Cărți

Edi, Pisică, Tobă, frații Mânzu și Tomi trăiesc la periferia Craiovei și se ocupă cu braconajul mai multor specii de păsări pe care le vând apoi, pe filieră interlopă, în Italia. Repovestite de vocea lui Pisică, cel mai fragil și sensibil dintre copii, întâmplările capătă dimensiuni dramatice, care dezvăluie și temele profunde ale cărții: sentimentul de vinovăție, dublat de obsesia evadării într-o Italie idealizată, tărâm al visurilor împlinite, credința, singurătatea, descoperirea erotismului.
Într-o atmosferă salingeriană, cu o tensiune și o violențã care plutesc în aer, pentru a izbucni în final cu o forță care deturnează definitiv viețile tuturor personajelor, romanul lui Augustin Cupșa creează o lume întreagã, cu legi nescrise, dar imuabile, un paradis înșelător, al inocenților, cu peisaje mirifice care ascund de fapt răul în formele sale cele mai subtile.

„Acum sunt departe de casă, dar şi acolo m-am simţit de prea multe ori înstrăinat, nefiind tocmai de-al locului. Craiova a rămas unde am lăsat-o, părăsită în mijlocul câmpiilor cu buruieni şi mărăcini, cu drumuri prăfuite, cu şine de tren care sclipesc în soarele ucigător, iar timpul ei stă odată cu lucrurile deja trăite. Am scris despre Sud pentru că Sudul e o stare, şi chiar dacă pleci de acolo, Sudul vine cu tine oriunde te-ai duce.“ (CUPȘA)

„Fiecare are un Mateiu Caragiale al său. Al lui Cosmin Ciotloş e format din detalii puse sub lupă. Mărite astfel, fraze, nume, întâmplări mărunte, trecute îndeobşte cu vederea, îşi dezvăluie sensuri şi implicaţii neaşteptate. De altminteri, titlul, Elementar, dragul meu Rache, trimite la celebra formulă pe care Sherlock Holmes i-o spune doctorului Watson. Cartea este aşezată sub figura tutelară a detectivului matein din Sub pecetea tainei, Conu Rache, dar şi adresată ludic acestui personaj, cu care autorul pare că vrea să se ia la întrecere.
Proaspete şi în acelaşi timp sprijinite de o cultură literară solidă, teoriile critice ale lui Cosmin Ciotloş (maniacal atent, la fel ca autorul de care se ocupă şi de la care se contaminează) sunt ca paginile de sfârşit ale unui roman poliţist: detectivul reia lucrurile ştiute de toată lumea şi le luminează în aşa fel încât să reiasă mai mult şi altceva din ele. Desigur, sub acest joc se vădeşte o pasiune nedisimulată a criticului pentru literatura de vârf, din care face parte şi opera mateină.
Un debut care, nu mă îndoiesc, va fi urmat de alte cărţi la fel de pline de surprize.“ (Ioana Pârvulescu)

„Plină de umor și duioșie, această carte amuzantă le povestește copiilor despre unul dintre aspectele cele mai intime și mai profunde ale identității lor.
Cu ajutorul istorioarei lui Pișpirel, care pornește în cursa de înot pentru a câștiga premiul magic – oul doamnei Browne –, părinții le vor putea explica celor mici cum începe viața!“ (OTILIA MANTELERS)

În noiembrie 2013, cei doi s-au mutat într-o autorulotă ca să înțeleagă România de azi. Au intrat în penitenciarele din Craiova, Târgșor, Gherla, Chilia Veche, Aiud, Baia Mare și Buziaș ca să afle de ce sărăcia te aruncă în închisoare, au stat în frig printre oamenii străzii și au văzut abuzurile poliției, au fost în comunitățile în care părinții își pedepsesc copiii cu lovituri de bici și femeile sunt omorâte în bătaie de bărbații lor. Au trăit printre romii căldărari din Corcova, unde fetele sunt măritate la 12 ani, și au făcut un documentar despre o tânără familie care caută bunăstarea în Franța, la groapa de gunoi. Filmul a fost premiat la mai multe festivaluri, printre care TIFF, Docuart și Millenium Film Festival din Bruxelles. Proiectele lor sunt publicate pe Teleleu.eu.

Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Andrei Popescu. Prefaţă de Mihail Neamţu. Cuvânt înainte de Maria Ioana Miclescu

„«Viitorul țării și nației noastre este strâns legat de drept și legalitate», îi scria Iancu Flondor lui Iuliu Maniu în 1923. Onestitatea sa și patriotismul sincer pot fi de neînțeles astăzi, când politica și corupția coexistă, însă spiritul său justițiar și repulsia față de nedreptate sunt trăsături care ar trebui să ne inspire pe noi toți, chiar și la o sută de ani de la Marea Unire. Contribuția lui Iancu Flondor la unirea Bucovinei cu România este extrem de însemnată și a fost recunoscută atât de istorici, cât și de contemporanii săi, care notau că «atât de strâns legat este numele lui Flondor de actul istoric de la 1918, încât aproape s-a identificat cu dânsul». După Unire, Nicolae Iorga i-a adus un omagiu lui Flondor, exclamând: «Cu adâncă recunoștință, mulțumim omului întreg și neînfricoșatului Român».“ (ANDREI POPESCU)

„România, întregită din patru țări… trece actualmente printr-o fază critică. Din deosebirea a patru mentalități diferite, chemate însă acum și pentru tot viitorul să colaboreze împreună la prosperitatea unei singure țări, rezultă, firește, dificultăți cari se manifestă zilnic. Cu toate acestea, sunt convins că vom învinge aceste dificultăți și nu mă îndoiesc nici un moment că amalgamul acestor patru mentalități deosebite va da un rezultat splendid și va pune națiunea noastră la locul cel important destinat ei de istorie.“ (IANCU FLONDOR, 1922)

Volum coordonat de Oana Bârna
Texte de Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Tatiana Niculescu, Anamaria Smigelschi, Andrei Pleșu, Adriana Bittel, Dan Tăpălagă, Jean A. Harris, Vlad Zografi, Clotilde Armand, Ariana Rosser Macarie, Andreea Răsuceanu, Andrei Cornea, Monica Pillat, Mihaela Coman, Horia-Roman Patapievici
În loc de introducere: Cioran despre (ne)fericire
În loc de încheiere: Punctul 7 din chestionarul lui Proust: „Fericirea pe care mi-o visez“

„Ce-ar fi să descoperim că adevărata fericire e cea care ne pune viaţa la încercare și îi dă o împlinire tocmai pentru că a fost smulsă unei lumi ostile? S-ar putea ca trecerea noastră pe pământ să capete altă forţă când, în strădania naturală spre fericire, suntem puși în situaţia de a compune un destin nu cu bunăstarea, răsfăţul și trufia marilor popoare, ci cu suferinţa celor «insignifiante» (Cioran).
Ce miză extraordinară intră în joc când întrebarea privitoare la fericire se naște dinăuntrul unei istorii nefaste! Cum de-au existat oameni care și-au găsit fericirea într-o lume în care totul predispunea la nefericire? Să existe oare o alchimie graţie căreia, dintr-o viaţă atacată pe versantul ei negativ, sfârșești prin a extrage poftă de viaţă și gândul final că nu ai trăit degeaba?
Pe scurt: cum e cu putinţă ecuaţia paradoxală a fericirii? (GABRIEL LIICEANU)

Cu mult înainte să devină un mare neurolog, Oliver Sacks era un băiețel fascinat de metale, reacții chimice, fotografie, radioactivitate, de poveștile lui H.G. Wells și, mai ales, de tabelul lui Mendeleev. În această fermecătoare carte de amintiri care îi completează memoriile (În mişcare. O viaţă, Humanitas, 2015), Sacks scrie povestea lui de dragoste cu știința și își evocă viața din copilărie în mijlocul unei numeroase familii, ale cărei personaje principale sunt o mamă chirurg, un tată medic de familie și, firește, unchiul Tungsten, fabricantul de becuri atotştiutor care i-a dezvăluit secretele chimiei.
Acest volum nu conţine însă doar amintiri, ci şi o istorie a ştiinţei minunat de simplă şi clară – o istorie a chimiei şi fizicii aşa cum le-a descoperit şi le-a înţeles treptat mintea curioasă și pasionată a unui copil.

„Viaţa mea s-a schimbat atunci când am văzut tabelul lui Mendeleev, când l-am «înţeles». L-am copiat în caietul meu de exerciţii şi l-am purtat cu mine peste tot; am ajuns să-l ştiu atât de bine – şi vizual, şi con-ceptual –, încât puteam să-l urmăresc mintal în orice direcţie, urcând într-o grupă, apoi cotind la dreapta într-o perioadă, oprindu-mă, coborând o treaptă, dar ştiind mereu unde mă aflu. Era ca o grădină, ca grădina numerelor pe care o îndrăgisem în copilărie – însă, spre deosebire de ea, era adevărată, era o cheie ce deschidea universul. Am petrecut ore întregi, fermecat, complet absorbit, hoinărind şi descoperind prin grădina fermecată a lui Mendeleev.“ (OLIVER SACKS)

A fost odată, ca niciodată... când, nu mai ştiu nici eu, atâta îmi amintesc că era în preajma Crăciunului.
Gabi, Mihai şi Bianca, doi băieţi şi o pisică, îşi scriu scrisorile cître Moş Crăciun. Pe Gabi şi Mihai îmi închipui că nu ţi-e greu să-i vezi scriind scrisori. Dar pe Bianca? Ai văzut tu vreo pisică să scrie scrisori?
Ei bine, trebuie să ştii că scrisorile pe care le primeşte Moş Crăciun nu sunt chiar nişte scrisori. Sigur, Moşul primeşte şi scrisori obişnuite, dintre cele cu scrisul mărunt şi cuminte sau dezordonat şi grăbit, lungi sau scurte, de la copiii din toată lumea, închise în plicuri colorate şi purtând pe ele adresa: Laponia, strada Decembrie, numărul 25.
Dar el le primeşte şi pe cele care nu au fost scrise niciodată. Pe acelea pe care copiii doar au visat sau au dorit să le scrie. În căsuţa din Laponia, de Crăciun, orice gând sau vis al tău ajunge şi este la fel cântărit şi împlinit ca şi dorinţele pe care le aduc către Moşul scrisorile.

Volum coordonat de Tatiana Niculescu

Texte de George Bălan, Andrei Pleșu, Martin S. Martin, Gabriel Liiceanu, Petru Creţia, Michael Fieger, Victor Bărbulescu, Tarciziu Șerban Adam, Emanuel Conţac, Teodor Baconschi, Florin Buhuceanu, Constantin Necula, Wilhelm Tauwinkl, Domnica Petrovai, Andrei Șerban, Florentina Ionescu, Cristi Danileţ

„Ideea acestei cărţi a pornit de la un dialog epistolar între doi scriitori: Andrei Pleșu și George Bălan. Apărându-și fiecare felul lui de a fi, ei pledează ori pentru iubirea dintre bărbat și femeie, care încheagă cupluri heterosexuale și familii, ori pentru iubirea între parteneri de același sex, care cer drepturi civile și religioase. În jurul acestui nucleu am adunat păreri pro și contra, abordări istorice, hermeneutici literare, amintiri, ilustrări biblice, mărturii personale, deslușiri legislative. Iubirea din oglindă este, până la urmă, o poveste despre cum se construiește o identitate din cine credem că suntem, din imaginea celorlalţi despre noi, din lecturile noastre, din iubiri și fantasme, din fricile și din instinctele care pândesc în noi. Această carte se adresează deopotrivă heterosexualilor și homosexualilor, nouă, tuturor, căci fiecare în felul nostru jinduim să iubim și să fim iubiţi.“ (TATIANA NICULESCU)

„De câte ori, de-a lungul istoriei, omenirea s-a organizat ca turmă, cruzimea și excluderea au dictat regula comportării faţă de cei puţini care nu erau la fel ca ceilalţi. Nimic nu poate fi mai asupritor decât teroarea numărului mare. Așa încât e bine că ne rușinăm azi de ce le-am făcut noi, «oamenii normali», celor din stirpea lui Oscar Wilde sau a lui Alan Turing. Numai că, în exuberanţa «ieșirii la lumină», a părăsirii catacombelor în care «celălalt eros» a fost obligat să se ascundă secole la rând, n-ar strica să găsim de astă dată acea cuminţenie a minţii care să ne împiedice să ajungem, cu o vorbă a lui Pascal, la o nouă «dereglare a oamenilor».“ (GABRIEL LIICEANU)

Ilustraţia copertei: Egon Schiele, Femei îmbrăţişându-se (detaliu)

„Iubiţi cititori, credeţi-mă şi încredinţaţi-vă: fiecare dintre voi are dreptate, numai ceilalţi greşesc. Totdeauna. Cu o condiţie: nici unul dintre voi să nu-şi închipuie că e celălalt. Nu vă încredeţi în afirmaţiile altora. Repuneţi totul în discuţie. Fiţi voi înşivă. Nu ascultaţi nici un sfat: cu excepţia acestuia. [...]

Nici o societate nu e bună. Toate societăţile, revoluţionare sau nu, sunt ratate. S-ar zice că Istoria şi-a bătut joc de om. A făcut contrariul decât au vrut sau au pretins oamenii că vor să facă. Sau poate Istoria a dezvăluit pornirile profunde, inconştiente sau reale, intenţiile ascunse ale întemeietorilor de societăţi. Îndărătul celor mai nobile idealuri şi ale celor mai generoase intenţii, există o voinţă de putere, o voinţă malefică sau o sete de distrugere.“ (Eugène Ionesco)

Cuvânt înainte de Oliver Burkeman. O carte motivațională complet diferită

Această carte n-o să-ţi rezolve problemele şi n-o să te facă fericit. Vestea bună e că nici o altă carte de pe raft nu poate face aşa ceva, însă asta o ştii deja. Fiindcă ştii, în sinea ta, că nici o carte motivaţională nu are cum să te facă fericit. La fel cum ştii în adâncul sufletului că numai tu te poţi face fericit. Poate n-ai descoperit încă acest fapt, sau poate că ai uitat, însă ştii mai multe decât crezi despre propria fericire. Această carte creativă şi practică te va ajuta să desenezi, să scrii, să găseşti şi să ţii minte acele lucruri care te fac fericit… sau măcar mai puţin trist.

„Această carte m-a tulburat atunci când am răsfoit-o prima dată, deoarece știam că va da rezultate! Este o hartă explicită care duce într-un loc unde te vei simți mult mai bine și mult mai pregătit să faci față greutăților vieții.“ (ROB DELANEY, actor de comedie)

„Veți descoperi niște pagini pline de înțelepciune în această carte și veți avea parte de și mai multă odată ce veți termina de citit.“ (OLIVER BURKEMAN, jurnalist)

„Pentru Ioan Stanomir, istoria rusă a ultimului veac este inseparabilă de amprenta spiritului lui Lenin. Lenin a exacerbat trăsăturile voluntariste şi utopice ale marxismului prin unificarea acestei doctrine cu tradiţia sectară a milenarismului rus. Ioan Stanomir ne oferă în această carte un ghid indispensabil pentru a înţelege ceea ce a fost catastrofa sovieticã. Perspectiva propusă este expresia unui indefectibil angajament în favoarea libertăţii.“ (VLADIMIR TISMĂNEANU)

„Comunismul a fost cu mult mai mult decât o poveste rusă. URSS este epicentrul, dar undele seismice au călătorit până departe. Graţie URSS, comunismul şi-a probat posibilitatea de existenţă. Comunismul a devenit, odată cu anul 1917, un regim vital şi capabil de prozelitism, modelat de experienţa şi de practicile autocraţiei care îl precedă. Maturizarea sa prin stalinism înseamnă maturizarea unui model ce mizează pe control, pe teroare şi pe modernizarea patologică. La un secol de la Octombrie 1917, libertatea are nevoie de acelaşi devotament intelectual în apărarea ei. Tentaţia totalitară se hrăneşte din teamă şi din resentiment, iar luptele veacului XX sunt şi luptele noastre.“ (IOAN STANOMIR)

Fotografia de pe copertă: Zilele Revoluției - Petrograd,1917

„Mi-am dat eu însumi seama de sfârșitul cuvântului în teatru, și încă de multă vreme folosesc obiecte: scaune, cești, ciuperci, mobile etc. Cred că piesa cea mai tăcută pe care am scris-o este Noul locatar, în care doar obiectele mai fac câte ceva, precum mesele pentru spiritism care s-ar mișca, ascultând de ultima proiecție a energiei nervoase extraconștiente.
În Rinocerii, am încercat să arăt cum devine cu putință delirul colectiv, orbirea colectivă, și cum un anume adevăr poate fi salvat, menținut intact, într-o conștiință individuală. Tot ce s-a înțeles până la urmă a fost faptul că Gustave Le Bon descrisese cu mult înainte fenomenul de isterie a mulțimii.
Este foarte posibil ca Rinocerii să devină de neînțeles – sper – într-o lume în care toți oamenii vor fi lucizi, vor avea o personalitate liberă, o autonomie de gândire, fără să fie despărțiți unii de alții. În acel moment, nu se va mai înțelege ce am vrut să spun. Sau se va încerca să mi se descifreze piesa ca pe un document al unui timp revolut. Sper că așa se va întâmpla.“ (EUGÈNE IONESCO)

La începutul anilor ’50, în cea mai fecundă și mai ludică perioadă de creație, alături de piesele care i-au adus celebritatea – Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele –, Eugène Ionesco a scris mai multe scenete care reprezintă nu numai laboratorul pieselor „clasice“, dar și calea directă de exprimare pentru virtuozitatea comicului său deopotrivă insolit și frapant de concret, eliptic și luxuriant. Caracterul lor de farsă-improvizație dă jocului o libertate a experimentului nemaiîntâlnită parcă în piesele de mari dimensiuni ale lui Ionesco.
În 1953, la Théâtre de la Huchette, regizorul Jacques Polieri a pus în scenă un „Spectacol Ionesco“ pornind de la șase scenete ale lui Ionesco și de la dramatizarea după Căldură mare de Caragiale. Trei dintre aceste scurte piese se credea până de curând că sunt definitiv pierdute, dar au fost descoperite în arhiva regizorului. E vorba de Guturaiul oniric, Îi cunoașteți? și Nepoata-soție (varianta originală).
Pentru a întregi imaginea asupra teatrului scurt al lui Eugène Ionesco, în afară de scenetele scrise la începutul anilor ’50, volumul de față cuprinde și două piese scrise mai târziu (Scenă în patru și Lacuna).

„In carticica de fata incerc sa formulez ceea ce cred despre locul omului in univers si despre posibilitatile sale de a accede la o viata implinita. Cu exceptia astronomiei, omenirea nu a dobandit priceperea de a previziona viitorul; in sfera lucrurilor omenesti putem vedea ca exista forte ce contribuie la fericire si altele ce favorizeaza nefericirea. Nu stim care din cele doua va precumpani, dar, pentru a actiona chibzuit, trebuie sa fim constienti de amandoua. Nu am cum sa dovedesc ca viziunea mea despre valorile vietii este corecta; pot doar sa enunt aceasta viziune si sa sper ca ea va fi imbratisata de cat mai multa lume. Viziunea mea este aceasta: Viata demna de trait este cea inspirata de iubire si calauzita de cunoastere.“ (Bertrand Russell)

În Bonobo și ateul, Frans de Waal folosește cunoștințele dobândite în zeci de ani de cercetare a primatelor, și a speciei bonobo în particular, pentru a aprofunda cu ochiul fin al eseistului cultural, versat în istoria artei și în filozofie, probleme fundamentale ale naturii umane. Care este izvorul moralității și ce transformări a suferit aceasta pe parcursul evoluției? Putem fi buni și altruiști și în lipsa constrângerilor religiei? Este simțul moral apanajul omului, sau e prezent şi la speciile de maimuțe cu care ne înrudim? Pentru a afla un răspuns la toate acestea și pentru a ne înţelege mai bine condiţia, autorul ne propune să renunțăm la perspectiva antropocentrista și să privim nepărtinitor la primatele atât de apropiate nouă și la ce ne pot spune ele despre empatie, emoții, etică și religie.

„În încercarea de a prezenta cât mai limpede evoluția empatiei umane, De Waal îmbină, cu mare finețe, cercetarea biologică de cea mai înaltă calitate cu observații filozofice pline de îndrăzneală și originalitate.“ (Nature)

„Frans de Waal reușește o performanță rară astăzi: nu se lasă antrenat nici în capcana ateismului extremist, nici în cea a religiei. Scrisul lui este liber de orice formă de dogmatism.“ (New York Times)

„O carte strălucită, care demontează definitiv ideea că moralitatea ar avea origini divine.“ (Independent)

„Provocarea cea mare este să mergem mai departe, dincolo de religie și, mai ales, dincolo de moralitatea privită de sus în jos. Cele mai cunoscute «legi morale» ale noastre nu sunt decât niște rezumate post factum a ceea ce noi considerăm moral, fiind însă limitate ca sferă de acțiune și pline de hibe. Originile moralității sunt mult mai umile și sunt ușor de recunoscut în comportamentul altor animale. Descoperirile științifice din ultimele decenii contrazic perspectiva pesimistă potrivit căreia moralitatea e o spoială subțire menită să acopere răutatea înnăscută a omului. Dimpotrivă, e limpede că dacă trecutul nostru evolutiv nu ar fi decurs așa cum a decurs nu am fi ajuns niciodată atât de departe.“ (Frans de Waal)

Premiul Nobel pentru literatură 2015; Premiul Médicis 2013

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic... Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist.
Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută.
În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Homo sovieticus există – Svetlana Aleksievici l-a întâlnit. În această lucrare polifonică, în care se amestecă voci ale străzii, conversaţii relatate şi decupaje din presă, fiecare mărturie este adevărată. Ceea ce rezultă are un farmec hipnotic… Vremuri second-hand este o carte densă şi puternică asemenea unui râu.“ (Le Figaro)

„În ultimii 30-40 de ani, Svetlana Aleksievici a creat portretul individului sovietic şi postsovietic. Cărţile ei nu prezintă însă o istorie a evenimentelor, ci o istorie a emoţiilor – o istorie a sufletului omenesc.“ (Sara DANIUS, secretar permanent al Academiei Suedeze)

„Vremuri second-hand este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet." (Julie CLARINI, Le Monde)

„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

Miriam Elia şi fratele ei, Ezra Elia, au fost cândva mândrii posesori ai unui hamster neobişnuit de ursuz, pe nume Edward. Hamsterul a murit de ceva timp, dar a lăsat o urmă apăsată în sufletul lor comun, fiindcă a fost singura fiinţă de care cei doi au încercat vreodată să aibă grijă.

De la moartea lui Edward, Miriam şi Ezra au devenit peste măsură de egoişti şi de nefericiţi, iar acum duc o viaţă retrasă, a cărei linişte e perturbată doar de stilourile cu care scriu şi desenează.

„Sărbătorirea Marii Uniri e cu totul legitimă. E legitimă şi o doză de mitologie: toate naţiunile o au! Dar avem nevoie, dincolo de comemorări şi de simbolistica eroică, şi de o istorie făcută fără prejudecăţi, în spiritul unei abordări critice. Cel puţin din partea istoricilor profesionişti!
Ne trebuie în tot cazul o istorie europeană. România nu e o insulă, e parte a unui ansamblu. Nu ne putem izola, nici în interpretarea istoriei, nici în modul cum ne raportăm la ziua de azi ori de mâine. Dacă privim izolat crearea României Mari, riscăm să facem abstracţie de evoluţiile globale şi totul să ni se pară minunat. În fapt, România Mare a evoluat pe o scenă extrem de fragilă, cu primejdii răsărind la tot pasul – şi, desigur, istoria încă nu s-a încheiat.
Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca ţel final, dispariţia frontierelor şi transformarea Europei dintr-un continent până nu demult conflictual într-o casă în egală măsură primitoare pentru toţi locuitorii săi. Miza, pentru noi toți, nu e trecutul, ci viitorul.“

„România e absentă în dezbaterea istoriografică europeană. Pe piaţa ideilor, cum se spune, nu prea existăm. Răspunderea o poartă cei care încă n-au aflat că istoria se face, astăzi, altfel, în orice caz nu reîncălzind la nesfârşit vechiul discurs naţionalist. Centenarul Marii Uniri, în loc să stimuleze cercetări înnoitoare, riscă să se rezume la reafirmarea unor locuri comune. În memoria istorică a românilor a rămas doar o schemă mult simplificată a procesului istoric desfăşurat între 1914 şi 1918. Toţi românii, cu puţine excepţii, ar fi tras atunci într-o singură direcţie. Nu e chiar aşa! Adevărul, pur şi simplu, este mai complex şi mai nuanţat.“ (LUCIAN BOIA)

Fotografiile de pe copertã © Marius Amarie, MNIR.
Sceptrul regelui Ferdinand, realizat din aur şi argint, dupã proiectul pictorului Costin Petrescu, cel care a conceput scenariul şi scenografia ceremoniilor de încoronare de la Alba Iulia, din 1922. Cele patru tinere în port popular reprezintã noile provincii alãturi de România reîntregitã; lucrãtura şi pietrele prețioase reflectă designul coroanei reginei Maria și al mantiilor regale, concepute de același artist.

Metoda uşoară a lui Allen Carr şi-a dovedit până acum eficacitatea deopotrivă în rândul femeilor şi al bărbaţilor. Femeile se confruntă însă cu mai multe probleme în încercarea de a se lăsa de fumat, şi aceasta pentru că sunt supuse unor asocieri mai puternice, vehiculate intens în societate, precum asocierea dintre ţigări şi modă. Ca răspuns la preocupările specific feminine în procesul de înlăturare a nicotinei din viaţa lor, Allen Carr demontează în această carte toate miturile şi prejudecăţile încurajate de producătorii de tutun, de societate, dar şi de metodele de renunţare la fumat cu ajutorul voinţei. Teza lui susţine că te poţi opri din fumat chiar astăzi, simplu, pentru totdeauna, fără să fie nevoie de voinţă şi fără să iei în greutate. Miile de scrisori de mulţumire din partea cititoarelor foste fumătoare stau mărturie că metoda uşoară funcţionează.

„Pentru prima dată în viaţă mă simt liberă!“ – Woman's Journal
„Allen Carr aruncă în aer mitul potrivit căruia e greu să te laşi de fumat.“ – The Times
„Metoda uşoară m-a ajutat să fac un lucru pe care-l socoteam imposibil – să renunţ la ţigări brusc, după treizeci de ani de fumat. E pur şi simplu un miracol.“ – Anjelica Huston

Începând cu Antichitatea greacă, cunoaşterea lumii s-a legat intim de numere şi de forme geometrice. Mai mult, cu timpul, gradul de dezvoltare a unei discipline ştiinţifice a fost echivalat cu nivelul ei de matematizare, iar un criteriu esenţial pentru valabilitatea unei teorii a devenit frumuseţea ei matematică. Cu alte cuvinte, în chip inevitabil, matematica se află în spatele tuturor fenomenelelor pe care ne străduim să le înţelegem. Dar cum se explică acestă uimitoare eficacitate a ei? De ce lumea este, în esenţă, de natură matematică?
Acestea sunt problemele pe care le atacă astrofizicianul Mario Livio, unul dintre autorii consacraţi ai literaturii ştiinţifice adresate publicului larg. Este Dumnezeu matematician? ne poartă prin istorie, matematică, ştiinţă, logică şi filozofie pentru a descrie tabloul celei mai tulburătoare întrebări pe care şi-o poate pune cercetătorul naturii.

„«Matematica este creată sau descoperită?» e o întrebare greșit pusă fiindcă presupune că răspunsul trebuie să fie ori una, ori alta, şi că cele două posibilități se exclud reciproc. Eu aş sugera în schimb că matematica e în parte creată şi în parte descoperită. Oamenii inventează de regulă concepte matematice şi descoperă relaţiile dintre ele.“ (MARIO LIVIO)

Ilustrația copertei: William Blake, Dumnezeu Arhitectul (detaliu)

„Singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi-o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor. În materie de etică, funcţionăm constant printr-o nedemolabilă autocomplezenţă. Trăim într-o inflaţie barocă a competenţei morale, într-o lume a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toţi membrii ei se simt moralmente în ordine sau că toţi resimt dezordinea proprie drept neglijabilă. L'enfer c'est les autres – părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c'est nous-mêmes.“ (Andrei PLEŞU)

„Dintre toate personajele măreţe ale secolului XX, bune sau rele, Winston Churchill a fost personalitatea cea mai valoroasă pentru umanitate şi, totodată, cea mai seducătoare. Nici o altă viaţă nu e presărată cu mai multe învăţăminte, mai ales pentru tineri: cum să foloseşti în favoarea ta moştenirea unei copilării nefericite; cum să profiţi cu entuziasm de toate situaţiile prielnice: fizice, morale şi intelectuale; cum să ai un curaj nebun, să-ţi cultivi succesul şi să nu te laşi impresionat de inevitabilele nereuşite; şi cum să cultivi, în timp ce dai curs ambiţiei nestăpânite, însufleţit de vitalitate şi pasiune, valori precum prietenia, generozitatea, compasiunea şi decenţa.
Nimeni altcineva nu a făcut mai mult decât el pentru menţinerea libertăţii, democraţiei şi a valorilor pe care le preţuim atât în lumea occidentală. Nimeni nu a fost o sursă de spectacol pentru public mai importantă decât el prin suişurile şi coborâşurile impresionante, oratoria magnifică, scrierile şi vorbele pline de forță, izbucnirile de furie şi strălucirea spiritului. A ocupat un loc remarcabil pe scena publică a țării sale şi a întregului mapamond timp de peste şaizeci de ani, loc rămas gol după plecarea sa. Și nici nu a mai existat de atunci cineva care să îmbine atât de fericit o varietate impresionantă de roluri.“ (PAUL JOHNSON)

Fotografia de pe copertă: Winston Churchill, 18 octombrie 1929, Library of Congress

„Literatura română de expresie latină cunoaște, în chip surprinzător, două lucrări dedicate în exclusivitate lumii turcești, din două perspective opuse, scrise în epoci așezate de o parte și de cealaltă a momentului de akme, de maximă înflorire a Imperiului othman. Georg Captivus este reversul Principelui Cantemir, aflat la Înalta Poartă într-o epocă ce-i permite să scrie nu doar despre «mărirea», ci și despre «decăderea» ei. Georg este rob la Adrianopole pe când încă mai era capitala imperiului; Cantemir trăiește la Constantinopole, ca ostatic princiar, din 1687 până în 1710, cu scurte întreruperi.
Cele două decenii turcești ale lui Cantemir par să aibă puţine în comun cu ale lui Georg. Scopul lucrării e diferit, așa cum vădit diferite sunt instrumentele cercetării, sursele bibliografice și martorii nemijlociţi cu care intră în contact, abordarea și anvergura știinţifică, publicul căruia i se adresează, curiozitatea cărturarului, stilul scriiturii și componenta teologică. Imensa lucrare a lui Cantemir, cunoscută și elogiată, Istoria măririi și decăderii Curţii othmane..., poate fi citită însă în paralel cu acest Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor: amândouă au de câștigat în nuanţări și în profunzime, conturând deopotrivă portretul unui neam și portretele celor doi autori, trăitori vreme de douăzeci de ani printre turci, despărţiţi de două veacuri și jumătate de istorie, încheindu-și viaţa departe de lumea pe care o descriseseră, dar și de ţinuturile natale.“ (Ioana Costa)

„Este surprinzător că istoricii români, începând cu Nicolae Iorga, nu au folosit acest text important și original, în timp ce cercetătorii occidentali, germani și maghiari, dar și italieni sau britanici, îl citează în numeroase lucrări, încercând să-i deslușească misterele unor aluzii și mesaje secrete.
Prin această ediţie, un text esenţial devine accesibil atât pentru cercetătorii diverselor discipline, de la turcologie la teologie, cât și pentru toţi cititorii interesaţi. Tratatul lui George de Ungaria este nu numai o «răfuială» teologică cu isla¬mul, ci și o inestimabilă sursă de informaţii despre Turcia secolului al XV-lea și totodată o interesantă mărturie a unui tânăr transilvănean smuls din mediul creștinismului medieval și strămutat într-un mediu cultural și religios străin.“ (Constantin Erbiceanu)

Ilustraţia copertei: Urcarea pe tron a sultanului Mahomed II la Edirne în 1451 (miniatură dintr-un manuscris de la 1584; pictor otoman anonim)

Improvizaţie la Alma este o piesă în care încerc să-l imit pe Molière, fiind, de asemenea, o critică a unor critici. Le reproșez criticilor dogmatismul, neînţelegerea artei, refuzul lor de a înţelege teatrul. Criticii pe care-i pun în scenă în această piesă sunt niște critici militanţi.
Dacă răul pe care oamenii și-l fac unii altora își schimbă aparenţa, natura lui profundă rămâne aceeași. Am scris ca să mă întreb la rândul meu despre această problemă, despre acest mister. E tema piesei mele Ucigaș fără simbrie, unde ucigașul îl chestionează pe asasin încercând zadarnic să afle motivele urii acestuia. Ura poate avea pretexte, motive – nu. Asasinul omoară fiindcă nu poate face altfel, fără nici o motivaţie, cu un fel de candoare, de puritate. Ucigându-i pe alţii, ne ucidem de fapt pe noi înșine. A trăi dincolo de bine și de rău, a considera un lucru dincolo de bine și de rău, cum voia Nietzsche, nu este cu putinţă. El a înnebunit de milă văzând un cal bătrân prăbușindu-se și crăpând.“ (EUGÈNE IONESCO)

„Ei bine, da, cartea asta mult visată va fi o carte cu năduf... Povestindu-mi educaţia, felul în care mi s-au modelat ideile şi sentimentele, vreau ca neîncetat să se simtă că sunt străin lumii şi idolilor ei. Voi întoarce împotriva întregii Franţe realul meu talent pentru impertinenţă. Am nevoie de răzbunare aşa cum un om obosit are nevoie de o baie.“ (CHARLES BAUDELAIRE)

„Stăpânit în egală măsură de dorinţa de a se înălţa până la contemplarea «tronurilor şi stăpânirilor» şi de nevoia de a savura licorile grele ale păcatului, rând pe rând şi câteodată simultan, atras şi respins de extreme – dragostea chemând ura şi hrănindu-se cu ea –, omul, pradă acestei crude ambivalenţe afective, sfârşeşte prin a se imobiliza în centrul propriei lui fiinţe, cuprins de un soi de dezgust extatic.“ (MARCEL RAYMOND)

„O trăsătură fundamentală a lui Baudelaire e disciplina sa spirituală şi calitatea conştiinţei sale artistice. El întruneşte geniul poetic şi inteligenţa critică. Concepţiile despre procesul poetic stau pe aceeaşi treaptă cu poezia însăşi, lăsând-o adeseori în urma lor.“ (HUGO FRIEDRICH)

„Să fie un dandy: iată modelul umanşi social la care aspiră Baudelaire. Dandy-ul, spune el, trebuie să se preocupe de eleganţa vestimentară, să cultive astfel ideea de frumos în propria-i persoană, să-şi satisfacă pasiunile, să simtă şi să gândească. Contrar însă opiniei curente superficiale, dandysmul nu se reduce la grija pentru gest şi costum, care nu sunt decât simboluri vizibile ale superiorităţii spiritului său. În ce constă atunci semnul acestei «caste trufaşe»? În căutarea originalităţii, în cultul propriului eu, în nevoia de a se delimita faţă de o ambianţă socială şi istorică pe care n-o suportă. Această separare orgolioasă comportă permanenta tensiune a unei ţinute. Chiar suferind, dandy-ul va surâde, ca spartanul sub muşcătura vulpii. Dandysmul apare cumva înrudit cu stoicismul, iar râsul lui este ecoul controlat al unei discipline interioare.“ (LILIANA ALEXANDRESCU)

Atlasul frumuseții este o emoționantă călătorie în imagini și povești de viață din toate colțurile lumii și a devenit de-a lungul celor patru ani un adevărat fenomen online. Proiectul e urmărit de aproape un milion și jumătate de oameni pe rețelele de socializare și e prezent des în media internațională.

Mihaela Noroc a călătorit în peste 50 de țări, fotografiind femei din toate mediile sociale. Demersul tinerei românce a devenit faimos în întreaga lume și s-a transformat într-o carte de succes publicată în mai multe limbi. Această colecție impresionantă de portrete și povești e o pledoarie pentru demnitate, diversitate, autenticitate și mai ales pentru puterea de a accepta și descoperi frumusețea din noi.

Oprah Winfrey: http://www.oprah.com/own-super-soul-sunday/a-photographers-journey-to-discover-true-beauty-in-women-video,

CNN: http://edition.cnn.com/videos/tv/2015/08/16/atlas-of-beauty-photographer-allen-intv.cnn,

The Wall Street Journal: https://www.wsj.com/articles/a-photographer-for-a-worlds-worth-of-women-1475593374,

The Guardian: https://www.theguardian.com/books/gallery/2017/sep/27/atlas-of-beauty-women-and-girls-around-the-world-in-pictures,

Time, Forbes: https://www.forbes.com/sites/guymartin/2017/09/30/photographer-mihaela-noroc-explores-the-worlds-great-faces-in-the-atlas-of-beauty/#453565cd4eac,

Elle, RAI, SKY News sunt doar câteva dintre numele mari care au prezentat pe larg Atlasul frumuseții, transformându-l în cel mai mediatizat proiect artistic creat de un român, în zilele noastre.

Vă invităm să descoperiți ediția Humanitas a acestei surprinzătoare cărți care va conține imagini și povești inedite:

„În carte sunt multe imagini și povești care n-au apărut niciodată online. Sunt bucuroasă că ediția românească publicată de Humanitas nu va fi o simplă traducere a celei din limba engleză. Am adăugat imagini noi, am creat o nouă copertă și sper că albumul va avea la fel de mult succes acasă, pe cât a avut și peste hotare.“ (Mihaela Noroc)

„Cred că a exista este o mare nenorocire. Cred că a nu fi ar fi o nenorocire încă şi mai mare. Însă, printre oamenii care există, sunt într-adevăr unul dintre cei mai norocoşi. Sunt mai favorizat decât regii, pentru că regii înşişi muncesc, pe când eu mă pot duce unde vreau, când vreau, cu un caiet şi cu un creion: nu trebuie să semnez condica de prezenţă (am semnat altădată şi ştiu ce înseamnă!). Am deci impresia că sunt un copil bosumflat, că sunt afurisit, că nu e frumos din partea mea să trăiesc aşa de nemulţumit. Când există oameni care se războiesc, care se omoară, în timp ce alţii mor de foame, când alţii muncesc ca să trăiască, eu, pur şi simplu, trăiesc.“ (Eugène Ionesco)

„Iraţionalitatea este cu mult mai puternică decât raţionalitatea: ne-o dovedesc anume comportamentul, erorile noastre. Nu ştim ce facem, credem că ştim sau că putem face acte care ne-ar duce către un ţel – întoarcem spatele ţelului, facem ceea ce n-am fi voit să facem, ajungem la contrariul scopurilor dorinţei noastre, ale sărmanei noastre voinţe. Nu suntem stăpânii evenimentelor, care se întorc împotriva noastră. [...]

Am avut, poate, în operele mele clipe de rugăciune, inconştient, clipe de spiritualitate… spiritualitate dincolo, deasupra putreziciunii.“ (Eugène Ionesco)

„Un fenomen religios nu se va dezvălui ca atare decât considerat în propria sa modalitate, adică studiat la scară religioasă. A voi să delimitezi acest fenomen prin fiziologie, psihologie, sociologie, economie, lingvistică, artă etc. înseamnă a-l trăda; înseamnă a lăsa să scape tocmai ceea ce este unic şi ireductibil în el, anume caracterul său sacru.“ (Mircea ELIADE)

„Îndată ce observăm cele mai umile religii, ne apare o «filozofie de dinaintea filozofiilor» rezultată dintr-un efort de explicare şi unificare, dintr-un efort spre teorie, în toate sensurile acestui cuvânt: cartea lui Mircea Eliade ne face sã simţim coerenţa şi nobleţea acestei filozofii şi, de asemenea, uniformitatea ei de la un continent la altul...“ (Georges DUMÉZIL)