Cărți

Noul roman al Ioanei Drăgan, În căutarea nefericirii, în continuare, are toate ingredientele care te pot trimite, la lectură, în universul ficțional construit în mare parte pe tărâmurile nordice, în jurul personajului de origine finlandeză, Onni, în relație, indirectă, cu Gelu, „eroul” depresiv cu care ne-am familiarizat încă din În căutarea nefericirii, apărut în 2023, să te pună în contact cu tema unei singurătăți ce derivă din incompatibilități și cum o relație de prietenie și una de cuplu se destramă prin nuanțe accentuate de neatenție cotidiană și alegeri greșite. Romanul depășește o frontieră, nemarcată, dar existentă, a interculturalității, a diferențelor de mentalitate dintre două lumi, românească și nordic-finlandeză, intrând sub zodia nefericirii/neîmplinirii, a iluziei fericirii indiferent de meridian. Microuniversul românesc, aflat sub spectrul indiferenței și al unei susținute carpe diem, se apropie de cel finlandez, cu albastrul cerului parcă prea departe de oameni, pentru o confruntare a mentalităților fără a fi în conflict. La final constatăm că la capătul drumului care devine răspântie totul continuă, ca în viață. O ironie elevată, un umor insinuant și discret, un stil aproape cinematografic, cu ruperi de ritm prin scurte scrisori, cu personaje pitorești prin vitalitatea lor, prin relația unei nefericiri trăite și conștientizate omenesc, romanul Ioanei Drăgan oferă o lectură deopotrivă incitantă și relaxantă.

Ioan Cristescu

Volumul “Pe:trecere” este o culegere de texte scurte și moderne, scrise de Ruxandra Donose mai întâi în cadrul proiectului lansat pe Facebook, “Ficțiuni reale”, apoi continuate pe cont propriu într-o ramificare tematică surprinzătoare potrivită cu existența scriitoarei care călătorește, cântă, meditează, analizează lumea și, pentru că viețuiește în afara țării, alchimizează dorul de casă în forme de artă surprinzătoare.

Cele cinci capitole ale cărții sunt însoțite de desene create special de marele artist Gigi Căciuleanu, un maestru al dansului, al coregrafiei, al poeziei și al desenului, cartea căpătând astfel, și la propriu, și la figurat, culori noi.

“A trasa linii, pe hârtie, în spațiul real sau virtual, a cânta, a dansa… Este o ACEEAȘI lume a liniilor: curbe, frânte sau drepte, ondulate, întortocheate…
Litera și vorba, vocea și mișcarea sunt înșiruiri, construcții de linii: Desene. Poeme. Note pe partituri muzicale. Scrisori.
Precum meandrele unui fluviu, valurile mărilor, dansul norilor sau orbitele cosmice, drumurile noastre sunt și ele linii. Prin viață, în minte, în suflet… Care pot revela tot atâtea adevăruri pe câte lucruri tăinuiesc. Aceste ascunzișuri à double sens sunt metaforele. Care formează și prețiosul material al viselor” Gigi Căciuleanu

“Vocea Ruxandrei Donose locuiește în text cu amestecul de fervoare și vibrantă delicatețe cu care ia în stăpânire o scenă. Scrierile ei sunt stampe japoneze, tablouri care surprind arhitectura umană în devenire, în spasm, în zbucium, pe o scară din casa copilăriei, la volan, într-un album de fotografii, la telefon, sub reflectoare, în interioare tapetate cu intensități emoționale, pe scenă. O trecere între atunci și acum, între amintire și proiecție, între identități care se perindă nevralgic și, în același timp, muzical. Ruxandra Donose se scrie pe sine dincolo de granițele Divei, cu ochiul inundat de sunet și urechea invadată de culoare. Richard Strauss și Nietzsche, Aznavour și Lady Vengeance, Puccini și starea de acasă, „labirintul însuși”, anarhia verilor cotropite de iasomie și un Siegfried dependent de întunericul care-i înfășoară iubita, „ca un boa de pene negre”. Toate acestea se țes vizual în ilustrația semnată Gigi Căciuleanu, care fuzionează cu mozaicul de povești, de momente din care se recompune viața, între familiaritate și excepțional, în pe-trecere” Ioana Bâldea Constantinescu

Ruxandra Donose este născută la București, într-o familie de muzicieni. Mama, Maria Donose, a fost profesoară de teoria muzicii, iar tatăl, Vasile Donose, compozitor și muzicolog celebru, autor de cărți în domeniul esteticii muzicale.

A studiat pianul de la vârsta de șase ani și a absolvit liceul de muzică “George Enescu” la secția pian. A decis, totuși, să nu devină pianistă, ci s-a lăsat revendicată de arta cântului și de aptitudinile sale vocale unice. A absolvit  Universitatea Națională de Muzică din București la secția canto și a început, de foarte tânără, o carieră muzicală de mare succes, devenind una dintre cele mai cunoscute și apreciate mezzosoprane din întreaga lume.

Ruxandra Donose a cucerit publicul tuturor marilor teatre de operă și critica de specialitate, evoluând pe scenele lirice cele mai însemnate, de la Opera de Stat din Viena și Covent Garden, până la Metropolitan Opera din New York sau teatrele din Tokyo și Beijing. Cu o carieră marcată de o versatilitate rară, artista a evoluat cu eleganță firească de la puritatea stilului belcanto și profunzimea partiturilor mozartiene către universul dramatic wagnerian sau cel al creației contemporane, fiind mereu apreciată pentru culoarea specială a vocii, omogenitatea registrelor, eleganța frazării, precum și pentru expresivitatea scenică remarcabilă. Având un repertoriu vast, ce cuprinde peste 80 de roluri de operă, și o discografie impresionantă, Ruxandra Donose a fost recompensată cu premii prestigioase precum Echo Klassik sau o nominalizare la premiile Grammy pentru Stabat Mater de Dvořák (apărut la Deutsche Grammophon). Recunoașterea sa internațională este în permanență dublată de o legătură profundă cu rădăcinile sale, fiind distinsă de Statul Român cu ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, laureată cu Premiul pentru Cultură „Constantin Brâncoveanu” și celebrată ca un veritabil ambasador al culturii române peste hotare.

Biografia sa solistică strălucită este însoțită de o profundă și remarcabilă activitate intelectuală și academică. Ruxandra Donose este profesor universitar doctor și profesor de onoare la Universitatea „Anton Bruckner” din Linz, Austria, vorbește cursiv șase limbi și își urmează pasiunea pentru scris în trei dintre ele. Este căsătorită și are doi copii, Anna și Max, care îi urmează destinul artistic, amândoi îmbrățișând diverse specialități muzicale.

Cartea de față nu este propriu-zis interesată de cazurile de incorectitudine în raport cu normele limbii literare, cu toate că, inevitabil, atinge o asemenea problematică (de exemplu, în folosirea neologismelor). Cartea de față își propune să se ocupe de un fenomen manifest în spațiul public, aparent benign, care nu atrage de obicei atenția și care, cel mult, atunci când o face, provoacă mai curând amuzament și stârnește zâmbete: este vorba despre kitsch-ul verbal. În fapt, ca și alte tipuri de derapaj de la un uz corect al limbii, kitsch-ul verbal are un impact perturbator asupra comunicării, iar o asemenea constatare reprezintă punctul de plecare al demersului nostru. Gabriela Duda

Acum 30 de ani, niște puștani care se învârteau pe la cenaclul „Săgetătorul" au decis că poezia e sport de echipă. Au scos o carte. La 15 ani au mai scos una. Acum, la 30, o scot pe-a treia.

Și pentru această a treia carte, Mircea Cărtărescu și Florin Iaru — poeții-model ai generației, cei din legendarul Aer cu diamante — au contribuit cu poeme inedite.

După cum povestește Bogdan O. Popescu în prefață, la începutul anilor 90: „era timpul debuturilor colective, doar așa se știa că poți reuși, se impusese această regulă în ultimii ani de cultură condusă după ideologia de atunci.‟, iar marfa asta poetică pe care au împărțit-o a apropiat o mână de oameni, reușind să pună bazele unei prietenii care să conteze decenii întregi.

Și, dacă în 2011, la aniversarea de 15 ani de Marfă, când a apărut Marfă reîncărcată, și-au spus: nimeni nu a mai făcut asta în literatura română, acum au făcut ceva și mai nebunesc, și repetă și mai marfă refrenul: 30 de ani – 3 antologii de poezie, toate la fel și toate diferite. De data asta, au montat și două diamante: Mircea Cărtărescu și Florin Iaru.

Poeme noi. Inedite. De la toți șapte.

Sa scrii un roman SF in 1864 si sa ramai actual si 150 de ani mai tarziu sunt probe ale literaturitatii unui text, iar Calatorie spre centrul pamantului implineste multiplu aceasta performanta. Stau marturie numeroasele ecranizari ale cartii, precum si raportarea involuntara a cercetatorilor teritoriilor subterane la lumea imaginata de Jules Verne. Validate sau nu, proiectiile utopice ale subteranului sunt, la prozatorul francez, destinate aceluiasi public, ca si la jumatatea secolului al XIX-lea: cel care are, mai presus de trecut, un viitor. Lucian Pricop

Romanul lui Jules Verne, Calatorie spre centrul Pamantului (titlul original, francez, Voyage au centre de la Terre), apare pentru intaia data in format mic in 1864, fiind reeditat in octavo pe 13 mai 1867 (cu doua capitole suplimentare).
Pe un algoritm pe care Jules Verne il creeaza si care-i asigura specificitatea, povestea se dezvolta natural, desi intamplarile sunt cu totul extraordinare. Dupa descoperirea unui manuscris vechi cu rune, un savant, nepotul sau si ghidul lor intreprind o calatorie spre centrul Pamantului, folosind pentru asta un vulcan islandez.

Romanul constituie un amestec abil de fapte stiintifice, extrapolari si aventuri. Introducerea romanului reflecta preocuparea pentru o stiinta tanara, criptologia, pentru ca in naratiune sa fie chemate, ulterior, doua stiinte in plina ascensiune, paleontologia si geologia. Lucian Pricop

Aventura lecturii, pe care o propun Basmele omului, istorisirile feerice cu zmei si cu zane, cu vrajitoare si cu spiridusi, bucuria si exultarea pe care le aduce un deznodamant fericit, satisfactia cu care ne umple sufletul o „intorsatura“ neasteptata, o prefacere subita, este una care ne educa in spiritul supremei perfectiuni. O perfectiune care incape deodata in puterea unei miraculoase gratii…

Vladimir Colin face dovada unei inteligente artistice si a unei autenticitati a fibrei scriitoricesti, pastrand nealterata arhitectura originara, initiatica a basmului si adaugand un tonus fictional cosmopolit si modern. Lucian Pricop

Cuprins: – Bob-de-grâu, Buruiana neagră, Povestea cântecului, Hans și cele patru castele, Mladen,fiul ursului, Puterea dragostei, Slava,fiica pământului, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Corabia sălbăticiunilor, Acul și foarfeca, Povestea fericirii, Iani Palicarul, Fierarul năzdrăvan.

Debitul imaginativ al lui Vladimir Colin este liber sa populeze lumea povestii cu personaje valabile literar. Concretul feeric se cupleaza cu o luxurianta lume fictiva si isi structureaza epic, pe scheletul conflictual traditional (bine vs rau), pledoarii pentru valori morale si etice. Dar nimic nu ar fi  ramas din aceste dezvoltari mimetice ale basmului traditional daca lumile fictive, stranii si mirifice, nu ar fi avut parte de o organizare coerenta, dupa o riguroasa logica interioara. Lucian Pricop

La un sfert de secol de la debutul in volum cu „Adevar si democratie” (Editura Paideia, Bucuresti, 2001), Lucian Sarbu revine cu o noua culegere de eseuri scrise la fel de limpede, critic, argumentat, pe un ton adesea colocvial.

Precum stiu multi dintre cititorii sai, dat fiind ca este foarte activ pe retelele sociale, Lucian Sarbu are o viziune de stanga nu doar politica, ci si filozofic-existentiala. Daca in cartea de debut aceasta era doar schitata in reflectiile legate de educatia adultilor, axata pe distinctia dintre opresori si oprimati, sau in criticile punctuale la adresa neoliberalismului, in Perspectiva inversa ea este devoalata fara inhibitii, cu aplomb, ba chiar si cu o anumita radicalitate sustinuta insa de argumente din diverse domenii: filozofie, economie, psihologie, istorie. Leonid Dragomir

Daca ar fi sa aleg un singur titlu din Perspectiva inversa, o carte care, in paranteza fie spus, ofera cititorului avantajul stilului direct si al argumentarii limpezi, acesta ar fi cu siguranta cel care mi-a dat si cel mai mult de gandit dupa parcurgerea lui: Ciclurile de 40 de ani ale istoriei Romaniei. Tema ciclurilor nu e noua; s-a ocupat de ea si Kondratiev, dar aplicata asupra istoriei nationale tema devine cu atat mai captivanta, iar ciclurile de 40‒45 de ani din istoria noastra recenta sunt usor de conturat dupa ce Lucian Sarbu le arata trasaturile comune, tendintele de fundal, vectorii de suprafata care le modeleaza, modul in care adoptam si apoi abandonam cate un hegemon de conjunctura. Cristian Dogaru

„În volumul Medalia de lut, Ioan T. Morar construiește un șir de ficțiuni lirice despre singurătate, alteritate, nostalgie, moarte: un întreg ciclu al suferinței privit prin lentila unei sensibilități ultragiate. Arma de atac a poetului rămâne metafora, prima treaptă pe care urcă spre viziune. Ea stabilește un dialog abrupt, zbuciumat, dominat de contradicții, revolte și acceptări cu zona metafizică a existenței. Din ancorarea în spiritual se naște o poezie ritualică, voit atemporală, loc de întâlnire al mai vechilor obsesii ale poetului. În subtextul volumului se aud ecouri ale unui tărâm al umilinței, al recluziunii asumate, al disputelor solemne cu Sinele și cu Istoria. Cu certitudine, Ioan T. Morar se află într-un moment de răscruce existențială, iar poeziile sale sunt documentele lirice ale căutării febrile, ale noii raportări la viață, la mit și la credință. Puternice și penetrante, ele alcătuiesc dovezi clare ale unei vocații poetice puternice, ieșite din comun.“ MIRCEA MIHĂIEȘ

Un an cu Isus. Cartea mea de iniţiere în credinţă

Un companion de suflet pentru micii exploratori ai credinței!

Descoperă o călătorie unică de învățare, joc și rugăciune alături de Isus, gândită cu grijă pentru copii și familii. Acest caiet plin de viață urmează anul liturgic și transformă fiecare sărbătoare și moment de credință într-o oportunitate de joacă, reflecție și apropiere de Dumnezeu.

Ce găsești între paginile sale:
✨ peste 150 de jocuri, activităţi manuale, pagini de coloran și provocări creative;

✨ rugăciuni simple și profunde pentru inimile tinere;

✨ autocolante și șabloane care invită la creație;

✨ totul construit în jurul poveștii credinței creștine, excelent pentru momentele de învățare și joacă acasă, în familie sau la parohie.

Noul Testament, traducere Ioan Bălan (ediție anastatică)

Orice ediție anastatică a unei cărți de referință este, mai mult decât un eveniment livresc sau omagial, o reînviere spirituală, o readucere în prim-planul memoriei culturale și colective a unei valori perene. Când cartea întrupează valori spirituale împărtășite de aproape toată umanitatea și de o întreagă națiune sau comunitate de credință precum Biserica Catolică, ediția anastatică se înalță ca un monument, celebrând nu doar înțelepciunea lumii trecute și pe înțelepții ei, ci prezentul spiritual al celor care iubesc și caută fervent adevărul și, potențial, viitorul inefabil, pentru multe generații, al gândurilor celor mai adânci și al faptelor celor mai înalte de care este capabil omul. Un astfel de reper este traducerea Noul Testament al Domnului nostru Isus Hristos pe înțelesul tuturor, a Fericitului Martir și Arhiereu al Lugojului, Dr. Ioan Bălan (1880-1959).

Publicată pentru prima dată în anul 1925 la Tipografia și Librăria Românească S. A., Oradea-Mare, cu binecuvântarea episcopului român unit al Oradiei, alt Fericit martir, Valeriu Traian Frențiu, pe când era canonic capitular mitropolitan și rector al Academiei de Teologie din Blaj, traducerea a mai cunoscut alte două ediții: prima, după 13 ani de la întâia publicare, în anul 1938, cu un Cuvânt înainte aparținând Arhiepiscopului Mitropolit de Alba Iulia și Făgăraș, Dr. Alexandru Nicolescu (Blaj, 22 Noiembrie 1937) era o reproducere fidelă a celei din 1925; a doua, publicată după 70 de ani, în 1995, la dorința Eminenței Sale Alexandru Cardinal Todea, cu editarea și corectura Pr. Ioan Vasile Botiza, profesor de teologie biblică la Institutul Teologic „Sf. Ioan Evanghelistul” din Cluj și cu binecuvântarea episcopului de Oradea, Vasile Hossu, beneficia de îmbunătățiri generale ale textului traducerii și aducerea la zi a notelor explicative bogate și a limbajului.

Traducerea nu a rămas neremarcată internațional, așa încât, în numărul 145 din anul 1927 al revistei de studii bizantine Échos d’Orient, reputatul orientalist, asumpționistul Sévérien Salaville publica o notă bibliografică (pp. 127-128) în care saluta lucrarea și, în special, notele exegetice bogate și competente și propunea sugestii pentru îmbunătățirea preciziei textuale în conformitate cu textul grec pentru edițiile viitoare.

Totuși, din cauza circumstanțelor istorice generate de arestarea episcopilor greco-catolici în 1948 și persecutarea Bisericii Unite prin scoaterea în afara legii de către regimul comunist, traducerea Bălan nu a urcat nici pe firmamentul culturii românești, nici pe cel al propriei Biserici, din motive evidente. Argument suficient pentru publicarea unei ediții anastatice a traducerii, dar sunt multe altele atât istorice și omagiale, cât și spirituale și cultural științifice, fără a le exclude pe cele de natură practică. Iată câteva dintre ele:

• Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la prima publicare a traducerii și 145 de ani de la nașterea episcopului Bălan. Între timp, prin harul lui Dumnezeu și vicisitudinile istoriei, episcopul Lugojului este celebrat cu titlul de Fericit martir în calendarul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-catolice. Este un privilegiu acela de a atinge relicvele sau un veșmânt sfințit cu sânge de martir, dar este, de asemenea, o imensă binecuvântare a răsfoi paginile spălate de sudoarea muncii lui.
• Traducerea este într-o limbă română frumoasă, curgătoare, cu neologisme blânde, potrivite unui text biblic, și cu mireasma de biserică veche a arhaismelor potrivite numai unui evangheliar. Notele exegetice și explicative deosebit de bogate sunt în mare parte valide din punct de vedere biblic și astăzi, iar aparatul critic facilitează accesul la nuanțele căutate și la detalii teologico-biblice de nișă. Este atât un text inteligibil și accesibil pentru cititorul fără studii teologice cât și o bună bază pentru studiile biblice mai aprofundate.
• Lucrarea Fericitului Ioan Bălan al Lugojului nu este suspendată în spațiul individual al unei culturi teologice de excepție, ci este adânc ancorată în marea cultură a literaturii bisericești românești și în tradiția intelectuală a Bisericii Blajului: ea pornește de la textul Noului Testament din Biblia de la Blaj (1795) a lui Samuil Micu, adăugând o intensă muncă de îndreptare, de conformare cu textul grec, de facilitare a accesului cititorului prin folosirea limbii române contemporane, fără a mai pune la socoteală abundența de explicații și bogatul aparat critic. De aceea, traducerea poate deveni, după o ulterioară diortosire, versiunea reprezentativă în cultura română și text canonic al Noului Testament pentru Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică și, de ce nu, vestirea bună de pe paginile sacre ale Evangheliarelor ei.

‒ pr. Gabriel Marian Marincaș

Minialbumul România ‒ O călătorie fotografică, din colecția „Călător prin țara mea”, este o invitație de a surprinde România dincolo de stereotipuri.

Silueta sobră a unei biserici maramureșene și frescele vii ale bisericilor din Moldova, crestele spectaculoase și dealurile unduitoare, orășelele desprinse parcă din gravuri medievale și centrele urbane moderne, debordând de energie, acestea sunt cele mai populare imagini ale României, dar reprezintă doar o mică parte din impresionanta colecție de amintiri fotografice pe care această țară o oferă celor care sunt dispuși să o cunoască.

Umiliți și obidiți urmărește povestea unui tânăr scriitor, sărac și neîmplinit, care se îndrăgostește de o tânără frumoasă și aristocrată.

Relația lor este complicată și amândoi trec prin serii întregi de umilințe și trădări. Acțiunea se desfășoară în Petersburg-ul secolului al XIX-lea, într-o lume în care banii și influența socială dictează adesea destinul oamenilor.

Este romanul unui autor care s-a specializat în analiza stărilor patologice sau extreme ale minții umane, explorând crima sau suicidul, auto-distrugerea sau dominația tiranică, umilirea sau furia ucigașă.

Dostoievski construiește un univers ficțional în care personajele sunt mânate de pasiuni violente, complexe și contradictorii. Adesea măcinate de întrebări existențiale şi de dorința de a-şi găsi locul în lume, aceste personaje sunt obiectul unei analize de detaliu în care este dezvăluită toată complexitatea naturii umane și în care sunt explorate toate contradicțiile ei.

Când Zidul Berlinului se ridică, Karin se află de partea greșită a orașului. Peste noapte, rămâne prinsă sub dominația sovietică, într-un Berlin de Est neiertător, și este separată de sora ei geamănă, Jutta. Karin și Jutta duc ani la rând vieți paralele, despărțite de Zid. Dar Karin găsește un motiv să meargă mai departe: Otto, bărbatul care îi dă speranță, chiar și în mijlocul regimului brutal est-german. Când Jutta descoperă o cale ascunsă prin zid, gemenele se reunesc. Însă Stasi are ochi pretutindeni, iar curând Karin se confruntă cu o decizie teribilă: să fugă în Vest și să fie alături de sora ei sau să sacrifice totul pentru a-și urma inima?

Antologie de Abel Murcia Soriano

Prefață de Ilinca Ilian

Traduceri de Mioara-Adelina Angheluţă, Florin Galiș, Sergiu Lozinschi, Irina Călin, Melania Stancu, Alma Marhamati

Această antologie, concepută și coordonată de Abel Murcia Soriano și Alina Cantacuzino, aduce în prim-plan proze scurte semnate de doisprezece tineri autori din șase țări – Jessica Clark, Carla Pravisani, Patricia Lovos, Patricia Trigueros, Rodrigo Fuentes, Eduardo Halfon, Jessica Isla, Maria Eugenia Ramos, Roberto Carlos Pérez, Mario Martz, Nicolle Alzamora Candanedo și Ela Urriola – , alcătuind un tablou vibrant al Americii Centrale contemporane.

„Șase literaturi, o limbă comună, centrul unui continent care unește sudul și nordul, nordul și sudul, cu o bătaie constantă a inimii… Douăsprezece povestiri scurte care, asemenea unor mici perle dintr-un colier literar, permit cititorului să se bucure de creațiile unor autoare și autori din locuri atât de evocatoare precum Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua și Panama, care prind aici forma unei antologii pentru încântarea cititorului român.“ —  ABEL MURCIA SORIANO

„În paginile pe care le adună aici PS Mihai Frățilă se află un aliaj, special și vizionar, de limpezime, credință și lumină. Ivit din mijlocul unei lumi tulburate, textul posedă claritatea privirii ce duce spre un alt cer. Lectura acestei cărți este o poartă ce ni se deschide: frazele ei ne conduc pașii spre un prag al intensității discrete. Umanul și divinul se întâlnesc, sub semnul înțelepciunii și al speranței.“ — IOAN STANOMIR

„Vorbim tot mai mult despre viață în termeni de optimizare și eficiență; nu ne mai atrage atenția decât ceea ce ni se pare convenabil. Aderența la un mesaj de credință, imaginat doar ca poliță de asigurare, va mai putea oare să ne sugereze marile întrebări ale ființei și să ne ferească de ratare? Ar mai putea perplexitățile credinciosului de la noi să intre în dialog cu mirările lumii, astfel încât să nu lase impresia negocierii sale cu fatalitatea? Mai putem aspira la luciditate sub influența unui mod contorsionat de a concepe tradiția? Despre întâietatea onestității vizavi de capacitatea (interesată!) de a seduce, despre încântarea de sine – inamicul principal al mărturiei creștine –, dar și despre alegeri care nu se vor irosi încerc să vă întrețin în paginile acestei cărți.“ — MIHAI FRĂŢILĂ

MIHAI FRĂȚILĂ, episcop greco‑catolic de București, s‑a născut la Alba Iulia în 1970. A studiat teologia la Roma, ca bursier al Colegiului Pontifical Pio Romeno, singura instituție românească din Cetatea Eternă aflată sub patronajul Vaticanului, și la Paris. Între anii 2005 și 2007 a fost rector al acestui așezământ. A scris eseuri în care a aprofundat relația dintre speranța creștină și sfâșierile sufletești ale omului contemporan: Dumnezeu este acolo unde dorește să te întâlnească. Simplitatea în fragmente (2005), Lumina este un dar al Cerului. Privind viața prin ochii lui Dumnezeu (2007), „Cu o singură gură şi o singură inimă“. Liturghia altfel (2007), Curajul de‑a improviza. Eseuri întârziate despre harul nevăzut al vieții (2014), Rigoarea speranței (2015), Paștele memorabil. Cum deschide Dumnezeu fereastra atunci când o ușă se închide (2020). La Humanitas a publicat: Poate fi trimis Dumnezeu în exil? Despre riscurile mântuirii și șansa răbdării (2016), Există o zare. Despre truda lui Dumnezeu de a pune lucrurile la punct (2019), De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiți. Un jurnal din vremea pandemiei (2021), Aventura dez‑amăgirilor. Despre risipa lui Dumnezeu (2023) și a contribuit la volumele colective Ce vrăji a mai făcut pisica mea (2023), Ce pozne‑a mai făcut cățelul meu (2024), Scrisori pentru cititorii din 2125. Un epistolar pe mai multe voci (2025).

„Indiscutabil, memoriile adunate cu migală şi tenacitate pot nuanţa şi întregi tabloul exodului nostru spre libertate, umplând un gol al realităţii dure, care a precedat prăbuşirea comunismului, declararea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova, trecerea la scrisul latin, proclamarea limbii române în calitate de limbă de stat etc. Aceste evenimente, nu prea îndepărtate în timp, au fost absolut imprevizibile, neaşteptate chiar şi pentru cele mai subtile servicii de informații din lume (prăbușirea imperiului, dispariția lagărului socialist, recroirea a la Pierre Cardin a vetustei hărţi europene ş.a.), şi s-au transformat, cu ajutorul şi participarea oamenilor şi prin înmagazinarea memoriei colective, în evenimente istorice deosebite, poate chiar nemaiintâlnite în istoria omenirii.” (Ion Hadârcă)

Ilustrații de Mihaela Paraschivu

„Partea de sus a oraşului era socotită de pisici cel mai fericit colţişor de pe faţa pământului şi nu era mâţă ce n-ar fi visat ca odată şi odată să se mute într-acolo. Dumnezeu ştie ce le ademenea în partea ceea de oraş – poate piaţa mică, unde vânzătorii picurau veşnic în aşteptarea cumpărătorilor şi oricând puteai şterpeli câte ceva; poate livezile mari, unde mai puteai da de vrăbii bătrâne şi mioape; poate acoperişurile vechi şi umbrite, unde găseşti întotdeauna o vecină gata să-ţi asculte păsul…
Orişicum, partea de sus a oraşului era socotită de mâţe ca un fel de rai motănesc şi se abăteau încoace cine ştie de pe unde. Multe trăiaula stăpâni, având nume şi culcuş, altele trăiau de azi pe mâine, dar cea mai mare parte cutreierau grădinile să vadă de-s adevărate cele ce-au auzit ele despre traiul pisicilor de pe aici.
Apoi, într-o bună zi, a mai răsărit o mâță. N-a luat-o nimeni în seamă, că prea era caraghioasă – îi erau ciupite amândouă urechiuşele şi îi lipsea mai mult de jumătate de coadă. A cui era, Dumnezeu ştie. Pesemne, era a nimănui – blana ei, albă cândva, devenise galbenă, dovada multor ani de pribegie. Începuse chiar a se sălbătăci – avea mersul moale, hoţesc, gata de fugă.” (fragment)

„Această carte a lui Oleg Serebrian atinge profund. E un roman dictat de urgențe: dureros, dar, în același timp, luminos, împărțit între o proză poetică și transparența unui eseu. De pe poziția unei ambiguități inteligente, el abordează istoria care lipsește și despre care trebuie spuse atâtea, istoria Europei Centrale, cu frontierele ei rănite și privirea încă rătăcită într-un orizont necunoscut. E un roman viu, cu dialoguri profunde, deși adesea situate parcă dincolo de speranță. Cartea ne oferă o lectură generoasă, produs al unui istoric sensibil, dar și al unui poet îndrăgostit de rădăcinile multiculturalității mitteleuropene, care se hrănesc din solul unei memorii încă vii, dar și din niște visuri, care ne ating și ne reasigură timid că suntem datori să clădim un viitor continuu.” (Marco Lucchesi, critic literar, membru al Academiei Braziliene de Litere)

Întreaga operă sculpturală a lui Alexandru Plămădeală este una de pionierat pentru Basarabia, dar trebuie să ştim că el nu este singurul sculptor care a activat în această perioadă, pornind tot de la şcoala din Chişinău şi aprecierea operei lui trebuie făcută în comparaţie cu trei planuri temporale: primul – ceea ce a fost creat în spaţiul autohton; doi – ceea ce a fost creat în aceeaşi perioadă în spaţiul românesc şi trei – ceea ce este creat, în acelaşi timp, în spaţiul european.

„…după parcurgerea unui calvar zis calea migrației, purtând sigiliul acestui fenomen, Lilia Bicec-Zanardelli a fost «impusă» de situație să scrie (altfel n-ar fi rezistat!), dar să revină la travaliul scrisului într-o altă manieră și într-o nouă ipostază. E cert, cuvântul este o unealtă mult mai sigură, mai salvatoare, e ca un remediu contra celor mai grave maladii și suplicii umane. Ferice de acei care, atunci când sunt flagelați de soartă, dar mai și aflându-se departe de casă și de cei dragi, se regăsesc în Cuvântul-salvator. Este și cazul Liliei Bicec-Zanardelli.” (Claudia PARTOLE)

E povestea tragică a copiilor ucraineni din zilele noastre, care trec prin războiul declanșat de Rusia și dramele refugiului. „Tăticul a alergat spre bombe să le oprească, iar noi ne-am speriat și am fugit. Am fugit și am tot fugit până am ajuns la frontieră. Dincolo era o țărișoară, Republica Moldova, verde și mică. Atât de mică, încât noi credeam că nu vom încăpea acolo – dar oamenii s-au mai înghesuit și ne-au făcut loc și nouă.”

„Da, am rămas copil. Cred că în fiecare scriitor trebuie să trăiască un copil. Cartea nu este un pedagog sau, dacă vreți, este un pedagog „invers”. Ea nu răspunde, ea întreabă și te ajută să afli singur răspunsurile corecte. Dar, ale tale. Răspunsuri gata întotdeauna au numai politicienii și polițiștii. Cartea îți poate fi prieten sau dușman, și aceștia nu se pot substitui reciproc. Firește, e vorba de cartea scrisă cinstit.” (Aureliu Busuioc)

„Andrei Țurcanu privește în urmă, fără menajamente, la istoria literaturii române din Basarabia, la viața literară și la gustul public din provincia înstrăinată, văzute din perspectiva integratoare a culturii române (…). Criticul a reprezentat la Chișinău, și înainte de 1991, și după, intransigența criteriului estetic, într-o literatură nu numai ideologizată, ci și deznaționalizată. A făcut-o, adesea, cu prețul retragerii într-un refugiu poetic – avanscena critică fiind ocupată de primadonele oficiale și de campionii «moldovenismului» –, din care a câștigat optzecismul basarabean, care a avut în Andrei Țurcanu o valoare sigură, chiar dacă a mers pe o poetică personală, divergentă față de cea a grupului. Din când în când, conștiința sa morală și estetică a răbufnit însă prin cărți ca Bunul-simț (1996) ori Sabatul sau Noaptea vrăjitoarelor politicii moldovenești (2000), care au așezat o oglindă necomplezentă în fața intelighenției basarabene.” (Răzvan Voicu)

Prezenta ediție a dicționarului selectiv Critici literari și eseiști din Basarabia (1990-2020) ilustrează, într-o formulă incompletă, evoluția demersului metaliterar interriveran în perioada 1990-2020. Criteriul de selecție a autorilor a fost stabilit în funcție de anul când li s-a produs debutul editorial – 1990. Elaborarea unui asemenea dicționar a pornit de la ideea că, la sfârșitul secolului trecut, în contextul modificărilor esențiale înregistrate în literatura română din stânga Prutului, tinerii critici și eseiști anunță o sensibilitate estetică nouă și o perspectivă inedită de receptare a operei literare. Scrierile lor, cronici de întâmpinare, articole critice și studii monografice, conectate de urgență cu fenomenele literare în derulare, profilează o altă manieră de abordare hermeneutică – estetizată și intelectualizată. Ca urmare a intervențiilor rapide din partea nou-veniților, se configurează un nou spirit reflexiv, noi grile de comprehensiune și interpretare a fenomenelor literare, noi principii de redactare a discursului.

„Mai mult de 50 de ani, numele lui Klaus Bochmann este asociat cu dezvoltarea studiilor romanice, în special a studiilor românești, în Germania. Cu cele circa 35 de cărți și peste 200 de articole științifice publicate în limbile germană, franceză, italiană, română, engleză și prin prelegerile susținute în toate țările latine din Europa, dar și în Austria, Elveția, Rusia, Ungaria, Polonia, precum și în Cuba și Canada, Klaus Bochmann și-a creat o reputație internațională impresionantă, domeniul său de excelență fiind sociolingvistica limbilor romanice. ​

Prezentul volum reunește o serie de eseuri, ce ilustrează în mod exemplar perspectiva autorului asupra istoriei limbii și asupra politicilor lingvistice, concepute ca o interacțiune strânsă a faptelor social-politice și lingvistice. Textele (traduse  din limba germană) se adresează unui numeros public vorbitor de limba română.” (Sabine Krause)

Culegerea conține o traducere comentată în limba rusă a primei cărți de bucate moldovenești din 1841 (Negruzzi și Kogălniceanu 1841), precum și prima publicație a textului original, transliterat în ortografia modernă românească, păstrând toate regionalismele și arhaismele limbii originale.

Книга содержит комментированный перевод на русский язык первой молдавской кулинарной книги 1841-го года (Negruzzi и Kogălniceanu 1841), а также первую публикацию оригинального текста, транслитерированного в современную румынскую орфографию с сохранением всех регионализмов и архаизмов языка оригинала.

This book contains a commented translation into Russian of the first Moldovan cookbook (Negruzzi and Kogălniceanu 1841), as well as the first publication of the original text, transliterated into modern Romanian orthography, preserving all regionalisms and archaisms of the original language.

Ediție îngrijită de Maria Șleahtițchi

„Pavel Boțu, lângă a cărui carte aducem aceste meditații, vine de la sud, din Bugeac, de pe malul Dunării. Și poate mai vine dintr-o aprigă sete. Sete de lume, de carte, de miracole. Sete transmisă din tată în fiu pe răbdătorul și îndârjitul pământ al Ceamașirului, baștina poetului. Numai acolo mi s-a dus piciorul în colbul drumului până la gleznă. Numai acolo am auzit vorbe vechi, sunând ca monedele turcești, vorbe pe care le știau cronicarii, iar noi le cam uităm. Numai acolo am băut un vin negru, adânc ca nopțile de vară, un vin mut ca pelinul și bubuitor ca tunetul din senin. Până azi prin acele părți plugurile când intră mai adânc, ce credeți că scot? Cenușă. Iar tot ce crește lângă cenușă are un gust aparte. Un gust aparte are și poezia lui Pavel Boțu. Pentru că rădăcinile ei nu s-au oprit la stratul de cenușă. Au dibuit mai adânc, au căutat și caută izvoarele. Sub lumina soarelui. Cele mai bune dintre versurile sale se deschid spre lume ca niște porți vechi, se deschid încet, cu un fel de ceremonial al lor, sunând din bălămăli, făgăduind ceva, dar și tăinuindu-l, pe măsură ce se deschid, pe măsură ce lumea le vede, le dă bună ziua și intră, lemnul porților, parcă pe nevăzute, scoate pe ici-colo câte un mugure, câte o frunză, câte o floare. Până ce face un freamăt verde.” (Liviu Damian)