Cărți

Finalul trilogiei „Octopussy”

Moartea tragica a surorii sale i-a schimbat complet viata Hyenei. Ajunsa in pragul maturitatii, tanara fata este nevoita sa isi reconsidere toate principiile care au ghidat-o pana atunci, aflata fiind in mijlocul fragmentatei familii Sugar.

La implinirea a 18 ani, petrecerile nebune, experientele sexuale libertine si trairile intense si aproape de limita sunt parte din cotidian. Insa a venit momentul de a invata sa faca diferenta intre adevaratele prietenii si simplul joc al celor care nu merita. Astfel, boala Octopussy se dovedeste a fi doar un pas peste care trebuie sa treaca pentru a-si regasi adevarata sa identitate. 

Dupa moartea tragica a sotiei sale, Gerard – un profesor francez de istorie a artei – decide sa se retraga o perioada in nordul indepartat al Europei. Linistea pe care o cauta in meditatie printre fiordurile Norvegiei este intrerupta de intalnirea accidentala cu o tanara ce urmeaza cursurile unei stranii scoli locale de fotomodele, a carei deviza este „Sine Anima”.

„Niciun drum nu seamana complet cu un altul, asa cum nici vietile noastre nu sunt identice in fiecare zi. Trebuie doar sa iti reamintesti cine ai fost in clipa respectiva si vei sti si unde ai fost.“ 

Am pus in valiza
Chiloti si posete
Degetu’ tau mare
Trei perechi de ghete.

In aia mai mica
Am pus o batista
5 kile de mere
O spranceana trista

In cea mijlocie
Nu o incaput
Decat 4 pere
Si-un genunchi f**ut

Nu mi-e dor de tine
Te am peste tot
Te am in valiza
Chiar si in compot. 

(Psihanaliza unei secretare de primarie)

In mijlocul Baraganului, viata are propriile reguli, capatate de intreaga suflare a satului prin ani si ani de obiceiuri, mai mult sau mai putin potrivite unui trai linistit, asezat pe fagasul istoriei si al credintei. Insa cand secretara primariei se indragosteste, lucrurile nu pot ramane la fel, desigur. Pornita pe un drum al schimbarii, ea intalneste pe batrana Stoltz, detinatoarea unui numar impresionant de acareturi ancestrale, ca orice baba la casa ei, dar si de miraculoase solutii pentru o intrebare fundamentala: ce rost poarta sufletul omului?

„Visele oamenilor au oase de sticla, atat de fragile, incat adeseori nici insisi visatorii nu au curajul sa si le pipaie, atat de transparente, incat, atunci cand le visezi, nu pe ele le vezi, ci doar pe tine prin ele. Dar hultanii, cei consacrati si cei in devenire, reusesc intotdeauna sa praduiasca visele altora. Le dau obsesiv tarcoale, nu pentru ca i-ar interesa cum arata scheletul transparent al viselor, nici pentru ca, atunci cand raman singure, visele se aprind si isi striga pe nume stapanii rataciti, nici macar dintr-o pofta sadica, fiindca le-ar placea sunetul cristalin al osului de vis faramat, ci, pur si simplu, pentru ca orice cariera de hultan are nevoie de o cauza fondatoare. Chiar daca n-au invatat-o nicaieri – n-am auzit sa existe vreo scoala care da doctorate in hultanism, asta e mai degraba o vocatie, hultanul e artist in felul lui – ei stiu din instinct ca la fundatia oricarei opere din lumea noastra, fie si a uneia mediocre, trebuie sa ingropi un vis.” 

In ziua in care se interneaza in sanatoriu pentru a-si depasi tulburarile de anxietate si pentru a se impaca odata pentru totdeauna cu o trauma din trecut, Anei nici nu-i trece prin cap ca se va indragosti fulgerator de un tanar misterios si fascinant, dar cu care nu poate fi impreuna. In timp ce vara se apropie de sfarsit, in decorul uneori idilic, alteori gotic al sanatoriului, Ana se vede prinsa intr-un vartej sofisticat si indraznet, care va deveni si mai tulburator odata cu evenimentul tragic care le schimba tuturor vietile. O scriitoare depresiva cu tendinte de sinucidere, un fotomodel narcisist, o adolescenta bipolara, un pusti rebel si… Ana, care nu-si doreste decat sa se regaseasca. Impreuna sunt Invingatorii.
***
“Stiu ca o sa mai am obsesii. Stiu ca foarte probabil o sa mai am si depresii. Stiu ca anxietatea va fi mereu acolo, gata sa sara in fata oricand si sa incerce sa preia controlul, numai pentru ca e convinsa ca poate. Stiu ca atacurile de panica vor ramane pentru mine ca niste colegi de scoala primara; ne vom mai vizita din cand in cand, sau ne vom intalni pe strada, si ne vom minuna de cat de tare ne-am schimbat cu totii si, in acelasi timp, ceva din noi a ramas la fel si asa va fi pentru totdeauna. Stiu ca ma voi mai simti defecta pana in ultima fibra, si fara vindecare.
Stiu si ca, dincolo de astea, vor mai fi si multe alte sentimente. Stiu ca am sa mai fiu fericita.
Stiu ca am sa ma mai pierd, pentru ca nu se poate altfel. Dar stiu la fel de bine si ca am sa ma regasesc dupa momentele de ratacire. Intreaga si vie, la fel ca intotdeauna.
Iar asta, azi, acum, imi este de ajuns.”

Nu vreau sa adorm, o sa stau treaz ca sa o pot iubi constient. Cine iubeste nu doarme. Nu trebuie sa adorm. Trebuie sa fac cumva sa opresc timpul asta, sa-l incetinesc putin, citeva minute in plus, citeva secunde. Stiu, stiu ca e copilaresc sa imi doresc asta, si totusi, de ce nu pot opri senzatia ca e ultima oara cind o simt asa, abandonata in bratele mele, linistita, moale, calda, a mea? Ce e cu sentimentul asta straniu de pierdere, de ce simt ca nefericirea, concreta si sfisietoare, e la doar o noapte distanta?

E dimineata, Abiscruda ii povesteste lui Altiulius despre un cercetator al somnului, pe nume Dement, pe care ea l-a visat. Palev si Abisa aud intreaga discutie dintr-o camera alaturata, si surid.
– Acest Dement, in visul meu, cerceta somnul oamenilor si oamenii aveau somnul tulbure si cercetatorul Dement le privea somnul in ochi si zimbea. Eu eram treaza in visul meu si cercetatorul a venit la mine si mi-a zis: „La saptezeci de ani, oamenii viseaza de opt ori mai putin decit nou-nascutii“.
Altiulius o asculta pe Abiscruda, si spune:
– Pai, da, batrinii nu mai au de ce sa viseze, CIND ESTI BATRIN TI SE TERMINA VISELE.
– Nu, Altiulius, BATRINII VISEAZA MAI PUTIN FIINDCA LI SE USUCA PLEOAPELE, de aia. NOU-NASCUTII VISEAZA MULT PENTRU CA PLEOAPELE LOR MIROS A LAPTE.
– Asta ti-a zis-o cercetatorul?
– Nu. Asta i-am zis-o eu lui.
– Copiii astia parca sint de pe alta lume, spune Abisa in soapta.
– Si nu sint de pe alta lume? spune Palev, cu voce scazuta. 

„Am citit cartea într-o singură noapte, fără s-o mai las din mână. M-am revăzut în frânturi, în fiecare capitol din viaţa femeii care a trăit după «cum se cade». Îşi trăia viaţa ca la carte, dar filele cărţii ei erau goale, iar capitolele se repetau. Fiecare dintre noi se va regăsi în această poveste, numai că nu ştiu câţi vom avea curajul să recunoaştem că avem temeri, regrete, vise neîndeplinite şi o dorinţă secretă de a o lua de la început. De a face o schimbare. Această carte m-a răscolit, m-a făcut să plâng, m-a trimis să mă uit la reflexia mea în oglindă şi m-a determinat să-mi placă ceea ce văd în ea.

Scriitoarea Corina Ozon pătrunde adânc în subconştientul uman şi scoate la iveală ceea ce noi nu vrem să recunoaştem: «Eşti captiv într-o lume sigură, în care sentimentele se aşază în straturi, până formează perna pe care dormi (…) Până la urmă, important este ca măcar să încerci să intri în vis, oricât de târziu ai crede că este (…) Fericirea este un act de curaj».” (DANA SĂVUICĂ)

Matilda, e exact cum ai spus: nimeni nu poate salva pe nimeni altcineva. Poți suferi împreună cu ei, dar nu îi poți salva. Îi mai poți alina, ca atunci când faci un calmant unui bolnav în chinuri, dar efectul trece și doare din nou. În fața suferinței și a morții suntem singuri. De abia atunci suntem cu adevărat singuri.

„Aceasta este o carte. Nu vă luați după spusele personajului principal, „eu nu sunt scriitoare“, sunt doar cuvintele unui personaj, iar personajele nu scriu cărți. Aceasta este o carte pe care o veți iubi, asta după ce veți trece prin a vă plăcea foarte mult, a nu o putea lăsa din mână, a intra în panică atunci când n-o găsiți pe noptieră, pe masă ori în geantă, a cita din ea, a zâmbi la amintirea anumitor pasaje și alte manifestări ale îndrăgostirii la prima vedere. O veți iubi, vă va obseda și o veți și visa. Nu așa se manifestă o iubire omenească adevărată?“ Ana Barton

„Citește-o numai după ce ți-ai scos masca pe care o porți prin lume. Dacă ești printre norocoșii cărora le vorbește pe limba lor, cartea asta s-ar putea să te învețe să arzi, așadar să te salveze.“ Cristina Nemerovschi

România anului 2085 este împărțită aproape în totalitate în cei care fac literatură și cei care o judecă. În fosta mănăstire de maici transformată în hotel pentru scriitorii exilați care nu mai pot scrie, „A nus Dei“, fostul scriitor Radu Lenea își duce traiul prin crâșmele de la ultimul etaj, chinuit de insomnie și dependent de droguri distilate din figuri de stil. Pacea îi este tulburată într-o seară în care Lizaveta Markov, una dintre femeile fatale ale hotelului, îi dă în grijă un manuscris secret care poate schimba radical cursul istoriei. Prizonier în vâltoarea tragediilor, prins în bătaia focurilor și hăituit de înspământătorii Kritikos, gangsteri ai Secretariatului de Critică al lui M. Nămolescu și mâna sa dreaptă, Khan Kristos Kanacke, Radu Lenea se hotărăște să scoată manuscrisul din hotel, chiar cu prețul identității sale. Manuscrise secrete, organizații clandestine, urmăriri și crime, sex și umbrele unor iubiri sunt ingredientele acestui delir literar în care nimic nu este ceea ce pare.

„Moartea îmi pare singurul lucru cu adevărat demn de încropit vreo discuție în juru-i, iar iubirea – că pentru asta ne-am adunat cu toții aici, nu? – nu e decât un pretext, un panaceu placebo, o fugă de, o mai-lasă-mă-un-pic. Când spui iubire, spui de fapt moarte. Știai tu, domnule Radu Lenea, că „iubirea” e de fapt „moartea” scris greșit? Și că, deși singurele litere în comun formează cuvintele „rea”, „era” și „are”, acestea sunt de fapt emisari nocturni care, dincolo de toate, când totul se termină, la sfârșitul zilei, formează cu totul alte cuvinte, absolut improbabile statistic și lexical. Iar asta e ceva cu adevărat sfâșietor; ceva ce-ți poate frânge inima, nu, scumpule? Multitudinea improbabilă de combinații ale literelor e ceva ce-ți poate frânge spiritul.”

Viaţa ne ordonează relaţiile aidoma unor camere de hotel, fiecare dintre ele însemnând un alt loc din suflet. Intrăm în el cu o geantă de mărime medie, conţinând nimic mai mult decât ce e nevoie, cu freamăt de nou şi chef de viaţă, ca şi când suntem primii oaspeţi şi nimeni n-a mai dormit acolo vreodată. Ca şi când ni s-a predat, la cheie, un palat pe care îl putem decora după propriul gust. Şi începem să o facem. Ne zugrăvim amintirile, ne transformăm visele în ornamente perfect asortate, împrăştiem în aer parfum de altă poveste, alt om, alt loc. Şi rămânem, rămânem o vreme.

„Citind «miniaturile» Andei Docea, ai senzația că deschizi rând pe rând ușile unor camere de hotel și arunci câte o scurtă, vinovată privire înăuntru. Descoperi spații mult prea intime ca să îndrăznești să intri. Spații suspendate în timp, zugrăvite din câteva tușe, în care detaliile sunt cele care contează: o ceașcă cu ceai, un geam aburit, un flacon cu parfum, un motan «de mansardă», o carte de Balzac îngălbenită, cu colțurile paginilor răsucite. Fiecare spațiu transmite o emoție, o stare care pendulează între melancolie și așteptare, ca să ți se spună, până la urmă, că «viața s-a mutat în altă parte».”  (Adina Popescu)

„Cele patru părţi ale volumului sunt tot atâtea culori distincte ale stilului ei flexibil, curat, cald. Deşi sunt de factură diferită, decupajele din viaţă sunt redate la fel de convingător. Nu te simţi niciodată minţit citind ceea ce scrie, ştii că niciun cuvânt nu e în plus, nici unul în minus. Scrie aşa cum vorbeşte, o priveşti ca printr-o rochiţă de meduză, în cea mai fascinantă transparenţă. Vorbeşte despre iubiţi din trecut şi iubiri din viitor, despre călătorii necesare şi călătorii impulsive, despre idile sfârşite înainte de a începe, despre frunze care nu cad nici sub furtună şi despre frunze care cad spulberate de o simplă (sau complicată) ploaie de lacrimi. Despre vârste ingrate şi vârste lucide. Despre experienţe care ar trebui să ne facă mai puternici, mai deştepţi şi mai curajoşi, dar care, de fapt, ne râd în nas, privindu-ne cum ne prostim sufletele cu premeditare. ” (Simona Catrina)

Ascult black metal, sunt ateu, lumea mă crede satanist, sunt bisexual, mizantrop, uneori doar misogin, scriu o carte, beau în fiecare zi şi mă droghez în fiecare săptămână.

„O odă închinată libertății (în toate formele ei) și o satiră perfect construită la adresa societății moderne.” (Mădălina Kruppa)

“Era și timpul ca literatura română să dea lovitura și chiar să te lase cu gura căscată.” (Cristina Boncea)

“O revelație!” (Andrei Badea)

„Este nevoie de astfel de cărți care să aibă efectul dinamitei, să-l schimbe cu ceva pe cel ce citește. Ar putea fi considerat un roman-manifest al unei generații de tineri care nu se confundă încă cu peisajul prostiei generale. Și o palmă grea celor care o fac. L-aș situa în familia underground-ului, din care țin să amintesc câteva romane de referință: Trainspotting, Sectanții (Iuri Mamleev), Gheata (V. Sorokin) sau Mitraliera de lut (Pelevin) și, în cele din urmă, Demonii. Cei familiarizați deja cu aceste cărti să n-o ocolească nici pe aceasta. Nu vor fi dezamăgiți!” (Ștefana Atodiresei)

“M., te aștept mâine.” (Ina Tomescu)

Și aş fi vorbit mult, iar dumneavoastră m-ați fi certat, apoi eu aş fi tăcut mult, şi dumneavoastră ați fi tăcut şi mai mult, am fi fost chiar aşa, ca doi oameni care ştiu cum zdrobeşte viața, căci avea dreptate Talmudul, şi domnia voastră aveați dreptate să nu uitați acest amănunt, că suntem asemenea măslinelor şi dăm din noi tot ce avem mai bun doar când suntem zdrobiți, dumneavoastră ştiți orchestra aceea care cânta o melodie atât de frumoasă, încât nimeni nu mai dorea să asculte altceva până la moarte, întocmai aşa aş fi vrut şi eu să nu se încheie niciodată noaptea care s-a încheiat, să nu izbucnească soarele acesta palid, să nu mai fie decembrie în lume, şi nici cetățeni pe trotuare, şi nici tramvaie, să rămână numai şi numai cuvintele din cartea aceasta, cartea aceasta în care cărțile sunt ucise cu brutalitate, aşa cum şi viața ucide oamenii.

Storm are 21 de ani și este solistul unei trupe rock în plină ascensiune. E rebel, adorat de fani, charismatic, invidiat, dar o traumă din trecut îl face să nu se poată bucura pe deplin de viața care, privită din afară, pare perfectă. Când hotărăște, după un concert și un after party dezlănțuit, să plece în căutarea Lolei – The Punk Rock Goddess, idolul său –, speră ca ea să-l ajute să-și regăsească drumul. Dar călătoria alături de Lola se va transforma în ceva neașteptat, care îl face să înțeleagă tot mai multe despre muzică, fani, idoli, moarte, pierderi și mai ales despre lupta cu demonii tăi. Pentru că, la final, „tot ce contează e să rămâi în viață“.

Cred în mine și numai în mine, fiul înstrăinat de turmă
Creatorul cerului și pământului, văzutelor și nevăzutelor, căci toate există în mintea mea
Și când ea nu va mai fi, nici ele nu vor mai fi.
Nu ne-am înălțat la cer decât din când în când
Atunci când am fumat, am băut sau am fost fericiți.
Nu știm dacă împărăția noastră va avea sau nu sfârșit
Dar nici nu ne pasă
Pentru că tot ce contează e acum.
Nu vrem să ni se ierte păcatele
Ci să ni se înmulțească
În viața veacului ce va să vie.
Be true to yourself and remember to laugh each day
It’s all that really matters.

Când vei găsi drumul tău, vei ști. Te vei simți viu și vei ști. Întotdeauna.

Partea a doua a trilogiei “Sânge satanic”. "Ani cu alcool și sex" continuă nihilismul, mizantropia, ironia, revolta împotriva societății manelizate, reflecțiile originale, scenele necenzurate și detaliate de sex și umorul spumos din Sânge satanic. Romanul reia carismaticul și controversatul personaj M., cu pasaje temporale din diferite perioade ale vieții sale, viața celei “mai mișto ființe care a existat vreodată pe lume”. Scena întâmplărilor este când Bucureștiul, cu barurile și cluburile în mare parte dispărute între timp, când Vama Veche, dar nu numai. În jurul lui M. gravitează atât personaje noi, la fel de memorabile, cât și aceiași R., B., A. sau D. Nostalgie, răfuiala cu timpul, dorința de a păstra intacte sentimente și ființe încheagă firul epic al întregii cărți. Dur și extrem, dar și mai întunecat-romantic decât Sânge satanic, Ani cu alcool și sex este atât un prequel, cât și un sequel, lăsând cititorul avid în așteptarea cărții care va încheia trilogia unui nihilism actual, dezinhibat, inimitabil și adesea autoironic.

N-o să devin mediocru.

N-o să devin sclav.

N-o să-mi fie rușine să fac chetă și să port piercing-uri la 85 de ani.

N-o să mă uit la televizor ca vita și să uit de mine în timpul ăsta.

N-o să port chiloți albi și șosete albe.

N-o să mă uit la comedii romantice.

N-o să beau o cafea cu Andreea Bănică, nici pentru 10.000 de euro.

N-o să citesc cărți de self-help.

N-o să merg la munte doar ca să fac grătar.

N-o să fac sex cu un bărbat trecut de 60 de ani.

N-o să merg la nunți și botezuri.

N-o să iubesc niciodată România.

N-o să-mi iau bicicletă.

Copilărie dulce. Era ora 12. Personajele noastre principale, Rick și Morty, se pregăteau să iasă în grădina bunicilor. Era o primăvară târzie. Rick a deschis ușa cu zăvorul. Bunicul zicea că acel zăvor avea peste 100 de ani. Când Rick a deschis ușa alături de Morty, ambii copii au surâs. Era o fericire inexplicabilă. S-au jucat, au căzut, s-au certat, au copilărit. Era cam 8 jumătate. Copiii erau puțin răniți, murdari. Peste 70 de ani, bărbați acum, erau despărțiți. Și-au amintit acele timpuri. Câteva lacrimi s-au prelins pe fața lor. Și-au amintit unul de altul. – Ștefan Caraman Jr. (10 ani) –

Într-adevăr, noaptea avea să fie mai lungă în acel sfârșit de iarnă, când arsul fu găsit pe treptele bisericii din Primi, și toate nopțile de atunci încolo aveau să fie ceva mai negre, ceva mai grele, ca pături de plumb peste Alrauna, iar oamenii din cetate, mai cu seamă cei din Primi, cei-ce-se-trag-din-mătrăgună, n-aveau a mai conteni să spună că, parcă, pe la colțuri de stradă și pe sub perne, șoapte începuseră a se auzi în toiul fiecărei nopți. Și tot atunci își frământară și fiicele cetății primele foieli în așternuturi. Dar arsul? Arsul nu muri.

Lumea nu e ceea ce pare a fi. Până și ne’Lumea se teme de ea. La câteva secole după dispariția sfântului Taush, într-o lume în care începuturile sunt de mult mituri, în fosta cetate Mandragora, un preot găsește pe treptele bisericii din cartierul Primi un ars misterios pe care îl adoptă și-l îngrijește ca pe propriul fiu, scăpându-l astfel de la moarte. Câteva luni mai târziu, adolescentele cetății cad într-un somn adânc din care nu se mai trezesc. Medicul Algor Kunrath și farmacistul Alambiq, preotul Sarban și povestitorul Alecu Deleanu, inocenta Lili Bunte și ucenicul Bruno Krabal, Hâdul platformelor, Omul cu cap de cal și cohorta sa de oameni-șobolani, Jumătat’ de Om cu ai săi cerșetori din Burta Vacii – oameni și ne’Oameni prinși în luptă în ultimele zile ale cetății Alraunei.

"Tratat de rezistența materialelor" de Flavius Ardelean este o nouă poveste tulburătoare izvorâtă din mintea unuia dintre cei mai fascinanți scriitori ai fantasticii românești, autorul romanelor "Îmblânzitorul apelor" și "Scârba sfântului cu sfoară roșie" și al povestirilor macabre din volumele "Acluofobia" și "Bizaroproze".

„Un specialist în apocaliptită.“ (Dan C. Mihăilescu, Omul care aduce cartea)

„Bradea. Gina Bradea. Nu-mi mai aduc aminte de când o cunosc pe Gina. Or fi câțiva ani… Nu ne-am văzut niciodată, ne știm doar de pe net. Ne unește pasiunea comună: cercetăm, adunăm, gătim, povestim. Mai ales povestim! Gina Bradea gătește mult, scrie bine, are umor și o bunătate sufletească deosebită! Faptul că s-a mutat de câțiva ani în Italia, la Ancona, cred că a ajutat-o să se manifeste atât de bine. GINA GĂTEȘTE DE DOR! Gina își amintește rețetele copilăriei DE DOR. Gina ne spune tot ce știe, ne povestește minunat, ne dă sfaturi, ne dezvăluie secrete. DE DOR! Mâncărurile ei au gust de țară, gust de România. DE DOR! Gina și-a făcut în Italia casa ei, cu curtea ei, cu păsările ei, ca în România. DE DOR! Gina și-a făcut cuptor ”cocător” și afumătoare ca acasă. DE DOR! Gina când ne destăinuie o rețetă ne spune tot, cântărește tot, socotește tot, nu transmite nimic neverificat. La ea nu numai rețeta este importantă, ci și povestea mâncării. Are Gina un dar de-a povesti… Nu mulți autori de cărți de bucate ne transmit toate secretele cum o face Gina Bradea. Într-una din poveștile ei, Gina ne dezvăluie și ingredientul principal care nu trebuie să lipsească din nici o rețetă: dragoste și un strop de bucurie! Gina are de gând să se întoarcă, peste doi-trei ani, în România. Nu te grăbi, Gina, mai ai de scris câteva cărți. Acolo le scrii cel mai bine. DE DOR!” (Mircea Groza)

„Gina Bradea a fost printre primii mei fani declarați, după ce am publicat prima carte, „Zilele amanților”. Deși locuiește în Italia de câțiva ani, este ancorată în realitatea românească. Așa am aflat că are un blog culinar, foarte popular în rândul românilor din diaspora, și nu numai. Nu este un blog cu rețete de bucate, ci cu rețete de bucăți de suflet. Pentru că Gina pune suflet în tot ceea ce face. A dus cu ea în Italia un bagaj bogat, este mândră că e româncă și susține tot ce este românesc. Am fost onorată de recenzia făcută de ea, pentru că orice poveste de iubire are gustul ei. Despre asta este vorba în rețetele Ginei.” (Corina Ozon)

„După ce citești o carte de bucate obișnuită, rămâi în minte cu câteva rețete tentante, pe care vei vrea să le testezi cu prima ocazie, să impresionezi pe cineva sau, pur și simplu, să-ți răsfeți gustul. Când citești Poftă bună! cu Gina Bradea, nu rămâi doar cu rețetele, ci simți că ai intrat în sufletul unui om deschis și cald, cu poveștile lui de viață, cu multă iubire, cu mult umor și cu o uriașă bucurie de a trăi. Așa sunt rețetele Ginei: presărate cu povești frumoase și cu iubire. Este o carte de bucate, dar altfel decât oricare alta: cu mesaj și cu suflet. Descoperiți-le!” (Cristina Nemerovschi)

„Gina Bradea este un Gavroche cu fustă şi har la scris, gătit şi descris cu bucate savuroase. Un Radu Anton Roman la feminin. De la Marele Pofticios dispărut prea devreme, nu a mai apărut nici un polonic de geniu dres cu fiertură de călimară. Gina nu are mere. Gina are carte si blog culinar. Din virtual a binemeritat printul. Şi a dezosat julien o cutumă, aceea că marii bucătari sunt bărbaţii. În cartea ei de găteli găsiţi numai reţete cinstite. Trudite şi încercate de ea, de zeci de ori, până când ingredientele s-au potrivit perfect! Nu este o carte de bucate copy-paste. Este, mai degrabă, una interactivă. Moldo-dobrogeanca asta cu suflet de aluat fraged găteşte împreună cu voi, aşa cum o face şi pe blog, dacă aveţi nevoie. Dă sfaturi, cicăleli, tot ce trebuie. În timp real. Şi are un talent de a povesti de nu ştii după ce să salivezi mai întâi. Vă poftesc să savuraţi o carte plină de umor, talent şi reţete potrivite în ciuda papilelor gustative.” (Cătălin Bădulescu)

„Am scris aici câteva rețete de mare folos. Vă invit să le răsfoiți și să le gătiți.
Am început, cum altfel, cu rețeta de pâine de casă. Pentru că ospitalitatea românească spune să primești oaspetele cu pâine caldă și sare. Așa că vă primesc cu brațele deschise, cu pâine și cu sare. Și vă aștept pe blogul "Poftă bună cu Gina Bradea"!, să gătim împreună mâncăruri românești gustoase, mâncăruri așa cum făceau mamele și bunicile noastre, mâncăruri curate, cât mai naturale posibil. O mâncare gătită-n casă înseamnă sănătate, armonie, economie, belșug și fericire. Să ducem împreună bucătăria românească acolo unde îi este locul. Să o facem cunoscută peste tot în lume!„ (Gina Bradea)

Dau dependență. Și sunt dependentă de clientul meu. Sunt o prostituată. De lux. Prețul e mare. Și mi-l plătesc de fiecare dată. Pentru că am ales să mă vând mie. Sunt propria-mi curvă. Mă iubesc și mă vreau. Mă chem. Și intru în mine cu o forță tumultuoasă. Ea urlă, sfâșiată. Dar se predă, firavă. E în brațele mele, alintată, sărutată, mângâiată. Sunt în siguranță. Cu mine. În mine.

„Ce se află dincolo de măștile pe care ne-am obișnuit să le purtăm zi de zi prin lume, dincolo de coaja opacă – și uneori înșelătoare – care pare să ne protejeze o vreme de privirile oamenilor? Durere. Și iubire. Și moarte. Și tentative de suicid. Și supraviețuire. Și sex fără amor. Și amor cu mult sex. Și traume. Nevroze. Părinți. Și vină. Și iertare. Niciodată pentru mine. Și instincte. Multe instincte. Miros. Piele. Foame. Sete. Dor. Deziluzii. Visuri. Speranță. Tot sufletul meu. Mai presus de orice, frumusețe și curaj. Frumusețea de a fi exact așa cum ești, până la capăt, și curajul de a accepta și iubi asta. Așa e Ioana. Primiți-o cât mai aproape de inimă, în locul acela doar al vostru, unde nu există ipocrizie sau prejudecăți. O să vă mângâie. O să vă trezească. O să vă schimbe.„ (Cristina Nemerovschi)

„La prima vedere, "Jurământ de rătăcire" pare un bildungsroman. Numai că devenirea stagnează într-un timp zero, transformându-l, mai degrabă, într-un antibildungsroman. Căderea eroinei vine odată cu izgonirea din paradisul primei copilării, iar asta o închide într-un şir de matrioșka identice cu sine, avataruri ale aceleiaşi dezrădăcinări.” Nora Pavel

Într-un fel, îi sunt recunoscătoare. Dacă nu era el, să-mi zică „Tu nici n-ai nevoie să te pregătești cu un profesor, ca să intri, tu te-ai pregătit cu mă-ta și cu tac-tu gratis timp de doișpe ani, o să intri prima, îți fac ăia și cunună de lauri încă de la admitere“, poate că nu aș fi avut curaj să dau la teatru. Credeam că nu sunt suficient de bună, că talentul nu ajunge. Dar el m-a făcut, pentru prima dată în viață, să m-arunc cu capu-nainte. Ce-aveam să pierd, un an pe bară, până la următoarea admitere? Dar câți ani pierde un om, dacă ar fi să adunăm momentele alea cretine în care-și risipește timpul cu regretele? M-am dus și-am intrat. Acum, sunt o actriță îmbunătățibilă, dacă e să fim sinceri, însă, pentru că în generația mea e cam jale, sunt considerată o actriță foarte bună. Rahat. Mai e mult până departe, în cazul în care apuc departele ăla.

După ce au fost subiect de studiu pentru boala Octopussy descoperită de unchiul lor, gemenele Becks și Hyena sunt obligate să se despartă. De data aceasta, Becks pleacă la liceu în Anglia. Pentru ea, școala însă nu va fi decât un pretext pentru a experimenta cât mai mult – de la sex dezinhibat, până la dragoste și prietenie – totul departe de casă, de Hyena și de mediul familiei sale… ciudate. Detestată de cercul noilor colege, acceptată așa cum este, în cele din urmă, dar și îndrăgostită de tânăra Natty, Becks încearcă să afle răspunsuri clare la întrebările aparent inexplicabile care au condus-o până în acest moment al vieții sale. Ce are de făcut? Ce înseamnă normal și ce nu? Care sunt limitele? Care este adevărul? Poate fi oare el aflat? Și cu ce riscuri?

“După ce a stârnit controverse aprinse cu debutul ei, Octopussy, Cristina Boncea nu s-a mulțumit doar să stea pe margine și să privească, ci a dus povestea mai departe, în stilul ei deja bine conturat, fără compromisuri: Becks merge la școală este și mai îndrăzneață, și mai șocantă pentru ipocriți, cu umor și mesaj pe care va trebuie să le descoperiți cu fiecare pagină. În romanele Cristinei nu găsești nimic din ce e superficial, ușor, la îndemână pentru toată lumea, ci dimpotrivă – găsești excepțiile, renegații, pe cei diferiți, neîncadrați în tipare. Sunt despre libertate, până la urmă. Libertatea pe care nu o vei găsi niciodată ascultând de ceilalți. Nu sunt doar cărți pentru adolescenți, sunt pentru oricine crede că literatura trebuie să-ți spună adevăruri, nu să te consoleze cu minciuni confortabile.”(Cristina Nemerovschi)

Revenită în București după povestea dramatică trăită în satul V., Alexandra observă treptat că acele lucruri pe care le credea rămase în trecut o urmăresc. Viața ei este pe cale să se schimbe din temelii. Tot ce crezuse a fi doar legendă pare acum mai real ca niciodată. Singura care poate lămuri misterul este Aneke, care nu întârzie să reapară în viața Alexandrei, iar secretul tulburător pe care-l va afla adolescenta va fi punctul culminant al întregii ei aventuri în lumea fascinantei contese.

O poveste complicată și captivantă despre nemurire, iubire, prietenie, iertare, alegeri, sacrificii, în care personajele dezvăluie trăsături total neașteptate. Finalul trilogiei „Ultima vrăjitoare din Transilvania” te va ține cu sufletul la gură până la ultima pagină.

Două lumi distincte se întrepătrund: lumea adolescenților de azi, cu Facebook, concerte rock, tatuaje și pierce-uri, și lumea contesei dispărute, cu intrigi de curte și povești uitate. Un mistery romance în tonuri întunecate despre incest, superstiții, trădări, secrete, legende transmise peste veacuri.

„Un maestru al cruzimii. Cruzimea sa insa este una indreptata spre sine, o autoflagelare continua, dusa (cu fiecare carte) cat mai aproape de perfectiunea unui harachiri. Cea mai vibranta cruzime poetica din cate-am vazut in actiune in ultimii ani.” (Simona Sora)

„Nimeni nu interpreteaza in poezia romaneasca actuala cu mai multa autenticitate si putere de convingere partitura poetului blestemat, a marginalului sublim sau a derbedeului esenian decat T.S. Khasis." (Octavian Soviany)

"La Victor Tvetov, „totul in jur creste din pamant ca dintii din gingii”. Poezia sa nu e doar fluenta si autentica, ci te agata de ochi.” (Dumitru Crudu)

In povestiri am daramat temple, aici am fost injunghiat la o rascruce de taceri, aici am fost cel mai bun. Toate aceste texte m-au vindecat atat cat puteam fi vindecat de mine insumi.

Continuarea bestseller-ului Zilele amantilor.

In Malad, realitatea se intrepatrunde cu oniricul, stiinta cu alchimia, religia cu fanatismul, iar existenta obiectiva se dovedeste doar o umbra a unui alt substrat, mai adanc si mai improbabil de constientizat, unde moartea si decadenta sunt catalizatori reci ai destinului. In cele din urma, iubirea poate sa fie salvarea. Sau distrugerea, deopotriva.

„Am stat pe ganduri tot drumul. Eram atat de plictisit de tot. Cel mai nasol e cand ajungi in punctul unde te plictiseste si gandul mortii."

Manuscris castigator al Concursului de Debut