Nu aveți nici un articol în lista d-voastră de dorințe.

Detaliile recenziei

Jurnal 1935-1944

Jurnal 1935-1944

Recenzie a produsului (trimisă în 19 august 2011):
Evreu. Antisemitism. Cel de-al Doilea Război Mondial. Muzică. Teatru. Romane. Femei. Pe scurt: Mihail Sebastian. Mihail Sebastian văzut prin prisma jurnalului său. Acest jurnal - aşa cum afirmă Eugen Simion - "arată o sinceritate pe care puţini scriitori români şi-au permis-o". Dacă Mircea Eliade, în jurnalul intitulat "Şantier", foloseşte nume fictive, Sebastian manevrează un adevărat "material incendiar", realizând o radiografie a personalităţilor anilor '30 şi începutul anilor '40.
Mihail Sebastian, pe numele său real Iosif Hechter, a fost una dintre personalităţile culturale evreieşti ale Bucureştiului interbelic şi nu numai. A dovedit o pasiune pentru genul epistolar, dovadă stând studiul său despre corespondenţa lui Marcel Proust. Cu toate acestea, Sebastian nu crede în jurnalul lui. Consideră că rolul unui jurnal este găsirea unui destinatar. Nu i se pare normal să scrie doar pentru sine. Astfel, ajunge să îşi considere jurnalul un eşec, "ceva artificios". Există momente în care se gândeşte chiar să îl distrugă, nebănuind că acesta va reprezenta opera sa capitală, dar sunt şi clipe în care regretă momentele de pauză: "Totuşi, am regretat de atâtea ori că n-am avut destulă vitejie ca să continui jurnalul meu în ultima jumătate de an. Trebuia să privesc cu ochii deschişi tot ce s-a întâmplat de atunci. Mă gândesc acum la lunile mele de «zonă» şi parcă nu regăsesc atmosfera lor de teroare". (p. 285)
Fără să vrea, jurnalul devine pentru el un loc de refugiu în faţa nebuniei istoriei. Astfel, unul dintre rolurile păstrării sale cu regularitate îl reprezintă uşurinţa de a analiza obiectiv situaţia naţională şi contextul politic, mai ales în timpul războiului. Cu toate acestea, Sebastian păstrează permanent sentimentul că nu reuşeşte să transpună adevăratele sale trăiri în cuvinte: "Jurnalul ăsta nu-mi serveşte la mare lucru. Îl recitesc uneori şi mă dezolează lipsa lui de sunet adânc. Lucruri consemnate fără emoţie, cenuşiu, inexpresiv. Nu se vede nicăieri că-l scrie un om care merge, zi de zi, ceas de ceas, cu gândul morţii lângă el. În el. Mi-e frică de mine însumi". (p. 391)
Are tot timpul sentimentul că nu i se întâmplă nimic remarcabil: "De duminică seara, de când sunt înapoi la Bucureşti, nicio întâmplare personală”. Principalul contraargument îl reprezintă însă contextul istoric: condiţia sa de evreu şi desfăşurarea vieţii sale în mijlocul antisemitismului din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Pe plan profesional, la invitaţia profesorului său, Nae Ionescu, Sebastian ajunge să colaboreze la revista „Cuvântul”. Îl admiră enorm pe Nae Ionescu şi vede în echipa de la „Cuvântul” o adevărată familie. Pentru el, redacţia era o a doua casă. După ce scrie romanul „De două mii de ani”, îi cere profesorului său să îl prefaţeze, dar are neplăcuta surpriză de a primi o prefaţă antisemită, care a declanşat un scandal de proporţii. De atunci, „Cuvântul” s-a întors împotriva lui Sebastian, iar în romanul-dosar „Cum am devenit huligan”, acesta afirmă: „«De două mii de ani» a fost un act riscat de sinceritate. Pe urma lui, rămâne o casă pierdută, un simbol căzut, o mare prietenie săgetată. Puţin scrum, atâta tot”. (p. 90)
Reuşeşte totuşi să îşi păstreze luciditatea pentru a putea judeca raţional fiecare acţiune întreprinsă de Nae Ionescu. Cu toate că a fost profund rănit de profesorul pe care îl admira atât de mult, Sebastian are forţa de a judeca lucrurile în mod obiectiv şi de a nu denigra imaginea acestuia: „Este fără îndoială cel mai interesant şi mai complex om pe care l-am cunoscut. Asta în ciuda tuturor celor ce s-au întâmplat şi se vor mai întâmpla – în stare să mă edifice asupra valorii lui morale, dar nu şi să mă dezamăgească în ce priveşte calităţile lui de inteligenţă”. (p. 30)
Punctul de pornire al dramei lui Sebastian în ceea ce priveşte relaţia sa cu Nae Ionescu nu îl reprezintă însă prefaţa romanului „De două mii de ani”, ci faptul că diaristul „îl admiră pe omul de carte, dar nu îl urmează pe omul politic”. (Eugen Simion) Mihail Sebastian este, pe rând, încântat, contrariat şi dezamăgit de Nae Ionescu deoarece acesta dă dovadă de nesinceritate şi oportunism în discursurile sale politice şi nu numai. Cu toate acestea, la moartea lui, pe 15 martie 1940, în jurnal, Sebastian notează doar „A murit Nae Ionescu”. (p. 267) În ziua următoare, răbufneşte, refugiindu-se tot în paginile caietelor, şi relatează cu un imens efort de luciditate drama prin care trecuse în ziua precedentă: „Plâns nervos, imposibil de stăpânit, ieri-dimineaţă, intrând în casa lui Nae Ionescu, două ore după ce a murit. Se duce cu el o întreagă perioadă din viaţa mea, acum – acum de abea – definitiv închisă”. (p. 267)
În general, relaţiile lui Sebastian cu personalităţile vremii (Camil Petrescu, Mircea Eliade, Constantin Noica ş.a.) sunt marcate de labilitatea lor politică. Astfel, el se află într-o situaţie fără ieşire deoarece ţine foarte mult la ei, dar nu poate face abstracţie de orientarea lor politică. De exemplu, prietenia de 12 ani cu Mircea Eliade ia sfârşit în momentul în care acesta trece de partea legionarilor. Faţă de Camil Petrescu, Sebastian are o perspectivă schimbătoare, în funcţie de starea sa de spirit. Uneori îi acceptă chiar cu amuzament „camilismele”, alteori este foarte iritat la auzul lor: „Sunt, zicea, în literatura românească numai trei cărţi profunde prin sentimentele lor conjugate: De două mii de ani, Patul lui Procust şi Ultima noapte”. (p. 46)
Apar însă şi oameni cu care întreţine relaţii cordiale, precum Al. Rosetti, care se oferă să îi faciliteze perioada de concentrare, intervenind pe la diferiţi superiori, sau Nora Piacentini, Mircea Şeptilici şi Soare Z. Soare, care acceptă să îi pună în scenă „Steaua fără nume”, sub pseudonimul Victor Mincu.
Pe lângă viaţa socială, Sebastian face adnotări şi despre viaţa lui personală, intimă. Eugen Simion îl numeşte „un homme à femmes”, cu mare succes, ironizându-l uşor: Zoe, Cella, Madelaine şi Thea, „un adevărat cadril”. Cea mai lungă relaţie a sa, dar şi cea mai controversată rămâne, fără îndoială, relaţia cu actriţa Leni Caler. Este gelos, dar trăieşte fiecare minut de dragoste cu maximă intensitate. Despre această caracteristică, Eugen Simion afirmă: „Omul care notează de multe ori cu dezamăgire, alteori cu ironie comportamentul contemporanilor săi, este un spirit complex, cu o sensibilitate în stare de perpetuă alarmă. (...) Iubeşte, deodată sau succesiv, mai multe femei”.
Sebastian se dovedeşte a fi, de asemenea, un mare pasionat de muzică clasică. Deşi se autocaracterizează ca având o memorie muzicală „detestabilă”, devine un foarte bun cunoscător al repertoriului marilor compozitori, primind un post de colaborare la „Revista Fundaţiilor Regale” pentru a scrie articole pe astfel de teme.
Jurnalul devine şi un jurnal de atelier, de unde reies chinurile scriitorului de a-şi definitiva operele. Face diferite însemnări despre un roman – „Accidentul” – şi patru piese de teatru: „Jocul de-a vacanţa”, „Steaua fără nume”, „Ultima oră” şi „Insula”, rămasă neterminată. Deşi procesul scrierii pieselor de teatru este destul de alert, cea mai mare rezistenţă a întâmpinat-o în cazul romanului „Accidentul”, despre care Sebastian nota la un moment dat: „«Accidentul» nu mai poate fi o problemă. Va trebui să-l termin în luna de concediu sau să renunţ definitiv la el. E ridicul să ştiu că de 2 ani jumătate cărţulia asta mă ţine în loc. Nu aveam dreptul să fi investit atâta vreme şi atâta încordare nervoasă într-o carte care devine, fără joc de cuvinte, un fel de «accident» personal”. (p. 214)
În concluzie, jurnalul lui Sebastian este un exerciţiu involuntar de sinceritate, în care scriitorul brăilean arată lumii adevărata sa personalitate, fără cenzurări sau artificii narcisiste. Voci, paşi, chemări... un om... o personalitate... Un îndemn la lectură!
LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei
LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei