Cărți

„Comunismul a pierdut partida. Comuniştii însă au câştigat-o. E ca şi cum întreaga poveste a comunismului n-ar fi avut alt rost decât acela de a înlocui o clasă dominantă prin alta. Nici un experiment comunist – cel puţin în peisajul european – nu a fost atât de «special» şi cu evoluţii atât de neaşteptate şi de «divergente» precum comunismul românesc.
Se va vedea cum ţara cu cei mai puţini comunişti a devenit ţara cu partidul comunist cel mai numeros (în termeni relativi); cum o societate abia atinsă de ideologia comunistă s-a comunizat în profunzime, până într-atât încât s-a despărţit mai greu de comunism ca oricare alta; cum, virulent antinaţional într-o primă fază, comunismul a sfârşit prin a deveni ultranaţionalist; cum s-a inventat în România comunismul dinastic, fără echivalent în Europa şi comparabil (fără a-şi pierde nota de originalitate) doar cu regimul din Coreea de Nord; cum România, după ce ani de zile părea a fi societatea care s-a opus cel mai puţin regimului comunist, s-a ridicat împotriva lui Ceauşescu printr-o revoluţie sângeroasă (singura de acest gen în spaţiul comunist) – împotriva lui Ceauşescu, dar nu neapărat şi împotriva alcătuirilor comuniste: într-adevăr, pentru ca paradoxul să fie complet, cea mai violentă revoluţie «anticomunistă» s-a prelungit prin cea mai lentă şi mai incompletă desprindere de comunism!
Toate aceste paradoxuri au o explicaţie. Sau şi-o caută. E ceea ce-şi propune cartea de faţă: dincolo de simpla descriere, o interpretare a fenomenului comunist românesc.“ (Lucian BOIA)

„Orice minte, la intrarea în viaţă, e crudă şi «sălbatică». Dar dacă ne este dată în grijă ca minte a noastră, noi suntem cei chemaţi s-o ajutăm să devină «o minte adevărată», s-o cultivăm şi s-o facem să se coacă. Răspundem, mai presus de orice, pentru mintea noastră, pentru felul în care i-am trasat contururile şi pentru cel în care, pornind de la ea, ne-am ales apoi viaţa. Adevărul e că nu poţi spune «eu» şi nu poţi revendica un destin decât la capătul unui act solitar de gândire.“

„Titlul, spune Schopenhauer undeva, «trebuie să fie pentru o carte ceea ce este adresa pentru o scrisoare». Dar cui i se adresează atunci titlul acestei cărţi, Nebunia de a gândi cu mintea ta? Cine anume e interesat de ce înseamnă să gândeşti cu mintea ta? Răspunsul mi se pare evident: oricine. Oricine care, vorba lui Kierkegaard, vrea să fie mai mult decât un exemplar într-un banc de heringi.“

„Dacă sfârşeşte ca dialog continuu cu sine, gândirea pe cont propriu este lucrul cel mai greu de suportat. Căci din acest dialog decurg la tot pasul corecţiile care se impun pentru ca viaţa să rămână pe linia de plutire. Iar viaţa celui care nu poate să le facă este în mod fatal una eşuată. Până la urmă, mai toate vieţile sunt, privite cu un ochi distant, incoerente. De aceea, poate că e preferabil să-ţi dai întâlnire cât mai rar cu necunoscutul din tine. Altminteri, judecata căreia i te vei supune va fi în mod fatal o «aspră judecare de sine».“ (Gabriel LIICEANU)

„«Republica de la Ploiești» a intrat în limbajul comun ca un alt nume dat eșecului comic şi nepotrivirii mijloacelor cu scopul idealizat. Dacă îl reducem la acțiunile din ziua de 8 august 1870, episodul poate fi cu greu eliberat din registrul în care l-a fixat Caragiale. Mișcarea trebuie abordată însă în contextul anilor 1866–1871. Cu tot eclectismul şi incoerențele ei, a existat o gândire politică antidinastică, republicană şi «democrată» care trebuie pusă în lumină. Este ambiția acestui volum, un eseu asupra ideilor politice ale vremii și asupra modului în care actorii episodului republican își explică acțiunile și deciziile.

Mişcările antidinastice şi republicane iniţiate de liberalii radicali munteni («roșiii») relevă, de fapt, existența unei profunde crize constituţionale. Prin ideile-cheie pe care le apără cu convingere – supremaţia constituţiei, dreptul poporului de a se opune despotismului, suveranitatea poporului, limitarea prerogativelor executivului, responsabilitatea miniştrilor în faţa majorităţii din Cameră, legislativul monocameral, urgenţa unui nou 1848 la 1870, garantarea libertăţilor politice, neamestecul străinilor în afacerile interne şi afirmarea suveranităţii interne şi externe a statului –, «roșiii» cultivă conflictul şi îl consideră legitim. Ei nu sunt teoreticieni ai politicului, dar gândesc politic, dezbat politica și sunt oameni ai acțiunii.

«Republica de la Ploieşti», punctul culminant al seriei de acţiuni republicane, devine astfel revelatorul unui anumit tip de republicanism parlamentar și al unei dinamici instituționale și electorale ce permite așezarea parlamentarismului. De aceea, nu putem reduce ideile actorilor de la 1870 şi practicile lor electorale la simple interese conjuncturale și nici la registrul comic al lui Caragiale. «Roşiii» merită cu prisosinţă să fie luaţi şi în serios.“ (Silvia MARTON)

Ilustrația de pe copertă:„Arborele discordiei“, caricatură din Ghimpele, 17 decembrie 1867 (cu textul însoțitor „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu amor de țară să vă apropiați“). Printre personaje, Ion Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Beizade Mitică, Lascăr Catargiu și Manolache Costache Epureanu.

Căsătoria lui Arthur Miller cu Marylin Monroe a dovedit că, într-adevăr, contrariile se atrag – dar nu pentru multă vreme. Viața strălucitoare a perechii Zelda și Scott Fitzgerald și-a pierdut splendoarea într-un deceniu, întunecată de alcoolism, tulburare mintală, infidelitate. După mulți ani în care Lev Tolstoi și tânăra Sofia Andreevna au crezut că sunt cel mai fericit cuplu din lume, căsnicia lor s-a transformat într-un infern. Îndrăzneț, impulsiv, veșnic îndrăgostit, Ernest Hemingway a ținut să se însoare de fiecare dată cu aleasa inimii; când s-a sinucis, ajunsese la a patra nevastă. Lordul Byron – un playboy avant la lettre, seducător, destrăbălat, bănuit de incest și homosexualitate. Burlac convins, Gustave Flaubert a fost un mare senzual: frecventa cu asiduitate bordelurile, a încercat sexul cu bărbați și a avut relații amoroase cu destule femei. Scriitorii generației beat (Jack Kerouac, William Burroughs, Allen Ginsberg) propovăduiau în anii '40–'50 amorul liber, inclusiv cel homosexual. Deveniți amanți, Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre au făcut un pact: cum între ei exista o iubire-esență, amorurile contingente le erau permise. Anaïs Nin: campioana experimentelor sexuale, bigamă, lesbiană, incestuoasă...
Veți mai citi despre biografiile amoroase romantice sau scandaloase, liniștite sau pasionale, fericite sau cu final tragic ale lui T.S. Eliot, Tennessee Williams, Daphne du Maurier, Charles Dickens, Oscar Wilde, Voltaire, Virginia Woolf, Agatha Christie, Gertrude Stein, D.H. Lawrence, James Joyce etc.

„Refrenul nostru constant, în timpul documentării pentru cartea de față, a fost: «Aşa ceva nu se poate inventa.» Şi nu se poate. Nici nu ai vrea. Când e vorba despre vieţile amoroase ale literaţilor, adevărul, de regulă, se dovedeşte mai straniu (şi mai scandalos) decât ficţiunea.“ (Shannon McKENNA SCHMIDT, Joni RENDON)

Editura Humanitas oferă tuturor celor interesaţi (elevi, studenţi, profesori) varianta mică a Dicţionarului latin-român a profesorului Gheorghe Guţu (lucrare cunoscută încă din anii '60, în lumea de specialitate românească, sub denumirea uzuală de „Guţu mic“). Conţinând peste 15 600 de cuvinte-titlu, Dicţionarul latin-român, varianta mică, reuneşte chintesenţa tezaurului lexical latinesc din epoca clasică. El constituie – şi va constitui şi pentru generaţiile viitoare – cel mai bun instrument de lucru pentru descifrarea frumuseţilor ascunse în textele marilor autori latini.

„Trecerea latinei târzii – a celei populare, vorbite – spre limbile romanice particulare, care iau naştere în relativ scurtă vreme, şi a celei culte, cărturăreşti, la calitatea de superstrat de limbă culturală, secole de-a rândul, în şcoală, în actele oficiale şi în administraţie, în operele ştiinţifice, religioase, filozofice şi tehnice de orice fel, ne-a făcut, daca nu să indicăm – nu acesta este scopul dicţionarului de faţă – cel puţin să sugerăm la ce cuvânt românesc sau modern a dus termenul latinesc şi să uşurăm astfel înţelegerea genetică a unui foarte mare număr de cuvinte şi deci noţiuni de limbă română actuală şi din alte limbi moderne.“ (Autorul, iulie 1981)

În ultimii ani, creştinii de pretutindeni redescoperă originile iudaice ale credinţei lor. Iar între riturile creştine, Paştele, sărbătoarea Învierii Domnului, are cele mai puternice legături cu religia vechilor evrei. Brant Pitre şi-a propus să elucideze această legătură răspunzând unor întrebări precum: Cum arăta sărbătoarea Paştelui în vremea lui Isus? Ce aşteptau evreii de la Mesia? Ce a urmărit Isus prin instituirea Euharistiei? Şi, mai presus de toate, ce a vrut să spună Isus prin cuvintele: „Acesta este trupul meu… Acesta este sângele meu“ şi prin misterul frângerii pâinii? Subtil cunoscător al Bibliei şi al interpretărilor tradiţionale, evreieşti şi creştine, ale Sfintelor Scripturi, autorul aruncă o nouă lumină asupra Cinei de pe urmă, analizând vorbele şi gesturile lui Cristos în cadrul iudaismului din secolul I şi subliniind adevărata revoluţionare a credinţei pe care a inaugurat-o.

„Cartea de faţă ne oferă o incursiune fascinantă în istoria religioasă a poporului ales, în care eşecul împlinirii destinului uman a fost reparat şi depăşit de o revelaţie şi o pedagogie divină care să-i permită omului să-şi redobândească demnitatea. Ele evocă situaţii de viaţă cu valoare paradigmatică, instituţii, gesturi semnificative care, mai apoi, se cristalizează într-o liturgie cu forţă eliberatoare. Cina de pe urmă luată de Isus Cristos cu ucenicii săi este o astfel de liturgie. Celebrarea ei nu doar reaminteşte un eveniment din trecut, ci, prin frângerea pâinii şi prin oferirea cupei cu vin, actualizează Jertfa de sine a Mântuitorului astfel încât rodul ei eliberator se perpetuează de-a lungul veacurilor.“ (Tarciziu ȘERBAN)

„Între 1925 şi 1930, Giuseppe Tomasi di Lampedusa a călătorit mult. A stat în marile capitale europene, descoperind «blânda frumuseţe» a Parisului, «bonomia» odihnitoare a Londrei mult iubite, dar şi «fascinaţia perversă» şi enigmatică a «nemiloasei» şi lividei metropole care era Berlinul. Itinerariile sale l-au purtat prin Austria, Elveţia, Tirol, ba chiar şi în Ţările Baltice.
Avea treizeci de ani. Călătorea cufundat în literatura europeană, cu o bibliotecă la purtător cuprinzând citate îndelung frecventate. Călătoria însăşi se petrecea în literatură. Le scria în Sicilia verilor săi Lucio Piccolo, poet, şi Casimiro Piccolo, pictor. Iar scrisorile sale, aflate undeva între schiţa literară şi divertismentul burlesc, au o anumită continuitate şi creionează adevărate intrigi romaneşti, avându-l în centru pe cel care semnează «Monstrul» şi al cărui autoportret spectaculos, dar niciodată complezent, se revendică de la personaje literare celebre.
Umbra experimentului narativ care este acest epistolar se proiectează asupra Ghepardului, îndemnându-ne să recitim romanul şi să reflectăm din nou asupra lui.“ (Salvatore Silvano NEGRI)

„Mai e nevoie să spun că Monstrul se simte ca peştele în apă? Nimeni nu simte ca el «Grosstadt Pathos»: seara, când întorcându-se cu trenul, pe alocuri suspendat, ca la New York, vede dedesubt kilometri de străzi pustii, scăldate-n ploaie, nesfârşitul şir de felinare şi din când în când un triaj cu păienjenişul de şine şi lumini verzi, roşii şi albe, trăieşte nostalgii «poignantes» şi extrem de plăcute, pe care nu i le-ar trezi nici o sută de apusuri böckliniene.
Iată adevăratul romantism de astăzi!
Şi salahorii cu haine de piele lucind de ploaie, şi huruitul continuu al trenurilor, şi sublima mulţime a metropolelor, unde orice chip, pentru cine vrea să-l privească, e un poem de suferinţă şi nefericire, suferinţă şi nefericire unice, amintesc de o însuşire de care istoria habar n-avea până acum. Trebuie spus că nici unul dintre oraşele pe care le cunosc nu e în chip mai evident, mai nemilos, metropolă. Odată dispărute veselia franţuzească de la Paris, bonomia de la Londra, rămân liniile dure ale construcţiei gigantice. Nimic nu e mai dur decât acest oraş, care te priveşte totuşi la tot pasul cu ochii zâmbitori ai fetelor de o nespusă prospeţime.“ (Giuseppe Tomasi di LAMPEDUSA)

Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului. Urmele acelei tăceri iniţiale le caut însă în zadar în amintire.
N-am putut niciodată să-mi lămuresc, suficient de convingător pentru mine însumi, strania mea detaşare de logos în cei dintâi patru ani ai copilăriei. Cu atât mai puţin acel sentiment de ruşinare ce m-a copleşit, când, constrâns de împrejurări şi de stăruinţele ce nu mă cruţau ale Mamei, am ridicat mâna peste ochi, ca să-mi iau în folosinţă cuvintele. Cuvintele îmi erau ştiute toate, dar în mijlocul lor eram încercat de sfieli, ca şi cum m-aş fi împotrivit să iau în primire chiar păcatul originar al neamului omenesc.

''Un drac cel mai bine se alungă, atunci când nu se lasă dus cu textele Scripturii, dacă îl faci de râs şi de batjocură, căci nu îndură să-l iei peste picior.'' (Luther)

„Operă de moralist? Literatură? Filozofie? Poate că cel mai corect ar fi să numim paginile Caietelor lui Cioran jurnalul condiţiei umane.
Nimeni n-a vorbit cu atâta sinceritate, cu atâta vervă și har pentru fiecare dintre noi. Niciodată inteligenţa n-a fost mai destrăbălată ca în paginile acestui Cioran în pijama, decontractat, eliberat de rigorile și eleganţa «marelui stil» din cărţile sale antume. Niciodată un necunoscut, punând pe hârtie doar pentru el cele mai necenzurate gânduri care i-au trecut prin cap, n-a reuşit să-ţi devină cel mai apropiat prieten.
Nu există o altă carte pe care s-o fi recitit de-atâtea ori. O țin pe noptiera mea. Pentru că sunt convins că nimeni, în spaţiul laic al existenţei noastre, nu ne-a fost atât de aproape și nu ne-a eliberat mai eficace, dinlăuntrul singurătăţilor și spaimelor lui, de singurătățile și spaimele noastre.
Dacă ar fi ştiut – când îşi rumega în acest jurnal disperările, mefienţele, dezamăgirile, apetitul şi sila de glorie, tortura plictiselii, bucuria de a trăi şi scârba de semeni – ce mulţime nesfârşită de prieteni se aduna la porţile scrisului lui!“ (Gabriel LIICEANU)

„Dacă de obicei omul vine la judecata istoriei, iată că aici, în romanul lui Tudor Brătescu, vine istoria la judecata omului. De fapt, vin istoriile. Cea mare, în care planeta e aprinsă de două războaie mondiale. Şi cea mică, desfăşurată în interbelicul românesc al patimilor politice, al complicaţiilor de familie, al rosturilor şi prejudecăţilor obşteşti, al aspiraţiilor şi deziluziilor. Medicul Gogu Slăvescu, protagonistul acestui roman-fluviu, trece de la fierberea frontului la siguranţa relativă a unui cabinet privat şi apoi la conducerea unei primării de urbe mică. Viaţa lui se desfăşoară în triunghiul Alexanria–Bucureşti–Văleni şi e un carusel de emoţii, surprize, regăsiri, decepţii, iubiri şi vinovăţii. Fanatic al igienei şi poreclit «Vespasian» în urma ambiţiei de a construi o latrină pe linia frontului în Primul Război Mondial, medicul Slăvescu practică o filozofie a igienei infuzată de umor, înţelepciune cotidiană şi înţelegere a semenilor. E igiena trupului, dar şi a conştiinţei, chiar dacă în calea fiecăruia se ivesc cumpene, momente de slăbiciune sau răzgândiri. E igiena privitului atent în oglindă, a refuzului de a face compromisuri şi-a puterii de a te indigna când le fac alţii, fie ei carne din carnea ta. Gogu Slăvescu e un om cu alunecări şi rătăciri, cu şovăieli şi momente de furie, însă păstrează un înviorător nivel de autoexigenţă. Viaţa lui e cheia care deschide uşa unei cronici de familie placate pe dodecafonia (sau poate dodecacofonia) politică dintre războaie. E o cronică vie, pe rând dramatică şi spumoasă, în care apar personaje conturate cu mână de povestitor versat. O cronică pe care o citeşti oftând sau clătinând din cap, cu lacrimă sau cu zâmbet, în funcţie de felul cum se joacă vântul prin trestiile gânditoare.“ (Radu PARASCHIVESCU)

„Se luminase, şi Slăvescu privea cu foame copacii şi spărturile albastre dintre norii întunecaţi. Bănuia pe unde vine drumeagul şi pândea apariţia preotului. Apoi avu o străfulgerare care-l făcu să chicotească. Găsise ce avea să-i spună. Îi va povesti de tatăl lui, care, pe patul de moarte, îi spusese că pe frate-său, Virgil, visase să-l facă popă. Dar după ce Dumnezeu îi luase copilul, se hotărâse să-l scoată pe Gogu doctor. Să-i apere pe oameni de Dumnezeu şi de dracu’. Fără deosebire.
Deodată zâmbetul condamnatului pieri. Taică-său fusese un naiv. Dumnezeu şi dracu’ se cuibăriseră în oameni, şi el nu putea face nimic ca să-i scape pe bieţii posedaţi. «La dracu’ cu preotu’!» Nu era vreme să-şi plângă de milă şi nici să găsească justificări. Prefera să mai rătăcească în anii trecuţi: auzea doar pocnetele sticlelor de şampanie şi ale focurilor de artificii.
O detunătură zdruncină grajdul, şi simţi suflul trecând printre ţambre. Urmă îndată o altă explozie mai îndepărtată. Caporalul începu să strige şi doctorul se ghemui. Voia să fie lăsat cu sărbătorile lui trecute. Nici măcar nu încercă să-i potolească pe cei doi camarazi de temniţă care răcneau după ajutor. Se zbăteau ca nişte sticleţi în colivie, îngroziţi că un obuz i-ar putea lipsi de plutonul de execuţie. Apoi caporalul împinse uşiţa ţarcului şi soldatul îl urmă afară. Slăvescu îi privea prin crăpătură, aşteptând să-i vadă seceraţi de gloanţe. Abia după ce fugarii dispărură, se ridică şi el. Se urni parcă neîncrezător spre ieşire. Privi câmpul alb, trecu pragul, încremeni cu un zâmbet în colţul gurii. Rupse un ţurţure şi-l ronţăi. O pisică cenuşie îl privea dintre dărâmături. S-au cercetat îndelung, după care ea s-a apropiat mieunând şi i s-a frecat de picior.“

O mărturie lucidă și nepărtinitoare despre deceniile în care filozofia a fost, în România comunistă, o adevărată ancilla ideologiae: o insulă scufundată, pentru totdeauna parcă, sub avalanșa limbii de lemn a anilor ҆50. Și totodată o autobiografie profesională care atestă că supraviețuirea schimbului liber de idei a fost totuși posibilă atunci, ca printr-un miracol.

„Nu mi-am putut închipui, nici la încheierea studiilor şi nici mai târziu, că o să am o carieră filozofică, şi încă una atât de îndelungată, presărată cu atât de multe episoade. Când mă gândesc azi că am avut norocul să-mi pot continua atâta timp căutările, să parcurg un drum atât de lung, sentimentul dominant este unul de satisfacţie şi bucurie. Căci ceea ce mi s-a năzărit în acei ani în care mi s-a trezit interesul pentru filozofie nu a fost, până la urmă, o fantezie irealizabilă, o himeră.“ (Mircea FLONTA)

Ceea ce am numit noi «occidentalism» este portretul dezumanizant pe care i-l fac Vestului adversarii lui. În cartea de faţă, intenţionăm să analizăm acest set de prejudecăţi şi să-i urmărim rădăcinile culturale.“
Precizarea e oportună, câtă vreme prima accepţie a cuvântului „occidentalism“ e pozitivă şi declanşează mai degrabă admiraţie decât ostilitate. Prin cartea lor, Ian Buruma şi Avishai Margalit răspund, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani, Orientalismului lui Edward Said, în care erau prezentate mecanismele prin care gândirea occidentală denigra şi diaboliza lumea Estului. Occidentalismulreia povestea raporturilor dintre Est şi Vest, dar de data asta unghiul de vedere se schimbă. E tot o carte despre stereotipiile, fantasmele şi construcţiile urii. Numai că acum ţinta este Vestul, în care adversarii văd o lume a răului, lipsită de suflet, vibraţie şi viziune. O lume egoistă şi mercantilă, cosmopolită şi uscată, unde iluminarea spirituală şi autenticitatea morală nu se (mai) găsesc. Buruma şi Margalit iau în discuţie argumentele invocate de cei care detestă Occidentul şi analizează urmările pe care le poate avea cocteilul de intoleranţă, prejudecată, fanatism şi reacredinţă în articularea unor idei, atitudini şi acţiuni.

Aversiunea sau chiar ura faţă de Occident nu sunt probleme grave în sine. Occidentalismul devine periculos abia când este cuplat la puterea politică. Atunci când sursa puterii politice este şi unica sursă de adevăr, avem de-a face cu o dictatură. Iar când ideologia dictaturii este ura faţă de Occident, ideile devin mortale.Acolo unde libertatea politică, religioasă şi de gândire s-a stabilit deja, ea trebuie apărată de duşmanii ei, cu forţa dacă este nevoie, dar şi cu convingere. În cartea de faţă nu am spus o poveste maniheistă despre două civilizaţii beligerante. Dimpotrivă, am vorbit despre contaminarea bilaterală, despre răspândirea ideilor rele. Acelaşi lucru ni se poate întâmpla şi acum, dacă vom cădea în capcana de-a răspunde cu aceeaşi monedă, de a reacţiona la islamism cu propriile noastre forme de intoleranţă.

În anul 1963, Richard Feynman a fost invitat să ţină trei conferinţe în faţa studenţilor de la Universitatea din Seattle. Era profesor la Californian Institute of Technology, lucrase în timpul războiului la Los Alamos în grupul de fizicieni care au creat bomba atomică, adusese câteva remarcabile contribuţii în fizica teoretică, pentru care avea să primească premiul Nobel în 1965, şi devenise foarte cunoscut pentru mintea sa vie şi iscoditoare. Conferinţele n-au avut însă ca subiect fizica, ci teme de o mare diversitate, pe măsura neastâmpărului intelectual al conferenţiarului: incertitudinea cunoaşterii şi rolul ei în evoluţia ştiinţei, relaţiile ştiinţei cu tehnologia, cu religia, morala şi politica, cu eresuri contemporane, precum existenţa farfuriilor zburătoare sau tămăduirea prin credinţă ca şi cu alte aspecte ale lumii noastre precum publicitatea în mass-media sau tendinţele paranoice ale unor grupuri militante. Feynman le-a abordat pe toate cu desăvârşita onestitate a omului de ştiinţă care l-a caracterizat de-a lungul întregii sale vieţi, oferindu-ne totodată un revelator autoportret al unuia dintre cei mai mari fizicieni ai tuturor timpurilor.

„Minunată treabă! Feynman are talentul de a ataca cele mai profunde teme cu idei simple şi cu anecdote, Lumea are multe de învăţat de la o asemenea gândire limpede şi necomplicată.“ (Paul DAVIES)

La mijlocul anilor ’30, Paddy, un tânăr cultivat, nonconformist şi aventurier, renunţă pentru o vreme la studii şi porneşte într-o călătorie la pas prin Europa, din Olanda până la Constantinopol. Iar după patruzeci de ani Patrick (Paddy) Leigh Fermor, consacrat deja ca unul dintre cei mai mari stilişti ai literaturii secolului XX, aşterne pe hârtie această odisee de tinereţe inspirându-se din însemnările de pe drum şi lăsându-se purtat de caleidoscopul amintirilor. Între păduri şi ape este povestea călătoriei de la graniţa austriacă până la Porţile de Fier, printr-o Europă Centrală ce sfidează trecerea timpului şi semnele de rău augur ale istoriei. În inima ei, Transilvania interbelică văzută prin ochii drumeţului străin ne pare astăzi un tărâm îndepărtat, desprins din legendă şi mit. În păduri lumina şi penumbra au nuanţe nesfârşite, munţii ascund unghere pline de mister, conacele păstrează pitorescul vechii nobilimi, iar satele îşi etalează în tihnă tradiţiile. Şi, mai presus de toate, diversi¬tatea oamenilor nu împiedică ospitalitatea, prietenia şi chiar dragostea, notele dominante ale acestor pagini de neuitat.

„Patrick Leigh Fermor nu poate fi numit pur şi simplu autor de memorii de călătorie; ar însemna prea puţin. Este un artizan de esenţe divine ireductibile, şi fiecare frază a lui pare să locuiască într-o capsulă a timpului.“ (Robert KAPLAN, autorul cărţii În umbra Europei)

Văzându-mă încurcat, un vecin mi-a spus cu ce să încep: mai întâi, trebuia să beau păhărelul cu rachiu; apoi să mănânc linguriţa de dulceaţă delicioasă din petale de trandafiri care era pregătită pe o farfuriuţă de sticlă, apoi să beau o jumătate de pahar de apă; şi, în sfârşit, să sorb din degetarul cu cafea densă şi fierbinte vârât într-un suport filigranat. Ritualul trebuia încheiat golind paharul şi primind tutun, în acest caz o ţigară aromată răsucită de mână chiar pe insulă. Între timp, bătrânii stăteau în tăcere şi zâmbeau, oftând din vreme-n vreme, adresându-mi câte-un cuvânt prietenos într-o română aparent stricată; doctorul spusese că pe uscat accentul şi stilul lor stârneau amuzamentul. Între ei vorbeau în turcă, limbă pe care n-o mai auzisem niciodată…

La Editura Humanitas este în pregătire şi volumul care cuprinde cea de-a treia şi ultima parte a acestei Mari Călătorii, cum o numea autorul: Drum întrerupt: de la Porţile de Fier până la Muntele Athos.

Când Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu şi Ioana Pârvulescu sunt autorii poveştilor, nu-i exclus să faceţi un coup de foudre pentru carte. Bucuraţi-vă în tihnă de ea. Face parte dintre acele lucruri rare, care dacă n-ar exista ar trebui inventate.

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat?
Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ (Autorii)

„Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi.“ (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.
— Avem câteva cearcăne în plus…
— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

„Volumul irlandezului Patrick O’Brien, publicat în anul 1854, când rusofobia occidentală ajunsese la apogeu, capătă o semnificaţie aparte pentru cititorul român. Departe de a fi o relatare de călătorie interesantă prin ineditul şi pitorescul descrierilor de peisaje, de tipuri umane sau de ciudăţenii care fac încă deliciul acestei specii literare, lucrarea lui O’Brien este o subtilă analiză a cadrului istoric şi politic intern şi internaţional în care, în vara anului 1853, armatele ţariste au ocupat cele două principate române, Moldova şi Ţara Românească.

Interesat să cunoască şi să înţeleagă mai bine această complicată ecuaţie politică, O’Brien a redactat un veritabil eseu de filozofie politică din care reiese că actorii, principiile apărate şi modurile de operare (Rusia, puterile occidentale, autocraţia, democraţia, ocupaţiile militare, provocările, loviturile de stat, propaganda etc.) par să se fi schimbat prea puţin la mai bine de un secol şi jumătate de la finalul Războiului Crimeii.“ (Constantin ARDELEANU)

Mai sus de Hârşova este orașul Cernavodă, unde se găsea, ca și mai înainte, o puternică unitate turcă. Câteva mori sunt construite pe fluviu, dar curentul nu este foarte puternic prin părţile acestea şi roţile se învârteau foarte încet. Pe mal, nişte pescari îşi reparau plasele şi bărcile lungi ca nişte canoe, iar lângă ei se jucau copiii lor, pe jumătate despuiaţi. Am zărit femei cărând poveri pe cap şi ţărani lucrând din greu pe câmp, în mormăitul vlăguit al roţilor de moară. Toate acestea contrastau în chip ciudat cu sumbrele pregătiri de război. În apropierea pescarilor, ţanţoşi și înarmaţi până-n dinţi, se plimbau neînfricaţii albanezi; în spatele zidului cu şanţuri de apărare lângă care ţăranul își lucra pământul se vedea temuta artilerie. Soarele zâmbea strălucitor deasupra tuturor – deasupra copilaşilor ce se jucau lângă părintele lor şi deasupra arnăutului a cărui meserie e lupta, deasupra liniştitei vieţi rurale şi deasupra vârfurilor ascuţite ale baionetelor din tabără.

În anul 1854, atras de mirajul Orientului, un tânăr doctor din Statele Unite pornește spre teatrele de luptă ale Războiului Crimeii, dornic să fie martorul marilor fapte ale timpului său. În călătoria de la Viena la Constantinopol face oprirea obligatorie la București, unde misteriosul Stephen Lakeman, alias Mazar pașa, îi găsește un post de chirurg în armata otomană. Patru ani mai târziu, întors acasă, va publica prima carte despre români scrisă de un american – o mărturie prețioasă a momentului istoric în care „latinii de la Dunărea de Jos“ pătrund în conștiința Occidentului.

James Oscar Noyes este un om de solidă cultură clasică și cu vaste cunoștințe istorice, prin care filtrează și experiențele directe, și amănuntele pe care le află din scrierile călătorilor care l-au precedat. Descrierea moravurilor, a tradițiilor și a priveliștilor din Valahia, descrierea marii tabere franco-britanico-otomane de la Varna, a călătoriei pe Marea Neagră spre capitala imperiului și a splendorii și sordidului Constantinopolului își pot găsi oricând locul într-o antologie a reportajului de călătorie romantic.
Prin amploarea documentării și prin diversitatea surselor, prin valoarea observațiilor directe – din mijlocul evenimentelor și al locurilor unde se scrie istoria epocii –, prin descrierea spațiului valah în contextul geografic, politic și cultural mai larg din care acesta face parte, se poate spune că volumul de față este o sinteză asupra spațiului românesc din perspectivă occidentală – și o imagine a epocii în care România începe să existe pe harta lumii.

La ora 10 eram cu toţii pregătiţi s-o luăm spre Bucureşti, capitala Valahiei, la distanţă de cinci poşte sau patruzeci de mile de Giurgevo. Hangiul, care se târguise pentru transportul nostru, ne-a condus până la un vehicul greoi şi hodorogit, la care erau înhămaţi – sau mai degrabă legaţi cu nişte frânghii lungi – zece căluţi bulgăreşti. Un căpitan francez şi unul austriac, un colonel francez care tocmai sosise de la Varna, contele, Aristias şi cu mine am luat loc în trăsura şubredă, care trebuie să fi fost importată de la Viena în urmă cu un sfert de secol. Ni s-a spus că este infinit mai bună decât mijloacele de transport valahe făcute prin partea locului, însă eu mă îndoiam că vom putea ajunge la Bucureşti într-un astfel de vehicul. Trei valahi pletoşi, de culoarea indienilor Choctaw, cu pălării pleoştite şi cu şube de oaie pe umeri, au încălecat pe trei dintre cai, au răcnit cât îi ţinea vocea, şi am pornit la drum pe străzile largi din Giurgevo.

„Ce anume ține la locul lor Soarele şi planetele?“
„Ce există dincolo de cer? Mama mi-a spus că dumneavoastră mi-aţi putea spune.“
„Aş mai vrea să vă întreb: dumneavoastră faceţi vreodată greşeli?“

Suntem adesea uimiți de inocența și de curiozitatea fără margini a copiilor, evidente în întrebările pe care le pun. Iar scrisorile copiilor sunt întotdeauna atrăgătoare, mai ales dacă se adresează unei celebrități. În Dragă profesore Einstein, editoarea Alice Calaprice a adunat peste 60 de scrisori, majoritatea inedite, scrise de copii — americani, japonezi, sud-africani etc. — marelui om de știință. Răspunsurile pe care Einstein le-a dat unora dintre aceste scrisori, aflate și ele în carte, dezvăluie fața intimă, plină de căldură umană, a marelui om de știință. Corespondența e pusă în valoare de numeroase fotografii ale lui Einstein în ipostaze relaxate și amuzante.

„Cartea de față reflectă cea mai extraordinară calitate a lui Einstein: aceea de a comunica în mod ludic și de a simplifica cele mai complexe idei despre univers, menținându-și o inocență de copil. O revelație pentru orice fan Einstein, indiferent de vârstă.“ (Michael PATERNITI, autorul cărții Driving Mr. Albert: A Trip across America with Einstein’s Brain)

Această carte are patru eroi. De fapt cinci, cu Marcel Proust, care le este prieten şi confident. Cu toţii iubesc artele, spectacolele de teatru, frecventează saloanele literare, adoră viaţa mondenă şi cu toţii sunt atinşi de o maladie care, în atmosfera de Belle Époque, doar la elite e firească şi cumva obligatorie: snobismul. Dar, dincolo de imaginea unor aristocraţi români care fac parte din lumea bună pariziană, descoperim un diplomat discret şi eficient, Anton Bibescu, o scriitoare care ţine să strălucească şi în cercurile influente, Martha Bibescu, o poetă căreia contemporanii îi spun „divina contesă“, Anna de Noailles, şi o pianistă care uimeşte prin virtuozitate, Elena Bibescu.

Consideraţiile istorice, erudiţia, observaţiile şi notele uneori ironice ale lui Mihai Dimitrie Sturdza, precum şi şansa de a înţelege, ca urmaş al unei importante familii boiereşti româneşti, etosul personajelor sale fac din această carte mai mult decât un eseu biografic. E o veche fotografie de grup în alb şi negru pe care autorul a înnobilat-o colorând-o cu nuanţele potrivite.

Povestea prieteniei dintre un băiat și câinele său, o poveste pentru copii și pentru oamenii mari care n-au uitat să iubească, fie doar și un câine.

Când intră în familia băiatului de zece ani, Tomi e un căţel cu labe groase şi cu aspect de pui de lup. Apoi Tomi creşte şi devine un „lup“ în toată firea, inteligent foc şi, culmea!, plin de umor. O prietenie cum nu s-a mai văzut ia naştere între cei doi. Băieţelul, care e stăpânul lui, află că alături de un câine viaţa poate deveni cea mai frumoasă poveste. Tomi îl însoţeşte în excursiile cu bicicleta, mănâncă nuci şi struguri cot la cot cu stăpânul său, se scaldă cu el în iazuri, îl ajută să facă focul în luminişurile pădurii, îi ţine de cald băiatului când noaptea îi prinde pe câmp şi când rămân să se culce sub un şopron pe câte o grămadă de foi de porumb. O formidabilă complicitate îi uneşte pe băiat şi pe câinele său.
Ajuns adolescent, băiatul este într-o zi arestat şi dus în lagărul de la Canal. Când se întoarce, află că Tomi dispăruse la scurtă vreme după arestarea lui. Plecase oare să moară în vreunul din locurile îndrăgite ale vagabondajelor comune? Fusese omorât?

Această carte recuperează din catagrafiile, condicile ecleziastice, actele cancelariilor domneşti şi actele de procedură ale tribunalelor din prima jumătate a secolului al XIX-lea istoria dureroasă şi discretă a femeilor muntene. De neam ales, ţărănci sau femei pripăşite la oraş, româncele se confruntă cu normele create şi impuse de bărbaţi. În faţa autorităţilor laice şi bisericeşti, când se despart de soţii cu care trăiesc rău, când se lasă răpite de iubiţii pe care familiile lor nu-i acceptă, când sunt judecate pentru infanticid, pentru adulter, pentru furtişaguri mărunte, pentru vrăjitorie sau pentru prostituţie, trebuie să se arate umile. Păcatele pe care le săvârşesc reprezintă nu doar nelegiuiri sau rătăciri omeneşti, ci şi o pată adusă onoarei bărbaţilor care le au sub oblăduire: taţi, fraţi, soţi. De aceea, pedepsele pe care le primesc nu sunt din cale-afară de aspre, dar sunt infamante: însemnarea la nas sau plimbarea şi bătaia în public.
Aceste „deznădăjduite muieri“ vor scăpa de obligaţia respectabilităţii doar odată cu apariţia legislaţiei moderne, odată cu emanciparea profesională sau făcând pasul fără întoarcere în lumea prostituţiei. Dar până atunci, de cele mai multe ori, în jalbele lor îşi spun „ticăloasa de mine“, o expresie care cuprinde slăbiciunea genului lor, neputinţa şi asumarea răului pe care bărbatul îl vede în ele.

Unul dintre cei mai importanţi specialişti în neuroştiinţe de astăzi îşi propune să răspundă la o întrebare veche de secole: cum apare conştiinţa?
Antonio Damasio nu crede în ideea tradiţională după care conştiinţa – mintea înzestrată cu un sine – este cumva separată de corp; în opinia sa, ea trebuie să se fi manifestat iniţial ca proces biologic al unui organism viu. Autorul adoptă o perspectivă evoluţionistă care schimbă radical modul de a vedea istoria minţii conştiente. La fel de radicală e ipoteza sa privind originea sentimentelor, pe care le consideră a fi răsărit din vechiul – din punct de vedere istoric – trunchi cerebral, şi nu din modernul cortex cerebral. Iar dezvoltarea sinelui, sugerează în final Damasio, a deschis calea pentru apariţia culturii, sursă a unui nou nivel de reglare a vieţii, homeostazia socioculturală.

„Cărţile trebuie scrise cu un motiv, iar cea de faţă a fost scrisă pentru a lua ceva de la capăt. Studiez mintea şi creierul uman de peste treizeci de ani şi am scris anterior despre conştiinţă în articole ştiinţifice şi cărţi. Dar perspectiva mea asupra problemei a ajuns să mă nemulţumească; reflectând asupra rezultatelor relevante ale cercetărilor, vechi şi noi, mi-a schimbat punctul de vedere mai ales în două privinţe: originea şi natura sentimentelor şi mecanismele din spatele construirii sinelui. Această carte încearcă să discute punctele de vedere actuale. În egală măsură, cartea se ocupă şi de ceea ce nu ştim încă, dar am dori să ştim.“ (Antonio DAMASIO)

Cel mai ambiţios proiect ştiinţific al vremurilor noastre este, probabil, încercarea de a uni mecanica cuantică (teoria valabilă la scara microcosmosului) cu relativitatea generală (teoria care îşi vădeşte importanţa la scara cosmosului) – două domenii ale cunoaşterii ce par să se afle pe poziţii ireconciliabile. O primă tentativă de unificare e dată de teoria corzilor, prezentată pe larg în Universul elegant de Brian Greene, carte apărută în seria de ştiinţă a Editurii Humanitas. Există însă şi o teorie complementară, gravitaţia cuantică cu bucle, care porneşte de la ideea că spaţiul şi timpul nu sunt divizibile la infinit.

„Calderón nu a fost un filozof de profesie, dar modul său de a gândi invadează terenul filozofiei. Opera lui este plină de interogaţii şi continue subminări ale cotidianului, de-a lungul ei manifestându-se o necontenită excavare a vidului, a neantului, a insubstanţialităţii existenţei, drum croit printr-o analiză a proceselor psihice şi a limbajului care le fundamentează. Oare nu tocmai această experienţă care se întrupează în infinita capacitate de reflecţie a personajelor sale îl împinge să întreprindă saltul la credinţa în Revelaţie? Dacă am avea la dispoziţie doar dramele profane ale lui Calderón, l-am considera drept cel mai ateu dintre dramaturgi, iar dacă, dimpotrivă, ne-ar fi lăsat moştenire doar teatrul religios, l-am judeca drept cel mai catolic. Pare inevitabil, aşadar, ca imensitatea şi complexitatea operei sale să inducă o stare de perplexitate dacă nu ne refugiem în vreuna din numeroasele simplificări sau reţete pe care modernitatea noastră le are la îndemână pentru a rezolva asemenea cazuri incomode.“ (Antonio REGALADO)

„Viaţa e vis este un discurs dramatic filozofico-ontologic despre poziţia omului în lume şi despre libertatea lui, posibilă sau nu, într-un cosmos guvernat în mai mare sau mai mică măsură de legi care încearcă să intre în concurenţă cu supradeterminarea divină sau chiar să o înlocuiască. Este un joc dramatic despre «libertatea morală» şi «morala libertăţii».“ (Sorin MĂRCULESCU)

De-a lungul vieţii şi operei sale impresionante închinate adevărului, Augustin a dedicat nu una, ci două lucrări unei teme ce pare să-l fi preocupat neîncetat: minciuna. În prima, De mendacio (Despre minciună), alcătuită în jurul anului 395, cu puţin înainte de a fi ales episcop de Hippo, analizează metodic toate tipurile de minciuni pe care le întâlnim curent în viaţă. Socotind-o o scriere neizbutită şi mult prea complicată, autorul n-a publicat-o niciodată, ba mai mult, a vrut chiar s-o distrugă. Pe cea de-a doua, Contra mendacium (Împotriva minciunii), a redactat-o aproape 25 de ani mai târziu, în chip de răspuns la problemele ridicate în Hispania de secta priscillianistă.
Deşi diferite atât la nivelul intenţiilor, cât şi la cel al structurii şi al conţinutului, cele două mici tratate reprezintă o investigaţie unitară şi complexă a cărei concluzie e fermă: pe minciună nu se poate zidi nimic, cu toate că există şi minciuni salvatoare; adevărul rămâne primordial, el nefiind doar o abstracţie, ci o realitate ce trebuie asimilată şi trăită, un bun pe care trebuie să-l iubim.
Citind Despre minciună ca pe o frământată meditaţie a unui mare filozof creştin şi totodată ca pe un îndemn la reflecţie, putem ajunge să conştientizăm mai bine răspunderea pe care-o purtăm ori de câte ori mânuim cuvântul rostit sau scris – oglindă fidelă sau deformată a ceea ce simţim sau gândim.

O metodă eficientă, imediată și definitivă de a depăși seducția băuturii

Allen Carr, cea mai mare autoritate mondială în lupta împotriva fumatului, a cărui carte În sfârşit nefumător a fost publicată în peste 40 de limbi şi vândută în peste 10 milioane de exemplare, îşi aplică în lucrarea de faţă metoda revoluţionară la consumul de alcool.

Suntem tentaţi să bem tot mai mult. O petrecere în familie, o ieşire cu prietenii, un eveniment social ori profesional, rutina şi vacanţele, reclamele comerciale – totul e un bun prilej pentru un pahar în plus. Allen Carr ne oferă soluţia de a ieşi din acest tipar fără a avea sentimentul că ne privăm de ceva, fără a simţi o frustrare sau nevoia de a ne mobiliza voinţa. Autorul ne spulberă iluziile legate de alcool, elimină dependenţa psihologică de băutură şi ne face liberi să ne bucurăm cu adevărat de viaţă. Cu o înţelegere uimitoare a psihologiei băutorului, el ne învaţă în termeni simpli şi practici cum să ieşim pas cu pas din capcana alcoolului în exact timpul necesar pentru a-i citi cartea.
O metodă eficientă, imediată şi definitivă de a depăşi seducţia băuturii.

„Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele. În viaţa mea obscură, în afara oricărei istorii, şi pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa în taxinomiile ei, s-au întâmplat lucruri care nu se întâmplă, nici în viaţă şi nici în cărţi. Aş fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbură şi ambiguizează sensul faptelor. Aş putea să le păstrez pentru mine, cum le-am ţinut până acum, şi să mă gândesc la ele până-mi crapă capul în fiecare seară în care stau ghemuit sub pătură, pe când afară ploaia izbeşte furios în geamuri. Dar nu mai vreau să le păstrez doar pentru mine.

Vreau să scriu un raport, deşi nu ştiu încă în ce fel şi ce-am să fac cu paginile astea. Nu ştiu nici dacă e timpul potrivit pentru asta. Încă n-am ajuns la nici o concluzie, la nici o coerenţă, faptele mele sunt vagi fulgerări în netezimea banală a celei mai banale vieţi, mici crevase, mici inadvertenţe. Formele astea informe, aluziile şi insinuările, accidentele de teren uneori insignifiante în sine, dar căpătând, luate-mpreună, ceva străin şi obsedant, au nevoie de o formă ea însăşi nouă şi neobişnuită ca să poată fi relatate. Nu roman şi nici poem, căci ele nu sunt ficţiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiindcă multe dintre faptele mele sunt singularităţi ce nu se lasă reproduse nici măcar în laboratoarele minţii mele.“