Eseistică

Michel Onfray (n.1959) este un filosof și eseist francez tonic, iconoclast și deosebit de prolific. Înțelepciune este volumul cu numărul 100 (al treilea din trilogia Scurtă enciclopedie a lumii, după Cosmos și Decadență), semnat de acest autor inclasabil, care suscită tot atâtea polemici câtă admirație cu fiecare apariție a sa.
Tradus în peste 25 de țări, acest fost profesor universitar de filozofie a fondat, în 2002, Universitatea populară din Caen și și-a lansat în 2016 propria televiziune, webtv : michelonfray.com.
Dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale traduse în limba română, amintim: O contraistorie a filosofiei (6 volume), Freud. Amurgul unui idol, Scurt manifest hedonist, Pântecele filosofilor. Critica rațiunii dietetice, Rațiunea gurmandă. Filosofia gustului.

Jean d’Ormesson (1925-2017), descendent al unei familii aristocrate franceze, este scriitor, jurnalist, filosof. Fost director general al cotidianului Le Figaro, membru al Academiei Franceze, al cărei ambasador mediatic a fost vreme de peste patruzeci de ani, Jean d’Ormesson este o figură de prim-plan a spațiului intelectual hexagonal, fiecare apariție a sa fiind deosebit de apreciate pentru erudiția dezinvoltă, arta conversației și umorul fin. Jean d’Ormesson a scris numeroase romane – amintim doar câteva: La Gloire de l’Empire (1971), Dieu, sa vie, son oeuvre (1981), Histoire du Juif errant (1991), La Douane de mer (1994), Presque rien sur presque tout (1996) – care scapă canoanelor clasice, împletind autobiografia și ficțiunea, agrementând narațiunea cu digresiuni și anecdote personale, dar și cu meditații pătrunzătoare asupra trecerii timpului, adesea susținute de o reală informație științifică, totul într-o limbă franceză elegantă și rafinată. Trilogia Speranța în moștenire cuprinde ultimele texte scrise de Jean d’Ormesson.

Deși avem așteptarea de a găsi o lucrare de nuanță scolastică, teza de licență a lui Mircea Eliade e, mai degrabă, o evaluare a Renașterii din perspectiva intersecției dintre metafizică, religie și artă. Cei pasionați de filosofie vor găsi, în aceste pagini, începutul unui demers de cercetare care viza nouă capitole: doar trei au fost scrise în vederea finalizării studiilor de licență, reprezentând o investigație filosofică dublată de un jurnal de călătorie în Italia anilor 1927-1928. Memoriile lui Eliade sunt, din acest punct de vedere, cel mai bun raport de progres al unei cercetări. Mai înainte însă de a surprinde în ce măsură argumentele avansate în lucrarea sa sunt, în mod surprinzător, rezultatul întâlnirilor fericite cu Papini sau Gentile, trebuie să ne amintim că toate tezele filosofice reunite în acest volum sunt scrise de Eliade la vârsta de 21 de ani.

M-aș bucura dacă peste ani, aceste jurnale (cele de călătorie, cât şi cele dedicate cercetărilor filosofice) ar face obiectul unei ecranizări spectaculoase, între Italia, India și România anilor în care Eliade a trăit toate emoțiile unui om sfârșit și renăscut deopotrivă. Până atunci însă, Editura Cartea Românească Educațional aduce publicului versiunea reeditată a acestor două lucrări corespondente – Contribuții la filosofia Renașterii – și jurnalul de călătorie aferent culiselor acestui travaliu hermeneutic, pe alocuri necunoscut celor care aspiră la parcurgerea unui studiu eliadesc riguros. Nu e nici pe departe o lucrare tabu. Dar este, fără îndoială, o lucrare-document: monografică și biografică fără a fi în contratimp, confesională și critică fără a fi în dezacord. Oana Camelia ŞERBAN

Nici moartea artei nici aceea a istoriei artei nu sunt fenomene brute şi valabile per se. O teză curajoasă, aceea că arta este inepuizabilă, care arată că tot jocul de cuvinte al postmodernității – non-artă, anti-artă, bad painting, bad art, shock art, artă anti-artă – reprezintă, de fapt, momente ale subiectivității, propune inversarea unui raport de forțe prin care nu arta defineşte statutul creatorului său, ci autorul ajunge să instituie, discursiv şi material, un obiect generat ca fiind artă. Oana Camelia ŞERBAN

În această artă inepuizabilă, noul este conceput nu în sensul unei „furii” moderne pentru originalitate aşa cum remarca Nietzsche despre epoca sa, ci rezultat al spiritului viu, liber, ale cărui energii creatoare sunt infinite, care creează astfel noi posibilităţi de apariţie. Eva IVAN-HAINTZ

Componenta non-verbală este mijlocul prin intermediul căruia comportamentul uman poate fi observat în starea sa autentică. Limbajul non-verbal este reflexia sufletului redată fidel printr-un set de gesturi și ticuri gestuale, cât și o modalitate prin care omul poate fi descoperit așa cum este el. O atenție mai mare asupra gesturilor îl poate ajuta pe interlocutor să își contureze o imagine mai realistă asupra persoanei cu care discută, îi poate contracara viitoarele mișcări, se poate confesa sau se poate distanța de aceasta. Din acestă perspectivă, comunicarea non-verbală este cea mai facilă metodă de analiză a conduitei umane,  prin care oamenii pot fi descoperiți așa cum sunt ei, într-un cadru natural. Conștientizarea simbolisticii gesturilor în funcție de contextul în care se realizează îl poate încuraja pe interlocutor să se manifeste autentic sau nu. Comunicarea non-verbală este o modalitate facilă, prin care societatea poate fi educată să vadă ceea ce oamenii din diferite motive nu reușesc să exprime verbal.

Teza lui Anton Dumitriu este una avangardistă: Occidentul se întoarce împotriva lui însuși. Vestul e miracolul inteligenței care se autodistruge. Cele mai mari finaluri din istorie sunt cele autodistructive, iar Occidentul are parte de așa ceva.

Occidentul este paradigma cuceririi naturii de către om. O falsă stăpânire. Orientul însă e cel care lasă omul să reflecteze existența și să câștige natura. Dintru început, înțelegem că Occidentul își clădește triumful pe temeiuri greșite: nimeni nu poate construi nimic pe un teren mișcător. Ca să se zidească, omul trebuie să își aparțină; or Occidentul crește pe umerii unui mit despre omul care nu este încă cel ce și-a promis să fie. Astfel, între erorile Occidentului și timiditățile Orientului, Dumitriu descrie o lume actuală: „Noi avem metode, din ce în ce mai puternice, de a stăpâni lumea, dar nu avem nici o metodă de a domina propria noastră natură.”

Prin urmare, criza tensiunilor dintre Orient și Occident este, de fapt, criza Europei: un proiect dual, al unei civilizații care „se ferește” de declinul umanității. Pariul lui Dumitriu e unul simplu: dacă Spengler are dreptate, atunci suntem o civilizație matură; adică, una condamnată la moarte. Este mai important să recunoaștem acest final, decât să încercăm să îl corporalizăm: Bauer îl consideră o agonie culturală, Massis o fortificare defensivă a Occidentului în fața misticismului oriental, Guénon găsește că modernitatea care părăsește tradițiile și revelația e călăuza acestei pierzanii civilizaționale, Berdiaev așteaptă un Nou Ev Mediu în rolul apocalipsei care va înnoi lumea, Keyserling speră la o societate mai spirituală, mai docilă, așadar, mai orientată către Orient.

Oana ŞERBAN

Lucian Blaga este autorul unui vers unic în literatură – el cântă pe o „harfă de-ntuneric” (Liniște), care contrastează cu percepția noastră încetățenită despre Poemele luminii. De la „harfa sfărâmată”  („…Un cântec fără arpă, o rază fără soare…”/ Povestea magului…) a lui Eminescu, prin acest vers de un mister nedeslușit, ajungem în vecinătatea lui Brâncuși, cel care a „eliberat sculptura de tot ce era de prisos și ne-a dat conștiința formei” (Henry Moore). Putem extrapola: L. Blaga renunță la efigia clasică a harfei printr-un „alt Orfeu” (Norul), fără „corzi de aramă” și „de fier”, care cântă „pe corzi de linște”, precum un călugăr simțind în rugăciune că „inima cântă singură” (Cristian Bădiliță). Sensul e spre lăuntric, spre „prundul tainelor din mine” (La cinzeci de ani), spre „minunile întunericului” (Mi-aștept amurgul), apropiat de luminile divine, de „deasupra întâileor ape”, de „lumina fără umbră” – „matricea din care se nasc substanțele”. Putem așeza această harfă, care și-a eliminat formele, alături de sculptura lui Brâncuși – „dăinuind în tenebre ca în povești/cu fluier părelnic de vânt/cânți celor ce somnul și-l beau/din macii negri de subt pământ”…(Pasărea sfântă). George VULTURESCU.

George Vulturescu s-a născut la 1 martie 1951 (numele la naștere: Pop Silaghi Gheorghe) în cătunul Tireac, sat Tătărești, jud. Satu Mare. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Membru al Uniunii Scriitorilor din România – filiala Cluj-Napoca și al PEN-Clubului Român. Fondator și redactor-șef al revistei Poesis din Satu Mare (din 1990 și până în prezent), inițiator al Festivalului „Zilele culturale – Frontiera Poesis”, Satu Mare (XXVIII de ediții). Doctorat în literatură contemporană (2010). A lucrat la instituții de cultură din Satu Mare. Ordinul Meritul Cultural, categoria A, literatură, în grad de Ofițer. Volume publicate: Poezie: Frontiera dintre cuvinte (1988); Poeme din Ev-Mediul odăii (1991); Orașul de sub varul pereților (1994); Tratat despre Ochiul Orb (1996); Gheara literei (1998); Scrisul agonic – antologie (1999); Nord și dincolo de Nord (2001); Stânci nupțiale (2003); Monograme pe Pietrele Nordului (2005); Alte poeme din Nord (2007); Orb, prin Nord – antologie (2009); Aur și iederă (2011); Nordul. O gnoză a pietrei – antologie (2011); Grota și literele (2013); Negură și caligrafie (2014); Cartea de la Satu Mare – antologie (2016); Sigiliul Nordului (2016); Maladiile lămpilor (2019).  Critică literară: Saeculum. Metafizică și polemică – eseu (1995); Cultură și literatură în ținuturile Sătmarului. Dicționar: 1700-2000 (2000); Cronicar pe Frontiera Poesis (2007); Cronicar pe Frontiera Poesis, II (2012); Mihai Eminescu și scriitorii sătmăreni (Documente de istorie literară, studii critice); coord. ediție, 2014; „Complexul Ghilgameș” – Eseu despre motivul prafului în opera lui          M. Eminescu (2015); Orbul din Poemele luminii, Școala Ardeleană, 2017. Interviuri: Poesis. Conturul secret al literei (2009). Ediții bilingve: Augenlieder, gedichte (trad. de Christian W. Schenk și Simoné Reicherts-Schenk), Dionisos, Kastellaun, Germania (1996); Traité sur l′Œil Aveugle (trad. de Sabrina Russo), Libra/Humanitás, Montreal (2004); The North and beyond the North (trad. de Olimpia Iacob), Libra (2006); Do severe I dalșe od severa (trad. de Adam Puslojić), Belgrad (2007); Versek (trad. de Balázs Boróka), AB-ART/Dellart, Bratislava – Limes (2010); Other Poems from the North (trad. de Adam J. Sorkin și Olimpia Iacob), Fundația Culturală Poezia, Iași (2011); Gold and Ivy (trad. de Adam L. Sorkin și Olimpia Iacob), Eikon (2014); Ziemelu Aklais (trad. în lb. letonă de Leons Briedis), Omnia Mea, Riga, Letonia, 2014; Les pierres du Nord/Pietrele Nordului (trad. de Jean Poncet), Jacques André Editeur, Lyon, 2018.

Howard Phillips Lovecraft constituie un exemplu pentru toţi cei care doresc să înveţe să-şi rateze viaţa şi, eventual, să-şi reuşească opera. Chemarea lui Cthulhu, Dagon, sau Munţii demenţei sunt tot atâtea repere care fac din H.P. Lovecraft un maestru incontestabil al genului horror şi fantastic, dând naştere unei fascinaţii căreia i-au căzut pradă mulţi contemporani, între care şi Michel Houellebecq, cel care descoperindu-l la şaisprezece ani, nu a încetat să-l citească de atunci. În acest scurt eseu, autorul schiţează un itinerariu ieşit din comun, oferindu-ne totodată premisele propriului univers lipsit de iluzii, care l-a condus la imensul succes al Particulelor elementare. Pe linia lui Francis Lacassin, Houellebecq se străduieşte să pună în lumină „textele mari”, în sprijinul a ceea ce el numeşte „un mit fondator”. Care e tot atât de rar precum cel al lui Homer. Un mit construit împotriva oricărei forme de realism social, pe fondul unor convingeri materialiste pe cât de lucide, pe atât de disperate. Dicotomia realitate-onirism nu este o noutate. Romantismul, apoi Simbolismul l-au explorat fără răgaz, deschizând calea Suprarealismului. Baudelaire deplângea faptul că visul nu este totuna cu realul. Mallarmé se bucura, în ciuda crizelor sale violente legate de practica versului, de forţa transcendentă a onirismului poetic, mergând până la a afirma cu tărie că poetul nu are nimic de-a face cu societatea. Dar nimeni, înainte de Lovecraft, nu a ştiut să se cufunde atât de adânc în haosul fără formă al unei spaime percepute în teroarea ei cosmică, pentru a elabora, dincolo de un materialism cinic radical, ceea ce suntem nevoiţi să considerăm ca o uimitoare Renaştere mitologică.

Banatul si Transilvania, este bine sa o stim cu totii, au fost leaganul romanismului in istorie. Ele sunt cele doua stanci de granit pe care a dainuit poporul roman in timp. Alaturi de Moldova si Muntenia, desigur. Unirea Romanilor de la 1918 a fost posibila prin jertfa nemasurata a neamului nostru, prin vitejia si rabdarea unui popor ce a crezut neclintit in dreptate si in destinul sau. Iar faptul ca, in chiar momentul incheierii unificarii statale, Romania aseaza la baza existentei sale ideea de dreptate sociala pentru toti si de libertate pentru toate neamurile ce traiesc si vor trai in interiorul granitelor sale, dovedeste marea noblete a unui popor atat de lung timp asuprit de unguri, rusi, germani si de alte neamuri. Declaratia de la Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1918 arata in vesnicie lumii, maretia, omenia, toleranta poporului roman. Toleranta sprijinita in toata istoria sa pe bravura fara egal cu care Dumnezeul Popoarelor a inzestrat nobila natiune romana. - Gica Manole