Cadouri

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic... Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist. Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută. În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Homo sovieticus există – Svetlana Aleksievici l-a întâlnit. În această lucrare polifonică, în care se amestecă voci ale străzii, conversaţii relatate şi decupaje din presă, fiecare mărturie este adevărată. Ceea ce rezultă are un farmec hipnotic… "Vremuri second-hand" este o carte densă şi puternică asemenea unui râu.“ (Le Figaro)

„În ultimii 30-40 de ani, Svetlana Aleksievici a creat portretul individului sovietic şi postsovietic. Cărţile ei nu prezintă însă o istorie a evenimentelor, ci o istorie a emoţiilor – o istorie a sufletului omenesc.“ (Sara DANIUS, secretar permanent al Academiei Suedeze)

„Vremuri second-hand" este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet." (Julie CLARINI, Le Monde)

„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

L-am început în 1987, cred că era primăvară. Eram un amărât de profesor la o şcoală generală din fundul Colentinei, proaspăt căsătorit şi cu o proaspătă fetiţă în cărucior. Am început "Levantul" pe un colţ de masă de bucătărie acoperită cu muşama, bătând la maşină cu o mână, iar cu cealaltă împingând căruţul înainte şi-napoi pe vinilinul murdar al bucătăriei. Timp de un an şi jumătate am scris vreo şapte mii de versuri lăsându-mă, pur şi simplu, purtat de „zefirii“ stilurilor şi-ai prozodiei. După vreo trei cânturi am ştiut că poemul avea să fie o epopee clasică, în douăsprezece părţi, şi că va cuprinde o lume autosuficientă şi completă, cu geografia şi istoria ei, cu poveştile ei amoroase şi politiceşti, cu intrigile şi trădările ei, cu filozofia şi fantasmele ei. Ultimele părţi, tot mai transparent pamfletare, le-am scris cu urechea lipită de radio, ascultând, ca toată lumea, Europa Liberă. Vodă „şi al lui perfect orând“ mai aveau foarte puţin de trăit…
Am terminat poemul prin toamna lui 1989, cu câteva luni înainte de „revoluţiunea“ ce-avea să se dovedească la fel de suspectă ca şi cea din poema mea: „Ştiu, e un eşec penibil, ştiu, ţaruki şi paluki…“

Una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka este "Scrisoare către tata", care se adaugă "Jurnalului 1910–1923" şi volumelor de corespondenţă. Paginile adresate tatălui, Hermann Kafka, sunt scrise în 1919, după ultima încercare eşuată a lui Franz de a se căsători. „Eternul fiu“, cum l-a numit unul dintre comentatori pe Franz Kafka, se războieşte o viaţă întreagă cu tatăl său. Cu toate acestea, cititorul are senzaţia că fiul luptă fără să vrea împotriva lui însuşi, doar ca să nu-l vadă pe tată, pe tatăl mitic, pierzând.

„Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, aşa cum se întâmplă adesea cu corespondenţa, ea nu conţine nici cea mai mică intenţie literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câştigă întotdeauna în faţa vieţii.“ (Ioana PÂRVULESCU)

„Era oare un martir sau era doar neîndemânatic? E un scriitor genial, dar n-are încredere în ce scrie. E conştient de valoarea lui, dar de o modestie nimicitoare. Femeile îl adoră, dar se înfăşoară în iubiri nefericite, în care, în loc de bucurie, nu găseşte decât umilinţe. Apreciază viaţa, se poate spune că e un hedonist şi totuşi duce o existenţă de ascet. Singuratic din fire, vrea mereu să se însoare. Face gimnastică, grădinărie, ca să-şi întreţină sănătatea, doarme iarna cu fereastra deschisă, merge mult pe jos, înoată, dar e atins de timpuriu de o boală mortală. Destin emoţionant. Personajul Kafka, poate mai mult decât opera lui, ne va chinui tot timpul şi mă întreb dacă nu cumva aici se află adevărata lui moştenire.“ (Imre KERTESZ, laureat al Premiului Nobel pentru literatură)

„Kafka ne scrutează viaţa cotidiană cu o minuţiozitate pe care această viaţă n-o suportă. Starea de luciditate extremă pe care o trezeşte în noi viziunea lui seamănă până la confuzie cu un coşmar.“ (Denis de ROUGEMONT)

„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând." (Gabriel LIICEANU)

Într-o lume polarizată şi dezbinată, Haidt lansează o provocare gândirii convenţionale despre moralitate, politică şi religie, adresându-se întregului spectru politic. Judecăţile noastre morale, arată el, sunt de multe ori rezultatul instinctelor, nu al raţiunii. Liberalii, conservatorii şi libertarienii au intuiţii diferite despre ce e bine şi ce e rău; fiecare din părţile implicate are dreptate în anumite privinţe. Haidt examinează originile moralităţii şi ale conflictelor umane şi ne oferă cheia pentru a înţelege miracolul cooperării.

„O sinteză remarcabilă şi originală a psihologiei sociale, analizei politice şi raţionamentului moral care reflectă tot ce are mai bun ştiinţa în aceste domenii şi dovedeşte că suntem capabili din naştere de decenţa şi moralitatea necesare societăţilor pentru a supravieţui.“ (Edward O. WILSON)

„Cercetările lui Haidt au revoluţionat domeniul psihologiei morale. Dacă vreţi să ştiţi de ce aveţi anumite credinţe morale şi de ce mulţi au o cu totul altă părere, citiţi această carte.“ (Simon BARON-COHEN)

„Prin prezenta ediţie bilingvă ne propunem să facem accesibil cercetătorilor filozofiei antice, studenţilor şi publicului român interesat de filozofie unul dintre cele mai valoroase instrumente de studiu al patrimoniului gândirii greceşti – lucrarea Stoicorum Veterum Fragmenta (1903–1905), prin care Hans von Arnim a realizat, pentru reconstituirea operelor pierdute ale stoicismului vechi, ceea ce contemporanul său Hermann Diels realizase pentru începuturile filozofiei greceşti prin celebra sa culegere Fragmentele presocraticilor. La mai bine de un secol de la apariţie, culegerea lui Arnim îşi păstrează relevanţa şi actualitatea.
Urmând structura culegerii lui Arnim, acest prim volum este dedicat fondatorului şcolii stoice, Zenon din Kition, şi discipolilor săi, iar următoarele două vor fi dedicate lui Chrysippos. Volumul I începe cu traducerea prefeţei latineşti a lui Hans von Arnim – de fapt o micromonografie dedicată celor mai dificile probleme ale surselor filozofiei lui Chrysippos, în care perspicacitatea, spiritul critic şi precizia neegalată a demonstraţiilor dau o impresionantă mărturie despre nivelul filologiei clasice germane aflate la apogeul înfloririi sale.“ (Filotheia BOGOIU şi Cristian BEJAN)

„În lucrarea de faţă am schiţat un tablou pe cât am putut de precis şi complet al filozofiei lui Chrysippos, iar lui Zenon şi Cleanthes le-am atribuit numai cele cuprinse în sursele care îi citează nominal; conţinutul primului volum va fi deci clarificat prin celelalte două care-i urmează. Tot ceea ce mi-am propus a fost să aşez fundamentele pe care să se sprijine cercetările ulterioare în această direcţie. Căci am alcătuit această culegere de fragmente doar pentru a înlesni accesul la substanţa propriu-zisă a tradiţiei stoice.“ (Hans von ARNIM)

„Amintirile lui Radu Rosetti se citesc ca un roman, dar un roman adevărat.“ (Neagu DJUVARA)

„Cea mai preţioasă memorialistică din literatura română.“ (E. LOVINESCU)

În copilăria şi tinereţa mea fostu-mi-a dat să fiu încunjurat de părinţi, rude, oameni de casă, ţarani şi slugi cari trăise viaţa celor dintăi şăsăzeci de ani ai veacului şi cari, de la bătrânii lor, auzise multe despre o viaţă şi obiceiuri şi mai îndepărtate în negura timpurilor. Mulţi din ei, în primul rând tata şi mama, erau nişte povestitori neîntrecuţi: cu dor îmi aduc aminte de lungile lor povestiri în lungile sări de iarnă, la ţară. Partea ce mi-a rămas în minte din multele lor povestiri spus-o-am şi eu treptat copiilor şi cunoştinţilor mele. Cu toţii m-au îndemnat să pun aceste amănunte ale vieţii noastre de altădată pe hârtie, ca să nu dispară fără urmă, odată cu mine. (Radu ROSETTI)

De la ultimii martori ai vremurilor fanariote, ai ocupaţiilor şi războaielor ruseşti şi turceşti, de la oamenii care au trăit zorii schimbărilor şi ai ideii naţionale, de la cei care au făcut Unirea Principatelor şi ne-au aşezat între naţiunile Europei sub domniile lui Cuza şi Carol I, Radu Rosetti a adunat chipuri şi întâmplări alcătuind o lume care nu vrea să treacă în uitare. Sub pana sa, ştiinţa istoricului cercetător al arhivelor se împleteşte cum nu se poate mai fericit cu harul de povestitor moştenit de la părinţi şi bunici. Amintirile sale alcătuiesc opera ultimului mare cronicar moldovean.

„Orice minte, la intrarea în viaţă, e crudă şi «sălbatică». Dar dacă ne este dată în grijă ca minte a noastră, noi suntem cei chemaţi s-o ajutăm să devină «o minte adevărată», s-o cultivăm şi s-o facem să se coacă. Răspundem, mai presus de orice, pentru mintea noastră, pentru felul în care i-am trasat contururile şi pentru cel în care, pornind de la ea, ne-am ales apoi viaţa. Adevărul e că nu poţi spune «eu» şi nu poţi revendica un destin decât la capătul unui act solitar de gândire.“

„Titlul, spune Schopenhauer undeva, «trebuie să fie pentru o carte ceea ce este adresa pentru o scrisoare». Dar cui i se adresează atunci titlul acestei cărţi, Nebunia de a gândi cu mintea ta? Cine anume e interesat de ce înseamnă să gândeşti cu mintea ta? Răspunsul mi se pare evident: oricine. Oricine care, vorba lui Kierkegaard, vrea să fie mai mult decât un exemplar într-un banc de heringi.“

„Dacă sfârşeşte ca dialog continuu cu sine, gândirea pe cont propriu este lucrul cel mai greu de suportat. Căci din acest dialog decurg la tot pasul corecţiile care se impun pentru ca viaţa să rămână pe linia de plutire. Iar viaţa celui care nu poate să le facă este în mod fatal una eşuată. Până la urmă, mai toate vieţile sunt, privite cu un ochi distant, incoerente. De aceea, poate că e preferabil să-ţi dai întâlnire cât mai rar cu necunoscutul din tine. Altminteri, judecata căreia i te vei supune va fi în mod fatal o «aspră judecare de sine».“ (Gabriel LIICEANU)

Sărăcuțul lui Dumnezeu (O phtochoulis tou Theou) apare prima oară în 1956, la Atena. Potrivit mărturiei lui Nikos Kazantzakis însuși dintr-un scurt interviu din 1957, cartea nu e doar viața romanțată a sfântului Francisc din Assisi, ci „o sinteză de biografie, poezie și lucruri pe care sfântul Francisc nu le-a spus poate niciodată, dar ne închipuim că le-ar fi putut spune“. Kazantzakis publicase deja, în 1951, traducerea sa în greacă a biografiei sfântului Francisc alcătuită de scriitorul danez Johannes Joergensen, iar în octombrie 1926, la comemorarea a 700 de ani de la moartea lui Francisc, scriitorul grec călătorise în Italia fascistă, inclusiv la Assisi, pe urmele sfântului și îi dedicase apoi pagini emoționante în al său Jurnal de călătorie.

Sfântul Francisc, „sărăcuţul lui Dumnezeu“, este, aşa cum ni-l înfăţişează sensibilitatea şi ochiul subtil de mare scriitor al lui Kazantzakis, întruchiparea eternei, scrâșnitei înfruntări dintre spirit și carne, a neobositei aspiraţii către mântuire, credință și dragoste – de Dumnezeu, de oameni, de întreaga creație –, a nesfârșitelor haruri, dar și a nesfârșitelor frământări și lupte interioare aduse de căutarea și practicarea statornică a virtuții. Chipul lui aureolat, blând şi sever deopotrivă, dă mărturie despre simplitatea și misterul unei vieți sfinte pe cât de luminoasă, pe atât de înspăimântătoare în splendoarea ei – viața unei odrasle de nobil din Umbria care tânăr fiind se visa cavaler, dar care ajunge, prin asceză și iubire desăvârşită de Dumnezeu, minunea din Assisi, călăuză a Bisericii creştine și sfânt al lumii întregi.

„Operă de moralist? Literatură? Filozofie? Poate că cel mai corect ar fi să numim paginile Caietelor lui Cioran jurnalul condiţiei umane.
Nimeni n-a vorbit cu atâta sinceritate, cu atâta vervă și har pentru fiecare dintre noi. Niciodată inteligenţa n-a fost mai destrăbălată ca în paginile acestui Cioran în pijama, decontractat, eliberat de rigorile și eleganţa «marelui stil» din cărţile sale antume. Niciodată un necunoscut, punând pe hârtie doar pentru el cele mai necenzurate gânduri care i-au trecut prin cap, n-a reuşit să-ţi devină cel mai apropiat prieten.
Nu există o altă carte pe care s-o fi recitit de-atâtea ori. O țin pe noptiera mea. Pentru că sunt convins că nimeni, în spaţiul laic al existenţei noastre, nu ne-a fost atât de aproape și nu ne-a eliberat mai eficace, dinlăuntrul singurătăţilor și spaimelor lui, de singurătățile și spaimele noastre.
Dacă ar fi ştiut – când îşi rumega în acest jurnal disperările, mefienţele, dezamăgirile, apetitul şi sila de glorie, tortura plictiselii, bucuria de a trăi şi scârba de semeni – ce mulţime nesfârşită de prieteni se aduna la porţile scrisului lui!“ (Gabriel LIICEANU)

Publicat in 30 de tari, Eseuri de indragostit s-a vandut in peste doua milioane de exemplare.

Intra in lumea piticilor si incepe o aventura plina de mistere. Odata ce ai coborat in galerii in cautarea de aur dintr-odata ti se rupe ciocanul de abataj, si ti se stinge lanterna. Sabotorul a lovit din nou!Jocul Saboteur iti rezerva fie rolul unui cautator de aur - vei sapa in galerii adanci in pantecul muntelui - fie rolul sabotorului - in acest caz vei incerca sa impiedici cautarea de aur. Nimeni nu stie cine e sabotor, jocul se desfasoara in mister. Daca cautatorii de aur reusesc sa construiasca o poteca spre comoara da aur, sunt rasplatiti cu bulgari de aur, iar sabotorii sa intorc acasa cu mainile goale. Insa daca cautatorii de aur esueaza, sabotorii obtin recompensa. Jucatorii isi dezvaluie identitatea doar in momentul in care trebuie impartita comoara de aur. Dupa prei runde castiga jucatorul care a reusit sa castige cei mai multi bulgari de aur. Durata joc: cca. 30 minute
Setul contine:
- 44 carti de poteti
- 27 carti de actiune
- 28 carti de aur
- 11 carti de pitici
- 1 regulament de joc

Uneori exista un tata extraordinar. Este bun, puternic si iubitor. Intotdeauna are rabdare. (Ma rog, aproape intotdeauna.) Tu esti acel tata unic, extraordinar. Iti multumesc, tata !

Mama e cea care te iubeste toata viata, iti iarta orice prostie, e mandra de orice lucru bun pe care-l faci, oricat de mic. Iti multumesc, mama esti cea mai buna si mai iubita.

O fiică aduce întotdeauna cu ea fericire, frumusețe și strălucire. Căldura ei, grijile și râsetele schimbă pe veci viața părinților. Acesta este un dar pentru cea mai bună fiică.

Sa ai parte de surprize si bucurii, de prietenie, de libertate, iubire si veselie...Sa ai parte de toate. In fiecare zi. Toata viata.

Cu toții căutăm calea către o viață mai liniștită. Cuvintele din această colecție sunt destinate să vă aducă pacea, să vă dea libertate, să vă elibereze de griji și să vă apropie de natură. Uneori mai puțin înseamnă mai mult. Vă puteți schimba viața.

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat?
Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ (Autorii)

„Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi.“ (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.
— Avem câteva cearcăne în plus…
— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

E oare loc în cămara noastră de acasă, alături de tradiţionalele borcane de murături sau magiunuri, de borcane cu cărţi? Sau, mai bine zis, de „cărţi la borcan“?

Multe, foarte multe dintre versurile eminesciene postume ne-au rămas până acum necunoscute. Și asta fiindcă, pentru editori, efortul uriaș de a pune în ordine complexitatea neobișnuită a manuscriselor lui Eminescu a fost mereu dublat de greutatea de a decide între ceea ce este provizoriu și definitiv. Dar provizoriul, la Eminescu, își are desăvârșirea sa, uneori la fel de exemplară ca a formei definitive. A venit vremea, poate, să ne dăm seama de acest lucru și să descoperim ceea trebuia odată și o dată descoperit: o altă față a poetului Eminescu, un „sunet secund“ al creației sale poetice, ce se face auzit, în chip indubitabil, în versurile lăsate până acum „în penumbra“ tiparului.

Volumul de față adună multe dintre acele „crâmpeie închegate“, cum le numea Perpessicius, pe care acesta doar le-a transcris și tipărit în mărunta literă a aparatului critic din ediția de Opere, dar pe care le-a „uitat“ totuși acolo. Readunate cu grijă și puse împreună, ele își regăsesc ceva din rostul lor inițial: acela de a fi poezie.

Ediție de Ioana Bot și Cătălin Cioabă

E oare loc în cămara noastră de acasă, alături de tradiţionalele borcane de murături sau magiunuri, de borcane cu cărţi? Sau, mai bine zis, de „cărţi la borcan“?

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat?
Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ (Autorii)

„Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi.“ (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.
— Avem câteva cearcăne în plus…
— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

''Cartea aceasta nu vrea să fie altceva decât o călăuză către adevărul despre noi înşine, pe un drum la fel de greu de desluşit ca acela din Călăuza lui Tarkovski. Dar nu de negăsit.'' (Petru Creţia)

-

Ecranizare fidela a adevarului istoric, pelicula reconstituie batalia de la Vaslui din 1475, asa cum este descrisa in documentele epocii. La 21 Mai 1469, de Sfanta Inaltare, la hramul Manastirii Neamt, Stefan cel Mare, il prezinta norodului pe fiul sau, Alexandru Voda si cere ajutor pentru a infrange armia otomana, pe picior de razboi. Pregatindu-se de lupta, infiinteaza o oaste „populara” hotarand ca toti taranii sa primeasca arme. Spectatorul poate urmari cu usurinta strategia marelui conducator de osti, impotriva uriasei armate otomane, prin felul in care regizorul i-a dat viata pe campul de lupta. Dupa aceasta victorie, Stefan trimite o scrisoare cancelariilor europene, considerand Moldova ca fiind o „poarta a crestinatatii”... Personalitatea marelui domnitor este conturata magistral de Gh. Cozorici.

Actiunea filmului se petrece in secolul al XVII-lea, in contextul unei vieti politice agitate in Moldova (lupta pentru putere dintre Stefan Tomsa si Constantin Movila. Actiunea se desfasoara pe doua planuri, unul sentimental si unul eroic, in centrul ei aflandu-se Tudor Soimaru (interpretat de Mihai Boghita). Ostean in armata lui Tomsa el se aventureaza in salvarea frumoasei Magda Orheianu, rapita de cazaci. Se indragosteste de ea, dar iubirea lui e respinsa. Ajuns acasa, afla ca parintele sau a fost ucis de tatal iubitei, dusman al domnitorului si uzurpator al drepturilor razesesti. Noua domnie reda razesilor pamanturile, si Tudor isi reface gospodaria si se apropie de Anita, noua iubire. Filmul surprinde momente importante din perioada confruntarilor dintre razesi si boieri, dintre pamatenii locului si navalitori. O distributie de exceptie. In rolul lui Stefan, marele actor George Calboreanu

Ecranizarea dupa romanul omonim al lui Mihail Sadoveanu urmareste saga familiei Comisului Jder, om devotat lui Stefan Voda. Fii sai loiali ca si tatal indeplinesc, fara compromisuri, numeroase si grele misiuni primite din partea domnitorului, care-i implica in batalii, in afaceri de taina si in povesti de iubire. Ionut, mezinul familiei Jder (Sebastian Papaiani), se indragosteste de Nasta, o fata de boier, la iubirea careia aspira si Alexandrel, fiul domnitorului. Iubit la randul lui, Ionut se comporta vitejeste in tot felul de intamplari dramatice pe fundalul navalirii tatarilor, retragerii in munti a populatiei, disparatiei calului domnesc Catalan, rapirii jupanitei Nasta, primirii solilor turcesti. Mircea Dragan aduce un element inedit: legendarul voievod - in ipostaze familiare, anecdotice, cotidiene - adica un Stefan cel Mare iesit din propria lui legenda.

Pelicula este dedicata uneia dintre cele mai mari soprane romane, care a marcat lumea muzicala internationala de la sfarsitul secolului 19, Hariclea Hartulari (1868-1939) o femeie cu un destin fascinant. Cu averea tocata de sotul sau la carti, tanara braileanca, incearca sa se afirme in capitala, unde atrage atenția si sustinerea compozitorului Gh. Ștefanescu și a cercurilor muzicale. Luptand cu greutatile materiale, pleaca la Paris sa-si faca o cariera

A fost odata un Imparat cu o prea Frumoasa fata, indragostita de un Voinic si nazuita de un Zmeu. Pe Zmeu, Imparatul voia sa il rapuna cu arma lui secreta, care tragea … in spate. Cel ce reuseste sa vina de hac Zmeului , Voinicul, cucereste si mana Frumoasei