Eseistică

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020), Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor (dialog cu Andrei Pleşu), 2020.

PETRU CREŢIA (1927-1997), important filolog, elenist, editor, traducător, eseist. În perioada 1952-1971 a urmat o carieră universitară, fiind asistent, apoi lector la Secţia de limbi clasice a Facultăţii de Litere din Bucureşti. În anii 1971-1975 a fost cercetător la Institutul de Filozofie. Din 1975 a îngrijit, alături de Dimitrie Vatamaniuc şi un grup de cercetători de la Muzeul Literaturii Române, sub egida Academiei Române, ediţia critică a operei lui Mihai Eminescu. Din 1971 a coordonat împreună cu Constantin Noica la Editura Ştiinţifică ediţia Platon, Opere. După 1989 a condus revista de istorie literară Manuscriptum.

Scrieri originale (prima ediţie): Norii (Cartea Românească, 1979); Epos şi logos (Univers, 1981); Poezia (1983); Pasărea Phoenix (Cartea Românească, 1986); Oglinzile (Humanitas, 1993); Luminile şi umbrele sufletului (Univers Enciclopedic, 1995); Catedrala de lumini. Homer, Dante, Shakespeare (Humanitas, 1997); În adâncile fântâni ale mării (Albatros, 1997). Traduceri (multe însoţite de aparat critic): Cinci cărţi din Biblie / Iov, Iona, Ecleziastul, Ruth, Cântarea cântărilor; Platon, Phaidon, Banchetul şi în colaborare Hippias Minor, Ion, Euthyphron, Menon; Dante, De vulgari eloquentia, Epistolae, Eclogae; M. Bontempelli, Oameni în timp; E. Cecchi, Peştii roşii; Longos, Daphnis şi Chloe; A. Tilgher, Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă; Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale, Alexis, Creierul negru al lui Piranesi; Imre Toth, Palimpsest; G. Dumézil, Zeii suverani ai indoeuropenilor; Emil Cioran, Antologia portretului; G. Duby, Cavalerul, femeia şi preotul; F. Bluche, De la Cezar la Churchill; Virginia Woolf, Doamna Dalloway, Valurile, Eseuri; T.S. Eliot, Eseuri; Frances A. Yates, Iluminismul rozicrucian; Graham Swift, Ultima comandă.

„Scriind paginile acestui jurnal de idei, nu m-am putut desprinde de imaginea «spiritului universal» ca activitate a unui uriaș creier al omenirii traversat fără încetare de ideile celor care, de-a lungul câtorva mii de ani, au gândit în beneficiul speciei noastre. Ramificațiile ideilor exprimate de fiecare dată altfel, adăpostite de acest mega-creier, reprezintă cultura lumii.
Urmărirea acestor zig zaguri și ricoșeuri mintale, fie că e vorba de recunoștință și ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remușcare, de invidie, ură și crimă, de ticăloșie, de cruzime, de iubirea care nu așteaptă nimic, mă rog, de toate temele pe care omenirea le macină la nesfârșit de două-trei milenii în filozofie și literatură, mi-a produs mari satisfacții, m-a făcut să mă simt bine citind și notând deopotrivă, m-a făcut să nu mă plictisesc niciodată.
Am ajuns în final să sper că paginile mele i-ar putea convinge și pe alții că splendoarea este la îndemână: nu trebuie decât să deschizi un volum de pe un raft și să te lași purtat de ceea ce am numit undeva «dans cu o carte». Cei ce au lăsat în scris aceste idei au devenit, fără să știe, prietenii mei, toți prietenii mei.“ – Gabriel Liiceanu

Audiobook colectiv în lectura autorilor: Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Tatiana Niculescu, Vlad Zografi, Andrei Cornea, Andrei Pleșu

„Ce-ar fi să descoperim că adevărata fericire e cea care ne pune viaţa la încercare și îi dă o împlinire tocmai pentru că a fost smulsă unei lumi ostile? S-ar putea ca trecerea noastră pe pământ să capete altă forţă când, în strădania naturală spre fericire, suntem puși în situaţia de a compune un destin nu cu bunăstarea, răsfăţul și trufia marilor popoare, ci cu suferinţa celor «insignifiante»." (Cioran)

Ce miză extraordinară intră în joc când întrebarea privitoare la fericire se naște dinăuntrul unei istorii nefaste! Cum de-au existat oameni care și-au găsit fericirea într-o lume în care totul predispunea la nefericire? Să existe oare o alchimie graţie căreia, dintr-o viaţă atacată pe versantul ei negativ, sfârșești prin a extrage poftă de viaţă și gândul final că nu ai trăit degeaba?

Pe scurt: cum e cu putinţă ecuaţia paradoxală a fericirii? (GABRIEL LIICEANU)

O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.

Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea.

Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul – şi el un necunoscut – ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă – tensiunea lor.
Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“.

"Prin ceea ce ii lipseste, modernitatea ofera ceea ce o poate inca salva. Cu o conditie insa: daca vom avea inteligenta sa putem regasi in neghiobia trufasa a timpului pe care il traim - intreg, viu, bun si frumos - crestinismul tuturor inceputurilor. Sa fim moderni: dar - nihil sine Deo!" (Horia-Roman Patapievici)

O biografie precisa a vietii lui Cioran.

Nimeni nu traieste cu adevarat daca nu cade sub o forma sau alta de seductie.

„Daca iti acorzi un cat de mic ragaz, daca arunci, de jur imprejur, o privire odihnita, curioasa şi nepatimaşa, vei gasi destule argumente sa te bucuri. Lucrurile (inca) functioneaza. Şarpanta lumii (inca) tine. Mai exista inca oameni intregi, traditii vii, intalniri miraculoase. Traim intr-un sos toxic, dar el contine inca mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare inca sa ia in serios agitatia noastra propagandistica, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trai. Se poate trai bine. Se poate (inca) trai frumos.“ (Andrei PLEŞU)

Audiobook-ul contine un capitol din volumul Declaratie de iubire, dedicat Monicai Lovinescu si lui Virgil Ierunca, si articolul "In cautarea mamei", publicat in data de 25 aprilie 2008, in care Gabriel Liiceanu rememoreaza ultima perioada din viata Monicai Lovinescu.

Gabriel Liiceanu: Sa acceptam ca exista ganditori in fata carora te poti „preda", ca gandurile lor, in loc sa fie „digerate pana la a li se pierde urma", devin totodata, deindata ce le expui si interpretezi, calea ta privilegiata de acces la lucruri. Nu exista nici o garantie ca numai drumul drept te poate duce la tinta. Exista si ocoluri convenabile. Asa cum exista si exegeze mincinoase. Citezi, sistematizezi, explici. Dar o faci pe fondul unui travesti mental: lasandu-l pe celalalt sa vorbeasca, vorbesti si tu odata cu el. De ce n-am putea imagina opera unui predecesor ca pe un ustensil de gandire, ca pe o scula perfectionata care te transporta rapid in locul la care vrei sa ajungi? Cand nu e facuta in scopuri strict didactice, explicarea unui ganditor poate foarte bine sa devina o stilistica a exprimarii tale. Interpretandu-l, imprumuti o masca spre a putea sa-ti arati chipul mai bine. In aceasta cheie va rog sa ascultati conferinta mea „despre Cioran".

despre miracolul intalnirii * despre iubire * despre speranta * despre trufie * despre toleranta * despre frica * de ce citim * parabolele raului si judecatii * parabolele pierderii si regasirii * despre umor

''Tocmai extazul, care este condiţia iubirii, aduce cu sine şi moartea ei. Orice iubire durează cât extazul ei, cât rămânerea celor doi într-un loc situat în afara lor - şi în afara celorlalţi - şi care îi cuprinde şi-i conţine pe amândoi.'' (Gabriel Liiceanu)

Cum trebuie să te porţi ca să-ţi indispui semenii? Care sunt trăsăturile definitorii ale nesimţitului carpatin?

„Singura autoritate pe care constiinta individuala nu si-o pune niciodata sau aproape niciodata la indoiala e autoritatea morala.

Horia-Roman Patapievici, impresionat de genialitatea simţurilor cu care doamna Annie Bentoiu reuşeşte să redea anii 1944-1959 în „Timpul ce ni s-a dat", o invită pe autoarea cunoscutelor volume de memorii la o discuţie despre cine a fost distrus şi ceva-ul pierdut în experimentul comunist, despre frică, despre bestiile moşiereşti, despre generaţiile sacrificate şi încercarea creştină de a înţelege.

Horia-Roman Patapievici îl invită pe Gabriel Liiceanu la un dialog despre minciună, despre ură şi despre seducţie, teme recurente în scrierile recente ale filozofului, care ne propune o confruntare cu problemele lumii în care trăim.

Pasiunea sa pentru sport îi stârneşte curiozitatea interlocutorului său, Horia-Roman Patapievici, dialogul fiind cu atât mai savuros cu cât discuţia trece de la literatură la popice sau curling.

Un dialog savuros între Horia-Roman Patapievici şi Dan C. Mihăilescu - „omul - viaţa literară", care, apelând la un limbaj viu, plasticizant, vorbeşte despre efectele comunismului în România.

Horia-Roman Patapievici şi Andrei Pleşu discută pe o temă de interes pentru oamenii zilelor noastre: „Avem o viaţă! Ce facem cu ea?".

Mi-am propus să vă vorbesc despre minciună, ceea ce înseamnă despre un lucru pur omenesc: numai omul poate minţi, pentru că numai omul are parte de un "lucru" care poate să exprime şi care, exprimând, se poate mişca în două direcţii total opuse: adevărul şi falsul intenţionat. Acest "lucru" este limba.

"Cred că în mai toate familiile există câte un om deosebit, unul al cărui spirit trebuie onorat prin evocarea lui perio­dică. Şi pentru că fiecare dintre noi are nevoie de repere vii, acest om, atunci când există, nu trebuie pierdut niciodată din memoria urmaşilor. Lucrul nici măcar nu e foarte greu de făcut. Adevărul e că, de la o vârstă încolo, începem să ne tragem îndărăt; scurtându-se, timpul vieţilor noastre cere să fie îmbo găţit cu viaţa celor care ne-au precedat. Sau poate, pentru că în curând nu vei mai fi, te întorci spre cei care nu mai sunt?"

În dialog cu Horia-Roman Patapievici, istoricul Neagu Djuvara dezvoltă ipoteza originală şi controversată conform căreia întemeietorul primului stat medieval românesc, Neagoe Basarab, era de origine cumană - un "barbar necesar" istoriei noastre.

Într-un dialog emoţionant şi sincer cu Horia-Roman Patapievici, Grigore Leşe, unul dintre cei mai cunoscuţi şi originali interpreţi de muzică tradiţională, doctor în muzică, vorbeşte despre muzica tradiţională românească, pe care o şi ilustrează prin câteva fragmente interpretate live, în studio.

Horia-Roman Patapievici şi Solomon Marcus discută printre altele despre singurătatea academicianului, despre declinul culturii umaniste etc.

"Iubirea, se spune, este un câmp de luptă."

"Ce mai e şi cartea asta?"

Licheaua este o figură eternă a umanităţii.

Andrei Pleşu descrie o Românie fără fard, dezbrăcată de sclipici şi livrată cu toate scrântelile, ezitările, boacănele, excesele şi abdicările ei postdecembriste. O Românie haotică şi delirantă, ambiguă şi abruptă, hazlie şi inconsecventă. Un spaţiu al candorilor şi al conivenţelor, al farafastâcului pompos şi al formei fără fond.

„Îngerii convertesc abisul dintre Dumnezeu şi om într-un spaţiu al comunicării. Ei dau consistenţă şi viaţă acestui spaţiu, transmiţând omului semnele lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu rugăciunile omului.“ (Andrei Pleşu)