Eseistică

Rolando Vázquez predă sociologie la Colegiul Roosevelt al Universității Utrecht, Olanda. Autor, împreună cu Gloria Wekker et al., al raportului „Let᾽s Do Diversity” al Comisiei pentru diversitate a Universității Amsterdam (2016). Coordonator din 2010, împreună cu Walter Mignolo, al Școlii de vară decoloniale din Middelburg, și al programului Going Glocal Mexico, ce stabilește conexiuni interculturale între studenți europeni și comunități din Mexic. Curator al atelierului „Staging the End of the Contemporary” la festivalul de muzică contemporană MaerzMusik, Berliner Festspiele. Printre publicațiile sale: Pedagogía y (de)colonialidad (2017); Precedence, Earth and the Anthropocene: Decolonizing Design (2017); Aesthesis Decolonial y los Tiempos Relacionales (2016); Olvido y relacionalidad (2014).

Achille Mbembe (născut în 1957 în Camerun) este profesor de istorie și de științe politice la Universitatea Witwatersrand și director de cercetări la Wits Institute for Social and Economic Research (WISER) din Johannesburg (Africa de Sud). A fost profesor invitat să susțină cursuri și conferințe în Statele Unite și în Europa. Prima sa lucrare majoră, De la postcolonie: Essais sur l᾽imagination politique dans l᾽Afrique contemporaine (Karthala 2000), îl afirmă pe Mbembe ca pe unul dintre gînditorii cei mai importanți ai istoriei și filosofiei actuale. Se consacră definitiv drept una dintre cele mai puternice voci ale Africii contemporane odată cu publicarea în 2010 a lucrării Sortir de la grande nuit. Essais sur l᾽Afrique décolonisée (La Découverte, tradusă în 2016 la Idea). În aprilie 2016 a publicat la același editor parizian Politiques de l᾽inimitié. Critic al violenței exercitate de puterile coloniale și necoloniale, dar și al abordărilor care tratează Africa drept victimă eternă, Mbembe își deschide în acest eseu despre brutalism analiza către transformările brutale induse de neoliberalismul tehnologic la scară planetară.

Este posibil ca arta să (mai) schimbe societatea? Şi dacă da, ce etică şi metodologii trebuie însuşite? Acestea sînt cîteva probleme şi întrebări pe care ni le-am pus de-a lungul celor 4 ani de cînd Colectiv A coordonează inițiativa „La Terenuri – Spațiu Comun în Mănăștur”. La unele am reuşit să răspundem experimentîndu-le pe teren, la altele răspund alți actori urbani, care au trecut deja prin ce urmează noi să trecem. Considerăm această publicație ca o comparație şi un dialog între metodologia aplicată în cartierul Mănăștur şi alte cazuri similare din România şi Europa. Am realizat o colecție de texte critice despre practici şi procese alternative care s-au dovedit eficiente în periferie, adică în afara centrului festivalizat sau dincolo de arta din cutia albă sau neagră. Ne interesează cum arta poate activa comunități și spații urbane, cum poate contribui la modelarea reală a spațiului fizic şi social al oraşului.

Is it (still) possible for art to change society? And if yes, what ethics and methodologies are required for this? These are some of the problems and questions that we had to deal with in the four years since Colectiv A coordinates the “La Terenuri [At the Playgrounds] – Common Space in Mănăştur” initiative. To some we managed to answer by testing them on the ground, to others there are answers from other urban actors, who already went through what will be coming for us as well. We consider this publication as a comparison and a dialogue between methodologies applied in the Mănăştur neighborhood and other similar cases in Romania and Europe. We created a collection of critical texts on these alternative practices and processes, which proved themselves to be effective at the periphery, that is, outside of the city center full of festivals and beyond the arts placed either in a white or in a black box. We are interested in how art could activate communities and urban spaces, how it could contribute to the real modeling of the physical and the social space of the city.

Iulia Popovici este ziaristă, critic și curator de arte performative. Redactor la săptămînalul Observator cultural, a lucrat anterior, timp de şase ani, la cotidianul Ziua și a publicat/publică în IDEA artă + societate, Long April, Criticatac.ro, Arta, Dilema Veche, România curată, Studia Dramatica (România), UBU, Bruit du Monde (Franța), Szinház (Ungaria); Dialog, Teatr (Polonia), Bilten (Croația), HowlRound.com, Critical Stages etc. Din 2011, este co-curator al Platformei Independente de Artele Spectacolului din cadrul Festivalului Temps d’Images, Cluj, iar în ultimii ani a fost curatorul mai multor evenimente de teatru și dans din România și Polonia. A fost expert evaluator în multiple sesiuni de finanțare culturală organizate de AFCN, Ministerul Culturii și Centrul Național al Dansului Bucureşti. Este membră în Consiliul director al ActiveWatch – Agenția de Monitorizare a Presei. A publicat cartea Un teatru la marginea drumului (Cartea Românească, 2008), a contribuit la mai multe volume colective și a editat/coordonat antologiile bilingve New Performing Arts Practices in Eastern Europe/Noi practici în artele spectacolului din Europa de Est (Editura Cartier, 2014) și The End of Directing, the Beginning of Theatre-Making and Devising in European Theatre/Sfîrșitul regiei, începutul creației colective în teatrul european (Editura Tact, 2015), ambele comisionate de Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

Elefantul din cameră. Ghid despre teatrul independent din România este concentrată aproape exclusiv asupra a ceea ce eu privesc drept contribuția fundamentală, pînă acum, a teatrului independent asupra scenei din România, în termeni de estetică, proces de lucru și relație spectatorială: practicile și tehnicile do­cu­mentare, sub formele lor sociale, politice, educaționale, comunitare. Și nici această arie nu o epuizează (nici nu încearcă, nici nu poate), sfîrșind astfel prin a fi nedreaptă cu mai toată lumea de pe scena independentă. Dar nu e decît prima mea carte despre independenți… Iulia Popovici

house pARTy a fost o manifestare artistică alternativă inițiată și organizată în 1987 și 1988 de către Decebal și Nadina Scriba la reședința lor din Strada Petru Cercel nr. 5, București. La ediția 1987 au participat: Călin Dan, Dan Mihălțianu, Wanda Mihuleac, Andrei Oișteanu, Decebal Scriba, Nadina Scriba și Dan Stanciu, cărora li s-au alăturat, la ediția 1988, Teodor Graur și Iosif Király. Înregistrarea video a ambelor ediții a fost realizată de Ovidiu Bojor și Dan Mihălțianu.

house pARTy was an alternative artistic manifestation initiated and organized in 1987 and 1988 by Decebal and Nadina Scriba at their house on no. 5 Petru Cercel Street, Bucharest. The participants to the 1987 edition were: Călin Dan, Dan Mihălțianu, Wanda Mihuleac, Andrei Oişteanu, Decebal Scriba, Nadina Scriba and Dan Stanciu, to whom joined, at the 1988 edition, Teodor Graur and Iosif Király. The video recording of both editions was realized by Ovidiu Bojor and Dan Mihălțianu.

Ovidiu Țichindeleanu e filosof, traducător şi teoretician al culturii. Studii de filosofie la Cluj, Strasbourg şi Binghamton. Doctor în Filosofie (Binghamton University, State University of New York) cu o teză despre mediile moderne şi arheologia cunoaşterii la 1900. Cofondator al revistei independente Philosophy&Stuff (1997–2001), cofondator al platformei Indymedia România (din 2004), al revistelor CriticAtac.ro (2010) şi LeftEast (2012). Redactor al revistei IDEA artă + societate şi coordonator de colecții al editurii IDEA Design & Print. Autor al The Graphic Sign. An Archeology of Sound, Technology and Knowledge at 1900 (2009). Editor, cu V. Ernu, C. Rogozanu, C. Şiulea, al volumului Iluzia anticomunismului (Chişinău, Cartier, 2008). Editor, cu Konrad Petrovszky, al volumului Revoluția Română televizată. Contribuții la istoria culturală a mediilor (Cluj, IDEA, 2009). Membru în Consiliul director al organizației nonguvernamentale internaționale El Taller International. Traducător în limba română a unor cărți de Silvia Federici, Sylvia Marcos, Walter Mignolo, Arturo Escobar, Lewis Gordon, Immanuel Wallerstein, Ivan Illich, Giles Deleuze, şi Peter Sloterdijk.

A crea o nouă cultură nu înseamnă doar a face descoperiri „originale” în mod individual, ci de asemenea, şi mai ales, a răspîndi într-o manieră critică adevăruri deja descoperite, a le „socializa” şi, prin urmare, a le face să devină baza unor acţiuni în cadrul vieţii, elementul de coordonare şi de ordine intelectuală şi morală. Ca o mulţime de oameni să fie adusă la a gîndi în mod coerent şi unitar realul prezent – acesta e un fapt „filosofic” mult mai important şi mai original decît hazardul prin care un „geniu” filosofic dă peste un nou adevăr ce ramîne patrimoniul unor grupuleţe de intelectuali. A. Gramsci

Trăim într-o epocă dominată de ideea autonomiei individuale, o autonomie care trebuie exercitată pe o piață planetară constituită dintr-un miriad de piețe locale, naționale şi globale, în care toate dimensiunile vieții individuale şi sociale sînt supuse potențial schimbului, la valori exprimate în prețuri. ... Această ideologie domină întreaga lume, chiar dacă efectele penetrării sale variază puternic de la regiune la regiune. Ea e diseminată de prozeliți care cred că au misiunea de a anunța noul mod de a fi om. Această formă ideologică aparține puterii postsociale, postetatiste, extrem de concentrată, prin care elita globală a celor 1% conduce 99% din populația însărăcită a lumii.
Există două politici normative care contracarează în prezent ideologia autonomiei individualiste, posesive. Amîndouă operează la nivel global, deşi sînt prezente în grade diferite în regiunile lumii. Cele două politici normative la care mă refer sînt drepturile omului şi teologiile politice.
Voi începe prin a identifica problemele majore provocate de ascensiunea teologiilor politice la începutul secolului XXI asupra drepturilor omului. Apoi aleg, dintr-un peisaj cuprinzător al analizelor teologice, acele tipuri de reflecții şi practici care ar putea contribui la extinderea şi adîncirea canonului de politici ale drepturilor omului. În acest scop, introduc cîteva distincții cu consecințe semnificative: pe de o parte, între tipurile diferite de teologii politice (pluraliste contra fundamentaliste, tradiționaliste contra progresiste); pe de altă parte, între două discursuri şi practici contrastante ale drepturilor omului (hegemonice şi contra­hegemonice). Închei cartea cu teza că teologiile progresiste pot constitui o sursă de energie radicală pentru luptele contrahegemonice pentru drepturile omului.


Boaventura de Sousa Santos e profesor emerit de sociologie la Universitatea Coimbra, Portugalia, şi profesor distins de drept la Universitatea Wisconsin-Madison, SUA, doctor în ştiințe juridice al Universității Yale şi doctor honoris cauza al Universității McGill. Este directorul Centrului de Studii Sociale al Universității şi coordonator al proiectului ALICE: Leading Europe to a New Way of Sharing the World Experiences, al European Research Council şi unul dintre participanții fondatori ai Forumului Social Mondial. Printre numeroasele sale publicații despre globalizare, sociologia dreptului şi a statului, epistemologie, democrație şi drepturile omului, se numără: Estado e Sociedade em 1974–1988 (Afrontamento, 1990), Toward a New Common Sense: Law, Science and Politics in the Paradigmatic Transition (Routledge, 1995), A Crítica da Razao Indolente: Contra o Desperdício da Experiência (Afrontamento, 2000), Toward a New Legal Common Sense. Law, Globalization, and Emancipation (Butterworths, 2002), A Universidade no Séc. XXI: uma Reforma Demo­crática e Emancipatória da Universidade (Cortez Editora, 2004), The Rise of the Global Left. The World Social Forum and Beyond (Zed Books, 2006), Uma revoluçao democrática da justiça (Editora Cortez, 2007), Epistemologies of the South. Justice against Epistemicide (Paradigm Publishers, 2014), O Direito dos Oprimidos (Editora Almedina/Editora Cortez, 2014).

„Ce asigură succesul unui oraş în zilele noastre? De-a lungul ultimelor cîtorva decenii, în oraşele din întreaga lume, artiştii – şi, într-un sens mai larg, muncitorii din domeniile creative – au devenit tot mai importanți pentru discursurile despre revitalizarea urbană şi despre dezvoltarea cetățenească.
În multe locuri, artiştii aflați în căutarea unor chirii ieftine au ajuns să constituie icul gentrificării. Cu toate astea, aşa-numită clasă creativă include categorii întregi de muncitori „cognitivi”, care se bucură de condiții cu mult mai puțin precare decît artiştii, iar bogăția lor conduce permanent la dislocarea atît a rezidenților din clasa muncitorească, cît şi a acelora din rîndul artiştilor. În oraşul creativ, transformarea în mărci de piață a mişcărilor subculturale, traducerea noului în vechi şi profesionalizarea artei se combină pentru a produce o interfață „socială” prietenoasă cu utilizatorii, îmbrăcată în harnaşamentul mediilor artistice boeme.
Cum să răspundem violenței surde a unui peisaj urban care se adaptează exploziilor succesive prin dizolvarea sau suprimarea intenționată, pînă la amnezie, a distincțiilor de clasă? S-a ivit oare o contradicție între politica declarată a artiştilor şi rolul lor efectiv în fluxurile capitalului global, care trec prin bienale şi tîrguri de artă? Putem considera oare angajamentul atîtor artişti de partea mişcării Occupy ca un semn al dorinței lor de mobilizare şi de redirecționare a energiilor înspre dreptatea socială?


Martha Rosler (1943) este o artistă americană. Creează opere video, foto-text, instalații şi performance, dar este recunoscută şi ca autor de studii şi cărți vizînd domeniul artistic. Opera ei se concentrează pe viața cotidiană şi pe sfera publică, adesea dintr-o perspectivă feministă. Îngrijorările sale constante sînt mass-media, războiul, arhitectura, urbanismul, dinamica vieții culturale.

Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm?
Familia, în sânul căreia ne-am născut, este primul formator al personalităţii noastre. Suntem descendenţii părinţilor, bunicilor, străbunicilor noştri.
Dar familia mai este şi mediul unde am învăţat să vorbim. Limba maternă este poate – împreună cu afecţiunea maternă care o însoţeşte – darul cel mai preţios pe care îl datorăm mamei şi familiei. Căci prin intermediul limbii vom percepe în mod conştient tot ce se află în jurul nostru, vom înţelege treptat sensul şi rostul tuturor lucrurilor din lume. Limba maternă ne invită apoi, odată ce trecem pragul şcolii, la o aventură mai vastă, decisivă şi ea în privinţa personalităţii. Mă refer la cunoaşterea limbii prin intermediul operelor literare. Pătrundem astfel în minunata lumea a ficţiunii artistice, care deschide treptat în faţa noastră noi orizonturi ale aspiraţiilor şi gândurilor umane. Primim în curând la întrebarea „cine suntem?” acele răspunsuri care se adresează minţii şi inimii noastre, toate fiindu-ne necesare pentru a înţelege ce sunt o serie de noţiuni abstracte precum dragostea sau datoria, patria sau istoria, Dumnezeu sau omenirea.
Folosindu-mă de propria mea experienţă din copilărie, vă propun în paginile ce urmează un şir de exemple oferite de literatura maghiară, prin care voi ilustra această traiectorie a dobândirii unei identităţi culturale conştiente. Pornesc de la ideea că literatura se află pe primul loc în rândul obiectelor de studiu care ne modelează personalitatea şi determină, în felul acesta, şi apartenenţa noastră la acea colectivitate umană mai largă numită naţiune.

Andor Horváth (n. 1944, Cluj) a absolvit Secţia franceză-maghiară a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai”. Timp de patru ani a fost profesor de liceu la Turda, după care a trăit la Bucureşti ca redactor al unor reviste maghiare de cultură. În perioada 1990-1992 a îndeplinit funcţia de secretar de stat la Ministerul Culturii. În continuare a predat literatura comparată la Universitatea „Babeş-Bolyai” până la pensionare. 
Printre altele este autorul unor volume de eseuri în limba maghiară (Dávid parittyája, 1979; Montaigne köpenye, 1985) şi al unui volum de studii despre tragedia greacă (A szent liget, 2005).
Este traducătorul antologiei eseiştilor români interbelici şi a literaturii memorialistice din aceeaşi perioadă (Korszellem és önismeret, 1988; Emlékezni jöttem, 2003). A mai tălmăcit cărţi semnate de Radu Enescu, Andrei Pleşu, Neagu Djuvara.

Așa cum e definită în normele legislative românești actuale, „arheologia preventivă” are scopul „descărcării de sarcină arheologică”. Nu poate fi ocolită senzația că arheologia preventivă vine – mai ales – în întâmpinarea și pentru satisfacerea scopului beneficiarului (obținerea descărcării de sarcină arheologică). N-ar trebui oare ca arheologia preventivă să aibă ca principal scop salvarea unor vestigii arheologice, și nu descotorosirea de ele?…
Impactul cel mai neplăcut pe care-l are arheologia preventivă (contractuală) nu e, în realitate, asupra societății, ci asupra arheologiei înseși. Căci impunând dezvoltatorului plata pentru finanțarea săpăturilor, arheologia riscă să pară o procedură oarecare, obligatorie și definită juridic, subordonată unei logici a pieței. Şi asta se întâmplă în vreme ce arheologia se dezvoltă științific. Iar arheologia preventivă trebuie să se transforme în activitate științifică, să nu dezerteze de la exigențele cercetării și să nu provoace crize în etica profesională a arheologului. Cel care va practica doar arheologia preventivă trebuie să răspundă „prezent” oriunde, să cerceteze orice, de la pavajul străzilor din secolul XIX până la straturile preistorice. Şi va trebui să cunoască câte ceva din fiecare. Câte ceva. Alt impact neplăcut este produs tocmai de bani, de finanțare. Arheologia preventivă are bani prin lege, arheologia sistematică nu. Se creionează un clivaj periculos între arheologia preventivă, care e practică, deschisă concurenței, necesară societății, și arheologia sistematică, închisă tot mai mult între ziduri universitare și academice.

MIHAI BĂRBULESCU (n. 1947), arheolog şi istoric, membru corespondent al Academiei Române. Profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Director la Accademia di Romania din Roma.

„O stafie bintuie Europa – stafia rezistentei impotriva sinistrei negari de catre elitele europene ca este ceva putred in temeliile continentului nostru. Žižek si Horvat, ajutati complice de nimeni altul decit liderul Partidului Stingii Radicale din Grecia, insufletesc aceasta stafie. Paginile acestei carti vuiesc de viguroasa lor demolare a propagandei orwelliene a Uniunii Europene. Cititorii carora le pasa de Europa au datoria de a impartasi din energia lor, indiferent daca sint de acord cu ei sau nu.” (Yanis Varoufakis)

*

*

*

Ca diferenţă, ea nu ne arată altceva decît o ruptură paradigmatică în ideea tradiţională de politică, în care un nou termen (politicul) trebuie introdus pentru a indica spre dimensiunea “ontologică” a socialului, dimensiunea de instituţie a societăţii, în timp ce politica a fost menţinută ca termen pentru practicile “ontice” ale politicii convenţionale (încercările plurale, particulare şi eventual lipsite de succes de a întemeia societatea).

Cursuri ţinute la College de France (1978-1979)

Însemnări despre fotografie

(Ex)pozitii (in franceza Positions) este constituita din trei dialoguri cu Jacques Derrida despre deconstructie, structuralism si filosofie contemporana.

Redactat de Hannah Arendt, volumul de fata cuprinde texte de Walter Benjamin de factura diferita (filosofie, sociologie, proza), oferind o “harta” a spatiului logic al ginditorului german.

Studii şi conferinţe

''Dacă violenţa este mijloc, se pare că există, chiar prin asta, un criteriu pentru critica ei.'' (Walter Benjamin)

Philippe Lacoue-Labarthe, figură intelectuală singulară pe fundalul evoluţiei gîndirii franceze în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Alain Badiou (n. 1937) este una din figurile de prim rang ale filosofiei franceze contemporane.

“TELEPITECAPITALISM”: un cuvînt pe care maimuța de televizor, maimuțamedia, noua specie trăitoare a capitalismului pur semiotic, nu poate nici măcar să-l silabisească.

Manifest pentru filosofie, un admirabil rezumat al sistemului filosofic elaborat de Badiou în Fiinţa şi evenimentul.

Cursuri ţinute la College de France (1977-1978)

Cursuri ţinute la College de France (1975-1976)