Cele mai vândute

„Am simţit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare şi sensurile ei maculatoare. Şi nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca nişte corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier. Am avut întotdeauna convingerea că, în pofida imaterialităţii ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă, dar niciodată o bună unealtă de făcut curăţenie. Iar eu aveam nevoie să mă curăţ de toate reziduurile pe care istoria şi viaţa nu încetau să le depună în mine, aveam nevoie să le deşert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de a mă îneca în mâlurile lor contagioase. Era un fel de a repeta – ca în taina botezului – «Mă lepăd de Satana», sugerând realităţii să se lepede la rândul ei.“ — ANA BLANDIANA

Există atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate. Realitatea însăşi îşi lărgeşte câteodată cu aroganţă hotarele şi atunci zonele încărcate rămân – pentru ani, decenii şi chiar secole întregi – ambigue, de o apartenenţă incertă. Apoi, prin cine ştie ce întâmplare, sau numai prin eroziunea obişnuită a timpului, dubla lor natură îşi estompează de la sine una dintre laturi şi fâşia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului, însoţită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel.

Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfățișare mai plină de semnificații a acestuia. La urma urmei, a-ți imagina înseamnă a-ți aminti.

Cetitor sau cetitoare (vâj bătrân sau domnişoară)

Ce-n lumină de opaiţ mă ceteşti în astă seară

Năzuind să afli taina marelui Ampotrofag,

A lui Languedoc i proci, dac-ai şti cât mi-eşti de drag!

Crede, nu ştiu opul ista, epopeea de alviţă

Ce ţi-am pus-o între mânuri, domnişor sau copiliţă,

Dă ce lupt s-o-nchei, când poate nu-i decât o nălucire:

Nice glorie-mi aduce, nice bani şi nici mărire

Şi nu ştiu, nu ştiu, mă crede, dacă duce undeva.

Mă silesc să sap un templu în o stâncă de halva,

Bombonele, mieji de nucă pun pe el ca pe-o colivă

Năzuind să fie totuşi un palat. Fii milostivă,

Gingaşo, şi ia din carte numai cât e pentru tine.

„Unele dintre micile istorii adunate aici sunt basme, altele povestiri, altele, până la urmă, fragmente de jurnal. Toate sunt în definitiv amintiri, reale sau inventate. Nu imagini ale realității, ci ale minții care o decupează din hiperrealitatea noastră de toate zilele.

Au fost presărate până acum în multe dintre cărțile mele, în alte contexte și cerând o altă lectură. M-am gândit să le strâng, pentru plăcerea cititorului, între coperțile unui singur volum, nu pentru că aș crede foarte mult – deși cred – în calitățile prozei scurte, ci mai ales pentru că am o credință de neclintit în poezie.

N-am prea avut de ales în alcătuirea acestei culegeri de «povestiri alese». Am lăsat doar să intre texte de o lungime rezonabilă, pe care m-am amuzat să le așez într-o ordine oarecare, dar altfel le-am lăsat să colaboreze, să se alieze, să se înfrunte, să se submineze-ntre ele ca orice grup de necunoscuți adunat între zidurile unei odăi.

Sperând ca până la urmă să iasă de-aici mallarméanul «beau livre».“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

„…O carte despre mine şi timpul pe care l-am străbătut: un timp în ebuliţie, bulversat de vântul bătând mereu din altă direcţie a istoriei, spulberând sensurile, dar nu şi încăpăţânarea mea de a le înţelege.

Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva.“ — ANA BLANDIANA

Înainte de izbucnirea revoluţiei siriene, Salama e o fată fericită dintr-o familie armonioasă, unită prin afecţiune şi tradiţie. Are 18 ani, studiază farnacologia şi se bucură de căsătoria dintre fratele ei, Hamza, şi prietena ei de suflet, Layla. După ce începe războiul, totul se schimbă. Ea ajunge să îndeplinească atribuţii de chirurg la spitalul local, din lipsă de personal şi un număr crescând de victime, membrii familiei ei îşi pierd viaţa sau dispar în război; singura supravieţuitoare e Layla, cumnata ei gravidă.

Capodoperă a literaturii-document interbelice şi una dintre cele mai tulburătoare şi mai limpezitoare panorame ale vieţii politice şi artistice din România primei jumătăţi a secolului XX, Jurnalul lui Mihail Sebastian — obligat de vânturi istorice neprielnice sau de explicabile prudenţe să aştepte, vreme de cincizeci de ani, momentul primei sale apariţii publice — şi-a câştigat cu prisosinţă locul printre cărţile fundamentale ale literaturii române. Publicarea sa a fost, aici şi aiurea, o adevărată cumpănă separatoare de credinţe şi convingeri. Sebastian îşi începe jurnalul sub semnul revelaţiei apăsătoare a alterităţii sale, care îl proiectează într-o realitate pe care crezuse că o stăpâneşte. Se declanşează, la el, o amplă criză sufletească şi de conştiinţă, iar consemnările — de-a lungul a zece ani — ale de-acum însinguratului diarist stau mărturie a acestor tulburări lăuntrice, ca şi a furtunilor ce bântuiau, în epocă, viaţa politică a ţării şi a întregii Europe. Asemenea Jurnalului lui Jeni Acterian, Jurnalul lui Mihail Sebastian este o „capodoperă a litera¬turii experienţei“ care nu a lăsat — şi nu va lăsa — indiferent pe absolut nici un cititor. O carte de căpătâi pentru momente de cumpănă, o operă care se citeşte şi, mai cu seamă, se reciteşte.

PULITZER PRIZE 2015 — Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction 2015 — Australian International Book Award 2015 — roman finalist la National Book Award 2014 — bestseller nr. 1 New York Times — cartea anului 2014 la Hudson Booksellers — cartea anului 2014 la New York Times Book Review — una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2014 la Powell’Books, Barnes & Noble, NPR’s Fresh Air, San Francisco Chronicle, The Week, Entertainment Weekly, Washington Post, Christian Science Monitor, Daily Beast, Slate.com, Seattle Times, Oregonian, Guardian — bestseller nr. 2 pe Amazon.com — tradus în peste 40 de limbi.

Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.

„Prin Bucurie, Manuel Vilas sărbătorește reîntoarcerea la viață.“ Le Monde

„Fericirea este o noțiune care are legătură cu accepțiunea societății asupra succesului. Dar bucuria este întotdeauna privată, personală. Un om fără casă, care locuiește pe străzi, nu poate spune că e fericit. Dar poate fi bucuros. Fericirea reprezintă succesul în viață. Bucuria este un sentiment intim, primitiv, atavic. Este o relație cu viața de dinaintea civilizației. De aceea, pentru mine, bucuria este un mare mister. Eu caut să înțeleg această relație misterioasă. Din acest motiv, titlul noii mele cărți este Bucurie. Kafka spunea că bucuria este o obligație. Bucuria este revoluționară, fiindcă nu implică succesul. Iar asta e ceva miraculos. Oamenii care nu au avut succes profesional, economic, social pot fi bucuroși. Pentru că ei văd viața, își mișcă mâinile, văd lumina, se uită la copaci. Iar lucrul acesta este revoluționar.“ Manuel Vilas

Cărțile Irinei Binder se trăiesc, nu se citesc. Pentru că ea nu scrie, ea își varsă sufletul pe hârtie, își transpune trăirile în cuvinte și experiențele în lecții de viață pe care le poți integra în povestea ta.

Am scris o carte despre noi – o altfel de poveste de iubire. O poveste desprinsă din realitate, cu personaje palpabile și recognoscibile, în care binele și răul se împletesc armonios, în care iubirea și prietenia sunt provocate de pierdere, suferință, trădare, și, în final, de alegeri personale. O carte care îți va stârni cele mai profunde trăiri și care îți va oferi lecții de viață de neprețuit.

Noul volum semnat de autorul cărții „Când corpul spune nu. Costul stresului ascuns” este o investigație revoluționară a surselor bolilor, o critică încurajatoare a modului în care societatea poate favoriza dezvoltarea afecțiunilor cronice, dar și o cale către sănătate și vindecare.

Cartea tratează:

Tensiunea dintre atașament și autenticitate exprimată prin deconectarea de sine;

Amprenta traumei și a stresului cronic în societate;

Modurile în care ideea de normalitate a culturii occidentale moderne subminează bunăstarea și dezvoltarea;

Conexiunile dintre emoții și sistemul nervos și imunitar;

Aspectele profunde ale compasiunii și calea spre reconectare.

Cu peste patru decenii de experiență clinică, Maté a ajuns să recunoască predominanta înțelegere a „normalității” ca fiind una falsă, deoarece neglijează cu totul rolul pe care atât traumele și stresul, precum și presiunile vieții moderne, le exercită asupra corpului și minții noastre în detrimentul stării de sănătate. Cu toată expertiza și sofisticarea tehnologică, medicina occidentală eșuează să trateze persoana ca întreg, ignorând modul în care cultura toxică din zilele noastre streseaza organismul, încarcă sistemul imunitar și subminează echilibrul emoțional.

În cea mai recentă carte a sa, Maté își dirijează atenția către a deconstrui cele mai comune mituri despre ceea ce ne îmbolnăvește. El subliniază punctele comune ce apar între bolile indivizilor și declinul coeziunii sociale, oferindu-ne un ghid pentru sănătate și vindecare plin de compasiune. Scrisă alături de fiul său Daniel, „Mitul normalității” este cea mai ambițioasă și urgentă carte a lui Maté de până acum.

În „Mitul normalității”, renumitul medic și specialist în domeniul adicțiilor și traumei, Gabor Maté disecă felul în care țările occidentale care se bucură de sisteme de sănătate dezvoltate, înregistrează de fapt o creștere a incidenței bolilor cronice și o scădere a sănătății generale a populației. Consumul de medicamente prescrise, hipertensiunea arterială, bolile mintale, bolile autoimune și multe alte probleme îngrijorătoare sunt în continuă creștere. Maté argumentează ca o mare parte din ceea ce pare normal în societatea noastră nu este nici sănătos, nici natural și că a îndeplini criteriile de normalitate ale societății moderne înseamnă, în mai multe feluri, conformarea la cerințe care sunt profund anormale în ceea ce privește nevoile umane – adică nesănătoase și dăunătoare la nivel fiziologic, mental și chiar spiritual.

Într-o lume polarizată şi dezbinată, Haidt lansează o provocare gândirii convenţionale despre moralitate, politică şi religie, adresându-se întregului spectru politic. Judecăţile noastre morale, arată el, sunt de multe ori rezultatul instinctelor, nu al raţiunii. Liberalii, conservatorii şi libertarienii au intuiţii diferite despre ce e bine şi ce e rău; fiecare din părţile implicate are dreptate în anumite privinţe. Haidt examinează originile moralităţii şi ale conflictelor umane şi ne oferă cheia pentru a înţelege miracolul cooperării.

Iakob Ivanovici Bach, profesor în satul german Gnadental de pe Volga, duce o viață simplă, anonimă. Într-o zi, este chemat pe celălalt mal al fluviului ce „împarte lumea în două“ să-i dea lecții unei tinere fragile și timide, Klara, fiica unui straniu personaj Udo Grimm. Nu e deloc surprinzător că între cei doi se înfiripă o poveste de iubire. Este însă singurul fapt previzibil din acest roman amețitor, căci în clipa următoare istoria dă năvală, răsturnând reguli și destine, realitatea capătă accente supranaturale, adevărul nu mai este același și totul se topește într-o grandioasă epopee din ritmul căreia nu te mai poți desprinde.

Un roman-parabolă, o carte despre dragoste și conștiință, o cronică de familie cu accente autobiografice traversând un secol de istorie tumultuoasă, în care vocea care se impune aparține unei femei. În 2016, „Scara lui Iakov” a câștigat, în cadrul Premiilor Bolșaia Kniga, Locul al treilea și Premiul cititorilor. Este tradus în peste douăzeci de țări.

Romanul „Trei etaje”, bestseller în Israel de la publicare, în 2015, sondează abisurile relaţiilor umane, de la iubire la trădare, de la suspiciune la nevoia de apropiere, de la devotament la dependenţă. Eshkol Nevo, cea mai importantă voce a noii generații de scriitori israelieni, mărturisea că ideea de la care a pornit în roman i-a venit, pe de o parte, de la „Căderea” lui Albert Camus, iar pe altă parte de la celebra melodie a lui Phil Collins „In the Air Tonight”.

Pe 30 octombrie 2015, în clubul Colectiv din București a izbucnit un incendiu, în timpul unui concert al trupei rock Goodbye to Gravity. 186 de persoane au fost rănite, iar numărul morților a ajuns la 65. A fost cel mai grav incident de acest fel din România postdecembristă. Alexandra Furnea avea 27 de ani când a fost rănită în Colectiv. Această carte este mărturia ei despre noaptea incendiului, despre experiența în Spitalul de Arși din București și despre consecințele corupției și nepăsării.

„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.“ — ANDREI PLEȘU

„O carte de căpătâi a civilizaţiei europene.“ — ANDREI PLEŞU

„Cu ani în urmă am cumpărat o ediţie veche din Marc Aureliu care purta următoarea dedicaţie: «Să-ţi fie prieten în ceasurile grele şi să te sprijine cum m-a sprijinit pe mine.» Nu cred că i se poate face unei cărţi un elogiu mai frumos decât acest «prieten în ceasurile grele».“ — CIORAN

„Marcus Aurelius a fost primul personaj care s-a aventurat sistematic pe teritoriul eului, care l-a vizitat şi care a scris de fapt un tratat despre tehnici de ameliorare şi de ţinere în frâu a eului propriu.“ — GABRIEL LIICEANU

„O veritabilă comoară de înțelepciune, absolut exemplară și astăzi.“ — DAN C. MIHĂILESCU

Mihaela Noroc a călătorit în peste 50 de țări, fotografiind femei din toate mediile sociale. Demersul tinerei românce a devenit faimos în întreaga lume și s-a transformat într-o carte de succes publicată în mai multe limbi. Această colecție impresionantă de portrete și povești e o pledoarie pentru demnitate, diversitate, autenticitate și mai ales pentru puterea de a accepta și descoperi frumusețea din noi și din ceilalți.

„În carte sunt multe imagini și povești care n-au apărut niciodată online. Atlasul Frumuseții. Femeile lumii în 500 de portrete nu e varianta tipărită a paginii de facebook, ci mult mai mult decât atât. Sunt bucuroasă că ediția românească publicată de Humanitas nu va fi o simplă traducere a celei din limba engleză. Am adăugat câteva imagini noi, am lucrat la texte, am creat o nouă copertă și sper că albumul va avea la fel de mult succes acasă, pe cât a avut și peste hotare.“ (Mihaela Noroc)

Prefață de Tania Radu

„Priviţi cu atenţie mai întâi harta prietenoasă a acestei călătorii. Abia apoi parcurgeţi, împreună cu autoarea, o experienţă pe cât de palpitantă, pe atât de excitantă pentru minte şi pentru nepreţuita endorfină a libertăţii. Trei fire sunt de urmărit şi, la nevoie, puteţi alege între ele. Unul e cel al notelor de călătorie la cald şi la persoana întâi acut, ca să zic aşa. Sunt marcate în italice. Să nu rataţi zigzagul fin al neliniştilor Sabinei Fati, lăsat la vedere cu parcimonie. Al doilea este şirul de excursuri istorice despre fiecare dintre cele zece ţări, care, nu vă temeţi, revine întotdeauna la zi, exact în punctul de intersecţie cu prezentul. Al treilea înşiră pe aţă vreo sută de «personaje» episodice, oameni cu care Sabina Fati a stat, într-un fel sau altul, faţă în faţă. O să vă urmărească în grup, ca o armată de teracotă care s-ar fi decis brusc s-o ia înapoi, tăcut, către Apus. Adică spre noi.“ (Tania RADU)

„La început am crezut că sunt singură cu muntele, dar l-am zărit imediat pe soldatul tadjic, paznicul barierei din faţa mea. Un uriaş încremenit, îmbrăcat în manta lungă de postav şi purtând căciulă tradiţională rusească revărsată peste urechi. Se uită la mine ca la ceva bizar. Îi întind paşaportul, dar omul nu schiţează nici un gest, se uită de departe şi pe urmă îmi întoarce spatele. E 1 iunie 2014 şi sunt plecată de 45 de zile în căutarea mea şi a Noilor Drumuri ale Mătăsii. Cele cinci sau zece minute petrecute în faţa barierei mi s-au părut ore şi mi-am dat brusc seama că sunt în faţa unei garnizoane de militari sălbăticiţi de şederea în Pamir. Am văzut că în jurul meu se strâng toţi băieţii din garnizoană. Îmbrăcaţi lejer şi ieşiţi din cealaltă baracă, bine încălzită, poartă şlapi, pantaloni de trening cu genunchi lăbărţaţi şi bluze groase de bumbac. Se uită la mine ca la ceva bun de mâncat şi am senzaţia că rânjesc unul la altul. Începe să-mi fie frică. Ce pot face singură împotriva acestor zdrahoni? N-am nici o şansă, îmi zic, şi le zâmbesc ca unor oameni care m-ar putea ajuta.“ (Sabina FATI)

A trăi înseamnă să poți supraviețui strivit între două imagini despre tine: a ta și a celorlalți.

„Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o «panglică de măsurat fără semne pe ea». Am o viaţă. Iată, iau părţi din ea şi, povestindu-le, le pun în vitrină. Scoţându-le în lume, pun semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gândul că, astfel «însemnată», viaţa mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură.

Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urâtă decât a mea. Dacă are mai multe suişuri şi coborâşuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urâm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe faţă mai degrabă la fel sau neasemănător.“

„E o carte nouă, construită cu pietre scoase din clădirile vechi. Gândul acestui mod de «a construi» mi‑a venit în minte atunci când, căzând în mai multe rânduri peste fragmente disparate descoperite în cărțile scrise de‑a lungul a cinci decenii, am constatat că aceleași idei reveneau obsesiv, în forme diferite, de la o carte la alta. Constantă era recurența obsesiilor, dar punerea lor în pagină varia mereu.

Există aici și fragmente inedite, nu puține, scrise pe măsură ce vechile notații, odată selectate, se cereau întregite sau mă provocau într‑o nouă direcție. Dar chiar și construită cu «pietre scoase din clădirile vechi», cred că această carte este, cum spuneam, una nouă, căci întregul ei n‑a existat niciodată, așa cum într‑un joc de puzzle piesele separate preexistă imaginii finale, dar ele nu‑și capătă sensul decât odată ce întregul este realizat.

În risipirea lor, vechile fragmente nu făceau masă critică și, astfel, ratau întâlnirea cu cititorul. Erau firimituri care, intrând în lume, își ascundeau potențialul expresiv pe care l‑ar fi căpătat poate dacă n‑ar fi fost stinghere. Când le‑am scos din zăcământul cărților mele și le‑am adăugat altele noi, am văzut că întregul se așază de la sine sub opt teme mari – actualele capitole ale acestei cărți. Atunci am hotărât să le public.“ — GABRIEL LIICEANU

Pe copertă: Alfred Rethel (1816–1859), Studiu de drapaj (detaliu)

În anii tulburi care au urmat destrămării imperiului sovietic, Rusia s-a trezit năpădită de o specie nouă de prădători, oligarhii, care şi-au însuşit imensele sale resurse naturale: petrolul, gazele, metalele şi diamantele. Dar lanţul trofic nu s-a oprit aici, oligarhii au căzut pradă adevăraţilor stăpâni ai societăţii sovietice şi postsovietice: membrii fostei poliţii politice KGB, cei care au avut dintotdeauna acces la control, decizie, informaţie şi expertiză. Ştiind că, în Rusia, este mai profitabil să administrezi decât să ai în posesie, Putin şi oamenii săi îi forţează pe oligarhi să restituie statului, dar nu în folosul acestuia şi nici al cetăţenilor, ceea ce îşi însuşiseră în anii '90. Ultimele evenimente arată care este raţiunea de a fi a „sistemului Putin“. Sub ceea ce credeam a fi un giulgiu zace un colos militar şi ideologic care visează la „splendoarea“ pierdută a Uniunii Sovietice şi chiar a Rusiei ţariste. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm, îngrijoraţi, dacă acest muribund, când se va ridica, nu va restaura şi „splendoarea“ poliţiei sale politice.

Thierry Wolton, renumit specialist în relaţii internaţionale, a investigat cu talent spaţiul comunist şi mai ales pe cel postsovietic. A făcut senzaţie cu volumul KGB-ul în Franţa – care dezvăluia metodele subversive ale detestabilului serviciu de informaţii – şi a stârnit o aprinsă dezbatere cu volumul care, prin titlul său, spune totul: Marea recrutare.

Ilustraţii de Mihail Coşuleţu

„Plăcerea lecturii acestui volum va veni din confruntarea cititorului cu simplitatea în forma ei cea mai rafinată. Cum se poate ca atât de puţine cuvinte să spună atât de mult? se va întreba cititorul. Nimic nu e mai greu decât să obţii epura lumii reducând vastitatea ei la dimensiunile unui bob de înţelepciune. Sfatul de viaţă oferit fără pedanterie, calmul și siguranţa cu care maestrul își conduce interlocutorul până la punctul iluminării, radiografierea subtilă a firii umane, tenacitatea cu care voinţa e cultivată până acolo unde spiritul ajunge să înfrângă legea naturii, estomparea raportului realitate–vis, care generează naraţiuni construite pe efectul mise en abîme, umorul rafinat, fabula sofisticată, povești ca Arcașul fără arc și Cocorul serii, pe care cine le citește nu le mai uită niciodată – toate aceste pagini minunate m-au făcut fericit la gândul că, traducându-le, pot să le pun și la îndemâna altora.“ — ŞTEFAN LIICEANU

Pe copertă: Koyama Shokei, Peisaj de iarnă (detaliu), cca 1890

„Cartea de față vine în momentul potrivit. Țările europene și societățile lor trec printr-o fază de dezorientare, uneori chiar de dezbinare. Fake news reprezintă termenul-cheie, o unealtă puternică în mâna celor care râvnesc să slăbească sistemele democratice de tip occidental. Matrioșka mincinoșilor propune cititorului o interpretare critică a unei epoci tulburi și îi înlesnește înțelegerea mecanismelor mediatice și politice care stăpânesc lumea de astăzi. Cartea se bazează pe o vastă bibliografie internațională și ajută cititorul român să plaseze dezvoltările politice din România într-un context mai larg. Interpretarea impresionează mai ales prin anvergura analizei și prin spiritul civic – cel mai bun antidot împotriva forțelor iliberale.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„Cartea lui Marian Voicu este o demonstraţie impecabilă, pasionantă şi minuţioasă. Ea oferă imaginea unui moment istoric şi reconstituie modul în care Rusia lui Putin poartă un război împotriva Occidentului şi valorilor sale, exercitând totodată un control totalitar şi asupra propriei societăţi. Nimic nu este inocent sau întâmplător în această elaborată operaţiune de manipulare globală. România este, la rândul ei, parte din acest nou război subteran, în care luciditatea devine o formă de patriotism. Textul lui Marian Voicu reactivează, în acest univers de clone şi minciuni, busola simţului critic.“ — IOAN STANOMIR

Fake news au devenit motorul unei noi realităţi, expresia unei noi epoci – cea a postadevărului. Campaniile de fake news sunt gândite pentru a semăna neîncredere şi confuzie, pentru a adânci faliile socio-culturale folosind tensiunile etnice, rasiale şi religioase. Studiile ştiinţifice demonstrează că expunerea la fake news, dezinformare sau teorii ale conspiraţiei duce la alterarea percepţiei şi luarea unor decizii în consecinţă. Dieta informaţională zilnică este din ce în ce mai dificilă – ce e adevărat şi ce e fals în jur? Cine e arbitrul adevărului? Fiecare poate crede ce vrea, îşi poate construi realitatea pe care o doreşte, din informaţiile pe care le selectează. Suntem alimentaţi cu fake news care ne sunt livrate de motoare informaţionale uriaşe. Reţelele sociale au devenit reţele ale radicalizării sociale, iar știrile fake se răspândesc asemenea unei bacterii sau unui virus, infestând corpul social sănătos. — MARIAN VOICU

Privind înăuntru îi oferă cititorului o descriere a călătoriei lungi și anevoioase, cu suișuri și coborâșuri, cu obstacole și victorii, către acceptarea și împăcarea cu un sine rănit, care a adunat traume de când se știe. Este povestea zbuciumului și zbaterii sinelui care se apără de realitatea poate prea crudă pentru a fi suportată și care recurge la mecanisme de protecție ce­l ajută să supraviețuiască, dar care îl izolează totodată de realitate. Este și povestea luptei — în ani de terapie, individuală și de grup — cu aceste mecanisme, dar și povestea drumului către vindecarea eului rănit și împăcarea dificilă cu sine.
O carte care descrie dureros de deschis cele mai profunde traume și care te pune pe gânduri, dar îți oferă și speranță, pentru ca există o cale spre vindecare, cu prețul unui efort remarcabil.

Un thriller plin de suspans scris de un nou duo nordic — începutul unei serii captivante.
Când o femeie ucisă este găsită într-o cutie străpunsă cu săbii, poliţia este descumpănită: a fost un număr de magie care n-a mers cum trebuie sau o crimă extrem de brutală? Mina Dabiri lucrează la poliţia din Stockholm și primește ajutorul lui Vincent Walder, un mentalist și expert în limbaj corporal și magie.
Mina și Vincent fac legături cu cazuri mai vechi și își dau seama că sunt pe urmele unui criminal în serie nemilos, care trebuie oprit înainte să mai facă și alte victime. Însă personalităţile dificile ale celor doi complică situaţia; amândoi poartă secrete întunecate, iar trecutul lor pare legat de ceea ce se petrece acum. Iar ei trebuie să fie cu un pas înaintea ucigașului. Trebuie să se familiarizeze cu nebunia ca să-i poată pune capăt.

„Un criminal în serie pasionat de trucuri magice și imitaţii este ideal pentru un thriller care-ţi crește pulsul și îţi asigură o evadare captivantă din realitate. Läckberg și Fexeus știu cum să scrie o carte pe care o citești pe nerăsuflate, deși are dimensiunile unei cărămizi." - Göteborgs-Posten

„Când Läckberg își unește forţele cu Fexeus, avem entertainment nerușinat de palpitant." - Ystads Allehanda

„Un roman extrem de tensionat, care inevitabil te ţine ca pe ace. Nu vrei decât să citești sutele de pagini dintr-o suflare." - De Telegraaf

„Atât intriga, cât și analizele comportamentale care străbat povestea poliţistă ca un fir roșu îl ţin efectiv captiv pe cititor. Măiestria cu care scrie Läckberg romane poliţiste și ingredientele noi aduse de Fexeus oferă o experienţă convingătoare." - Jyllands-Posten

„Indiferent de (re)sentimentele noastre faţă de Rusia, această uriaşă entitate statală ne însoţeşte istoria modernă, ca o inexorabilă umbră geopolitică. Avem deci toate motivele pentru a căuta să descifrăm ce se petrece cu adevărat pe marea scenă euroasiatică din vecinătatea României euroatlantice. Profesorul Armand Goşu se dovedeşte cel mai competent ghid spre «complicata ecuaţie» a Federaţiei Ruse din secolul XXI. El nu este un expert improvizat, ci un istoric profesionist şi un intelectual public format în şcoala jurnalistică de la BBC, aşadar impregnat de valorile libertăţii. Volumul de faţă include interviurile acordate de Armand Goşu după anexarea peninsulei Crimeea şi declanşarea conflictului hibrid din estul Ucrainei, urmate de tensiunile tot mai acute dintre Kremlin şi puterile occidentale.

Aceasta este o carte despre Vladimir Putin, scrisă de cel mai radical jurnalist al țării. 
 
Putin este produsul celui mai sumbru serviciu secret al țării; el nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic, ocupându-se cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate.
 
Fost spion KGB, Vladimir Putin a fost numit președinte al Rusiei în 2000.
 
Încă de la intrarea pe scena publică, s-a prezentat ca un conducător deschis, luminat, dornic să dezvolte relațiile cu Occidentul. Spre deosebire de mulți alti jurnaliști europeni și americani, Politkovskaia n-a avut niciodată încredere în imaginea de presa a lui Putin.
 
Din poziția privilegiată pe care o ocupa, ea și-a propus să demonteze imaginea lui Vladimir Putin atât ca om, cât și ca brand, argumentând faptul că nu este decat un produs însetat de putere al propriului său trecut, incapabil să reziste impulsului de a suprima dreptul cetățeanului la libertate. 

Oare de ce oamenii – indiferent de sex, vârstă, cultură sau etnie – nu se pot abține să nu zâmbească atunci când văd strălucirea curcubeului, o explozie de confetti ori un mănunchi de baloane colorate? Sau de ce un anumit decor ne face să ne simțim anxioși, iar altul ne dă un sentiment de bucurie și încântare?  Ingrid Fetell Lee răspunde la aceste întrebări punând la îndoială concepția convențională potrivit căreia bucuria lăuntrică nu depinde de lumea din jur și ne arată cum putem duce o viață mai sănătoasă și împlinită.  Bucuria se găsește pretutindeni: iată un adevăr simplu, care ne poate elibera, schimbându-ne viaţa.

„Bucuria este elementul de bază al fericirii, iar această carte fascinantă ne dezvăluie unde să o găsim și cum să o creăm. Acest volum de debut, care a avut un mare succes, ne va deschide ochii către toate locurile unde se ascunde bucuria.“ — ADAM GRANT

„Estetica bucuriei are puterea de a schimba totul! Cu profunzime, înțelepciune și perspicacitate, Ingrid Fetell Lee ne împărtășește tot ceea ce trebuie să știm pentru a avea parte de un mediu înconjurător care să dea naștere bucuriei lăuntrice.“ — SUSAN CAIN

Primul volum al uneia dintre cele mai îndrăgite serii pentru copii vă invită într-o aventură de pomină alături de Habarnam, un personaj al cărui nume a devenit sinonim cu râsul în hohote.

În Oraşul Florilor, locuitorii săi prichindei au nume care spun totul despre talentele, ocupaţiile şi firile lor: Ştietot, Pilulă, Şurubel şi Piuliţă, Zahar Zaharescu, Limonadă, Glonţişor, Acuarelă, Guzlă, Grăbilă, Dondănel, Tăcutul, Gogoaşă, Zăpăcilă, Posibil şi Probabil. Este clar că Habarnam nu ştie nimic! Degeaba încearcă să se facă muzicant, pictor, poet, şofer de curse... Dar transformarea lui începe să se petreacă odată cu plecarea într-o expediţie nemaipomenită în lumea prichindeilor, la capătul căreia Habarnam ştie chiar să şi citească!

Tu eşti mare acum. Ai învăţat să citeşti bine-bine de tot şi nu e nimic mai amuzant decât să te bucuri singur, când vrei tu, unde vrei tu, de o carte de aventuri! Fii însă cu ochii în patru şi nu lăsa nicio clipă cartea din mână! Când erau de vârsta ta, părinţii tăi se dădeau în vânt după Aventurile lui Habarnam.

Ileana a fost ultima principesă născută în Regat, cea mai mică fiică a cuplului princiar Ferdinad și Maria, pe 5 ianuarie 1909. Mai târziu, regina Maria și-a amintit acel moment plin de emoție: „Ileana era copilul sufletului meu. (…) eram fericită că era fetiță, avea ochi mari de un albastru intens”.

Ily Lilly – copila angelică – poseda arta conversației, era o fire spontană, entuziastă, studioasă, vorbea româna, franceza, engleza și germana. În adolescență a învățat în Marea Britanie la Heathfield în Ascot, la fel ca sora sa, Mignon. Și-a continuat studiile în România. În 1931, Ileana s-a căsătorit cu Anton (Tony), arhiducele de Austria, din dinastia Habsburg, și au avut șase copii. Pacea tinerei familii stabilite în castelul Sonnberg, a fost tulburată de ascensiunea lui Hitler și de anexarea Austriei în 1938.

Complicațiile provocate de război au determinat familia arhiducală să-și trimită în 1943 la școli din România copiii mai mari – Ștefan, Minola, Sandi. Ileana și copiii mici – Niki, Magi, Herzi s-au întors și ei în România, la Bran, în martie 1944. Ileana fusese infirmieră în spitalul improvizat în castelul Sonnberg, acum îngrijea soldați răniți în spitalul Crucii Roșii din Brașov. Avea să înființeze și la Bran un spital, numit „Inima Reginei”, datorită apropierii de noul loc de odihnă al inimii mamei sale, regina Maria. În iulie 1944 a ajuns la Bran și Anton, după ce Hitler s-a debarasat de ofițerii din familiile nobiliare și princiare.

Ocuparea României de trupele sovietice a schimbat nu doar destinul României, ci și destinul principesei Ileana. Familia a fost nevoită să părăsească țara în ianuarie 1948 și după un popas în Elveția, apoi în Argentina, Ileana și patru dintre copii s-au stabilit în 1950 în Statele Unite ale Americii, după ce primii doi născuți obținuseră vize de intrare în 1949.

Arhiducele Anton nu a intrat niciodată în SUA și în cele din urmă au divorțat. Ileana și-a susținut până la moarte regele (Mihai) și cauza românească, pe care a făcut-o cunoscută în conferințele publice ținute peste tot în Statele Unite, dar și în Anglia.

În 1967 a fost tunsă în monahism, sub numele de maica Alexandra, iar în 1968, după ce a cumpărat terenul, a ridicat biserica ortodoxă din Ellwood City, Pennsylvania, a cărei slujbă de sfințire a fost oficiată de mitropolitul Irineu de New York, primat al Bisericii Ortodoxe din America. Maica Alexandra a fost numită oficial stareță pe 25 martie 1969. Ileana a fost singurul copil al suveranilor Ferdinand și Maria care a revenit în România, după căderea Cortinei de Fier, pe 3 septembrie 1990. Avea să moară pe 21 ianuarie 1991 și a fost înmormântată pe pământul mănăstirii pe care a fondat-o. La dorința sa i s-a pus în mormânt și cutia cu pământ românesc.