Această parte a Edenului. Despre originea religiei

Cu un limbaj explicit, în volumul Această parte a Edenului. Despre originea religiei Hans Peter Duerr cercetează modul în care fenomenele inexplicabile au fost interpretate prin sfera religiei, de la începuturile culturii umane din epoca pietrei până în perioada New Age, povestind despre experiențe în apropierea morții, despre apariții ale Fecioarei Maria, despre oameni care comunică cu morții și au relații romantice cu fantomele. Elocvent și uimitor, studiul său creează o panoramă care abundă în informații asupra istoriei omenirii.

Unele persoane experimentează prezența a ceva divin atunci când ascultă o piesă muzicală. Alții simt că sunt stăpâniți de o putere ciudată când vorbesc în limbi sau simt o legătură cu cealaltă parte când se află în transă profundă și extaz. Misteriosul poate provoca groază și frică, dar în același timp fascinează. Oamenii își imaginează fantome, demoni, zei sau ființe dintr-o altă lume ca fiind cauza din spatele acestor fenomene inexplicabile. Potrivit lui Hans Peter Duerr, această experiență a inaccesibilului este cea care caracterizează începutul religiei. În această carte, după ce a consultat numeroase studii etnologice și descoperiri neuroștiințifice moderne, renumitul etnolog explorează răspunsurile asupra experiențelor religioase.

„Citindu-l pe H.P. Duerr, ne survine mereu întrebarea cu care antropologul german ne întâmpină în deschiderea cărții: «Ce este sacru?». Într-o manieră demnă de o abordare a unui maestru zen, autorul ne provoacă intuiția, completând această întrebare cu un faimos haiku aparținând poetului japonez Basho, ce ar putea ține loc unui răspuns: «O broască sare în bătrânul iaz. Pleosc.» Cititorul trebuie să aibă curajul să se dezbrace de orice prejudecăți și să pășească deschis „de cealaltă parte a Edenului”, căci autorul ne poartă prin toate tenebrele psihicului uman, aducând la suprafață toate experiențele umane pe care omul le-a sublimat în forme mai mult sau mai puțin voalate și le-a atribuit transcendenței. Autorul ne pune la dispoziție o multitudine de exemple pentru ceea ce a fost sau încă este considerat «experiență religioasă», începând de la hominizi, societăți tribale izolate, la societățile premoderne și moderne impregnate de doctrinele religiilor istorice și până la noile curente de tip New Age, omniprezente în zilelor noastre. Știm deja și de la Mircea Eliade că pentru omul primitiv orice act fiziologic sau fenomen natural poate deveni un act sacru. Dimensiunea sacră în care trăiește homo religiosus al societăților premoderne rezistă în societatea modernă cea mai ateizată, iar omul a-religios, deși nu neapărat conștient de anumite tipare și arhetipuri, încă are un comportament de tip religios, deși aceste comportamente se perpetuează sub alte forme în miturile, ritualurile și comportamentele omului modern. După cum ne exemplifică și H.P. Duerr, orice act uman are potențialul de a deveni sacru prin aceea că omul este capabil să-i acorde o semnificație ca atare. Din nou, revenim la întrebarea din deschiderea cărții, «[Și totuși] Ce este sacru?» Tot ceea ce este tabu, interzis, tăinuit, sentimentele și emoțiile intense și ceea ce este pur și simplu inexplicabil reprezintă experiențe religioase? Trăirile «religioase» se nasc din ceva anume sau le «primim» pe cale transcendentă? Sau unde este granița dintre o experiență religioasă și un fenomen explicabil în mod natural? Prin lucrarea sa îndrăzneață, H.P. Duerr ne invită să răspundem acestor întrebări ridicând toate vălurile și punând sub lupă experiențele cele mai tăinuite, fascinante și scandaloase deopotrivă, care au marcat conștiința umană.”

Elena Ciurlic