Critică de artă

Anii ’90 marchează, pentru Bill Viola, o linie de demarcaţie profundă în parcursul său artistic: odată cu turning point-ul tehnologiilor digitale, modul său de producţie şi temele vizuale se transformă, indicând o apropiere de un tip de cunoaştere picturală care – graţie passe-partout-ului oferit de istoria artei – îi permite accesul în lumea artelor vizuale, sublimând medierea tehnologică.

Valentina Valentini (din Introducere)
Această monografie este alcătuită din şase capitole: o scurtă trecere în revistă a studiilor existente; un capitol central în care sunt analizate temele şi figurile esenţiale ale producţiei conceptuale şi artistice ale autorului – funcţia artei, rolul spectatorului, centralitatea figurii umane şi instalaţiile ambientale. Cel de-al treilea capitol examinează tranziţia de la video-ul en plein air la cel de tip scenă (set) şi reprezentarea unei iconografii provenite din istoria artei. Al patrulea capitol este dedicat lucrărilor din ciclul The Passions; ultimele două capitole abordează teme transversale, precum relaţia dintre sunet şi imagine şi figurile timpului.
Bill Viola s-a născut la New York în 1951. În 1969 s-a înscris la Facultatea de Arte a Universitătii Syracuse (New York), unde a studiat pictura si muzica electronică; concomitent, a cântat ca baterist în grupul Rain Forest condus de David Tudor. Între 1974 şi 1976 a lucrat ca operator video şi director tehnic la Art/Tapes/22, la Florenţa, primul atelier de producţie dedicat videoartei. În 1976 a fost artist rezident la WNET/Thirteen Television Laboratory din New York (1976-1987), unde a avut posibilitatea de a lucra cu cele mai avansate resurse tehnologice ale epocii. Pavilionul american i-a fost dedicat la Bienala de la Veneţia din 1996. În anul 2008, la Palazzo delie Esposizioni din Roma, Kira Perov a curatoriat o amplă retrospectivă a lucrărilor lui Bill Viola. Artistul s-a stins din viaţă la Long Beach, în anul 2024.

For Bill Viola, the 1990s mark a profound line of demarcation within his artistic trajectory: with the turning point of digital technologies, both his mode of production and his visual themes undergo transformation, indicating a movement toward a painterly knowledge which–thanks to the passe-partout of art history–enables his entry into the world of the visual arts, sublimating technological mediation.

Valentina Valentini (from the Introduction)
This monograph is composed of six chapters: a brief overview of the existing studies; a central chapter in which key themes and figures of the artist’s conceptual and artistic production are examined-the function of art, the role of the spectator, the centrality of the human figure, and environmental installations. The third chapter analyses the transition from en plein air video to the set, as well as the representation of iconography derived from the history of art. The fourth chapter is dedicated to the works of the cycle The Passions; the final two chapters address transversal themes such as the relationship between sound and image and the figures of time.
Bill Viola was born in New York in 1951. In 1969 he enrolled in the Faculty of Fine Arts at Syracuse University (New York), where he studied painting and electronic music; at the same time, he played as a drummer in the group Rain Forest led by David Tudor. From 1974 to 1976, he worked as a video operator and technical director at Art/Tapes/22 in Florence, the first production studio for video art. In 1976, he became artist-in-residence at the WNET/Thirteen Television Laboratory in New York (1976-81), where he had the opportunity to work with the mast advanced technological resources of the time. At the 1996 Venice Biennale, the American Pavilion was dedicated to him. In 2008, at the Palazzo delle Esposizioni in Rome, Kira Perov curated a major retrospective of Bill Viola’s works. He passed away in Long Beach in 2024.

Întreaga operă sculpturală a lui Alexandru Plămădeală este una de pionierat pentru Basarabia, dar trebuie să ştim că el nu este singurul sculptor care a activat în această perioadă, pornind tot de la şcoala din Chişinău şi aprecierea operei lui trebuie făcută în comparaţie cu trei planuri temporale: primul – ceea ce a fost creat în spaţiul autohton; doi – ceea ce a fost creat în aceeaşi perioadă în spaţiul românesc şi trei – ceea ce este creat, în acelaşi timp, în spaţiul european.

Rudolf Arnheim este cunoscut în întreaga lume pentru studiile sale provocatoare, cu implicații ample, despre formele și funcțiile artei, iar Gândirea vizuală nu face excepție. Teza acestui volum este că toată gândirea (nu doar cea referitoare la artă sau la alte experiențe vizuale) este de natură perceptivă și că vechea dihotomie dintre a vedea și a gândi, dintre percepție și judecată, este falsă și înșelătoare. Departe de a fi o funcție inferioară, răspunsul nostru perceptiv la lume este principalul mijloc prin care structurăm evenimentele și din care ne derivăm ideile și, prin urmare, limbajul. Arnheim își construiește argumentația apelând la filosofi antici și moderni, experimente psihologice, lucrări despre percepția și produsele artistice ale copiilor, texte științifice pe teme de fizică și astronomie, păstrând însă discuția la un nivel relevant pentru situațiile concrete. Un instrument indispensabil celor care studiază și îndrăgesc artele, cartea este de interes direct și pentru pedagogi datorită consecințelor ei practice privitoare la funcția artei în toate domeniile de învățare.

„Istoria artei nu este o cronologie de stiluri, ci o poveste a privirii.” James Elkins

O nouă abordare a conceptului de artă care ne deschide mintea spre un univers al rafinamentului guvernat de dialogul permanent dintre autor și noi, cititorii, într-o altă concepție despre creația artistică, fără prejudecăți, în deplină libertate și fără canoane prestabilite. 

Ce trebuie să ne placă și ce nu, ce tablouri au schimbat lumea și cine sunt geniile care le-au creat? Ce se întâmplă dacă nu ne place Picasso? Dar Velázquez? Și teribila banană lipită pe zid? 

Vom învăța să iubim arta fără conexiuni emoționale rigide și fără reve­rențe dictate, descoperind o galerie ce i-a ales pe  Maurizio Cattelan, Teresa Margolles sau Fiona Banner, dar și pe Monet, Renoir, Morisot, Degas, Sisley și Pissarro, alături de Guo Xi, Frida Kahlo sau Artemisia Gentileschi.

De la Vasari la Wikipedia • Prea multe capodopere • Fashion victims: păcatul cronologic • O plăcere vinovată: reprezentarea corpului omenesc • Zei, zeițe și restul familiei: note despre imaginea divinității • Halucinanta lume a formelor

Miguel Ángel Cajigal Vera (El Barroquista) este istoric de artă și membru al Consiliului Internațional pentru Monumente și Situri, precum și al Consiliului Internațional al Muzeelor. Con­duce un program de master de educație pentru muzee și spații culturale la Universitatea Miguel de Cervantes, colaborează la universități din Spania și SUA, îl găsim pe Twitter, Instagram și YouTube, îl auzim la posturi de radio spaniole și îl vedem la Televisión Española (TVE), la emisiunea El condensador de fluzo.

Cartea cuprinde teoria formei plastice dezvoltate de Paul Klee pe baza unor reflecții în marginea formelor naturale.

„Devenit recent unul dintre centrele de interes ale discursului din științele umaniste, corpul nu și-a dezvaluit înca toate secretele. Studii recente au subliniat, cu îndreptățire, că există o istorie a corpului, istorie ce conjugă aparența și profunzimea, dorința și puterea, căderea și apoteoza, viața și moartea. Acesta este contextul în care Despre trup își propune să intervină, cu instrumentele istoricului imaginilor, investigând istoria corpului ca istorie a unei construcții și analizând cu precădere avatarurile «întrupării» sale vizuale.

Cartea oferă o selecție de probleme, interogații și aspecte privind eterogeneitatea constitutivă a obiectului «corp», de unde rezultă și titlul, intenționat deschis. Va fi vorba, așadar, de incursiuni în imaginarul corpurilor și în fenomenologia întrupării. Astfel, rolul jucat în constituirea acestei iconosfere de credințe, efecte ale conștiinței, gusturi estetice, dorințe, pasiuni și temeri va fi evidențiat în mod constant. Parcursul oferit aici nu va fi strict cronologic, procedând mai degrabă «prin figuri». Ceea ce ne interesează în final nu este «evoluția» imaginii corpului, ci nesfârșita și fluctuanta sa reelaborare.“ — VICTOR IERONIM STOICHIȚĂ

Pe copertă: Andrea Mantegna, Parnassus, 1497 (detaliu)

Studiile de film feministe mi-au oferit două concepte-cheie: reprezentare (în loc de expresie) și subiectivitate și diferență sexuală, ca formațiuni psihosimbolice. Cu ajutorul acestor noțiuni, consider că putem interpreta picturile moderniste ale micului grup de artiști care au expus împreună între anii 1874 și 1886 (cunoscuți în istoria artei drept impresioniști; preferat fiind însă numele de independenți) pe trei paliere ale reprezentării și spațiului:

ce spații erau reprezentate;
cum erau spațiul și spațiile reprezentate în termeni picturali;
și, cel mai important, diferența dintre poziționările psihosociale din care au fost produse aceste reprezentări.

Prin urmare, nu susținem că bărbații și femeile pictează diferit sau că își „exprimă” diferența prin intermediul picturii. Picturile impresioniste trebuie înțelese sub forma unor configurații complexe a ceea ce era considerat drept spațiu sau spații-cheie ale modernității, pe care acești artiști ambițioși căutau să le deslușească în lumea în care trăiau, prin intermediul picturii. Trebuie să examinăm apoi, prin analize formale și picturale extrem de atente, cum anume spațiul locuit este reprezentat ca spațiu pictural adresat unui privitor atunci cînd este înfățișat pe o pânză bidimensională. Și, în cele din urmă, trebuie să ne întrebăm cum anume poziționările subiecților sexuali – cu caracteristici de gen și de clasă în spații experimentate diferit la nivel psihic și social, dar și ca experiențe corporale și imaginare – sunt înscrise în artă semiotic și afectiv prin resorturi picturale.

Griselda Pollock

„Impresionismul este considerat în mod unanim ca prima revoluție a artei moderne, în opozitțe cu arta academică. O revoluție care a constat mai întăi de toate în 'factura picturală', idee care, deși conține un sâmbure de adevăr, este mult prea simplistă. Această carte propune o altă lectură a apariției picturii moderne. Ea încearcă să demostreze că în impresionism are loc o schimbare mult mai radicală și mai profundă, care vizează 'tematizarea privirii moderne'. Dacă există cu adevărat ceva profund nou în pictura lui Manet, Monet si Degas este faptul că meditația asupra actului de a vedea devine, în opera lor, o temă centrală. Impresionismul 'gândește privirea' cu o voință de inovare care nu presupune în mod necesar ignorarea tradiției, cât, mai degrabă, dialogul cu tradiția. Această 'tematizare a privirii' este 'modernă', căci ea însumează înseși limitele vederii și ale picturii." (Victor Ieronim Stoichiță)

Nu este imposibil să juxtapui culori foarte opuse, fără să le faci țipătoare, mai mult încă, poți să le silești să fie în acord. Un Henri Matisse excelează în astfel de reușite. Cum? Printr-o dozare subtilă a tonurilor angajate. Aceasta este drama drapelelor citate mai sus.

Misterele cele mari – a spus un înţelept – nu stau în tărâmul nevăzutului; lăcaşul lor este, dimpotrivă, universul văzut. Să ne cufundăm deci în universul acesta pentru a regăsi, în ţesătura lui, substratul diafan care-l justifică. Ochiul va deveni astfel organul unei grandioase sinteze şi, nu peste multă vreme, vom fi îndreptăţiţi să proclamăm cu ceremonie: Toate ale lumii sunt una prin „volubilitatea“ privirii!

„Ceea ce m-a izbit din primele clipe ale comerţului meu intelectual, ca dascăl şi apoi ca prieten mai în vârstă, cu studentul Andrei Pleşu a fost, în afara marii sale capacităţi de a formula precis, clar şi nuanţat în acelaşi timp ceea ce avea de spus şi mai ales ceea ce socotea cu cale să împărtăşească din gândurile lui asupra faptelor culturale de care se ocupa, amploarea referinţelor de istoria artelor şi de istoria culturii în genere, spontaneitatea ideilor şi neaşteptatele asociaţii mentale cu care-şi extindea, asupra unor domenii mult mai vaste decât cel studiat, concluziile analizelor critice, atât de judicioase, ce întreprindea cu pasiune. Un simţ, al nu ştiu câtelea simţ, pe lângă cele aflate la toţi oamenii divers şi inegal dezvoltate, lui îi semnala, în faptele vizualităţii exprimate plastic, cu nedezminţită siguranţă, esenţialul.“ — ION FRUNZETTI

Cine a fost cu adevărat Alex. Leo Șerban? De ce sexul ocupă un loc periferic în filmele lui Quentin Tarantino? De ce Nae Caranfil găsește dificilă ieșirea din anii ’90? Ce a atras-o la cultura trash pe Pauline Kael? Ce racorduri face proza enigmatică și queer a lui Henry James între filmele lui François Truffaut, Jacques Rivette și Claude Chabrol? Care este locul ultimului western regizat de Clint Eastwood în toate acestea? Și de ce pe generic apare un citat din George Lucas?

Studiul-eseu ,,Brâncuși" urmărește nașterea și evoluția operei brâncușiene într-un dublu context: pe de o parte, în mediul de formare din România, din care sculptura a lipsit cu totul până în a doua jumătate a sec. XIX și, pe de altă parte, în mediul parizian, în cea mai spectaculoasă perioadă a modernismului European. Cartea analizează trecerea lui Brâncuși de la sculptura canonică, de tip european, în care figurativul are o pondere majoră, culminând cu momentul excepțional pe care îl reprezintă Rodin, la sculptura nonfigurativă, esențializată și spiritualizată, în care se regăsesc atitudinea și filosofia specifice Răsăritului.

Una dintre lucrările clasice ale domeniului, cartea lui Rudolf Arnheim a inaugurat aplicarea sistematică a principiilor gestaltiste la studiul operelor de artă, continuând și dezvoltând aplicațiile sporadice ale lui Köhler, Koffka sau Ehrenfels și lărgind considerabil sfera problemelor investigate din această perspectivă. Sunt discutate aspecte ce nu au mai beneficiat de o abordare estetică și psihologică integratoare, precum condițiile în care un întreg perceptiv poate fi recunoscut ca imagine a ceva, caracterul psihologic al fenomenelor de suprapunere, de racursiu, de deformare sau problemele ce țin de semnificația mișcării aparente, în cazul dansului și al cinematografului.

În acest volum devenit clasic, E.H. Gombrich încearcă să răspundă la o întrebare care l-a preocupat constant: de ce există ceea ce numim „stil”? De ce diferitele epoci și popoare au reprezentat realitatea în moduri atât de diverse? Pentru a găsi explicația, Gombrich readuce în discuție chestiuni ca imitarea naturii, rolurile tradiției, problema abstractizării sau perspectiva, parcurgând întreaga istorie a artei, de la vechii greci, Leonardo da Vinci și Rembrandt, până la impresioniști și cubiști. El propune o abordare originală, ce îmbină teoriile moderne ale interpretării și percepției vizuale cu filozofia și se concentrează mai puțin pe artiști și pe operele lor și mai mult pe experiența pe care o are publicul în fața acestor opere.

Abundența adnotărilor, liniile directoare ale gândirii sale, ne deschid – dincolo de orice interpretare – o nouă cale de acces spre opera picturală a artistului. Pe lângă discuţiile teoretice și analizele picturilor apare şi un element suplimentar, care contribuie la clarificare: textul este însoțit de desene menite să lămurească contextele şi conexiunile. De la formele simple până la cele mai complexe tablouri, există un element care se află mereu în centrul gândirii formei, aşa cum o desfăşoară Klee: mişcarea. Fundamentele optice ale teoriei sale despre formă oferă un îndrumar excepţional în lumea picturilor lui.

„Volumul conține referințe la o tematică și la o serie de personalități ale vieții artistice (autohtone și internaționale) mai puțin frecventate în ziua de azi. «Actualitatea» s-a schimbat. Nu numai în sensul că multe nume ale peisa­jului cultural local au intrat, printr-un trist, dar probabil inevitabil traseu al memoriei, în penumbră, dar și în sensul că domenii ca «istoria criticii de artă românești și universale», «analitica imaginii», filozofia vizualității și-au pierdut relieful. Să nu uităm că secolul XX a fost caracterizat de mulți hermeneuți prestigioși drept o trecere de la civilizația cărții la civilizația imaginii.

Rămâne de văzut spre ce evoluează secolul XXI...

Oricum, pentru viitorul cercetător care va alege să studieze istoria culturii românești moderne și contemporane, cartea de față va putea constitui, sper, o sursă utilă.“ — ANDREI PLEŞU

Cândva, Leonardo nu va mai fi pentru noi decât ceea ce fiecare pictor, fiecare artist, devine până la urmă: un nume despre care povestesc cărțile, dar pe care muzeele, memoria vizuală a lumii l-au pierdut. Vom spune Leonardo cum spunem Apelles sau Polignot, fără ca vreo imagine să se mai asocieze în mintea noastră acestor nume. Și vom spune, poate, la fel, «pictură» cu sentimentul că ne referim la un dat arheologic, la o realitate defunctă, cu același sentiment, probabil, cum vom spune și «Veneția», și jungla Amazoanelor, și pictura etruscă și atâtea altele: lucruri minunate, din care nu va mai fi rămas decât nimbul. S-ar putea totuși ca, până și în asemenea momente, Gioconda să-i supraviețuiască lui Leonardo ca o emblemă a Paradisului pierdut: Paradisul pierdut al picturii...“ — ANDREI PLEŞU

„Meritul Introducerii lui Cornel Ailincai stă, sunt pornit a crede, nu atât în expunerea clară, caldă, sistematică, mereu vie, mereu participatorie, din belșug exemplificată și documentată a teoriei că arta este un limbaj ca toate celelalte, făcut din semne cu încarcatură culturală (de neînțeles pentru acela care nu a învățat să o citească) și nici în judicioasa prezentare a tuturor sorginților, conceptelor și tendințelor artei noi, cât mai ales în a fi vestit cu fermitate că formele sunt, oricare dintre ele și statornic, iar cele artistice în chip fulgurant, formă și antiformă, formă și metaformă, sad de arhetip spiritual, transpunere calitativă și subiectivă a concretului și ambianței.” (N. Steinhardt)

„Universul lui Kandinsky este unul sensibil, conceput pentru bucuria văzului [...]. Abstractizarea este opera sensibilității, nu a inteligenței. E rezultatul elanului, nu al calculului. [...] Kandinsky nu caută o simplificare a formei, ci fuge de definiția care ucide." Marcel Brion

„Kandinsky nu a rămas niciodată prizonierul unei singure discipline, ci a vrut să extindă domeniul artei astfel încât să cuprindă toate categoriile cunoașterii, sintetizând pictura și muzica, știința și filozofia, pentru a găsi o rezultantă universală." Jacques Lassaigne

„Este creatorul picturii abstracte: a căutat să schimbe conceptele tradiționale ale reprezentării estetice și să inaugureze o nouă eră în acest domeniu, cea a modernității." Michel Henry

Știința nu trebuie să fie neapărat serioasă, rigidă, morocănoasă. De ce, în numele unei triste științe, istoricii artei vor ca nimeni să nu râdă, de pildă, în fața picturii? Ce Dumnezeu caută un ditamai melcul în prim-planul unei respectabile Bune Vestiri? De ce Bruegel i-a aplicat regelui negru Gaspar un tratament atât de aparte în Adorația Magilor? De ce părul Mariei Magdalena este atât de lung în picturi? Venus din Urbino este în tablou sau în altă parte? Cum se face că Foucault a produs un anacronism atât de evident în analiza consacrată Meninelor?

Structurat în șase scurte ficțiuni narative, tot atâtea anchete asupra evidențelor vizibilului, inclasabilul volum Nu vedeți nimic ne oferă viziunea pasională și pasionantă a unuia dintre cei mai străluciți specialiști în arta Renașterii și a Barocului.

Anchetând cu umor și subtilitate tablouri celebre ale lui Velázquez, Tițian, Bruegel sau Tintoretto, Daniel Arasse ne învață – într-o declarație de iubire făcută picturii – să privim ceea ce vedem.

Cu 24 de reproduceri color

„Cei care se opun comunismului trebuie lichidati. Nu e suficient sa-i bagam in puscarii, pentru ca din puscarii mai pot sa iasa. Trebuie impuscati.“ (Sartre)

Vincent n-ar fi fost același fără Theo van Gogh. Călătorind prin volutele unei vieți chinuite, pictorul l-a avut mereu alături pe credinciosul său frate. Relația lor a fost zbuciumată, dar profundă, definitorie pentru amândoi. Minuțios documentată, bazată pe corespondența dintre Vincent și Theo, cartea lui Deborah Heiligman spune dramatica poveste a acestor destine și a devotamentului nemărginit care le-a legat.

 

„O istorie emoționantă despre iubirea fraternă.” Kirkus Reviews

 

„Fără Theo, lumea nu l‑ar fi avut pe Vincent.” Așa își începe cartea Deborah Heiligman, care mărturisește că l-a iubit pe Vincent van Gogh încă din copilărie, când a și citit Bucuria vieții, romanul lui Irving Stone inspirat de destinul pictorului. Mulți ani mai târziu, aflată în vizită la Muzeul Van Gogh din Amsterdam, a descoperit că Vincent avusese un frate pe nume Theo, despre a cărui existență nu știuse până atunci. După ce a citit corespondența dintre Vincent și Theo, apoi pe cea dintre Theo și viitoarea lui soție, Johanna, autoarea și-a dat seama că are în față o poveste frumoasă și complexă, marcată de iubire și sacrificiu, care până în acel moment rămăsese nespusă: povestea relației profunde și agitate dintre doi frați, care în adolescență făcuseră un legământ de a rămâne apropiați și devotați unul altuia, indiferent de ceea ce le-ar fi rezervat viitorul. 

Nici moartea artei nici aceea a istoriei artei nu sunt fenomene brute şi valabile per se. O teză curajoasă, aceea că arta este inepuizabilă, care arată că tot jocul de cuvinte al postmodernității – non-artă, anti-artă, bad painting, bad art, shock art, artă anti-artă – reprezintă, de fapt, momente ale subiectivității, propune inversarea unui raport de forțe prin care nu arta defineşte statutul creatorului său, ci autorul ajunge să instituie, discursiv şi material, un obiect generat ca fiind artă. Oana Camelia ŞERBAN

În această artă inepuizabilă, noul este conceput nu în sensul unei „furii” moderne pentru originalitate aşa cum remarca Nietzsche despre epoca sa, ci rezultat al spiritului viu, liber, ale cărui energii creatoare sunt infinite, care creează astfel noi posibilităţi de apariţie. Eva IVAN-HAINTZ

Volumul de faţă se doreşte o demonstraţie că informaţia culturală încifrată în arta abstractă se poate citi ca text coerent prin folosirea de metode adecvate scopului. Sculptura brâncuşiană, timp de un secol considerată inanalizabilă şi inclasificabilă, conferă acestui exerciţiu hermeneutic valoare exemplară.

Volumul este destinat publicului larg, dar, deopotrivă criticilor de artă, istoricilor de artă, nu mai puţin filosofilor şi antropologilor, căci desăvârşirile brâncuşiene dezvoltă substanţial morfologia şi sintaxa limbajelor plastice, dar, mai important, reaşază abrupt şi vizionar modul nostru de a fi în contemporaneitate. Cu alte cuvinte, dimensiunea sapienţială a creaţiei brâncuşiene depăşeşte net în anvergură performanţele sculptorului, evaluări instrumentate de pe terenul filosofiei.

Matei Stîrcea-Crăciun

,,O lectură încântătoare.” Guardian

,,Dacă cineva intră într‑o galerie de artă pentru prima oară și se așteaptă să priceapă imediat ce e în jur, este ca și cum m‑aș duce eu la un concert de muzică clasică fără să am nici cea mai vagă idee ce e muzica clasică și aș spune: << A, totul e doar zgomot! >>. Putem fi confuzați sau chiar înfuriați de lucrările din fața noastră, dar cu ajutorul câtorva instrumente potrivite putem începe să le înțelegem și chiar să le apreciem. E puțin complicat să ajungi în punctul în care începi să înțelegi, pentru că, chiar dacă te poți conecta destul de repede din punct de vedere intelectual, durează ceva până când ajungi să rezonezi emoțional și spiritual.” Grayson Perry

Grayson Perry este unul dintre cei mai apreciați artiști din Marea Britanie cu expoziții solo-show în întreaga lume. Este deținător al unui Turner Prize în anul 2003 și a unui premiu BAFTA pentru un documentar produs de Channel 4 intitulat The Vanity of Small Differences, All in the Best Possible Taste.

,,Întrebarea de bază pe care vreau s‑o pun este: cum ajunge cineva artist contemporan? Aș putea răspunde: << Ei bine, spui că ești și începi să faci ceva.>> Dar cred că răspunsul este mai complex. Am să mă concentrez pe experiența mea în a deveni artist și a „mă regăsi“, în sensul psihologic al regăsirii de sine. Și, asemeni lui Dorothy din Vrăjitorul din Oz, m‑am trezit în acest loc ciudat și adesea minunat, numit <<lumea artei>>.” Grayson Perry

O analiză revelatoare și pe alocuri amuzantă a suprarealistei piețe de artă contemporană. Kirkus Reviews

Dacă vrei să citești o singură carte despre arta contemporană în toată viața ta, cea mai bună alegere este Rechinul de 12 milioane de dolari — profund edificatoare și captivantă, ca un thriller. The Times

Don Thompson a scris de departe cea mai bună carte publicată până acum despre piața de artă contemporană. www.portofolio.com

Cartea economistului Don Thompson ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru toți colecționarii care vor să-și croiască drum prin lumea licitațiilor de artă contemporană. www.economist.com

Revelatoare și amuzantă la fiecare pagină. The New York Sun

Rechinul de 12 milioane de dolari este prima carte ce își propune să descrie strategiile de marketing prin care piața de artă generează astfel de prețuri astronomice.
Bazându-se pe interviuri cu directori ai caselor de licitație și ai galeriilor de artă, cu artiști și colecționari, cartea lui Thompson descrie uimitoarea lume a artei contemporane, dezvăluind lucruri pe care nu le cunosc nici cumpărătorii de artă experimentați.

De ce ar da un bancher newyorkez 12 milioane de dolari pe un rechin conservat în formol? Prin ce proces misterios ajunge celebra lucrare Nr. 5 din 1948 a lui Jackson Pollock să fie vândută cu 140 de milioane de dolari? De ce, spre exemplu, în 2006 s-au stabilit recorduri de vânzări pentru 131 de artiști contemporani, recorduri care au fost cu mult depășite în chiar anul următor?
Antrenantă și foarte bine documentată, cartea lui Thompson abordează într-un mod inedit economia și psihologia artei contemporane.
Autorul analizează evoluția financiară și autoglorificarea artei contemporane, încercând să stabilească ce anume face ca o lucrare să fie valoroasă, în timp ce altele sunt complet ignorate.


Don Thompson predă marketing și economie în cadrul programului MBA de la Schulich School of Business din cadrul Universității York din Toronto. A predat la London School of Economics și la Harvard Business School. Locuiește la Londra și Toronto.

„Devenit recent unul dintre centrele de interes ale discursului din științele umaniste, corpul nu și-a dezvaluit înca toate secretele. Studii recente au subliniat, cu îndreptățire, că există o istorie a corpului, istorie ce conjugă aparența și profunzimea, dorința și puterea, căderea și apoteoza, viața și moartea. Acesta este contextul în care Despre trup își propune să intervină, cu instrumentele istoricului imaginilor, investigând istoria corpului ca istorie a unei construcții și analizând cu precădere avatarurile «întrupării» sale vizuale.

Cartea oferă o selecție de probleme, interogații și aspecte privind eterogeneitatea constitutivă a obiectului «corp», de unde rezultă și titlul, intenționat deschis. Va fi vorba, așadar, de incursiuni în imaginarul corpurilor și în fenomenologia întrupării. Astfel, rolul jucat în constituirea acestei iconosfere de credințe, efecte ale conștiinței, gusturi estetice, dorințe, pasiuni și temeri va fi evidențiat în mod constant. Parcursul oferit aici nu va fi strict cronologic, procedând mai degrabă «prin figuri». Ceea ce ne interesează în final nu este «evoluția» imaginii corpului, ci nesfârșita și fluctuanta sa reelaborare.“ — VICTOR IERONIM STOICHIȚĂ

 

Pe copertă: Andrea Mantegna, Parnassus, 1497 (detaliu)

De la splendidele picturi rupestre la operele cubiste din secolul XX, de la maretele temple ale Greciei antice la minutios executatele stampe japoneze, aceasta istorie ilustrata a artelor plastice propune o incursiune incitanta, bine documentata si riguros comentata, structurata cronologic, prin cele opt epoci fundamentale ale istoriei artei, oferind o perspectiva limpede asupra momentelor ei definitorii. Pasionatii de arta vor descoperi in paginile acestei carti povestea capodoperelor si a creatorilor lor, de la primele manifestari artistice la infloritoarele civilizatii antice, de la Evul Mediu bizantin si Renastere la suprarealismul lui Dalí si la minimalismul anilor 1960. Ilustratiile alese cu grija sustin si imbogatesc textul, asigurand emotia vizuala in prezentarea fiecarei epoci si personalitati. Impreuna, textul concis, dar plin de continut si ilustratia ofera cititorului o aventura fascinanta in istoria artei de pe toate continentele, punandu-i la dispozitie un material de referinta cu adevarat esential.