Nu aveți nici un articol în lista d-voastră de dorințe.

Detaliile recenziei

Jurnalul fericirii

Jurnalul fericirii

Recenzie a produsului (trimisă în 31 iulie 2009):
Nu m-am învrednicit să citesc „Jurnalul fericirii” decât relativ târziu. Desigur, cartea mi-a trecut cândva prin mâini şi am frunzărit-o. Eram însă necopt pentru caracterul ei fragmentar (ivit, pesemne, din necesitatea rescrierii cărţii din memorie, după ce manuscrisul ei a fost confiscat de comunişti). Acum, la câţiva ani după prima întâlnire, flashback-urile şi „tăieturile” nu mi se mai par deranjante, ci parte din farmecul cărţii.
Ediţia pe care am avut-o la îndemână iniţial a fost cea publicată de Dacia. Între timp, parcurgând un drum sinuos, cartea a văzut din nou lumina tiparului la Polirom, într-o formulă grafică foarte frumoasă şi mult mai atent editată. Greşelile de tipar care apăreau relativ des în vechea ediţie au fost eliminate.
În mod surprinzător, „Jurnalul” vorbeşte despre regimul torţionar din România mai puţin decât mă aşteptam. Dacă mi s-ar fi oferit ocazia, l-aş fi întrebat pe autor de ce nu a alocat mai mult spaţiu descrierii grozăviilor petrecute în închisorile comuniste, ca să vedem mai bine încotro duc promisiunile iluzorii ale celor care au vrut să instituie un paradis fără Dumnezeu şi să creeze un Om Nou incapabil să-şi iubească aproapele.
Repertoriul lecturilor lui N. Steinhardt este uriaş. N-am fost deci (tare) surprins să descopăr, între lecturile lui pe Chesterton, C.S. Lewis şi Bonhoeffer (autori pentru care am o mare preţuire). Steinhardt îl ştie, desigur, pe celălalt evreu convertit, R. Wurmbrand, pe care îl critică niţeluş în carte pentru un anumit gest făcut în închisoare (şi despre care altminteri are o părere foarte bună).
Mi-a reţinut atenţia un detaliu interesant în economia convertirii lui Steinhardt. În 1938 se afla la Interlaken (Elveţia), în aceeaşi perioadă când se ţinea o conferinţă a organizaţiei internaţionale The Oxford Group (o mişcare creştină non-denominaţională, întemeiată de Frank Buchman în 1921). Din cauza afluxului de vizitatori (veniţi la conferinţa OG), autorul aproape nu găseşte loc de cazare. Până la urmă i se oferă o cameră într-un hotel rezervat de oxfordişi.
Ajuns, vrând-nevrând, într-un context invadat de participanţi „a căror principală preocupare e credinţa în Dumnezeu şi grija pentru mântuire” (…) „oricât de mundan să fii şi nu se poate să nu te simţi atras de oamenii aceştia toţi curaţi.” Între ei, un irlandez al cărui nume autorul l-a uitat.
„În dimineaţa dinainte de plecarea lor păşeşte grăbit spre mine: te căutam, îmi spune, voiam să ştii ce am visat: mi-a apărut Domnul şi mi-a încredinţat că te va chema la El. Se vede că-l privesc întrebător, deoarece repetă, explicativ: vei fi printre cei care cred într-însul.”
Au trecut mulţi ani până când visul irlandezului să devină realitate cu privire la Steinhardt („mă rog pentru el în fiecare zi, ca şi pentru grupul de la Oxford”). A fost nevoie şi de o trecere prin închisoare, perioadă la sfârşitul căreia viitorul monah făcea bilanţul:
„Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.”
Emanuel Conţac (vaisamar at gmail.com)
LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei
LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei