Nu aveți nici un articol în lista d-voastră de dorințe.

Detaliile recenziei

Pururi tinar infasurat in pixeli  ii

Pururi tinar infasurat in pixeli ii

Recenzie a produsului (trimisă în 30 iulie 2009):
„Pururi tânăr înfăşurat în pixeli” este o carte în care filosofia îşi găseşte un loc aparte. Şi nu vorbim aici doar de filosofiile lui Mircea Cărtărescu, ci şi de referinţele filosofice. Scrierile din „Pururi tânăr înfăşurat în pixeli” se apropie foarte mult de o autobiografie. Totul începe cu „Cum m-am trezit pe lume”, însă evenimentele nu sunt relatate cronologic, deoarece spre exemplu în scrierea amintită anterior vorbeşte despre o vară petrecută la ţară, pentru ca în „Arhitectura lui peşte” să revină la „M-am născut, incredi¬bil, în anii '50, în secolul trecut din mileniul trecut.”
Pe lângă scrierile autobiografice, în „Pururi tânăr înfăşurat în pixeli” sunt prezente texte în care sunt analizate anumite lucrari. Un exemplu ar fi „Între prea-prea şi foarte foarte”, unde Cărtărescu analizază un editorial publicat de către Nicolae Manolescu în „România literară”, dar şi revista în sine.
În textul care dă titlul cărţii, „Pururi tânăr înfăşurat în pixeli”, Mircea Cărtărescu vorbeşte cu o pasine pe care puţini cititori i-ar fi banuit-o, despre jocurile pe calculator şi despre existenţa unei a doua vieţi la acest nivel al lumii virtuale. De asemenea, el compară viaţa reală cu cea virtuală, subliniile avantajele celei din urmă: <Dacă, vreodată, aş fi consultat de Autorul jocului în care trăim cu toţii şi aş putea să sugerez o singură îmbunătăţire a lui, asta aş îndrăzni să cer: „Doam¬ne, dă-ne, măcar de cîteva ori în viaţă, puterea de a folosi comanda Savel", de a da timpul înapoi, de a şterge remuş-carea, suferinţa, răul provocat altora, de a repara irepa¬rabilul.>
Un roman bun, pe care critica l-a cam ignorat, este „Travesti”. Acesta este povestea scriitorului de succes, Victor, care rememorează un episod din tinereţea sa. Evenimentul care consideră că i-a schimbat viaţa s-a petrecut „acum şaptesprezece ani... drace, acum observ potrivirea de date: în 1973 aveam şaptesprezece ani, iar acum am trei¬zeci şi patru.” Victor tocmai terminase clasa a 11-a la liceul „Dimitrie Cantemir” cand a plecat în tabara de la Budila. Ceea ce trezeste intresul cititorului este importanţa pe care Victor cel matur o dă acestei tabere şi unui oarecare Lulu: „În august am plecat în tabără la Budila (…)viaţa mea s-a-mpărţit de-atunci în perioade cu Lulu şi perioade fără Lulu.”
Tabăra este descrisă ca una tipică, cu liceeni care încearca să se poarte cât mai extravagant şi să iasă în evidenţă. Totuşi, Victor se deosebea foarte mult de colegii săi: „Eram mult mai singur decît sînt acum, cînd sînt foarte singur. Meseria mea, pe atunci, era singurătatea”. Pe ei îi interesa momentul, pe el eternitatea. În momentele în care îşi dorea să se fi purtat ca şi colegii sai, îşi amintea şi încerca să se convingă că trebuie să se obişnuiască cu nefericirea, deoarece îl aşteaptă „mansarda cu un scaun, o masă şi un pat şi cu o sută cincizeci de cărţi de citit pe an”. Era foarte strict cu sine şi şi-a stabilit ca limită vârsta de 30 de ani, până când va trebui să devină “totul sau nimic” Îşi dorea să scrie o carte în care să fie spus totul, care să apară peste 10 ani şi să uimească lumea. Îşi imagina cum va fi găsit mort langa cartea lui, careia îi va dăruia propria viaţă.
Acel Lulu căruia i se dă o asemenea importanţă şi care, după cum declara naratorul, i-a împărţit viaţa în două perioade, nu are o implicare în viaţa lui Victor, atât de mare pe cât s-ar fi aşteptat orice cititor. Lulu este unul dintre cei prezenţi în tabără, descris ca fiind mai degrabă urât „Pitic cu umeri prea laţi, cu o faţă de păsăroi, cu ochii holbaţi şi injectaţi sub sprîncenele îmbinate, mereu transpirat”. O întorsătura în persectiva pe care o are Victor asupra lui Lulu, are loc în ultima seară din tabără. Atunci, la focul de tabără are loc un fel de bal mascat, unde Lulu apare îmbrăcat în femeie. Naratorul rememorează: „ Şi-atunci, Victor, a apărut Lulu. Şi Lulu, Victor, era Femeie. Era curvă, era javră, era putoare, era tîrîtură. Se făcuse linişte şi în mijlocul cercului stătea Lulu: buzele făcute în formă de inimioară, cu un deget de ruj unsuros, ochii cu gene artificiale, negre-catran, zbătîndu-se „dulce", cu codi¬ţe desenate-n dermatograf, obrajii năclăiţi de fond-de-ten, peruca luxuriantă, roşie ca focul, şi aluniţa lipită pe bărbie.” Mai târziu în acea seară are loc o scenă în care cei doi rămân singuri iar Lulu îl săruta pe Victor şi îi ia mâna pe care i-o pune pe chiloţi. Victor fuge în timp ce Lulu strigă după el că doar a glumit.
După câţiva ani, află că Lulu a murit călcat de tramvai pe undeva pe Calea Rahovei. Şi-l imagina pe Lulu, „puştan vesel, în cămaşă cu mînecă scurtă, mergînd pe scara tramvaiului deşi vagonul era aproape gol, izbindu-se de stâlpul staţiei şi prăbuşindu-se sub roţile de oţel”. Şi aşa a început perioada fără Lulu, nu că ar fi existat cu adevărat înainte o perioada cu Lulu.
În cadrul romanului sunt rememorate şi visele lui Victor, iar de multe ori limita dintre real şi ireal este foarte subţire şi chiar insesizabilă. În vise vedea obsesiv o fetiţă care se juca cu păpuşile, pentru ca în final să îşi amintească că el era acea fetiţă: „Fiinţa cu cozi împle¬tite stîngaci, în rochiţa cu un desen în piept, ştiam acum, eram eu. Acum îmi aminteam (dar se numeşte amintire leşi¬nul acela, topirea aceea în chinul nostal¬giei?) pozele străvechi din pachetul pe care-l găsisem cu doi ani în urmă, ciudatul capriciu al mamei de a mă îmbrăca, pînă la patru ani, numai în fată, ezitările ei de mai tîrziu de a-mi vorbi despre primii ani ai mei, cînd locuiam cu toţii pe strada cu nume de muzician din Floreasca.”
Întregul roman este autoreferenţial, trăsătură specifică postmodernismului, dusă chiar la extrem de către Cărtărescu. Practica aceasta este pusă în aplicare în special de persoane cu un interior extrem de tulbure. Cărtescu prin naratorul Victor, nu doar ca vorbeşte despre sine la persoana întai, ci uneori şi la persoana a doua, adică se adresează sieşi: „Mereu am trăit, am gîndit şi am scris pentru tine, Victor, dublul meu fără pată şi prihană, închistat sub apa-ngheţată a oglinzii”. Naratorul vede scriitura retrospectivă ca pe o modalitate de vindecare, u fel de a trece mai departe. El pare să nu scrie pentru cititor, ci mai degrabă pentru a se elibera pe sine: „De tine, Victor, singurul meu prieten, singurul pentru care scriu paginile astea bizare, mîzgălind filele albe cum aş impregna cu sînge şi cu puroi tifonul înfăşurat pe o rană.”.
LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei
LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei