simte că viaţa lui adevărată este o insulă, iar acolo este în continuare singur. Singurătatea rămâne acelaşi apăsător sentiment, cu toate încercările lui Sebastian de a-şi refuza decepţii.
Sebastian moare la scurt timp după ce coşmarul nazismului luase sfîrşit, dar sensibilitatea, decenţa şi modul de a privi cultura ar fi intrat într-un nou conflict cu noul sistem totalitar ce se contura. Credinţa sa optimistă, dată de căderea nazismului, că abia atunci începe adevărata viaţă şi că nu mai este nevoie ca cineva să îi înveţe ce înseamnă libertate, se dovedeşte o simplă iluzie. Sebastian, peste a cărui biografie, aşa cum afirma Paul Cernat (“Între somaţiile Istoriei şi utopia Vacanţei”, Observator cultural, 11-18 oct 2007), cade cortina interbelicului, rămâne un simbol al discreţiei, al eleganţei morale şi al simţului estetic.
LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei
LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei