Critică de artă

„Devenit recent unul dintre centrele de interes ale discursului din științele umaniste, corpul nu și-a dezvaluit înca toate secretele. Studii recente au subliniat, cu îndreptățire, că există o istorie a corpului, istorie ce conjugă aparența și profunzimea, dorința și puterea, căderea și apoteoza, viața și moartea. Acesta este contextul în care Despre trup își propune să intervină, cu instrumentele istoricului imaginilor, investigând istoria corpului ca istorie a unei construcții și analizând cu precădere avatarurile «întrupării» sale vizuale.

Cartea oferă o selecție de probleme, interogații și aspecte privind eterogeneitatea constitutivă a obiectului «corp», de unde rezultă și titlul, intenționat deschis. Va fi vorba, așadar, de incursiuni în imaginarul corpurilor și în fenomenologia întrupării. Astfel, rolul jucat în constituirea acestei iconosfere de credințe, efecte ale conștiinței, gusturi estetice, dorințe, pasiuni și temeri va fi evidențiat în mod constant. Parcursul oferit aici nu va fi strict cronologic, procedând mai degrabă «prin figuri». Ceea ce ne interesează în final nu este «evoluția» imaginii corpului, ci nesfârșita și fluctuanta sa reelaborare.“ — VICTOR IERONIM STOICHIȚĂ

Pe copertă: Andrea Mantegna, Parnassus, 1497 (detaliu)

Studiile de film feministe mi-au oferit două concepte-cheie: reprezentare (în loc de expresie) și subiectivitate și diferență sexuală, ca formațiuni psihosimbolice. Cu ajutorul acestor noțiuni, consider că putem interpreta picturile moderniste ale micului grup de artiști care au expus împreună între anii 1874 și 1886 (cunoscuți în istoria artei drept impresioniști; preferat fiind însă numele de independenți) pe trei paliere ale reprezentării și spațiului:

ce spații erau reprezentate;
cum erau spațiul și spațiile reprezentate în termeni picturali;
și, cel mai important, diferența dintre poziționările psihosociale din care au fost produse aceste reprezentări.

Prin urmare, nu susținem că bărbații și femeile pictează diferit sau că își „exprimă” diferența prin intermediul picturii. Picturile impresioniste trebuie înțelese sub forma unor configurații complexe a ceea ce era considerat drept spațiu sau spații-cheie ale modernității, pe care acești artiști ambițioși căutau să le deslușească în lumea în care trăiau, prin intermediul picturii. Trebuie să examinăm apoi, prin analize formale și picturale extrem de atente, cum anume spațiul locuit este reprezentat ca spațiu pictural adresat unui privitor atunci cînd este înfățișat pe o pânză bidimensională. Și, în cele din urmă, trebuie să ne întrebăm cum anume poziționările subiecților sexuali – cu caracteristici de gen și de clasă în spații experimentate diferit la nivel psihic și social, dar și ca experiențe corporale și imaginare – sunt înscrise în artă semiotic și afectiv prin resorturi picturale.

Griselda Pollock

„Impresionismul este considerat în mod unanim ca prima revoluție a artei moderne, în opozitțe cu arta academică. O revoluție care a constat mai întăi de toate în 'factura picturală', idee care, deși conține un sâmbure de adevăr, este mult prea simplistă. Această carte propune o altă lectură a apariției picturii moderne. Ea încearcă să demostreze că în impresionism are loc o schimbare mult mai radicală și mai profundă, care vizează 'tematizarea privirii moderne'. Dacă există cu adevărat ceva profund nou în pictura lui Manet, Monet si Degas este faptul că meditația asupra actului de a vedea devine, în opera lor, o temă centrală. Impresionismul 'gândește privirea' cu o voință de inovare care nu presupune în mod necesar ignorarea tradiției, cât, mai degrabă, dialogul cu tradiția. Această 'tematizare a privirii' este 'modernă', căci ea însumează înseși limitele vederii și ale picturii." (Victor Ieronim Stoichiță)

Nu este imposibil să juxtapui culori foarte opuse, fără să le faci țipătoare, mai mult încă, poți să le silești să fie în acord. Un Henri Matisse excelează în astfel de reușite. Cum? Printr-o dozare subtilă a tonurilor angajate. Aceasta este drama drapelelor citate mai sus.

Misterele cele mari – a spus un înţelept – nu stau în tărâmul nevăzutului; lăcaşul lor este, dimpotrivă, universul văzut. Să ne cufundăm deci în universul acesta pentru a regăsi, în ţesătura lui, substratul diafan care-l justifică. Ochiul va deveni astfel organul unei grandioase sinteze şi, nu peste multă vreme, vom fi îndreptăţiţi să proclamăm cu ceremonie: Toate ale lumii sunt una prin „volubilitatea“ privirii!

„Ceea ce m-a izbit din primele clipe ale comerţului meu intelectual, ca dascăl şi apoi ca prieten mai în vârstă, cu studentul Andrei Pleşu a fost, în afara marii sale capacităţi de a formula precis, clar şi nuanţat în acelaşi timp ceea ce avea de spus şi mai ales ceea ce socotea cu cale să împărtăşească din gândurile lui asupra faptelor culturale de care se ocupa, amploarea referinţelor de istoria artelor şi de istoria culturii în genere, spontaneitatea ideilor şi neaşteptatele asociaţii mentale cu care-şi extindea, asupra unor domenii mult mai vaste decât cel studiat, concluziile analizelor critice, atât de judicioase, ce întreprindea cu pasiune. Un simţ, al nu ştiu câtelea simţ, pe lângă cele aflate la toţi oamenii divers şi inegal dezvoltate, lui îi semnala, în faptele vizualităţii exprimate plastic, cu nedezminţită siguranţă, esenţialul.“ — ION FRUNZETTI

Cine a fost cu adevărat Alex. Leo Șerban? De ce sexul ocupă un loc periferic în filmele lui Quentin Tarantino? De ce Nae Caranfil găsește dificilă ieșirea din anii ’90? Ce a atras-o la cultura trash pe Pauline Kael? Ce racorduri face proza enigmatică și queer a lui Henry James între filmele lui François Truffaut, Jacques Rivette și Claude Chabrol? Care este locul ultimului western regizat de Clint Eastwood în toate acestea? Și de ce pe generic apare un citat din George Lucas?

Studiul-eseu ,,Brâncuși" urmărește nașterea și evoluția operei brâncușiene într-un dublu context: pe de o parte, în mediul de formare din România, din care sculptura a lipsit cu totul până în a doua jumătate a sec. XIX și, pe de altă parte, în mediul parizian, în cea mai spectaculoasă perioadă a modernismului European. Cartea analizează trecerea lui Brâncuși de la sculptura canonică, de tip european, în care figurativul are o pondere majoră, culminând cu momentul excepțional pe care îl reprezintă Rodin, la sculptura nonfigurativă, esențializată și spiritualizată, în care se regăsesc atitudinea și filosofia specifice Răsăritului.

Una dintre lucrările clasice ale domeniului, cartea lui Rudolf Arnheim a inaugurat aplicarea sistematică a principiilor gestaltiste la studiul operelor de artă, continuând și dezvoltând aplicațiile sporadice ale lui Köhler, Koffka sau Ehrenfels și lărgind considerabil sfera problemelor investigate din această perspectivă. Sunt discutate aspecte ce nu au mai beneficiat de o abordare estetică și psihologică integratoare, precum condițiile în care un întreg perceptiv poate fi recunoscut ca imagine a ceva, caracterul psihologic al fenomenelor de suprapunere, de racursiu, de deformare sau problemele ce țin de semnificația mișcării aparente, în cazul dansului și al cinematografului.

În acest volum devenit clasic, E.H. Gombrich încearcă să răspundă la o întrebare care l-a preocupat constant: de ce există ceea ce numim „stil”? De ce diferitele epoci și popoare au reprezentat realitatea în moduri atât de diverse? Pentru a găsi explicația, Gombrich readuce în discuție chestiuni ca imitarea naturii, rolurile tradiției, problema abstractizării sau perspectiva, parcurgând întreaga istorie a artei, de la vechii greci, Leonardo da Vinci și Rembrandt, până la impresioniști și cubiști. El propune o abordare originală, ce îmbină teoriile moderne ale interpretării și percepției vizuale cu filozofia și se concentrează mai puțin pe artiști și pe operele lor și mai mult pe experiența pe care o are publicul în fața acestor opere.

„Volumul conține referințe la o tematică și la o serie de personalități ale vieții artistice (autohtone și internaționale) mai puțin frecventate în ziua de azi. «Actualitatea» s-a schimbat. Nu numai în sensul că multe nume ale peisa­jului cultural local au intrat, printr-un trist, dar probabil inevitabil traseu al memoriei, în penumbră, dar și în sensul că domenii ca «istoria criticii de artă românești și universale», «analitica imaginii», filozofia vizualității și-au pierdut relieful. Să nu uităm că secolul XX a fost caracterizat de mulți hermeneuți prestigioși drept o trecere de la civilizația cărții la civilizația imaginii.

Rămâne de văzut spre ce evoluează secolul XXI...

Oricum, pentru viitorul cercetător care va alege să studieze istoria culturii românești moderne și contemporane, cartea de față va putea constitui, sper, o sursă utilă.“ — ANDREI PLEŞU

Cândva, Leonardo nu va mai fi pentru noi decât ceea ce fiecare pictor, fiecare artist, devine până la urmă: un nume despre care povestesc cărțile, dar pe care muzeele, memoria vizuală a lumii l-au pierdut. Vom spune Leonardo cum spunem Apelles sau Polignot, fără ca vreo imagine să se mai asocieze în mintea noastră acestor nume. Și vom spune, poate, la fel, «pictură» cu sentimentul că ne referim la un dat arheologic, la o realitate defunctă, cu același sentiment, probabil, cum vom spune și «Veneția», și jungla Amazoanelor, și pictura etruscă și atâtea altele: lucruri minunate, din care nu va mai fi rămas decât nimbul. S-ar putea totuși ca, până și în asemenea momente, Gioconda să-i supraviețuiască lui Leonardo ca o emblemă a Paradisului pierdut: Paradisul pierdut al picturii...“ — ANDREI PLEŞU

„Meritul Introducerii lui Cornel Ailincai stă, sunt pornit a crede, nu atât în expunerea clară, caldă, sistematică, mereu vie, mereu participatorie, din belșug exemplificată și documentată a teoriei că arta este un limbaj ca toate celelalte, făcut din semne cu încarcatură culturală (de neînțeles pentru acela care nu a învățat să o citească) și nici în judicioasa prezentare a tuturor sorginților, conceptelor și tendințelor artei noi, cât mai ales în a fi vestit cu fermitate că formele sunt, oricare dintre ele și statornic, iar cele artistice în chip fulgurant, formă și antiformă, formă și metaformă, sad de arhetip spiritual, transpunere calitativă și subiectivă a concretului și ambianței.” (N. Steinhardt)

„Universul lui Kandinsky este unul sensibil, conceput pentru bucuria văzului [...]. Abstractizarea este opera sensibilității, nu a inteligenței. E rezultatul elanului, nu al calculului. [...] Kandinsky nu caută o simplificare a formei, ci fuge de definiția care ucide." Marcel Brion

„Kandinsky nu a rămas niciodată prizonierul unei singure discipline, ci a vrut să extindă domeniul artei astfel încât să cuprindă toate categoriile cunoașterii, sintetizând pictura și muzica, știința și filozofia, pentru a găsi o rezultantă universală." Jacques Lassaigne

„Este creatorul picturii abstracte: a căutat să schimbe conceptele tradiționale ale reprezentării estetice și să inaugureze o nouă eră în acest domeniu, cea a modernității." Michel Henry

Știința nu trebuie să fie neapărat serioasă, rigidă, morocănoasă. De ce, în numele unei triste științe, istoricii artei vor ca nimeni să nu râdă, de pildă, în fața picturii? Ce Dumnezeu caută un ditamai melcul în prim-planul unei respectabile Bune Vestiri? De ce Bruegel i-a aplicat regelui negru Gaspar un tratament atât de aparte în Adorația Magilor? De ce părul Mariei Magdalena este atât de lung în picturi? Venus din Urbino este în tablou sau în altă parte? Cum se face că Foucault a produs un anacronism atât de evident în analiza consacrată Meninelor?

Structurat în șase scurte ficțiuni narative, tot atâtea anchete asupra evidențelor vizibilului, inclasabilul volum Nu vedeți nimic ne oferă viziunea pasională și pasionantă a unuia dintre cei mai străluciți specialiști în arta Renașterii și a Barocului.

Anchetând cu umor și subtilitate tablouri celebre ale lui Velázquez, Tițian, Bruegel sau Tintoretto, Daniel Arasse ne învață – într-o declarație de iubire făcută picturii – să privim ceea ce vedem.

Cu 24 de reproduceri color

„Cei care se opun comunismului trebuie lichidati. Nu e suficient sa-i bagam in puscarii, pentru ca din puscarii mai pot sa iasa. Trebuie impuscati.“ (Sartre)

Vincent n-ar fi fost același fără Theo van Gogh. Călătorind prin volutele unei vieți chinuite, pictorul l-a avut mereu alături pe credinciosul său frate. Relația lor a fost zbuciumată, dar profundă, definitorie pentru amândoi. Minuțios documentată, bazată pe corespondența dintre Vincent și Theo, cartea lui Deborah Heiligman spune dramatica poveste a acestor destine și a devotamentului nemărginit care le-a legat.

 

„O istorie emoționantă despre iubirea fraternă.” Kirkus Reviews

 

„Fără Theo, lumea nu l‑ar fi avut pe Vincent.” Așa își începe cartea Deborah Heiligman, care mărturisește că l-a iubit pe Vincent van Gogh încă din copilărie, când a și citit Bucuria vieții, romanul lui Irving Stone inspirat de destinul pictorului. Mulți ani mai târziu, aflată în vizită la Muzeul Van Gogh din Amsterdam, a descoperit că Vincent avusese un frate pe nume Theo, despre a cărui existență nu știuse până atunci. După ce a citit corespondența dintre Vincent și Theo, apoi pe cea dintre Theo și viitoarea lui soție, Johanna, autoarea și-a dat seama că are în față o poveste frumoasă și complexă, marcată de iubire și sacrificiu, care până în acel moment rămăsese nespusă: povestea relației profunde și agitate dintre doi frați, care în adolescență făcuseră un legământ de a rămâne apropiați și devotați unul altuia, indiferent de ceea ce le-ar fi rezervat viitorul. 

Nici moartea artei nici aceea a istoriei artei nu sunt fenomene brute şi valabile per se. O teză curajoasă, aceea că arta este inepuizabilă, care arată că tot jocul de cuvinte al postmodernității – non-artă, anti-artă, bad painting, bad art, shock art, artă anti-artă – reprezintă, de fapt, momente ale subiectivității, propune inversarea unui raport de forțe prin care nu arta defineşte statutul creatorului său, ci autorul ajunge să instituie, discursiv şi material, un obiect generat ca fiind artă. Oana Camelia ŞERBAN

În această artă inepuizabilă, noul este conceput nu în sensul unei „furii” moderne pentru originalitate aşa cum remarca Nietzsche despre epoca sa, ci rezultat al spiritului viu, liber, ale cărui energii creatoare sunt infinite, care creează astfel noi posibilităţi de apariţie. Eva IVAN-HAINTZ

Volumul de faţă se doreşte o demonstraţie că informaţia culturală încifrată în arta abstractă se poate citi ca text coerent prin folosirea de metode adecvate scopului. Sculptura brâncuşiană, timp de un secol considerată inanalizabilă şi inclasificabilă, conferă acestui exerciţiu hermeneutic valoare exemplară.

Volumul este destinat publicului larg, dar, deopotrivă criticilor de artă, istoricilor de artă, nu mai puţin filosofilor şi antropologilor, căci desăvârşirile brâncuşiene dezvoltă substanţial morfologia şi sintaxa limbajelor plastice, dar, mai important, reaşază abrupt şi vizionar modul nostru de a fi în contemporaneitate. Cu alte cuvinte, dimensiunea sapienţială a creaţiei brâncuşiene depăşeşte net în anvergură performanţele sculptorului, evaluări instrumentate de pe terenul filosofiei.

Matei Stîrcea-Crăciun

,,O lectură încântătoare.” Guardian

,,Dacă cineva intră într‑o galerie de artă pentru prima oară și se așteaptă să priceapă imediat ce e în jur, este ca și cum m‑aș duce eu la un concert de muzică clasică fără să am nici cea mai vagă idee ce e muzica clasică și aș spune: << A, totul e doar zgomot! >>. Putem fi confuzați sau chiar înfuriați de lucrările din fața noastră, dar cu ajutorul câtorva instrumente potrivite putem începe să le înțelegem și chiar să le apreciem. E puțin complicat să ajungi în punctul în care începi să înțelegi, pentru că, chiar dacă te poți conecta destul de repede din punct de vedere intelectual, durează ceva până când ajungi să rezonezi emoțional și spiritual.” Grayson Perry

Grayson Perry este unul dintre cei mai apreciați artiști din Marea Britanie cu expoziții solo-show în întreaga lume. Este deținător al unui Turner Prize în anul 2003 și a unui premiu BAFTA pentru un documentar produs de Channel 4 intitulat The Vanity of Small Differences, All in the Best Possible Taste.

,,Întrebarea de bază pe care vreau s‑o pun este: cum ajunge cineva artist contemporan? Aș putea răspunde: << Ei bine, spui că ești și începi să faci ceva.>> Dar cred că răspunsul este mai complex. Am să mă concentrez pe experiența mea în a deveni artist și a „mă regăsi“, în sensul psihologic al regăsirii de sine. Și, asemeni lui Dorothy din Vrăjitorul din Oz, m‑am trezit în acest loc ciudat și adesea minunat, numit <<lumea artei>>.” Grayson Perry

O analiză revelatoare și pe alocuri amuzantă a suprarealistei piețe de artă contemporană. Kirkus Reviews

Dacă vrei să citești o singură carte despre arta contemporană în toată viața ta, cea mai bună alegere este Rechinul de 12 milioane de dolari — profund edificatoare și captivantă, ca un thriller. The Times

Don Thompson a scris de departe cea mai bună carte publicată până acum despre piața de artă contemporană. www.portofolio.com

Cartea economistului Don Thompson ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru toți colecționarii care vor să-și croiască drum prin lumea licitațiilor de artă contemporană. www.economist.com

Revelatoare și amuzantă la fiecare pagină. The New York Sun

Rechinul de 12 milioane de dolari este prima carte ce își propune să descrie strategiile de marketing prin care piața de artă generează astfel de prețuri astronomice.
Bazându-se pe interviuri cu directori ai caselor de licitație și ai galeriilor de artă, cu artiști și colecționari, cartea lui Thompson descrie uimitoarea lume a artei contemporane, dezvăluind lucruri pe care nu le cunosc nici cumpărătorii de artă experimentați.

De ce ar da un bancher newyorkez 12 milioane de dolari pe un rechin conservat în formol? Prin ce proces misterios ajunge celebra lucrare Nr. 5 din 1948 a lui Jackson Pollock să fie vândută cu 140 de milioane de dolari? De ce, spre exemplu, în 2006 s-au stabilit recorduri de vânzări pentru 131 de artiști contemporani, recorduri care au fost cu mult depășite în chiar anul următor?
Antrenantă și foarte bine documentată, cartea lui Thompson abordează într-un mod inedit economia și psihologia artei contemporane.
Autorul analizează evoluția financiară și autoglorificarea artei contemporane, încercând să stabilească ce anume face ca o lucrare să fie valoroasă, în timp ce altele sunt complet ignorate.


Don Thompson predă marketing și economie în cadrul programului MBA de la Schulich School of Business din cadrul Universității York din Toronto. A predat la London School of Economics și la Harvard Business School. Locuiește la Londra și Toronto.

„Devenit recent unul dintre centrele de interes ale discursului din științele umaniste, corpul nu și-a dezvaluit înca toate secretele. Studii recente au subliniat, cu îndreptățire, că există o istorie a corpului, istorie ce conjugă aparența și profunzimea, dorința și puterea, căderea și apoteoza, viața și moartea. Acesta este contextul în care Despre trup își propune să intervină, cu instrumentele istoricului imaginilor, investigând istoria corpului ca istorie a unei construcții și analizând cu precădere avatarurile «întrupării» sale vizuale.

Cartea oferă o selecție de probleme, interogații și aspecte privind eterogeneitatea constitutivă a obiectului «corp», de unde rezultă și titlul, intenționat deschis. Va fi vorba, așadar, de incursiuni în imaginarul corpurilor și în fenomenologia întrupării. Astfel, rolul jucat în constituirea acestei iconosfere de credințe, efecte ale conștiinței, gusturi estetice, dorințe, pasiuni și temeri va fi evidențiat în mod constant. Parcursul oferit aici nu va fi strict cronologic, procedând mai degrabă «prin figuri». Ceea ce ne interesează în final nu este «evoluția» imaginii corpului, ci nesfârșita și fluctuanta sa reelaborare.“ — VICTOR IERONIM STOICHIȚĂ

 

Pe copertă: Andrea Mantegna, Parnassus, 1497 (detaliu)

De la splendidele picturi rupestre la operele cubiste din secolul XX, de la maretele temple ale Greciei antice la minutios executatele stampe japoneze, aceasta istorie ilustrata a artelor plastice propune o incursiune incitanta, bine documentata si riguros comentata, structurata cronologic, prin cele opt epoci fundamentale ale istoriei artei, oferind o perspectiva limpede asupra momentelor ei definitorii. Pasionatii de arta vor descoperi in paginile acestei carti povestea capodoperelor si a creatorilor lor, de la primele manifestari artistice la infloritoarele civilizatii antice, de la Evul Mediu bizantin si Renastere la suprarealismul lui Dalí si la minimalismul anilor 1960. Ilustratiile alese cu grija sustin si imbogatesc textul, asigurand emotia vizuala in prezentarea fiecarei epoci si personalitati. Impreuna, textul concis, dar plin de continut si ilustratia ofera cititorului o aventura fascinanta in istoria artei de pe toate continentele, punandu-i la dispozitie un material de referinta cu adevarat esential.

 

„De unde vin? Cine sunt? Incotro ma indrept?
Pentru a raspunde la aceste intrebari, trebuie sa privim din alta perspectiva nenumaratele forme, experiente, vestigii si mistere transmise de istoria profesiei noastre. E singurul mod de a ne dota cu o busola personala pentru a strabate cele cinci continente ale meseriei noastre: cand, unde, cum, pentru cine si de ce se face teatru.“ Eugenio Barba

Tehnicile corporal-mentale ale actorului reprezinta fundamentul relatiei sale cu spectatorul. Principiile lor sunt enumerate de Barba in cartea O canoe de hartie. Tratat de antropologie teatrala (1993) si in Arta secreta a actorului. Dictionar de antropologie teatrala (1983). Relatia actor-spectator presupune insa si un alt punct de sprijin, de eficacitate egala, alcatuit din tehnicile auxiliare, care in diversitatea si materialitatea lor privesc: 

•     diferitele imprejurari si momente care genereaza spectacolele teatrale: ocazii festive, religioase sau civice, aniversari ale puterii, serbari populare precum carnavalul, date recurente din calendar precum Anul Nou sau serbarile de primavara sau de vara;

•     aspectele economice si de organizare: cheltuieli, contracte, salarii, impresari, bilete, abonamente, turnee;

•     informatiile de oferit publicului: anunturi, parade, programe, publicitate);

•     spatiile de spectacol si spatiile spectatorilor: locurile teatrale in toate acceptiunile;

•     luminile, acustica, scenografia, machiajul, costumele, recuzita;

•     relatia care se stabileste intre actor si spectator;

•     modul de a calatori al actorilor si chiar al spectatorilor.

Toate aceste elemente sunt gestionate potrivit unor priceperi stratificate in timp. E vorba despre cultura materiala a actorului organizata in jurul dublei spirale a tehnicilor corporal-mentale si a tehnicilor auxiliare.

Domeniul de cercetare a culturii materiale cuprinde relatia pragmatica a actorilor si modul in care functioneaza ea tehnic, comportamentele, normele si conventiile lor, in interactiune cu cele ale publicului si ale societatii din care actorii si spectatorii fac parte deopotriva.

Tehnicile auxiliare nu se repeta doar in diferite epoci istorice, ci si in diferite modalitati si in fiecare traditie teatrala. Interactionand dialectic in stratificarea practicilor, ele raspund unor cerinte de fond asemanatoare in toate traditiile cand e vorba de a face/a prezenta un spectacol.

Perspectiva comparata asupra tehnicilor auxiliare arata cu prisosinta ca, in diversitatea proceselor, formelor si stilurilor, cultura materiala a actorului isi are radacinile in modul actorilor de a raspunde acelorasi exigente practice.

Intreaga cercetare din prezentul volum se bazeaza pe un itinerar printre texte si imagini (acestea din urma in numar de circa 1 400), alese dupa criteriul exemplaritatii. Fiecare cititor poate gasi alte analogii in propria traditie teatrala. Trebuie reamintit ca nu toate traditiile teatrale si-au transmis patrimoniul cultural prin marturii scrise si imagini.

  Renasterea in pictura italiana. Femeia in pictura. Maretia lui Rubens, Creatia pictorului Nicolae Grigorescu au dat nume unor colectii anterioare, netezind drumul catre acest din urma proiect: Impresionismul, fascinatie si culoare. Instrumentata cu discernamant, pe criterii stilistice, istorice si regionale, repertorierea filatelica a imprsionistilor ofera cititorului date pretioase cu privire la sursele de inspiratie, precursori, reprezentanti ilustri, tendinte, contaminari si influente.

„Diferența există, alteritatea se construiește. Iată primul postulat pe care se întemeiază această carte. Celălalt nu există în absența Aceluiași și termenii sunt, evident, reversibili.
Scopul acestor pagini este de a aborda Întâlnirea așa cum are ea loc sub semnul vizibilului. Ele se plasează în prelungirea unei cercetări asupra imaginarului, ale cărei mize se cuvine să le definim. Evrei, țigani, negri, musulmani. Iată cele patru figuri ale alterității care vor face obiectul reflecției mele. E vorba, mai degrabă decât de o alegere liberă, de o necesitate impusă de formarea în zorii Timpurilor Moderne a ceea ce aș dori să desemnez ca «iconosfera diferenței», iconosferă a cărei construcție are loc în strânsă relație cu prospecțiunile unei Europe în căutarea propriei sale identități. Toți acești Ceilalți («interiori» sau «exteriori»), misterioși, amenințători, interziși, fascinanți, suscită reacții multiple, uneori negative, aproape întotdeauna amestecate: curiozitate, teamă, dorință, respingere… Dat fiind caracterul insolit al Celuilalt, locul său în iconosfera pe cale să se cristalizeze în conformitate cu reguli precise nu poate fi decât problematic. Nu mai puțin, în pofida dificultăților și reticențelor, «Diferitul» și «Neasemănătorul» sfârșesc prin a accede la vizibilitate.
În ce fel? Întrebarea e desigur de ordin antropologic, dar istoricul imaginilor îi poate furniza câteva răspunsuri. (VICTOR IERONIM STOICHIȚĂ)

Pe copertă: Hieronymus Bosch, Închinarea magilor (detaliu) și Albrecht Dürer, Trei otomani (detaliu)

A asculta bine muzica nu poate sa se faca decat in ascultarea propriei sale taceri. A fi in masura de a asculta tacerea este experienta suprema pe care ne-o ofera cu generozitate muzica. Ea ne face sa accedem astfel la acel loc sublim, unde domnesc bucuria, frumusetea si iubirea. Pentru ca este o disciplina superioara, cu aspiratii elevate, asta nu inseamna ca trebuie sa facem din ea valoarea suprema. Sunt convinsa de toate aceste lucruri, si pentru a le face cunoscute, m-am angajat sa scriu aceste pagini, cu entuziasm si umilitate. Chiar daca muzica nu este un scop in sine, ea este, cred eu, o cale privilegiata, o scara de lumina care ne permite sa accedem la adevaratele valori ale vietii, acelea care il fac pe om demn de Dumnezeu.

Un elogiu pasionat adus muzicii, un cantec al emotiei. Chiar mai mult decat atat, un mijloc de cunoastere: micile si marile secrete ale sunetului, o culegere de adagii ale marilor compozitori reuniti intr-un „portret de familie", sfaturi de initiere in muzica... in sfarsit, o filosofie a vietii! 
De-a lungul unui drum care ne conduce de la originile muzicii pana la marturisirile cele mai autentice ale interpretului, muzica clasica isi regaseste tineretea, iar toti marii muzicieni ne descopera o umanitate deseori tulburatoare.
Pentru autor, muzica merge dincolo de cuvinte: ea este calea unei desavansiri accesibile tuturor, semn al unei dimensiuni superioare a existentei. 
Construita precum o sonata in patru parti, aceasta calatorie „in inima fascinatiei" nu seamana cu nimic altceva: instructiva si accesibila, emotionanta si profunda, ea reda frumusetea misterioasa a muzicii prin intermediul geniului pianului. 
Aici, cartea vorbeste ca un oratoriu, lasand cuvantul poetilor, muzicienilor si ganditorilor din toate timpurile, intr-un entuziasm comunicativ. 
Inca de la primii pasi in muzica, Elizabeth Sombart a fost apreciata de catre Arthur Rubinstein: „Un mare talent, o mare sensibilitate". Concertista si profesoara in egala masura, ea a inregistrat 51 de piese clasice, de la Bach la Bartok (BMG), baza a unei serii de emisiuni pe France 3 — „Confidente pentru pian" care ne reveleaza o artista fascinanta, o vocatie absoluta. 

Prin aceasta carte si printr-o serie de recitaluri si conferinte, Elizabeth Sombart este prezenta si in Romania, tara de care este legata prin originea bunicii sale si prin Maestrul Sergiu Celibidache, alaturi de care a studiat timp de zece ani. 

CHARLES SAATCHI RĂSPUNDE LA ÎNTREBĂRILE VOASTRE DESPRE: ARTĂ, PUBLICITATE, BANI, DUMNEZEU, FAMILIA REGALĂ, MUNCĂ, PEDEAPSA CU MOARTEA, RELIGIE, COPII, SEXUALITATE, RELAŢII, CĂSNICIE, EDUCAŢIE, DESIGN INTERIOR, ZIARE, TELEVIZIUNE, TEATRU, ÎMBRĂCĂMINTE, DROGURI, UMILINŢĂ, PRIETENIE, HOMOSEXUALITATE, PSIHIATRIE, RASISM, DIVORŢ, JOCURI MURDARE, HOLLYWOOD, PACE INTERIOARĂ, MAŞINI, POLITICĂ, PETRECERI, PORNOGRAFIE, MUZICĂ, VISE, FOTBAL ŞI ALTE SECRETE

În 1970, Charles Saatchi a fondat agenţia de publicitate Saatchi & Saatchi, care avea să devină cea mai mare agenţie de publicitate din lume. În acelaşi timp, Saatchi a început să colecţioneze artă şi mai târziu şi-a deschis prima galerie, o fostă fabrică de vopseluri, cu o suprafaţă de aproape 3 000 de metri pătraţi în Boundary Road, Londra.
Expoziţiile sale s-au concentrat mereu asupra artiştilor contemporani. Expoziţia Sensation a Tinerilor Artişti Britanici din 1997 de la Royal Academy din Londra şi de la Brooklyn Museum of Art din New York a declanşat nenumărate controverse privind noile direcţii din arta britanică.
Noua Galerie Saatchi, care are 6 500 de metri pătraţi şi se află în clădirea Duke of York’s HQ din King’s Road, reprezintă unul dintre cele mai generoase spaţii de expunere pentru arta contemporană din lume. 
Accesul în galerie este gratuit; galeria găzduieşte cinci dintre cele şase cele mai vizitate expoziţii din Londra, potrivit ultimelor sondaje anuale din Art Newspaper privind numărul de vizitatori ai muzeelor.

Charles Saatchi este una dintre forţele motoare ale epocii moderne. Fondator al agenţiei internaţionale de publicitate Saatchi & Saatchi şi cel mai influent colecţionar de artă al timpului nostru, a schimbat din temelii scena artei contemporane, rămânând, în mod paradoxal, o figură retrasă, evazivă chiar.
Deşi e celebru prin faptul că refuză să dea interviuri, puteţi citi acum răspunsurile sale aproape brutal de sincere la tirul de întrebări pe care i le adresează jurnalişti de renume, critici de artă, precum şi membri din public.