Cărți

„Acest important volum din seria «Oxford History of Modern Europe» este o lectură obligatorie pentru specialiştii şi studenţii preocupaţi de istoria României şi a Europei de Est, dar şi pentru publicul larg. Nici o altă lucrare nu acoperă domeniul cu o asemenea competenţă, limpezime şi cuprindere intelectuală. Orice specialist în istoria modernă a României va trebui să pornească de acum încolo de la viziunea lui Hitchins.“ (The Historian)

”Wittgenstein nu a privit problemele filozofice cu care s-a confruntat în maniera cercetătorului care caută în mod detaşat soluţii. El era măcinat de problemele respective.” (Gheorghe Ştefanov)

În aproape o sută de ani, românii au trecut de la o societate medievală, de tip agrar, la una modernă, marcată, din punct de vedere economic, politic şi social, de valorile vieţii urbane şi ale erei industriale. Totodată, mentalităţile s-au schimbat spectaculos, influenţele orientale au pălit în favoarea celor occidentale. În prim-planul acestei istorii şi-au făcut apariţia oamenii politici şi de cultură, creatori de instituţii moderne, purtători de idei şi exponenţi ai unor curente aproape sincrone cu cele occidentale.

Într-o lume în care determinismul, sub variatele lui forme, câştigă tot mai mult teren, eliminând de pretutindeni aleatoriul, liberul-arbitru al omului a părut multă vreme să rămână singura insulă de libertate pură.

Greşelile supărătoare pe care le observăm în utilizarea limbii române reprezintă un subiect mai mult decât generos, nu numai pentru lingvist, ci şi pentru oricine este preocupat de exprimarea corectă.

Lumea zugrăvită în Nemurirea este o lume descompusă, alcătuită din cioburi care pe alocuri se îmbucă fără fisură şi pe alocuri refuză orice potrivire. Un gest nelămurit, o pereche de ochelari sparţi, o senzaţie tulbure sunt, în romanul lui Kundera, suduri capabile să abolească timpul, să creeze punţi peste care se trece cu uşurinţă dintr-un veac într-altul.

Cum poate găsi sufletul nostru drumul atât de anevoios spre adevărul universal al Fiinţei? Iată preocuparea marelui indolog Heinrich Zimmer în această carte pasionantă, destinată atât specialiştilor, cât şi, poate mai ales, unui public interesat de semnificaţiile vitale mai adânci închise în simbolurile mitologice şi religioase.

Radu Mărculescu (1915‒2011) şi-a povestit perioadele de detenţie (1942–1951 şi 1959–1964) în două volume ale căror titluri vorbesc de la sine: Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică şi Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc (Humanitas, 2010 şi 2012).

În ianuarie 1988, după ce îşi încheiase misiunea în însorita Cubă, Coen Stork era numit ambasador al Regatului Ţărilor de Jos în mohorâta Românie ceauşistă.

Abia venit la București, el i-a intrigat pe oficiali cu felul său dezinvolt de a se purta şi de a lega prietenii cu scriitorii şi artiştii români. Imediat a fost bănuit de spionaj şi a fost „dat în lucru" la Direcția a III-a, care avea în sarcină contraspionajul.

În martie 1988, la o universitate americană pentru surdomuţi s-au declanşat ample proteste: studenţii nu cereau doar schimbarea rectorului, ci, în ultimă instanţă, acceptarea statutului lor aparte, greu de înţeles pentru lumea din jur care aude.

În 1933, invitat să ţină o conferinţă cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea lui Wagner, Thomas Mann scrie eseul Pătimirile şi măreţia lui Richard Wagner, un fel de mesaj de adio transmis Germaniei, pe care, imediat după prezentarea conferinţei, avea s-o părăsească pentru totdeauna.

De blestemata „eterna reîntoarcere a asemănătorului“ mi-am dat seama cu acuitate când m-am apucat să-mi strâng articolele mai vechi şi mai noi, să le aleg, să le aşez într-o aproximativă ordine cronologică, spre a alcătui volumul de faţă.

„Violenţa, lipsurile în mijlocul bogăţiei, tirania şi cruzimea căreia îi dă naştere, prostiile grosolane ale celor puternici, indiferenţa celor avuţi, dezacordurile dintre cei inteligenţi şi bine intenţionaţi, apatia mulţimii sărmane – aceste lucruri ne vor însoţi până la capătul drumului. Prin urmare, civilizaţia va fi întotdeauna expusă riscului, şi în fiecare epocă este prudent să examinăm cu extrem de multă seriozitate ameninţările la adresa ei. Toate societăţile bune nasc duşmani a căror ostilitate combinată se poate dovedi fatală. Nu există vreo formulă uşoară de apărare, şi cea mai eficientă strategie este identificarea rapidă a forţelor maligne, dacă se ivesc. Acesta este principalul scop al cărţii de faţă.“ (Paul JOHNSON)

ION LUCA CARAGIALE (1852, Haimanale, jud. Dâmboviţa – 1912, Berlin) a încetat de mult să fie doar „cel mai mare dramaturg român" sau „Molière al românilor". A devenit emblemă naţională, categorie etnopsihologică, „chipul diurn al fiinţei naţionale", cel nocturn fiind, desigur, Eminescu. Aşa stând lucrurile, a fost adulat, contestat şi discreditat deopotrivă.

ION LUCA CARAGIALE (1852, Haimanale, jud. Dâmboviţa – 1912, Berlin) a încetat de mult să fie doar „cel mai mare dramaturg român" sau „Molière al românilor". A devenit emblemă naţională, categorie etnopsihologică, „chipul diurn al fiinţei naţionale", cel nocturn fiind, desigur, Eminescu. Aşa stând lucrurile, a fost adulat, contestat şi discreditat deopotrivă.

„Discuţia domnului Steiner despre ruptura de trecutul literar tradiţional este edificatoare şi atrăgător nedogmatică. El scrie ca un om care-şi împărtăşeşte ideile, iar noţiunile lui originale, deşi nu tocmai vesele, au efectul înviorător specific gândirii superioare.“

Între Oklahoma și București distanța e mare doar dacă te limitezi la coordonatele geografice. Nadia are însă harta ei, pe care drumul între cele două se parcurge cu iuțeala gândului.

”Prin exerciţiul îndoielii metodice, dacă este autentic şi îndelungat, se induce o anumită smerenie în privinţa cunoaşterii noastre: devenim bucuroşi să cunoaştem indiferent ce - şi în aparenţă oricât de banal - în domeniul filozofiei.” (Bertrand Russell)

Despre agronomul, economistul şi publicistul Eugen Brote, care, ca fruntaş al Partidului Naţional Român din Transilvania, jucase un rol important în tratativele cu mişcarea naţională slovacă în perioada memorandistă şi care fusese proprietarul şi editorul ziarului transilvănean Tribuna, nu se ştia aproape nimic în anii 1970. Această uitare era cumva în logica destinului lui Brote, care a sfârşit ignorat de contemporanii săi, ruinat şi învins.

„Scrisă în franceză, apoi rescrisă integral în română, după 1990, Evadarea tăcută este totodată povestea unei experienţe autobiografice cumplite şi mărturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care mulţi au fost obligaţi să-l parcurgă în România comunistă.

În închisoare, într-o izolare care îi interzice orice contact cu exteriorul şi orice obiect, inclusiv hârtia şi creionul, Lena Constante va practica o «scriere tăcută», lipsită de materialitate, o scriere mentală, care numai după ani şi ani va ajunge să fie pusă pe hârtie, dând astfel corp şi istorie perioadei petrecute în temniţă. Jurnalul nu se referă la aspectele politice ale detenţiei, ci povesteşte un cotidian făcut din frică, din lacrimi şi slăbiciuni, dar şi din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie, totuşi o face într-un stil lipsit de emfază, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trăirilor cotidiene, sensul incredibilei realităţi pe care autoarea a traversat-o.“ (Angela Tarantino, traducătoarea ediţiei italiene, L'Evasione silenziosa, Ed. Nutrimenti, 2007)

Prezentată de Elizabeth Gilbert, strănepoata autoarei

Savuros amestec de reţete culinare, sfaturi practice şi poveşti de familie, cartea lui Margaret Yardley Potter – Gima, cum i se spunea în familie – şi-a păstrat prospeţimea, în ciuda vârstei sale venerabile (prima ediţie a apărut în 1947).

”Nici pe departe nu am pretenţia de a fi epuizat toate felurile de abordare a politicii, religiei şi a cadrului care poartă numele stat de drept, în modul în care acestea ne-au însoţit prezentul. Am dorit să fiu doar un cronicar fidel al timpurilor noastre.” (Radu Carp)

File de jurnal, însemnări răzleţe, pagini de corespondenţă – secvenţe memorialistice legate, ca într-un film, prin comentariul naratorului. În centru, o figură bine cunoscută celor care au citit Jocul cu moartea (Humanitas, 1999): Mihai Rădulescu, promiţătorul muzicolog condamnat într-un proces de moravuri şi afiliat apoi procesului Noica-Pillat, care s-a sinucis în arest.

Prin trimiterile la un lung şir de întâmplări şi personaje istorice menite să ofere pilde concrete ale regulilor unei raţiuni de stat eficiente, lectura lui Machiavelli se înfăţişează drept etapă obligatorie a culturii politice a Contrareformei italiene.

Ceea ce numim îndeobște istorie nu este, în raport cu realitatea, decât o narațiune simplificată, dramatizată și investită cu sens. Ea filtrează trecutul, îl adaptează și îl deformează, trecându-l prin sita imaginarului și structurându-l în sensul ideologiilor prezentului.

Cărticica de faţă reuneşte diversele faţete ale acelui sum latinesc, „eu sunt“, ca ilustrare a posibilianismului (a nu se confunda cu posibilismul!, suntem avertizaţi), al cărui teoretician şi adept se declară David Eagleman: este vorba, în esenţă, despre explorarea posibilităţilor noi, ignorate până acum, şi despre atitudinea sceptică faţă de toate ideile luate de-a gata în legătură atât cu universul, cât şi cu mintea umană.