Ediţii de colecție Humanitas

„A scrie în şoaptă". Eu scriu aceste pagini cum ai vorbi în şoaptă. Aici, în România, fac eforturi să vorbesc numai în şoaptă (o şoaptă a sensului). Tocmai pentru că aici trebuie să te răsteşti, să te răţoieşti pentru a fi ascultat. În româneşte, scriu în şoaptă.“ (Matei CĂLINESCU)

„Citind aceste pagini, mi-am dat seama că am tăcut bine atâţia ani de zile. Neputinţa de a mă exprima m-a făcut, desigur, nefericit, dar ceea ce până acum m-a împiedicat să vorbesc liber a fost tocmai «sentimentul conştient al insuficienţei personale».
Veninul strâns în mine nu atinsese concentraţia necesară pentru a deveni leac. Eram pur şi simplu necopt. A trebuit să cunosc spaima cărnii şi lehamitea ultimă a sufletului, să mă desprind de oameni care plecând au luat părţi din mine, să-mi îngrop prieteni, să trăiesc o revoluţie şi să am şocul întâlnirii cu poporul meu, să mă destram, să mă detest, să mă înec în regrete şi remuşcări şi să mai vreau, totuşi, să mă adun din nou. Fără toate astea, orice pagină scrisă în nume propriu nu este decât o enormă pălăvrăgeală.“ (Gabriel LIICEANU)

„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.“ (Andrei PLEŞU)

„Am simţit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare şi sensurile ei maculatoare. Şi nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca nişte corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier. Am avut întotdeauna convingerea că, în pofida imaterialităţii ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă, dar niciodată o bună unealtă de făcut curăţenie. Iar eu aveam nevoie să mă curăţ de toate reziduurile pe care istoria şi viaţa nu încetau să le depună în mine, aveam nevoie să le deşert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de a mă îneca în mâlurile lor contagioase. Era un fel de a repeta — ca în taina botezului – «Mă lepăd de Satana», sugerând realităţii să se lepede la rândul ei.“ (Ana BLANDIANA)

Există atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate. Realitatea însăşi îşi lărgeşte câteodată cu aroganţă hotarele şi atunci zonele încărcate rămân – pentru ani, decenii şi chiar secole întregi – ambigue, de o apartenenţă incertă. Apoi, prin cine ştie ce întâmplare, sau numai prin eroziunea obişnuită a timpu¬lui, dubla lor natură îşi estompează de la sine una dintre laturi şi fâşia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului, însoţită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel.
Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfățișare mai plină de semnificații a acestuia. La urma urmei, a-ți imagina înseamnă a-ți aminti.

De mai bine de douazeci de ani, istorici de toate varstele si coloraturile sunt dominati de obsesia comportamentului public al intelectualilor romani in secolul XX. S-a scris mult, mai ales de la inaltimea prezidiului unui complet de judecata morala, adesea fara a se putea administra toate probele unui dosar incalcit, dar si fara intelegerea deplina a naturii umane.

„...20 de ani în Siberia – o aşez printre cele mai fantastice cărţi care s-au scris în ţara noastră. În faţa ei multe cărţi, mulţi scriitori şi mulţi eroi literari pălesc. După primul şoc şi cea dintâi nedumerire a cititorului, chiar şi a unui erudit academician, poate după un număr de ani în care uimirea se va fi aşezat, deodată cineva va pricepe şi va ridica această carte – a Aniţei cu trei clase primare şi suflet cât o istorie naţională, de o autenticitate «stilistică» genială – şi le va aşeza, fiinţa şi cartea, la umărul marilor noştri mărturisitori ai sufletului românesc.“ (Ştefan J. Fay)

O călătorie în zece povestiri într-un Orient unde mitul se insinuează în viața de toate zilele. "Povestirile orientale", bogate în simboluri și impregnate de poezie, fie reșlefuiesc crude și seducătoare basme, legende, mituri, balade și superstiții, fie sunt „fantezii personale“ – împreună alcătuind un univers mai degrabă tragic, dominat de violența pasiunilor.

„Cele zece povești reluate, inventate, modelate de scriitoarea Marguerite Yourcenar sunt biografia ei imaginară, viața ei exotică. Le povestește atât de personal, încât e sigură că, într-un fel tainic, le-a trăit pe toate, toate îi aparțin.“ (Ioana PÂRVULESCU)

„Aceste "Povestiri orientale" sunt un amestec de istorii extrem-orientale (Cum a fost salvat Wang-Fo, Ultima iubire a prinţului Genghi) sau hinduse (Kali decapitată) [...], la care se adaugă un număr de nuvele care se petrec în Grecia şi în Balcani. Asia propriu-zisă şi Orientul Apropiat se unesc aşadar. [...] La urma urmei, Grecia şi Balcanii sunt deja Orientul, cel puţin pentru secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea. Pentru Delacroix, pentru Byron, într-adevăr, Balcanii poartă amprenta faptului de a fi fost mult timp pământ al Islamului. Cartea a fost scrisă de-a lungul anilor în care mă duceam des în Grecia, trecând de multe ori prin Balcani; din opririle mele în acele locuri provin aceste povestiri balcanice. Cât despre Wang-Fo şi Prinţul Genghi, acestea dovedesc marea mea pasiune pentru literaturile chineză şi japoneză. Wang-Fo se trage dintr-o povestire taoistă; nu l-am inventat eu. Evident, retuşezi întotdeauna ceva: "Ultima iubire a prinţului Genghi" este un efort de a reface ceea ce poate să fie pagina lăsată albă în romanul lui Murasaki, acea pagină al cărei titlu e, pur şi simplu, «Dispariţie în nori». Este moartea lui Genghi. Aflăm că s-a retras într-o mânăs¬tire, pe urmă, în afară de titlu, nu mai ştim nimic. Atunci am încercat să-mi imaginez ce s-a petrecut.“ (Marguerite YOURCENAR, în vol. "Cu ochii deschişi. Convorbiri cu Matthieu Galey")

Ilustrația copertei: „Khosrow urmărind-o pe Shirin cum se scaldă“ (detaliu de miniatură indiană din sec. al XVIII-lea)

"Aceasta carte aniversara condenseaza viata si opera lui Neagu Djuvara în 444 de fragmente memorabile extrase din scrierile si spusele autorului. Fragmentele cuprind momentele-cheie ale biografiei istoricului, precum si ideile, opiniile, obsesiile sale privind trecutul, actualitatea, lucrurile cu adevarat importante în viata

„La 73 de ani, când Îngerul compasiunii l-a readus în tara, Neagu Djuvara era perfect fertil si alegru, pregatit pentru o noua tinerete, pe care a trait-o alaturi de noi cu o intensitate, o pasiune intelectuala si o distinctie a civilizatiei admirabile. Cine a avut ochi de vazut a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit a putut auzi. Mai mult decât a facut Neagu Djuvara pentru noi nici pietrele nu pot striga. Îngerul compasiunii pentru suferintele irosite în istorie ni l-a adus, iar el si-a facut cu asupra de masura datoria de a ne arata, în carne si oase, noua, celor care am uitat, ce înseamna sa fii civilizat si european într-o maniera curat româneasca."" (Horia-Roman Patapievici)

„Dupa decenii întregi în care istoria a trebuit sa se strecoare, ca disciplina, printre nenumarate clisee ideologice, sa navigheze printre adevaruri camuflate, desfigurate sau ocolite, sa accepte o îndelungata asceza, care risca sa produca standardizarea ireparabila a discursului istoric, Neagu Djuvara a readus la rampa istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocviala, prietenoasa, seducatoare, libera de staif catedratic si de exigente conjuncturale. Lucrarile sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator: ele curata, fara dureri, plamânii neoxigenati ai cititorului autohton si convertesc normativitatea solemna a istoriei de cabinet în pofta vitala de cunoastere, în obiect al curiozitatii tineresti si al bucuriei."(Andrei Plesu)

„Locul pe care-l ocupa domnul Djuvara în viata publica româneasca nu l-a luat de la nimeni si nu va fi niciodata luat de altcineva. Ca l-am cunoscut si ca o personalitate atât de originala sta cu noi de un sfert de veac este o aruncare a zarurilor sortii la fel de norocoasa pentru noi ca acelea care i-au determinat acestui om cotiturile unei vieti într-adevar exceptionale. Numai în societatea noastra, în care el, Neagu Djuvara, este supravietuitorul unei civilizatii morale moarte, poate sa fie cineva un fenomen cultural de unul singur." (Andrei Pippidi)

„Mai întâi m-a cucerit personajul Neagu Djuvara. Un ADN cu blazon de boierie sadea pe linie materna si ighemonikon diplomaticesc dinspre tata, plus fibra armâneasca la care balcanismul aburos cataonic din vinele mele a percutat euforic fara ezitare. Diplome sorbonarde în Istorie si Drept. Patriotic-romantice înrolari ofiteresti pecetluite cu subtile misiuni politice de anvergura nationala (si consecinte continentale) la nici treizeci de ani. Studii caftanite de Raymond Aron. Un exil împanat institutional cu mult disputatele conturi prevazator alimentate de «bietul» Ica Antonescu, dar si cu Cioran, Eliade, Visoianu, Brutus Coste, Ionesco & Co. Abordari ale istoriei la nivel de Toynbee, dublate de misiuni secrete si comandouri parasutate, ambiguu pastorite de spionajul francez si american...“ (Dan C. Mihailescu)

Cu o prefata de Gabriel Liiceanu: Cele trei vieti ale lui Neagu Djuvara Cuvinte de apreciere semnate de Georgeta Filitti, Dan C Mihailescu, Radu Oltean, Andrei Plesu, Sandra Ecobescu, Andrei Pippidi, Mihai Dim. Sturdza, Horia-Roman Patapievici"

„S-ar zice: un Bal-Shem-Tov văzut de Sterne.“ (E.M. CIORAN)

„Încercând să explic ideea de Lichter… tentativa de-a face incredibilul credibil, de a justifica poziţia cea mai dificilă, de a crea un «sfânt» din perspectiva unui necredincios, de a construi o psihologie şi o logică profetică dintr-o perspectivă sceptică. Succesul unei astfel de întreprinderi se măsoară după tentaţia finală a autorului de a se converti la filozofia personajului, care-i apare necesară, inevitabilă, de-un adevăr incontestabil.“ (Matei CĂLINESCU)

„Matei Călinescu imagina, vizionar, un sistem social în care n-ar fi existat decât hoţi şi cerşetori. Hoţii ar fura de la cerşetori, cerşetorii ar cerşi de la hoţi şi totul ar merge strună. De unde ai ştiut, Matei, cum aveam să ajungem în aşa scurtă vreme?“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

„Mă uit în jur, răsfoiesc ziare, stau la televizor şi constat că problemele dintotdeauna ale vieţii omeneşti au fost evacuate. Despre dramă se vorbeşte mai curând în cheie telenovelistică, despre suferinţă, în cheie clinic profilactică, despre idealuri şi reuşită — în cheie pragmatic corporatistă. Avem puzderie de «manuale» care ne învaţă (în doi, trei, sau zece paşi) cum să obţinem bunăstarea lăuntrică şi succesul profesional, avem nenumărate compendii de buzunar pentru deprinderea «tehnicilor» Zen, Yoga, Sufi, Reiki, Osho etc., dar, în realitate, atenţia noastră, reflexivitatea noastră au alte priorităţi. Dincolo de o generală nevoie de «reţetar», viaţa noastră interioară e pustie, amuţită de urgenţe, de oboseală, de gata-făcutul unei exteriorităţi sufocante, oferite, până la indigestie, de scena publică.
Am ajuns să evacuăm din spaţiul nostru de comunicare tot ce priveşte tulburarea noastră lăuntrică, zbaterea cotidiană, mereu nemărturisită, pe care suferinţele, iubirile, spaimele noastre o întreţin mocnit, dincoace de cuvinte. Nu ne ruşinăm să «consumăm», la lumina zilei, secrete de alcov «dezvăluite» de tabloide, sau de «picante» emisiuni de divertisment, dar suntem pudici cu sentimentele noastre, cu depresiile noastre, cu euforiile şi neliniştile noastre.“ (Andrei PLEȘU)

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic... Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist. Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută. În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Homo sovieticus există – Svetlana Aleksievici l-a întâlnit. În această lucrare polifonică, în care se amestecă voci ale străzii, conversaţii relatate şi decupaje din presă, fiecare mărturie este adevărată. Ceea ce rezultă are un farmec hipnotic… "Vremuri second-hand" este o carte densă şi puternică asemenea unui râu.“ (Le Figaro)

„În ultimii 30-40 de ani, Svetlana Aleksievici a creat portretul individului sovietic şi postsovietic. Cărţile ei nu prezintă însă o istorie a evenimentelor, ci o istorie a emoţiilor – o istorie a sufletului omenesc.“ (Sara DANIUS, secretar permanent al Academiei Suedeze)

„Vremuri second-hand" este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet." (Julie CLARINI, Le Monde)

„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

L-am început în 1987, cred că era primăvară. Eram un amărât de profesor la o şcoală generală din fundul Colentinei, proaspăt căsătorit şi cu o proaspătă fetiţă în cărucior. Am început "Levantul" pe un colţ de masă de bucătărie acoperită cu muşama, bătând la maşină cu o mână, iar cu cealaltă împingând căruţul înainte şi-napoi pe vinilinul murdar al bucătăriei. Timp de un an şi jumătate am scris vreo şapte mii de versuri lăsându-mă, pur şi simplu, purtat de „zefirii“ stilurilor şi-ai prozodiei. După vreo trei cânturi am ştiut că poemul avea să fie o epopee clasică, în douăsprezece părţi, şi că va cuprinde o lume autosuficientă şi completă, cu geografia şi istoria ei, cu poveştile ei amoroase şi politiceşti, cu intrigile şi trădările ei, cu filozofia şi fantasmele ei. Ultimele părţi, tot mai transparent pamfletare, le-am scris cu urechea lipită de radio, ascultând, ca toată lumea, Europa Liberă. Vodă „şi al lui perfect orând“ mai aveau foarte puţin de trăit…
Am terminat poemul prin toamna lui 1989, cu câteva luni înainte de „revoluţiunea“ ce-avea să se dovedească la fel de suspectă ca şi cea din poema mea: „Ştiu, e un eşec penibil, ştiu, ţaruki şi paluki…“

Una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka este "Scrisoare către tata", care se adaugă "Jurnalului 1910–1923" şi volumelor de corespondenţă. Paginile adresate tatălui, Hermann Kafka, sunt scrise în 1919, după ultima încercare eşuată a lui Franz de a se căsători. „Eternul fiu“, cum l-a numit unul dintre comentatori pe Franz Kafka, se războieşte o viaţă întreagă cu tatăl său. Cu toate acestea, cititorul are senzaţia că fiul luptă fără să vrea împotriva lui însuşi, doar ca să nu-l vadă pe tată, pe tatăl mitic, pierzând.

„Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, aşa cum se întâmplă adesea cu corespondenţa, ea nu conţine nici cea mai mică intenţie literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câştigă întotdeauna în faţa vieţii.“ (Ioana PÂRVULESCU)

„Era oare un martir sau era doar neîndemânatic? E un scriitor genial, dar n-are încredere în ce scrie. E conştient de valoarea lui, dar de o modestie nimicitoare. Femeile îl adoră, dar se înfăşoară în iubiri nefericite, în care, în loc de bucurie, nu găseşte decât umilinţe. Apreciază viaţa, se poate spune că e un hedonist şi totuşi duce o existenţă de ascet. Singuratic din fire, vrea mereu să se însoare. Face gimnastică, grădinărie, ca să-şi întreţină sănătatea, doarme iarna cu fereastra deschisă, merge mult pe jos, înoată, dar e atins de timpuriu de o boală mortală. Destin emoţionant. Personajul Kafka, poate mai mult decât opera lui, ne va chinui tot timpul şi mă întreb dacă nu cumva aici se află adevărata lui moştenire.“ (Imre KERTESZ, laureat al Premiului Nobel pentru literatură)

„Kafka ne scrutează viaţa cotidiană cu o minuţiozitate pe care această viaţă n-o suportă. Starea de luciditate extremă pe care o trezeşte în noi viziunea lui seamănă până la confuzie cu un coşmar.“ (Denis de ROUGEMONT)

„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând." (Gabriel LIICEANU)

Într-o lume polarizată şi dezbinată, Haidt lansează o provocare gândirii convenţionale despre moralitate, politică şi religie, adresându-se întregului spectru politic. Judecăţile noastre morale, arată el, sunt de multe ori rezultatul instinctelor, nu al raţiunii. Liberalii, conservatorii şi libertarienii au intuiţii diferite despre ce e bine şi ce e rău; fiecare din părţile implicate are dreptate în anumite privinţe. Haidt examinează originile moralităţii şi ale conflictelor umane şi ne oferă cheia pentru a înţelege miracolul cooperării.

„O sinteză remarcabilă şi originală a psihologiei sociale, analizei politice şi raţionamentului moral care reflectă tot ce are mai bun ştiinţa în aceste domenii şi dovedeşte că suntem capabili din naştere de decenţa şi moralitatea necesare societăţilor pentru a supravieţui.“ (Edward O. WILSON)

„Cercetările lui Haidt au revoluţionat domeniul psihologiei morale. Dacă vreţi să ştiţi de ce aveţi anumite credinţe morale şi de ce mulţi au o cu totul altă părere, citiţi această carte.“ (Simon BARON-COHEN)

„Prin prezenta ediţie bilingvă ne propunem să facem accesibil cercetătorilor filozofiei antice, studenţilor şi publicului român interesat de filozofie unul dintre cele mai valoroase instrumente de studiu al patrimoniului gândirii greceşti – lucrarea Stoicorum Veterum Fragmenta (1903–1905), prin care Hans von Arnim a realizat, pentru reconstituirea operelor pierdute ale stoicismului vechi, ceea ce contemporanul său Hermann Diels realizase pentru începuturile filozofiei greceşti prin celebra sa culegere Fragmentele presocraticilor. La mai bine de un secol de la apariţie, culegerea lui Arnim îşi păstrează relevanţa şi actualitatea.
Urmând structura culegerii lui Arnim, acest prim volum este dedicat fondatorului şcolii stoice, Zenon din Kition, şi discipolilor săi, iar următoarele două vor fi dedicate lui Chrysippos. Volumul I începe cu traducerea prefeţei latineşti a lui Hans von Arnim – de fapt o micromonografie dedicată celor mai dificile probleme ale surselor filozofiei lui Chrysippos, în care perspicacitatea, spiritul critic şi precizia neegalată a demonstraţiilor dau o impresionantă mărturie despre nivelul filologiei clasice germane aflate la apogeul înfloririi sale.“ (Filotheia BOGOIU şi Cristian BEJAN)

„În lucrarea de faţă am schiţat un tablou pe cât am putut de precis şi complet al filozofiei lui Chrysippos, iar lui Zenon şi Cleanthes le-am atribuit numai cele cuprinse în sursele care îi citează nominal; conţinutul primului volum va fi deci clarificat prin celelalte două care-i urmează. Tot ceea ce mi-am propus a fost să aşez fundamentele pe care să se sprijine cercetările ulterioare în această direcţie. Căci am alcătuit această culegere de fragmente doar pentru a înlesni accesul la substanţa propriu-zisă a tradiţiei stoice.“ (Hans von ARNIM)

„Amintirile lui Radu Rosetti se citesc ca un roman, dar un roman adevărat.“ (Neagu DJUVARA)

„Cea mai preţioasă memorialistică din literatura română.“ (E. LOVINESCU)

În copilăria şi tinereţa mea fostu-mi-a dat să fiu încunjurat de părinţi, rude, oameni de casă, ţarani şi slugi cari trăise viaţa celor dintăi şăsăzeci de ani ai veacului şi cari, de la bătrânii lor, auzise multe despre o viaţă şi obiceiuri şi mai îndepărtate în negura timpurilor. Mulţi din ei, în primul rând tata şi mama, erau nişte povestitori neîntrecuţi: cu dor îmi aduc aminte de lungile lor povestiri în lungile sări de iarnă, la ţară. Partea ce mi-a rămas în minte din multele lor povestiri spus-o-am şi eu treptat copiilor şi cunoştinţilor mele. Cu toţii m-au îndemnat să pun aceste amănunte ale vieţii noastre de altădată pe hârtie, ca să nu dispară fără urmă, odată cu mine. (Radu ROSETTI)

De la ultimii martori ai vremurilor fanariote, ai ocupaţiilor şi războaielor ruseşti şi turceşti, de la oamenii care au trăit zorii schimbărilor şi ai ideii naţionale, de la cei care au făcut Unirea Principatelor şi ne-au aşezat între naţiunile Europei sub domniile lui Cuza şi Carol I, Radu Rosetti a adunat chipuri şi întâmplări alcătuind o lume care nu vrea să treacă în uitare. Sub pana sa, ştiinţa istoricului cercetător al arhivelor se împleteşte cum nu se poate mai fericit cu harul de povestitor moştenit de la părinţi şi bunici. Amintirile sale alcătuiesc opera ultimului mare cronicar moldovean.

„Orice minte, la intrarea în viaţă, e crudă şi «sălbatică». Dar dacă ne este dată în grijă ca minte a noastră, noi suntem cei chemaţi s-o ajutăm să devină «o minte adevărată», s-o cultivăm şi s-o facem să se coacă. Răspundem, mai presus de orice, pentru mintea noastră, pentru felul în care i-am trasat contururile şi pentru cel în care, pornind de la ea, ne-am ales apoi viaţa. Adevărul e că nu poţi spune «eu» şi nu poţi revendica un destin decât la capătul unui act solitar de gândire.“

„Titlul, spune Schopenhauer undeva, «trebuie să fie pentru o carte ceea ce este adresa pentru o scrisoare». Dar cui i se adresează atunci titlul acestei cărţi, Nebunia de a gândi cu mintea ta? Cine anume e interesat de ce înseamnă să gândeşti cu mintea ta? Răspunsul mi se pare evident: oricine. Oricine care, vorba lui Kierkegaard, vrea să fie mai mult decât un exemplar într-un banc de heringi.“

„Dacă sfârşeşte ca dialog continuu cu sine, gândirea pe cont propriu este lucrul cel mai greu de suportat. Căci din acest dialog decurg la tot pasul corecţiile care se impun pentru ca viaţa să rămână pe linia de plutire. Iar viaţa celui care nu poate să le facă este în mod fatal una eşuată. Până la urmă, mai toate vieţile sunt, privite cu un ochi distant, incoerente. De aceea, poate că e preferabil să-ţi dai întâlnire cât mai rar cu necunoscutul din tine. Altminteri, judecata căreia i te vei supune va fi în mod fatal o «aspră judecare de sine».“ (Gabriel LIICEANU)

Sărăcuțul lui Dumnezeu (O phtochoulis tou Theou) apare prima oară în 1956, la Atena. Potrivit mărturiei lui Nikos Kazantzakis însuși dintr-un scurt interviu din 1957, cartea nu e doar viața romanțată a sfântului Francisc din Assisi, ci „o sinteză de biografie, poezie și lucruri pe care sfântul Francisc nu le-a spus poate niciodată, dar ne închipuim că le-ar fi putut spune“. Kazantzakis publicase deja, în 1951, traducerea sa în greacă a biografiei sfântului Francisc alcătuită de scriitorul danez Johannes Joergensen, iar în octombrie 1926, la comemorarea a 700 de ani de la moartea lui Francisc, scriitorul grec călătorise în Italia fascistă, inclusiv la Assisi, pe urmele sfântului și îi dedicase apoi pagini emoționante în al său Jurnal de călătorie.

Sfântul Francisc, „sărăcuţul lui Dumnezeu“, este, aşa cum ni-l înfăţişează sensibilitatea şi ochiul subtil de mare scriitor al lui Kazantzakis, întruchiparea eternei, scrâșnitei înfruntări dintre spirit și carne, a neobositei aspiraţii către mântuire, credință și dragoste – de Dumnezeu, de oameni, de întreaga creație –, a nesfârșitelor haruri, dar și a nesfârșitelor frământări și lupte interioare aduse de căutarea și practicarea statornică a virtuții. Chipul lui aureolat, blând şi sever deopotrivă, dă mărturie despre simplitatea și misterul unei vieți sfinte pe cât de luminoasă, pe atât de înspăimântătoare în splendoarea ei – viața unei odrasle de nobil din Umbria care tânăr fiind se visa cavaler, dar care ajunge, prin asceză și iubire desăvârşită de Dumnezeu, minunea din Assisi, călăuză a Bisericii creştine și sfânt al lumii întregi.

„Operă de moralist? Literatură? Filozofie? Poate că cel mai corect ar fi să numim paginile Caietelor lui Cioran jurnalul condiţiei umane.
Nimeni n-a vorbit cu atâta sinceritate, cu atâta vervă și har pentru fiecare dintre noi. Niciodată inteligenţa n-a fost mai destrăbălată ca în paginile acestui Cioran în pijama, decontractat, eliberat de rigorile și eleganţa «marelui stil» din cărţile sale antume. Niciodată un necunoscut, punând pe hârtie doar pentru el cele mai necenzurate gânduri care i-au trecut prin cap, n-a reuşit să-ţi devină cel mai apropiat prieten.
Nu există o altă carte pe care s-o fi recitit de-atâtea ori. O țin pe noptiera mea. Pentru că sunt convins că nimeni, în spaţiul laic al existenţei noastre, nu ne-a fost atât de aproape și nu ne-a eliberat mai eficace, dinlăuntrul singurătăţilor și spaimelor lui, de singurătățile și spaimele noastre.
Dacă ar fi ştiut – când îşi rumega în acest jurnal disperările, mefienţele, dezamăgirile, apetitul şi sila de glorie, tortura plictiselii, bucuria de a trăi şi scârba de semeni – ce mulţime nesfârşită de prieteni se aduna la porţile scrisului lui!“ (Gabriel LIICEANU)

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat?
Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ (Autorii)

„Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi.“ (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.
— Avem câteva cearcăne în plus…
— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

Multe, foarte multe dintre versurile eminesciene postume ne-au rămas până acum necunoscute. Și asta fiindcă, pentru editori, efortul uriaș de a pune în ordine complexitatea neobișnuită a manuscriselor lui Eminescu a fost mereu dublat de greutatea de a decide între ceea ce este provizoriu și definitiv. Dar provizoriul, la Eminescu, își are desăvârșirea sa, uneori la fel de exemplară ca a formei definitive. A venit vremea, poate, să ne dăm seama de acest lucru și să descoperim ceea trebuia odată și o dată descoperit: o altă față a poetului Eminescu, un „sunet secund“ al creației sale poetice, ce se face auzit, în chip indubitabil, în versurile lăsate până acum „în penumbra“ tiparului.

Volumul de față adună multe dintre acele „crâmpeie închegate“, cum le numea Perpessicius, pe care acesta doar le-a transcris și tipărit în mărunta literă a aparatului critic din ediția de Opere, dar pe care le-a „uitat“ totuși acolo. Readunate cu grijă și puse împreună, ele își regăsesc ceva din rostul lor inițial: acela de a fi poezie.

Ediție de Ioana Bot și Cătălin Cioabă

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat?
Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ (Autorii)

„Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi.“ (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.
— Avem câteva cearcăne în plus…
— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

Cartea care ne-a așezat pe harta destinațiilor turistice. 80 de ani de la apariție

„Firul gandirii-i rupt, in ceata. / Stiintele imi pricinuiesc profunda greata. / Sa potolim prin vaile simtirii, / Arzande, toate patimile firii. / Si rand pe rand, din invelisul lor de vraje, / Minunile sa le desfacem, drage. / Sa ne zvarlim in timp, in freamatu-i, cu dor, / In rostogolul intamplarilor!“ Asa incepe fabuloasa calatorie a lui Faust

Cu aceasta editie, „Dosarul Thocomerius“, care va fi cu siguranta pomenit ca un exemplu de polemica aprinsa in cultura romana, e oferit cititorului in integralitatea sa, cuprinzand si cartea care a declansat asa-zisul scandal, si pe cea in care s-au adunat replicile.

„Văd în slujirea mea o cale de participare la lucrarea Mântuirii.“ (Karol Wojtyła, 12 august 1969)

„Cand sunt intrebat care sunt cartile mele pe care le consider cele mai importante, raspund aproape automatNostalgia, Levantul si Orbitor. De fiecare data simt insa, obscur, ca fac o nedreptate. Ca las deoparte, uitata intr-o zona umbrita a mintii, o a patra carte majora a mea, pe care de un sfert de secol ma straduiesc s-o uit, ca pe-o iubire veche si nevindecata inca. E corpusul poemelor mele lirice, scrise in tinerete, intr-un efort continuu, halucinant si epuizant, care-a durat doisprezece ani. A fost epoca in care mi-am trait viata, fara rest, numai si numai in poezie. Cand privesc in urma, vad imediat acea flacara stralucitoare, acea cautare disperata de forme noi, acea continua masurare a puterilor intr-un inegal skandenberg cu poezia, care-ar fi putut face, numai ea, opera mea completa. Cand, prin 1992, am hotarat sa nu mai scriu poezie a fost o sinucidere simbolica in speranta unei renasteri.
Mi s-a dat apoi, intr-adevar, sansa unei noi vieti in literatura, dar o viata nu separata de prima, ci izvorata in intregime din ea. Poezia a gasit o cale de-a curge mai departe in scrisul meu si a ramas pentru mine, mai departe, chiar daca dizolvata intr-un epic translucid, sensul vietii mele. Faptul ca nici azi nu ma intereseaza nimic altceva, in efemerul si enigmaticul lumii, decat poezia este mostenirea acelei epoci indepartate.
Cititorul va gasi in acest volum, reproduse integral, cele sase volume de versuri publicate de mine, la care va adauga, poate, «din citit ori amintire», al saptelea volum, Levantul, care, din motive evidente, nu si-a gasit locul aici.“ (Mircea Cartarescu)