Cărți

Lumea a Treia nu a fost un loc. A fost un proiect. În timpul luptelor interminabile contra colonialismului, popoarele din Africa, Asia și America Latină au visat o lume nouă. Ele își doreau în primul rînd demnitatea, dar și necesitățile de bază (pămînt, pace și libertate). Și-a exprimat nemulțumirile și aspirațiile în diferite tipuri de organizații, ale căror conduceri au formulat apoi o platformă de revendicări. „Lumea a Treia” a fost alcătuită din aceste speranțe și din instituțiile menite să le îndeplinească.

„Prin aducerea la viață a unor social-revoluționari, anarhiști, medici, bacteriologi, specialiști în igienă publică, sociologi și reformatori care au străbătut granițele imperiilor europene, vreau să arăt cum a fost tematizat, materializat și transformat socialul în România. Indivizii și teoriile se deplasau, iar traiectoriile lor intersectau toate aceste lumi național-profesionale care decurgeau din logica și necesitatea de a negocia diverse modele de raționalitate și progres.” Călin Cotoi

„Cetățenia” elogiată în manualele de științe politice, înveșmîntată în demnitate și drepturi, nu ar putea fi mai ruptă de realitatea cetățeniei trăite de majoritatea populației lumii, care te lasă teribil de vulnerabil și îți limitează oportunitățile: un adevărat extinctor al speranței. Cetățenia, ca una dintre uneltele-cheie ale închiderii populațiilor celor mai sărace între granițele statelor lor disfuncționale, perpetuează și consolidează, prin urmare, inegalitatea globală, făcînd ca discuția despre echitate să stea cu greu în picioare și negînd factorul individual uman prin invocarea distribuirii „naturale” a oportunităților de viață, care nu este deschisă contestațiilor. La o reflecție critică, marele concept se reduce la un cocktail de ipocrizie și pedeapsă arbitrară: două dintre trăsăturile-cheie ale cetățeniei, dacă lăsăm la o parte justificările nobile. Dimitri Kocenov

Rolando Vázquez predă sociologie la Colegiul Roosevelt al Universității Utrecht, Olanda. Autor, împreună cu Gloria Wekker et al., al raportului „Let᾽s Do Diversity” al Comisiei pentru diversitate a Universității Amsterdam (2016). Coordonator din 2010, împreună cu Walter Mignolo, al Școlii de vară decoloniale din Middelburg, și al programului Going Glocal Mexico, ce stabilește conexiuni interculturale între studenți europeni și comunități din Mexic. Curator al atelierului „Staging the End of the Contemporary” la festivalul de muzică contemporană MaerzMusik, Berliner Festspiele. Printre publicațiile sale: Pedagogía y (de)colonialidad (2017); Precedence, Earth and the Anthropocene: Decolonizing Design (2017); Aesthesis Decolonial y los Tiempos Relacionales (2016); Olvido y relacionalidad (2014).

Achille Mbembe (născut în 1957 în Camerun) este profesor de istorie și de științe politice la Universitatea Witwatersrand și director de cercetări la Wits Institute for Social and Economic Research (WISER) din Johannesburg (Africa de Sud). A fost profesor invitat să susțină cursuri și conferințe în Statele Unite și în Europa. Prima sa lucrare majoră, De la postcolonie: Essais sur l᾽imagination politique dans l᾽Afrique contemporaine (Karthala 2000), îl afirmă pe Mbembe ca pe unul dintre gînditorii cei mai importanți ai istoriei și filosofiei actuale. Se consacră definitiv drept una dintre cele mai puternice voci ale Africii contemporane odată cu publicarea în 2010 a lucrării Sortir de la grande nuit. Essais sur l᾽Afrique décolonisée (La Découverte, tradusă în 2016 la Idea). În aprilie 2016 a publicat la același editor parizian Politiques de l᾽inimitié. Critic al violenței exercitate de puterile coloniale și necoloniale, dar și al abordărilor care tratează Africa drept victimă eternă, Mbembe își deschide în acest eseu despre brutalism analiza către transformările brutale induse de neoliberalismul tehnologic la scară planetară.

Irina Trocan e lector universitar la Facultatea de Film din cadrul UNATC București, unde predă cursuri despre critică și analiză de film, și coordonatoarea revistei online Acoperișul de sticlă. A coordonat, împreună cu Andra Petrescu, volumul Realitatea ficțiunii, ficțiunea realului: Abordări teoretice ale documentarului (Editura Hecate, 2018, proiect editorial sprijinit de AFCN), iar mai recent, Romania Cinema Inside Out: Insights on Film Culture, Industry and Politics 1912-2019 (Editura Institutului Cultural Român, 2019). A fost selecționer la Festivalul de Scurt și Mediumetraj NexT (2011-2016) și scrie în limba română și engleză pentru publicații precum Close Up, FILM, Cineaste, Photogénie, Sight&Sound, IndieWire. În 2017-2018 a fost bursier Fulbright la University of Pennsylvania. Interesele ei de cercetare includ critica videografică, mediile digitale, filmul-eseu, festivalurile de film, reprezentarea rasială, reprezentarea istorică în cinemaul nonclasic.

 

Este posibil ca arta să (mai) schimbe societatea? Şi dacă da, ce etică şi metodologii trebuie însuşite? Acestea sînt cîteva probleme şi întrebări pe care ni le-am pus de-a lungul celor 4 ani de cînd Colectiv A coordonează inițiativa „La Terenuri – Spațiu Comun în Mănăștur”. La unele am reuşit să răspundem experimentîndu-le pe teren, la altele răspund alți actori urbani, care au trecut deja prin ce urmează noi să trecem. Considerăm această publicație ca o comparație şi un dialog între metodologia aplicată în cartierul Mănăștur şi alte cazuri similare din România şi Europa. Am realizat o colecție de texte critice despre practici şi procese alternative care s-au dovedit eficiente în periferie, adică în afara centrului festivalizat sau dincolo de arta din cutia albă sau neagră. Ne interesează cum arta poate activa comunități și spații urbane, cum poate contribui la modelarea reală a spațiului fizic şi social al oraşului.

Is it (still) possible for art to change society? And if yes, what ethics and methodologies are required for this? These are some of the problems and questions that we had to deal with in the four years since Colectiv A coordinates the “La Terenuri [At the Playgrounds] – Common Space in Mănăştur” initiative. To some we managed to answer by testing them on the ground, to others there are answers from other urban actors, who already went through what will be coming for us as well. We consider this publication as a comparison and a dialogue between methodologies applied in the Mănăştur neighborhood and other similar cases in Romania and Europe. We created a collection of critical texts on these alternative practices and processes, which proved themselves to be effective at the periphery, that is, outside of the city center full of festivals and beyond the arts placed either in a white or in a black box. We are interested in how art could activate communities and urban spaces, how it could contribute to the real modeling of the physical and the social space of the city.

Iulia Popovici este ziaristă, critic și curator de arte performative. Redactor la săptămînalul Observator cultural, a lucrat anterior, timp de şase ani, la cotidianul Ziua și a publicat/publică în IDEA artă + societate, Long April, Criticatac.ro, Arta, Dilema Veche, România curată, Studia Dramatica (România), UBU, Bruit du Monde (Franța), Szinház (Ungaria); Dialog, Teatr (Polonia), Bilten (Croația), HowlRound.com, Critical Stages etc. Din 2011, este co-curator al Platformei Independente de Artele Spectacolului din cadrul Festivalului Temps d’Images, Cluj, iar în ultimii ani a fost curatorul mai multor evenimente de teatru și dans din România și Polonia. A fost expert evaluator în multiple sesiuni de finanțare culturală organizate de AFCN, Ministerul Culturii și Centrul Național al Dansului Bucureşti. Este membră în Consiliul director al ActiveWatch – Agenția de Monitorizare a Presei. A publicat cartea Un teatru la marginea drumului (Cartea Românească, 2008), a contribuit la mai multe volume colective și a editat/coordonat antologiile bilingve New Performing Arts Practices in Eastern Europe/Noi practici în artele spectacolului din Europa de Est (Editura Cartier, 2014) și The End of Directing, the Beginning of Theatre-Making and Devising in European Theatre/Sfîrșitul regiei, începutul creației colective în teatrul european (Editura Tact, 2015), ambele comisionate de Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

Elefantul din cameră. Ghid despre teatrul independent din România este concentrată aproape exclusiv asupra a ceea ce eu privesc drept contribuția fundamentală, pînă acum, a teatrului independent asupra scenei din România, în termeni de estetică, proces de lucru și relație spectatorială: practicile și tehnicile do­cu­mentare, sub formele lor sociale, politice, educaționale, comunitare. Și nici această arie nu o epuizează (nici nu încearcă, nici nu poate), sfîrșind astfel prin a fi nedreaptă cu mai toată lumea de pe scena independentă. Dar nu e decît prima mea carte despre independenți… Iulia Popovici

house pARTy a fost o manifestare artistică alternativă inițiată și organizată în 1987 și 1988 de către Decebal și Nadina Scriba la reședința lor din Strada Petru Cercel nr. 5, București. La ediția 1987 au participat: Călin Dan, Dan Mihălțianu, Wanda Mihuleac, Andrei Oișteanu, Decebal Scriba, Nadina Scriba și Dan Stanciu, cărora li s-au alăturat, la ediția 1988, Teodor Graur și Iosif Király. Înregistrarea video a ambelor ediții a fost realizată de Ovidiu Bojor și Dan Mihălțianu.

house pARTy was an alternative artistic manifestation initiated and organized in 1987 and 1988 by Decebal and Nadina Scriba at their house on no. 5 Petru Cercel Street, Bucharest. The participants to the 1987 edition were: Călin Dan, Dan Mihălțianu, Wanda Mihuleac, Andrei Oişteanu, Decebal Scriba, Nadina Scriba and Dan Stanciu, to whom joined, at the 1988 edition, Teodor Graur and Iosif Király. The video recording of both editions was realized by Ovidiu Bojor and Dan Mihălțianu.

Ovidiu Țichindeleanu e filosof, traducător şi teoretician al culturii. Studii de filosofie la Cluj, Strasbourg şi Binghamton. Doctor în Filosofie (Binghamton University, State University of New York) cu o teză despre mediile moderne şi arheologia cunoaşterii la 1900. Cofondator al revistei independente Philosophy&Stuff (1997–2001), cofondator al platformei Indymedia România (din 2004), al revistelor CriticAtac.ro (2010) şi LeftEast (2012). Redactor al revistei IDEA artă + societate şi coordonator de colecții al editurii IDEA Design & Print. Autor al The Graphic Sign. An Archeology of Sound, Technology and Knowledge at 1900 (2009). Editor, cu V. Ernu, C. Rogozanu, C. Şiulea, al volumului Iluzia anticomunismului (Chişinău, Cartier, 2008). Editor, cu Konrad Petrovszky, al volumului Revoluția Română televizată. Contribuții la istoria culturală a mediilor (Cluj, IDEA, 2009). Membru în Consiliul director al organizației nonguvernamentale internaționale El Taller International. Traducător în limba română a unor cărți de Silvia Federici, Sylvia Marcos, Walter Mignolo, Arturo Escobar, Lewis Gordon, Immanuel Wallerstein, Ivan Illich, Giles Deleuze, şi Peter Sloterdijk.

A crea o nouă cultură nu înseamnă doar a face descoperiri „originale” în mod individual, ci de asemenea, şi mai ales, a răspîndi într-o manieră critică adevăruri deja descoperite, a le „socializa” şi, prin urmare, a le face să devină baza unor acţiuni în cadrul vieţii, elementul de coordonare şi de ordine intelectuală şi morală. Ca o mulţime de oameni să fie adusă la a gîndi în mod coerent şi unitar realul prezent – acesta e un fapt „filosofic” mult mai important şi mai original decît hazardul prin care un „geniu” filosofic dă peste un nou adevăr ce ramîne patrimoniul unor grupuleţe de intelectuali. A. Gramsci

Trăim într-o epocă dominată de ideea autonomiei individuale, o autonomie care trebuie exercitată pe o piață planetară constituită dintr-un miriad de piețe locale, naționale şi globale, în care toate dimensiunile vieții individuale şi sociale sînt supuse potențial schimbului, la valori exprimate în prețuri. ... Această ideologie domină întreaga lume, chiar dacă efectele penetrării sale variază puternic de la regiune la regiune. Ea e diseminată de prozeliți care cred că au misiunea de a anunța noul mod de a fi om. Această formă ideologică aparține puterii postsociale, postetatiste, extrem de concentrată, prin care elita globală a celor 1% conduce 99% din populația însărăcită a lumii.
Există două politici normative care contracarează în prezent ideologia autonomiei individualiste, posesive. Amîndouă operează la nivel global, deşi sînt prezente în grade diferite în regiunile lumii. Cele două politici normative la care mă refer sînt drepturile omului şi teologiile politice.
Voi începe prin a identifica problemele majore provocate de ascensiunea teologiilor politice la începutul secolului XXI asupra drepturilor omului. Apoi aleg, dintr-un peisaj cuprinzător al analizelor teologice, acele tipuri de reflecții şi practici care ar putea contribui la extinderea şi adîncirea canonului de politici ale drepturilor omului. În acest scop, introduc cîteva distincții cu consecințe semnificative: pe de o parte, între tipurile diferite de teologii politice (pluraliste contra fundamentaliste, tradiționaliste contra progresiste); pe de altă parte, între două discursuri şi practici contrastante ale drepturilor omului (hegemonice şi contra­hegemonice). Închei cartea cu teza că teologiile progresiste pot constitui o sursă de energie radicală pentru luptele contrahegemonice pentru drepturile omului.


Boaventura de Sousa Santos e profesor emerit de sociologie la Universitatea Coimbra, Portugalia, şi profesor distins de drept la Universitatea Wisconsin-Madison, SUA, doctor în ştiințe juridice al Universității Yale şi doctor honoris cauza al Universității McGill. Este directorul Centrului de Studii Sociale al Universității şi coordonator al proiectului ALICE: Leading Europe to a New Way of Sharing the World Experiences, al European Research Council şi unul dintre participanții fondatori ai Forumului Social Mondial. Printre numeroasele sale publicații despre globalizare, sociologia dreptului şi a statului, epistemologie, democrație şi drepturile omului, se numără: Estado e Sociedade em 1974–1988 (Afrontamento, 1990), Toward a New Common Sense: Law, Science and Politics in the Paradigmatic Transition (Routledge, 1995), A Crítica da Razao Indolente: Contra o Desperdício da Experiência (Afrontamento, 2000), Toward a New Legal Common Sense. Law, Globalization, and Emancipation (Butterworths, 2002), A Universidade no Séc. XXI: uma Reforma Demo­crática e Emancipatória da Universidade (Cortez Editora, 2004), The Rise of the Global Left. The World Social Forum and Beyond (Zed Books, 2006), Uma revoluçao democrática da justiça (Editora Cortez, 2007), Epistemologies of the South. Justice against Epistemicide (Paradigm Publishers, 2014), O Direito dos Oprimidos (Editora Almedina/Editora Cortez, 2014).

„Ce asigură succesul unui oraş în zilele noastre? De-a lungul ultimelor cîtorva decenii, în oraşele din întreaga lume, artiştii – şi, într-un sens mai larg, muncitorii din domeniile creative – au devenit tot mai importanți pentru discursurile despre revitalizarea urbană şi despre dezvoltarea cetățenească.
În multe locuri, artiştii aflați în căutarea unor chirii ieftine au ajuns să constituie icul gentrificării. Cu toate astea, aşa-numită clasă creativă include categorii întregi de muncitori „cognitivi”, care se bucură de condiții cu mult mai puțin precare decît artiştii, iar bogăția lor conduce permanent la dislocarea atît a rezidenților din clasa muncitorească, cît şi a acelora din rîndul artiştilor. În oraşul creativ, transformarea în mărci de piață a mişcărilor subculturale, traducerea noului în vechi şi profesionalizarea artei se combină pentru a produce o interfață „socială” prietenoasă cu utilizatorii, îmbrăcată în harnaşamentul mediilor artistice boeme.
Cum să răspundem violenței surde a unui peisaj urban care se adaptează exploziilor succesive prin dizolvarea sau suprimarea intenționată, pînă la amnezie, a distincțiilor de clasă? S-a ivit oare o contradicție între politica declarată a artiştilor şi rolul lor efectiv în fluxurile capitalului global, care trec prin bienale şi tîrguri de artă? Putem considera oare angajamentul atîtor artişti de partea mişcării Occupy ca un semn al dorinței lor de mobilizare şi de redirecționare a energiilor înspre dreptatea socială?


Martha Rosler (1943) este o artistă americană. Creează opere video, foto-text, instalații şi performance, dar este recunoscută şi ca autor de studii şi cărți vizînd domeniul artistic. Opera ei se concentrează pe viața cotidiană şi pe sfera publică, adesea dintr-o perspectivă feministă. Îngrijorările sale constante sînt mass-media, războiul, arhitectura, urbanismul, dinamica vieții culturale.

După cum a observat Fanon, rațiunea are prostul obicei de a părăsi scena pe care intră el, ca reprezentant al negrului. Fără îndoială, e o situație cu care se confruntă azi şi est-europenii şi alți europeni „periferici” atunci cînd intră în triumviratul Europei Occidentale reprezentate de Franța, Germania şi Marea Britanie. Standardele se schimbă. Cărțile se amestecă. Situația îşi pierde normalitatea. [...] Rasismul, după cum bine înțeleg cei care au suferit şi trec prin experiența sa, nu e niciodată rezonabil, ci se propune întotdeauna în moduri logice, reci. Rasismul e mereu rațional – spre amărăciunea multor analişti. [...] Cel puțin în termeni morali, albul e o măsură inferioară, regretabilă a umanității. Problema nu poate fi însă ameliorată făcînd pur şi simplu din negru noul standard, în special din cauza faptului că istoria oamenilor negri nu s-a bucurat încă de şansa de a fi chestionată în termeni dincolo de condițiile supremației albe şi ale rasismului antinegru. Ca urmare, sarcina gîndirii e ridicarea standardului umanității, trecînd prin şi dincolo de negru, alb, galben, roşu, de culoarea însăşi, pînă la condițiile standardelor însele.


Lewis R. Gordon predă filosofie şi studii afro­diasporice la Universitatea Connecticut Storrs; filosofie şi guvernare la Universitatea West Indies, Mona, Jamaica; de asemenea, a predat la Universitatea din Toulouse Jean Jaurès, France şi la Universitatea Rhodes, Africa de Sud. Membru fondator şi fost preşedinte al Asociației de Filosofie Caraibiană; membru în consiliul director al Truthout.org. A scris lucrări influente despre rasă şi rasism, existențialismul negru, filosofia afrodiasporică, fenomenologia postcolonială, opera şi gîndirea lui Frantz Fanon şi W. E. B. Du Bois. De asemenea, e bateristul formației rock ThreeGenerations (https://threegenerations. hearnow.com). Printre cărțile sale se numără: Bad Faith and Antiblack Racism (Humanities Press, 1995; Humanity Books, 1999), Fanon and the Crisis of European Man (Routledge, 1995), Her Majesty’s Other Children (Rowman & Littel­field, 1997), Existentia Africana (Routledge, 2000), Disciplinary Decadence (Paradigm Publishers, 2006), An Introduction to Africana Philosophy (Cambridge UP, 2008), What Fanon Said: A Philosophical Introduction to His Life and Thought (Fordham UP, Wits UP, 2015) şi, împreună cu Jane Anna Gordon, Aaron Kamugisha şi Neil Roberts, Journeys in Caribbean Thought: The Paget Henry Reader (Rowman & Littlefield International, 2016). Poate fi contactat pe http://lewisrgordon.com şi https://twitter.com/lewgord.

Din punct de vedere epistemic şi ontologic, “globalizarea”, oricare ar fi sensul ei, s-a produs în detrimentul lumilor relaționale.
În America Latină de astăzi avem probabil cel mai clar caz de luptă între globalizarea neo­liberală (proiectul dreptei), modernizările alternative (proiectul stîngii la nivel de stat) şi crearea unor lumi post/non-capitaliste şi post/non-liberale; aceasta din urmă se bazează pe activarea ontologiilor relaționale și pe o redefinire a autonomiei politice.
Majoritatea discursurilor contemporane despre tranziție postulează o transformare culturală şi instituțională radicală – într-adevăr, o tranziție spre o lume cu totul diferită.
Designul ontologic este o conversație despre aceste posibilități. E vorba de realizarea de „altfel de lumi şi cunoaşteri”, ce vor fi edificate pe baza unor angajamente ontologice diferite, capabile să producă moduri de trai colectiv mai puțin marcate de formele moderniste ale dominației.


Arturo Escobar, născut în Columbia în 1952, e profesor de antropologie la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord. A lucrat la proiectarea unor combinate chimice şi a unor bazine hidrografice, precum şi la Departamentul Național de Planificare al Columbiei. De asemenea, a predat la universități din Argentina, Anglia, Ecuador, Finlanda, Mali, Spania şi Statele Unite. O figură de reputație internațională în antropologie, critica dezvoltării şi ecologia politică, în ultimele două decenii Escobar a colaborat cu organizații şi mişcări sociale afro-columbiene din regiunea Pacificului columbian, în special cu Procesul Comunităților Negre (PCN). Printre cărțile sale amintim: La invención del desarrollo (1996), Territorios de diferencia: Lugar, movimiento, vida, redes (2010), Una minga para el postdesarrollo (2013), Sentipensar con la Tierra: Nuevas lecturas sobre desarrollo, territorio y diferencia (2014).

Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm?
Familia, în sânul căreia ne-am născut, este primul formator al personalităţii noastre. Suntem descendenţii părinţilor, bunicilor, străbunicilor noştri.
Dar familia mai este şi mediul unde am învăţat să vorbim. Limba maternă este poate – împreună cu afecţiunea maternă care o însoţeşte – darul cel mai preţios pe care îl datorăm mamei şi familiei. Căci prin intermediul limbii vom percepe în mod conştient tot ce se află în jurul nostru, vom înţelege treptat sensul şi rostul tuturor lucrurilor din lume. Limba maternă ne invită apoi, odată ce trecem pragul şcolii, la o aventură mai vastă, decisivă şi ea în privinţa personalităţii. Mă refer la cunoaşterea limbii prin intermediul operelor literare. Pătrundem astfel în minunata lumea a ficţiunii artistice, care deschide treptat în faţa noastră noi orizonturi ale aspiraţiilor şi gândurilor umane. Primim în curând la întrebarea „cine suntem?” acele răspunsuri care se adresează minţii şi inimii noastre, toate fiindu-ne necesare pentru a înţelege ce sunt o serie de noţiuni abstracte precum dragostea sau datoria, patria sau istoria, Dumnezeu sau omenirea.
Folosindu-mă de propria mea experienţă din copilărie, vă propun în paginile ce urmează un şir de exemple oferite de literatura maghiară, prin care voi ilustra această traiectorie a dobândirii unei identităţi culturale conştiente. Pornesc de la ideea că literatura se află pe primul loc în rândul obiectelor de studiu care ne modelează personalitatea şi determină, în felul acesta, şi apartenenţa noastră la acea colectivitate umană mai largă numită naţiune.

Andor Horváth (n. 1944, Cluj) a absolvit Secţia franceză-maghiară a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai”. Timp de patru ani a fost profesor de liceu la Turda, după care a trăit la Bucureşti ca redactor al unor reviste maghiare de cultură. În perioada 1990-1992 a îndeplinit funcţia de secretar de stat la Ministerul Culturii. În continuare a predat literatura comparată la Universitatea „Babeş-Bolyai” până la pensionare. 
Printre altele este autorul unor volume de eseuri în limba maghiară (Dávid parittyája, 1979; Montaigne köpenye, 1985) şi al unui volum de studii despre tragedia greacă (A szent liget, 2005).
Este traducătorul antologiei eseiştilor români interbelici şi a literaturii memorialistice din aceeaşi perioadă (Korszellem és önismeret, 1988; Emlékezni jöttem, 2003). A mai tălmăcit cărţi semnate de Radu Enescu, Andrei Pleşu, Neagu Djuvara.

Revista IDEA artă+societate #49, 2016. IDEA Design & Print

Nu cu multă vreme în urmă, ordinea lumii era întemeiată pe un dualism inaugural care, el însuşi, îşi găsea o parte din justificări în vechiul mit al superiorităţii rasiale. În nevoia ei avidă de mituri destinate fondării puterii sale, emisfera occidentală se considera drept centrul globului, ţara natală a raţiunii, a vieţii universale şi a adevărului umanităţii. Cartierul cel mai „civilizat” al lumii, Occidentul singur inventase un „drept al oamenilor”. De unul singur, reuşise să constituie o societate civilă a naţiunilor, înţeleasă ca un spaţiu public de reciprocitate a dreptului. De unul singur se afla la originea unei idei a fiinţei umane posesoare de drepturi civile şi politice permiţîndu-i să-şi dezvolte puterile private şi publice ca persoană, cetăţean aparţinînd genului uman şi, ca atare, vizat de tot ceea ce e omenesc. De unul singur codificase o serie întreagă de cutume acceptate de diferite popoare şi cuprinzînd ritualurile diplomatice, legile războiului, drepturile de cucerire, morala publică şi bunele maniere, tehnicile comerţului, ale religiei şi ale guvernării.
Restul – figură a neasemănătorului, a diferenţei şi a puterii pure a negativului – constituia manifestarea prin excelenţă a existenţei obiectuale. Africa, de manieră generală, şi Negrul, în particular, erau prezentaţi ca simbolurile împlinite ale acestei vieţi vegetale şi mărginite. Figură în exces faţă de orice figură şi deci funciarmente cu neputinţă de figurat, Negrul îndeosebi era exemplul desăvîrşit al acestei fiinţe-alta, profund afectate de vid, şi a cărei dimensiune negativă sfîrşise prin a pătrunde toate momentele existenţei – moartea zilei, distrugerea şi pericolul, noaptea de nepovestit a lumii.

Achille Mbembe s-a născut în 1957 în Camerun. Este profesor de istorie şi de ştiinţe politice la Universitatea Witvatersrand din Johannesburg (Africa de Sud) şi director de cercetări la Witvatersrand Institute for Social and Economic Research (WISER) din acelaşi oraş. Prima sa lucrare majoră, De la postcolonie. Essai sur l’imagination politique dans l’Afrique contemporaine (Karthala, 2000), îl afirmă pe Mbembe ca unul dintre gînditorii contemporani cei mai importanţi ai sociologiei şi filosofiei politice în domeniul studiilor coloniale şi postcoloniale. Critic al universalismului abstract, al violenţei exercitate de diferitele forme de putere colonială şi postcolonială, dar şi al instrumentalizării studiilor coloniale, Mbembe îşi înscrie teoria în filonul unei gîndiri a emancipării inspirată de autori precum Frantz Fanon sau Michel Foucault. Se consacră definitiv drept una dintre cele mai puternice voci ale Africii contemporane odată cu publicarea în 2010 a lucrării Sortir de la grande nuit. Essais sur l’Afrique décolonisée(La Découverte) şi în 2013 a cărţii prezentate aici în traducere, Critique de la raison nègre (La Découverte). În aprilie 2016 a publicat, la acelaşi editor, Politiques de l’inimitié.

Așa cum e definită în normele legislative românești actuale, „arheologia preventivă” are scopul „descărcării de sarcină arheologică”. Nu poate fi ocolită senzația că arheologia preventivă vine – mai ales – în întâmpinarea și pentru satisfacerea scopului beneficiarului (obținerea descărcării de sarcină arheologică). N-ar trebui oare ca arheologia preventivă să aibă ca principal scop salvarea unor vestigii arheologice, și nu descotorosirea de ele?…
Impactul cel mai neplăcut pe care-l are arheologia preventivă (contractuală) nu e, în realitate, asupra societății, ci asupra arheologiei înseși. Căci impunând dezvoltatorului plata pentru finanțarea săpăturilor, arheologia riscă să pară o procedură oarecare, obligatorie și definită juridic, subordonată unei logici a pieței. Şi asta se întâmplă în vreme ce arheologia se dezvoltă științific. Iar arheologia preventivă trebuie să se transforme în activitate științifică, să nu dezerteze de la exigențele cercetării și să nu provoace crize în etica profesională a arheologului. Cel care va practica doar arheologia preventivă trebuie să răspundă „prezent” oriunde, să cerceteze orice, de la pavajul străzilor din secolul XIX până la straturile preistorice. Şi va trebui să cunoască câte ceva din fiecare. Câte ceva. Alt impact neplăcut este produs tocmai de bani, de finanțare. Arheologia preventivă are bani prin lege, arheologia sistematică nu. Se creionează un clivaj periculos între arheologia preventivă, care e practică, deschisă concurenței, necesară societății, și arheologia sistematică, închisă tot mai mult între ziduri universitare și academice.

MIHAI BĂRBULESCU (n. 1947), arheolog şi istoric, membru corespondent al Academiei Române. Profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Director la Accademia di Romania din Roma.

Probabil sîntem într-o situaţie revoluţionară […] Acest sentiment al nostru de a ne găsi într-o revoluţie se exprimă, printre altele, tot ca un sentiment, acela de a fi nevoie să te reorientezi pentru a putea în general acţiona; ca sentimentul de a trebui să prelucrezi noi tipuri de teorii pentru a putea fi în general practic. Acest sentiment a apărut odată cu propunerea unei teorii generale a gesturilor: a gesturilor, pentur că avem de-a face cu fenomenul nostru concret de a-fi-în-lume activ; cu libertatea. Şi într-o revoluţie este întotdeauna, în cele din urmă, vorba despre libertate. Vilém Flusser

Vilém Flusser s-a născut la Praga în 1920, unde şi-a început studiile de filosofie în 1938. A emigrat împreună cu viitoarea sa soţie Edith în 1939, după ocupaţia nazistă, întîi la Londra, stabilindu-se apoi la São Paolo în 1941, unde a combinat cercetările filosofice cu munca salariată, devenind pînă în 1961 managerul unei fabrici de transformatoare. În 1963 a devenit profesor de filosofia comunicării la Universitatea São Paolo. În contextul guvernării militare din Brazilia, în 1972 a emigrat din nou, în Italia, susţinînd numeroase conferinţe ca profesor invitat în Europa şi în Statele Unite. Din 1981, soţii Flusser s-au stabilit în Provence, Franţa. Vilém Flusser a decedat în 1991 în urma unui accident de maşină survenit la scurt timp după ultima sa conferinţă, susţinută la Praga. Dintre cărţile sale, în limba romînă a mai apărut Pentru o filosofie a fotografiei, traducere de Aurel Codoban, Idea Design & Print, 2003.

Cercetarea Alexandrei Croitoru reflectă o impresionantă investigaţie specifică studiilor culturale, în care elementul central îl constituie construirea socială a „mitului” lui Brîncuşi, precum şi procesele prin intermediul cărora acest mit este reprodus şi conservat în cultura populară din România. Mitul este înţeles aici drept o contrucţie ideologică naturalizată, care ajunge să se identifice, în cele din urmă, cu o suprastructură identitară de ordin naţional. În cadrul acestei cercetări, artista trasează genealogia mai multor mecanisme culturale care au contribuit la mediatizarea operei şi numelui lui Constantin Brîncuşi atît în sfera artei, cît şi în afara sa: apropierea artei moderne (şi a codurilor sale)în cultura vizuală populară; naşterea unui domeniu de studii în istoria artei marcat de un interes obsesiv pentru viaţa şi opera lui Constantin Brîncuşi („brîncuşiologia”), dar şi de un diletantism al formaţiei academice scuzat de patosul documentar; conservarea cultului lui Brîncuşi în perioada comunistă prin intermediul unor ritualuri comemorative destinate să evidenţieze ceea ce, într-un alt studiu, am numit, cu o formulă paradoxală „transcendentalismul istoric” al operei lui Brîncuşi – valoarea sa universală, atemporală, şi totodată locală, înrădăcinată în folclor şi legende populare româneşti; în fine, construirea unei figuri imaginare, eroice şi mitologice, în literatura română. Elementul comun al acestor discursuri este fără îndoială ficţiunea – acea construcţie narativă fundamentală pentru definirea naţiunii drept o comunitate imaginată şi imaginară. Cristian Nae

Alexandra Croitoru (n. 1975) trăieşte şi lucrează în Bucureşti. Începînd cu anul 1999 predă în cadrul departamentului Foto-Video al Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti. Din 2011 este co-curator al Salonului de proiecte Bucureşti. Proiectele sale artistice au fost prezentate în expoziţii organizate de instituţii precum Kunsthalle Winterthur, MNAC Bucureşti, tranzit.ro/Bucureşti, Club Electroputere Craiova, MUMOK Viena, Zachęta National Gallery of Art Varşovia, Shedhalle Zürich, Casino Luxembourg, Künstlerhaus Bethanien Berlin, Salon of the Museum of Contemporary Art Belgrad, Kunsthallen Nicolaj Copenhaga, Center for Contemporary Art Plovdiv, Kunsthalle project space Viena sau Muzeul Brukenthal Sibiu. În 2014 primeşte, în cadrul Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, titlul de Doctor pentru o teză centrată pe „naţionalizarea” lui Brîncuşi în România, cercetare ce stă la baza lucrării de faţă şi a proiectelor expoziţionale realizate în 2015 în conjucţie cu aceasta: Fii şi fiicele lui Brîncuşi. O intrigă de familie – Actul I la Galeria Plan B Cluj şi Actul II, organizat de Salonul de proiecte în cadrul Timişoara Art Encounters.

Privim expoziţiile din Pavilionul României de la Bienala de Artă de la Veneţia ca pe nişte structuri discursive, din care cu greu mai poţi detaşa opera de artă şi artistul. Ne întrebăm în ce măsură artiştii văd în prezenţa lor la bienală o problemă de identitate naţională sau, mia degrabă, de reprezentare personală şi succes, într-un context internaţional. Oare se simt aceştia cu adevărat reprezentaţi? Va putea vreodată Bienala de la Veneţia să se desprindă de contextul naţional? În ce măsură contextul politic mondial nu va mai avea nevoie, la un moment dat, de o asemenea competiţie?

Daria Ghiu (1983, Bucureşti) a obţinut în 2014 titlul de doctor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, cu o cercetare despre istoria pavilionului României la Bienala de Artă de la Veneţia, coordonată de prof. univ. dr. Anca Oroveanu. Între 2010 şi 2013 a fost bursieră a Institutului de Cercetare a Artei SIK-ISEA din Zürich şi a făcut parte dintr-un proiect de cercetare european, despre istoria comparată a mai multor pavilioane naţionale la Bienala de la Veneţia, sub coordonarea profesorului Beat Wyss. Este critic de artă. Din 2006 publică articole şi interviuri în Dilema veche, revista 22, Observator cultural, IDEA arta+societate, Igloo, Kunsttexte.de, Arta. Este colaborator permanent al Artforum.com (Critics’ Picks). Lucrează la Radio România Cultural, unde realizează în prezent emisiunile Cum să ştii că eşti artist? şi Aceasta (nu) este artă. În 2010 a editat volumul artistului Dan Perjovschi, 20/22. Douăzeci de ani de texte (Ed. Cartea Românească). În 2013 a curatoriat expoziţia În acest Pavilion se vede artă. România la Veneţia. 89 de ani de Bienală la tranzit.ro Bucureşti. În prezent realizează o cercetare postdoctorală despre fenomenul reprezentării naţionale în perioada comunistă.

Expoziţiile documentata Dx, D11, D12 şi politica bienalizării.

-

-

" Am fost fermecat de cantecele, dansul si costumele care erau diferite pe fiecare curs de rau, precum si de ceremoniile lor nuptiale, funerare, de riturile de trecere etc. Apoi am scris carti, iar albumele mele foto au fost publicate in Europa." (Miya Kosei)

PLURITOPIC este prima colectie de carte dedicata in exclusivitate gindirii radicale nonoccidentale, propunind raportarea directa la experiente, rezistente si viziuni ce se opun totalitatii europene si deschid alte capete de pod pentru drumul est-european al liberarii de tranzitie.

Cel sarac, cel nefericit, cel slab, cel care nu are decit lacrimile… atunci cind este victima unei injustitii, ce poate sa faca cel lipsit de putere?

„O stafie bintuie Europa – stafia rezistentei impotriva sinistrei negari de catre elitele europene ca este ceva putred in temeliile continentului nostru. Žižek si Horvat, ajutati complice de nimeni altul decit liderul Partidului Stingii Radicale din Grecia, insufletesc aceasta stafie. Paginile acestei carti vuiesc de viguroasa lor demolare a propagandei orwelliene a Uniunii Europene. Cititorii carora le pasa de Europa au datoria de a impartasi din energia lor, indiferent daca sint de acord cu ei sau nu.” (Yanis Varoufakis)