Eseistică

„Ceea ce îmi propun este să întind o mână de ajutor celor care simt că muzica clasică este un fel de petrecere la care nu au fost invitați. Vreau să deschid acest cufăr plin cu nestemate și să sugerez câte o singură lucrare pe care ați putea să o ascultați în fiecare zi din an: pusă în context, cu povești despre oamenii din spatele ei, și reamintindu-vă că a fost creată de o persoană în carne și oase – probabil una cu dileme ca ale voastre-, care și-a dorit să se exprime și, întâmplător, a făcut-o prin intermediul unei secvențe de note muzicale. Este chiar important să ne amintim că muzica nu poate exista într-un vacuum: are nevoie de ascultători, de un public, de martori pentru a putea prinde viață, pentru a putea fi auzită, simțită. Și acest public ești tu!”

~CLEMENCY BURTON‑HILL~

MARY LAURA PHILPOTT s-a născut în Nashville, Tennessee. A publicat eseuri pe teme culturale și recenzii literare în The New York Times, The Washington Post și The Atlantic. A scris volumul umoristic Penguins with People Problems (Pinguini cu probleme cât se poate de umane) și I Miss You When I Blink (Mi-e dor de tine când clipesc), care a cunoscut un succes de public răsunător, fiind nominalizată printre cele mai bune titluri ale anului de Esquire, BuzzFeed, Bustle, HelloGiggles, She Reads și Literary Hub. | marylauraphilpott.com

Octavian Paler s‑a născut la 2 iulie 1926, în comuna Lisa, judeţul Braşov.
Va urma, ca bursier, Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti (1937‑1944), făcînd însă ultima clasă la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş şi susţinînd bacalaureatul la Sibiu, în 1945. Este, concomitent, student la Facultatea de Litere şi Filosofie, respectiv Facultatea de Drept din Bucureşti (1945-1949).
După absolvire, e recomandat de Tudor Vianu pentru a rămîne asistent la Catedra de Estetică, însă declină propunerea şi se angajează la Radiodifuziune. Aici va fi corespondent special, apoi redactor‑şef adjunct la redacţia culturală. Este corespondent Agerpres la Roma, cîteva luni, la sfîrşitul anului 1964, iar în următorii ani director general al Televiziunii Române (1965‑1968), director general adjunct la Radio (1968‑1970), redactor-şef la România liberă (1970‑1983).
Demis în 1983 din motive politice, se va pensiona medical în acelaşi an, reintrînd în „arenă” odată cu Revoluţia din 1989, cînd devine director onorific al ziarului România liberă. Ulterior s‑a aflat în aceeaşi postură la Cotidianul. Scriitorul a debutat publicistic în 1958, cu versuri în Luceafărul, iar editorial, abia în 1970, cu volumul de poezii Umbra cuvintelor.
Urmează, pe linia jurnalelor de călătorie sau pe cea a literaturii parabolice, volumele care i‑au dimensionat statura de important autor contemporan: Drumuri prin memorie (Egipt-Grecia, 1972, Italia, 1974; ediţia a III‑a, Polirom, 2009), Mitologii subiective (1975; ediţia a III‑a, Polirom, 2008, 2016), Apărarea lui Galilei (1978; Premiul Academiei Române; ediţia a III‑a, Polirom, 2009, 2013), Scrisori imaginare (1979; ediţia a V‑a, Polirom, 2010, 2016), Caminante (1980; Premiul Uniunii Scriitorilor; ediţia a III‑a, Polirom, 2010), Viaţa pe un peron (1981; ediţia a V‑a, Polirom, 2011, 2014), Polemici cordiale (1983; ediţia a II‑a, Polirom, 2008, 2013), Un om norocos (1984; ediţia a II‑a, Polirom, 2008, 2015), Un muzeu în labirint (1986), Viaţa ca o coridă (1987; ediţia a II‑a, Polirom, 2009), Don Quijote în Est (1993; ediţia a II‑a, Polirom, 2010, 2017), Vremea întrebărilor (1995; ediţia a II‑a, Polirom, 2011), Aventuri solitare (1996; ediţia a II‑a, Polirom, 2008, 2017), Deşertul pentru totdeauna (2001; ediţia a II‑a, Polirom, 2009, 2012), Autoportret într-o oglindă spartă (2004; ediţia a III‑a, Polirom, 2010, 2015), Calomnii mitologice (2007; ediţia a III‑a, Polirom, 2013, 2017).
În 2005 a primit Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor.
Octavian Paler a încetat din viaţă pe 7 mai 2007, la Bucureşti.

S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Lucrări: Pe culmile disperării Schimbarea la faţă a României Amurgul gândurilor Cartea amăgirilor Îndreptar pătimaş Lacrimi şi sfinţi Ispita de a exista Istorie şi utopie Silogismele amărăciunii Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944 Tratat de descompunere Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete Căderea în timp Mărturisiri şi anateme Demiurgul cel răuDespre neajunsul de a te fi născut Scrisori către cei de-acasă Sfârtecare Ţara mea / Mon PaysCaiete I (1957-1965) Caiete II (1966-1968) Caiete III Caietul de la Talamanca

Cioran, Emil (ed.), Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceză şi notă de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997 Cioran (antologie) Cioran şi muzica, selecţia textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996

Multimedia: CD Emil Cioran, 2003

S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Lucrări: Pe culmile disperării Schimbarea la faţă a României Amurgul gândurilor Cartea amăgirilor Îndreptar pătimaş Lacrimi şi sfinţi Ispita de a exista Istorie şi utopie Silogismele amărăciunii Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944 Tratat de descompunere Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete Căderea în timp Mărturisiri şi anateme Demiurgul cel răuDespre neajunsul de a te fi născut Scrisori către cei de-acasă Sfârtecare Ţara mea / Mon PaysCaiete I (1957-1965) Caiete II (1966-1968) Caiete III Caietul de la Talamanca

Cioran, Emil (ed.), Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceză şi notă de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997 Cioran (antologie) Cioran şi muzica, selecţia textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996

Multimedia: CD Emil Cioran, 2003

S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Lucrări: Pe culmile disperării Schimbarea la faţă a României Amurgul gândurilor Cartea amăgirilor Îndreptar pătimaş Lacrimi şi sfinţi Ispita de a exista Istorie şi utopie Silogismele amărăciunii Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944 Tratat de descompunere Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete Căderea în timp Mărturisiri şi anateme Demiurgul cel răuDespre neajunsul de a te fi născut Scrisori către cei de-acasă Sfârtecare Ţara mea / Mon PaysCaiete I (1957-1965) Caiete II (1966-1968) Caiete III Caietul de la Talamanca

Cioran, Emil (ed.), Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceză şi notă de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997 Cioran (antologie) Cioran şi muzica, selecţia textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996

Multimedia: CD Emil Cioran, 2003

S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Lucrări: Pe culmile disperării Schimbarea la faţă a României Amurgul gândurilor Cartea amăgirilor Îndreptar pătimaş Lacrimi şi sfinţi Ispita de a exista Istorie şi utopie Silogismele amărăciunii Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944 Tratat de descompunere Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete Căderea în timp Mărturisiri şi anateme Demiurgul cel răuDespre neajunsul de a te fi născut Scrisori către cei de-acasă Sfârtecare Ţara mea / Mon PaysCaiete I (1957-1965) Caiete II (1966-1968) Caiete III Caietul de la Talamanca

Cioran, Emil (ed.), Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceză şi notă de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997 Cioran (antologie) Cioran şi muzica, selecţia textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996

Multimedia: CD Emil Cioran, 2003

Sam Harris (n. 9 aprilie, 1967) este un scriitor și cercetător în domeniul neuroștiinței. Este cunoscut pentru cărțile sale critice la adresa religiei. În 2009 a obținut un doctorat în neuroștiință la Universitatea din California efectuând studii ce mǎsoarǎ efectele credinței, necredinței și incertitudinii asupra creierului. Harris scrie pe bloguri ale unor publicații precum Washington Post, Huffington Post, sau Truthdig și a are multe articole publicate în presa americană, și anume, în Newsweek, New York Times, Los Angeles Times, Boston Globe precum și ziarul britanic The Times.

Împreună cu soția sa, Annaka Harris, a pus bazele fundației Project Reason, care are ca membrii personalități ca: Steven Weinberg, Peter Atkins, Richard Dawkins, Daniel Dennett, Rebecca Goldstein, Harold Kroto, Ian McEwan, Salman Rushdie.

Deși avem așteptarea de a găsi o lucrare de nuanță scolastică, teza de licență a lui Mircea Eliade e, mai degrabă, o evaluare a Renașterii din perspectiva intersecției dintre metafizică, religie și artă. Cei pasionați de filosofie vor găsi, în aceste pagini, începutul unui demers de cercetare care viza nouă capitole: doar trei au fost scrise în vederea finalizării studiilor de licență, reprezentând o investigație filosofică dublată de un jurnal de călătorie în Italia anilor 1927-1928. Memoriile lui Eliade sunt, din acest punct de vedere, cel mai bun raport de progres al unei cercetări. Mai înainte însă de a surprinde în ce măsură argumentele avansate în lucrarea sa sunt, în mod surprinzător, rezultatul întâlnirilor fericite cu Papini sau Gentile, trebuie să ne amintim că toate tezele filosofice reunite în acest volum sunt scrise de Eliade la vârsta de 21 de ani.

M-aș bucura dacă peste ani, aceste jurnale (cele de călătorie, cât şi cele dedicate cercetărilor filosofice) ar face obiectul unei ecranizări spectaculoase, între Italia, India și România anilor în care Eliade a trăit toate emoțiile unui om sfârșit și renăscut deopotrivă. Până atunci însă, Editura Cartea Românească Educațional aduce publicului versiunea reeditată a acestor două lucrări corespondente – Contribuții la filosofia Renașterii – și jurnalul de călătorie aferent culiselor acestui travaliu hermeneutic, pe alocuri necunoscut celor care aspiră la parcurgerea unui studiu eliadesc riguros. Nu e nici pe departe o lucrare tabu. Dar este, fără îndoială, o lucrare-document: monografică și biografică fără a fi în contratimp, confesională și critică fără a fi în dezacord. Oana Camelia ŞERBAN

S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Lucrări: Pe culmile disperării Schimbarea la faţă a României Amurgul gândurilor Cartea amăgirilor Îndreptar pătimaş Lacrimi şi sfinţi Ispita de a exista Istorie şi utopie Silogismele amărăciunii Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944 Tratat de descompunere Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete Căderea în timp Mărturisiri şi anateme Demiurgul cel răuDespre neajunsul de a te fi născut Scrisori către cei de-acasă Sfârtecare Ţara mea / Mon PaysCaiete I (1957-1965) Caiete II (1966-1968) Caiete III Caietul de la Talamanca

Cioran, Emil (ed.), Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceză şi notă de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997 Cioran (antologie) Cioran şi muzica, selecţia textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996

Multimedia: CD Emil Cioran, 2003

HEINRICH [Robert] ZIMMER s-a născut la Greifswald, la 6 decembrie 1890, ca fiu al indologului şi celtistului Heinrich Zimmer (1851-1910), şi a murit la New York, la 20 martie 1943, răpus, în plină putere creatoare, de o pneumonie. A fost profesor la Universitatea din Heidelberg, iar din 1939 şi până la moartea sa prematură a predat la universităţi din S.U.A. Influenţat de C.G. Jung, Heinrich Zimmer a făcut cercetări aprofundate în domeniul tantrismului, propunând interpretări îndrăzneţe ale culturii şi filozofiei indiene. Opere principale: Kunstform und Yoga im indianischen Kultbild, 1926; Maya: Der indianische Mythos, 1936; Weisheit Indiens, 1938. Postum, sub îngrijirea lui Joseph Campbell, au apărut: Myths and Symbols in Indian Art and Civilization, 1946 (Introducere în arta şi civilizaţia indiană, Meridiane, 1983, reeditată, în text integral, sub titlul Mituri şi simboluri în civilizaţia indiană, Humanitas, 1994); The King and the Corpse: Tales of the Soul's Conquest of Evil, 1948 (Regele şi cadavrul. Povestiri despre biruinţa sufletului asupra răului, Humanitas, 1994, 2007, 2021); Philosophies of India, 1951 (Filozofiile Indiei, Humanitas, 1997, 2012); The Art of Indian Asia, Its Mythology and Transformations, 1955.

Teodor Baconschi
Născut la București, 14 februarie 1963.
Masterat și doctorat în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris‑Sorbonne (Paris IV, 1995, magna cum laude). Studii postdoctorale la New Europe College (București, 1996).
Carieră diplomatică: ambasador al României la Sfîntul Scaun, Ordinul Suveran de Malta și Republica San Marino (1997‑2000); director general MAE (2001‑2002); ambasador al României în Republica Portugheză (2002‑2004); secretar de stat pentru Afaceri Globale (MAE, 2004‑2006); consilier prezidențial (2006‑2007); ambasador al României în Republica Franceză și Principatul de Monaco (2007‑2009); ministru al Afacerilor Externe (24 decembrie 2009 – 24 ianuarie 2012); ambasador în Centrala MAE (2015‑).
Publicații sub semnătura de autor Teodor Baconsky: Le rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque, Paris, Desclée de Brouwer, 1996; Rîsul patriarhilor. Eseu despre rîs în patristica greacă, București, Anastasia, 1996; Iacob şi îngerul, București, Anastasia, 1996; Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinței, București, Anastasia, 1997; Turn înclinat. Fragmente de arheologie profetică, București, Curtea Veche, 1999; Roma caput mundi (împreună cu Horia Bernea), București, Humanitas, 2000; Pe ce lume trăim, București, Editura Pro, 2004; Insula Cetății. Jurnal parizian, București, Curtea Veche, 2005; Despre necunoscut, București, Humanitas, 2007; 111 incursiuni în cotidianul românesc (ilustrații de Devis Grebu), București, Curtea Veche, 2009; Biserici de lemn din Maramureș, album UNESCO, 2010.
Publicații sub semnătura Teodor Baconschi: Creștinism și democrație, București, Curtea Veche, 2011; Legătura de chei. O mărturie diplomatică (în dialog cu Armand Goșu), București, Curtea Veche, 2013; Facebook. Fabrica de narcisism, București, Humanitas, 2015; Anatomia ratării. Tipuri și tare din România postcomunistă (în dialog cu Dan‑Liviu Boeriu), București, Humanitas, 2016; Cetatea sub asediu. Însemnări despre credință, rațiune și terorism, Iași, Doxologia, 2016; Fascinația tradiției. Studii patristice și de istorie a religiilor, București, Lumea Credinței, 2017; Mic almanah al marilor oameni (pe care i‑am cunoscut), Iași, Polirom, 2018; Darul desăvîrșit. Gînduri despre civilizația creștină, Iași, Doxologia, 2018; Mărturii încrucișate. Faptul creștin în era smartphone (în dialog cu Răzvan Bucuroiu), București, Lumea Credinței, 2018; 365 de lămuriri în compania lui Laurențiu‑Ciprian Tudor, Iași, Polirom, 2019; Averea bunei educații, București, Univers, 2019.
Decorații: Comandor al Ordinului Pius IX (Vatican), Ordinul Sfintei Agatha (San Marino), Comandor Stella della Solidarietà Italiana, Cavaler al Ordinului de Merit (Portugalia), Comandor al Legiunii de Onoare (Franța), Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios (România).
Membru în Asociația Internațională de Studii Patristice (Paris) și în Uniunea Scriitorilor din România.

Michel Houellebecq s-a născut în 1958, în insula Réunion. A studiat agronomia la Institutul Naţional de Agronomie Paris-Grignon şi cinematografia la Şcoala Naţională Superioară Louis Lumière, pe care a abandonat-o înainte de obţinerea diplomei din cauza crizei personale şi profesionale cu care se confrunta. Deşi şi-a început cariera literară ca poet (volumul de debut, La Poursuite du bonheur, primind, în 1991, Premiul Tristan Tzara), a devenit cunoscut publicului larg prin romanele sale, care i-au adus un succes extraordinar şi recunoaştere internaţională, fiind traduse în peste patruzeci de limbi. Cărţile lui au fost recompensate cu premii prestigioase (printre cele mai importante, Premiul Goncourt, pentru Harta şi teritoriul, şi Premiul IMPAC, pentru Particulele elementare) şi vîndute în milioane de exemplare în toată lumea. În 2019, Michel Houellebecq a fost decorat cu Legiunea de Onoare. De acelaşi autor au mai apărut: Extinderea domeniului luptei (1994; Polirom, 2005, 2016), Particulele elementare (1998; Polirom, 2006, 2012), Platforma (2001; Polirom, 2003, 2011), Posibilitatea unei insule (2005; Polirom, 2006, 2014), Inamici publici, în colaborare cu Bernard-Henri Lévy (2008; Polirom, 2009), Harta şi teritoriul (2010; Polirom, 2011, 2013, 2017).

Sorin Alexandrescu a absolvit în 1959 Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, devenind apoi asistent (1963) şi lector (1966) la Catedra de literatură comparată. Şi-a luat doctoratul în 1971, cu o teză despre Faulkner. Pleacă în 1969 la Universitatea din Amsterdam, unde devine conferenţiar (1976) şi profesor (1980) de literatură română şi de semiotică. Este fondator al revistei International Journal of Romanian Studies şi al Asociaţiei Internaţionale de Studii Române, iar în domeniul semioticii, al Asociaţiei Olandeze de Semiotică şi al Institutului de Cercetări al Universităţii din Amsterdam pentru semiotică, teoria literaturii, filosofie şi teoria artei (ISELK), membru permanent al Grupului de cercetări semiotice al lui A.J. Greimas la Paris, ca şi al comitetului consultativ al Asociaţiei Internaţionale de Semiotică. A fost coorganizator a două mari expoziţii de artă românească: Cer şi pămînt. Lumi imaginare (Maastricht, 1991) şi Artă figurativă. Începutul şi sfîrşitul secolului XX în România (Amstelveen, 1998).
S-a implicat în acţiuni publice împotriva dictaturii comuniste, înfiinţînd în 1988, la Amsterdam, alături de oameni politici şi de ziarişti de prestigiu, Comitetul pentru apărarea drepturilor omului din România (Roemenië Comité) şi publicaţia Roemenië Bulletin, făcînd frecvent analize ale situaţiei din România în NRC Handelsblad şi Oost Europa Verkenningen (Amsterdam), ca şi la radioul şi televiziunea olandeze şi organizînd, prin Roemenië Comité, numeroase demonstraţii publice de protest la Amsterdam şi la Haga. A venit la Bucureşti cu o echipă de ziarişti olandezi a treia zi după Revoluţie, pentru reportaje „pe viu”, ca şi pentru refacerea Bibliotecii Centrale Universitare. A susţinut ulterior cursuri universitare la Bucureşti, Constanţa şi Iaşi. Între 1998 şi 2000 a fost consilier pentru cultură şi învăţămînt al preşedintelui Emil Constantinescu.
În 2002, acum profesor emerit la Universitatea din Amsterdam, a revenit ca profesor asociat la Universitatea din Bucureşti şi a fondat, împreună cu Laura Mesina şi cu alţi colegi, Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), cu programe de masterat, doctorat şi postdoctorat, unde lucrează şi în prezent.
A publicat numeroase cărţi, printre care William Faulkner (Editura pentru literatură universală, 1969), Poetică şi stilistică (Univers, 1972), Logique du personnage (Mame, 1974), Richard Rorty (Kok Agora, 1995), Roemenië. Verhalen van deze tijd – România. Povestiri contemporane (editor, Meulenhoff, 1988), Figurative Art: Beginning and End of the 20th Century in Romania (Amstelveen, muzeul Cobra, 1998), Paradoxul român (Univers, 1998), La modernité à l’Est. 13 aperçus sur la littérature roumaine (Paralela 45, 1999), Privind înapoi, modernitatea (Univers, 1999), Identitate în ruptură (Univers, 2000), Mircea Eliade, dinspre Portugalia (Humanitas, 2006), ca şi sute de articole şi studii, precum cele din volume editate de A.J. Greimas (Larousse, 1973, şi Hachette, 1979) şi de H. Parret (de Gruyter, 1983).
A primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru critică şi istorie literară în 1969 (pentru William Faulkner) şi 1998 (pentru Paradoxul român), Premiul Grupului pentru Dialog Social pentru promovarea unei imagini corecte a României în străinătate şi pentru sprijinul adus societăţii civile din România (1998), Ordinul de Oranje-Nassau în grad de ofiţer, acordat de regina Olandei (2002), şi Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler, acordat de Casa Regală a României (2017).

Articolele ce alcătuiesc volumul de față au fost scrise între anii 1950 și 1986 și publicate în „Îndreptar”, „Bună Vestire”, „Unirea Almanac”, „Calea noastră” și „Perspective”. Le-am structurat în patru capitole. Tema cel mai des abordată este „cangrena emigrației noastre: neunirea”, însoțită de avertismentul că „promovând suspiciuni, acuze, denunțuri, supușii statului se fac, ei între ei, și mai supuși. Într-un astfel de climat crește sistemul totalitar”.

Pr. dr. Ioan-Irineu Fărcaș

Surprinzătoare în bogata operă cipariană această broșură, o traducere prelucrată, un fel de „Cod al manierelor elegante”, tipărită la Blaj, Tipografia Seminarului, în 1855. Lucrarea cuprinde unsprezece capitole – în care se dau sfaturi și pentru o viață sănătoasă: De sculare (trezire, deșteptare din somn), De preumbare, De culcare dar mai ales pentru comportare civilizată în împrejurări esențiale ale existenței cotidiene: De modul de a șiede la masă, Despre conversare (sau conversațiune) – cele mai multe, cinci capitole din cele unsprezece.

„Educațiunea se câștigă prin învățare, observare, petrecere cu persoane civilizate și printr-o voință tare și deliberată de a fi plăcut. Încă mult adaugă la buna educațiune, a avea întotdeauna înaintea ochilor preceptul care e fundamentul moralei creștine: adică de a ama (a iubi) pre aproapele său ca pre sine însuși. Dintru această urmare nu numai veți avea norme de purtare civilă (civilizată), ci încă ce e de mare importanță, veți învăța a fi buni, și a merita cu mult mai mari premii, decât plăcerea și bunăvoința oamenilor”.

Despre Plotin, exemplu de theios aner („bărbat îndumnezeit”), se spune că a experimentat de patru ori extazul mistic în șase ani. După moarte el sălășluiește printre daimonii cei buni. Dar cel mai sugestiv lucru e prezența, printre acești daimoni buni, a încă doi „bărbați îndumnezeiți”, Platon și Pitagora. Desprinzându-se de trup, sufletul lui Plotin pătrunde definitiv în comunitatea în care dorise cu ardoare, toată viața, să pătrundă. El împlinește astfel o triadă ce constituie, de fapt, triada sacră a neoplatonismului.

Cristian Bădiliță

DANIEL SĂUCA (n. 31 august 1973, Supur, jud. Satu Mare). Poet, editor, publicist, manager cultural. Redactor-şef al revistei Caiete Silvane (din februarie 2005) şi director al Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj (din octombrie 2010).
Volume de poezie: Gândacul cu cinci pene roz (1999); Cartierul vestic al iadului (2009); Clopotele raiului (2012); La centru, prin nord-vest (2015).
Cărți de publicistică, reportaj, interviuri: Homo Silagenssis (2006, 2007, 2008); Secera şi pixul. Propagandă în presa scrisă din judeţul Sălaj înainte şi după decembrie 1989 (2010); Voi chiar vorbiţi şi în numele meu? (2010); Rotisorul politic (2010); România mea nu mai există (2011); Tranşee & şantiere (2012); Un bou în anul maimuţei (2016); Aş vrea să vă rog (2020).
Editor al Anuarului Presei Sălăjene (2009-2019) şi al numeroase cărţi apărute la Editura Caiete Silvane. A colaborat la periodicele: România literară, Steaua, Poesis, Familia, Caiete Silvane, Mişcarea literară, Citadela, Discobolul, Apostrof.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj şi al Cenaclului literar „Silvania”. Preşedinte al Asociaţiei Jurnaliştilor din Sălaj şi al Asociaţiei Scriitorilor din Judeţul Sălaj.
Despre creaţia lui au scris Ioan Holban şi Irina Petraş (România literară), Al. Cistelecan (Argeş), Adela Naghiu (Nord literar), Viorel Mureşan (Mişcarea literară, Caiete Silvane), Carmen Ardelean (Caiete Silvane, Tribuna), Marcel Lucaciu, Imelda Chinţa, Viorel Tăutan (Caiete Silvane), Marian Drăghici (Viaţa românească), Constantin Butunoi (Arca), Menuţ Maximinian (Tribuna), Graţiela Popescu (Ziarul de duminică).

Nici moartea artei nici aceea a istoriei artei nu sunt fenomene brute şi valabile per se. O teză curajoasă, aceea că arta este inepuizabilă, care arată că tot jocul de cuvinte al postmodernității – non-artă, anti-artă, bad painting, bad art, shock art, artă anti-artă – reprezintă, de fapt, momente ale subiectivității, propune inversarea unui raport de forțe prin care nu arta defineşte statutul creatorului său, ci autorul ajunge să instituie, discursiv şi material, un obiect generat ca fiind artă. Oana Camelia ŞERBAN

În această artă inepuizabilă, noul este conceput nu în sensul unei „furii” moderne pentru originalitate aşa cum remarca Nietzsche despre epoca sa, ci rezultat al spiritului viu, liber, ale cărui energii creatoare sunt infinite, care creează astfel noi posibilităţi de apariţie. Eva IVAN-HAINTZ

Componenta non-verbală este mijlocul prin intermediul căruia comportamentul uman poate fi observat în starea sa autentică. Limbajul non-verbal este reflexia sufletului redată fidel printr-un set de gesturi și ticuri gestuale, cât și o modalitate prin care omul poate fi descoperit așa cum este el. O atenție mai mare asupra gesturilor îl poate ajuta pe interlocutor să își contureze o imagine mai realistă asupra persoanei cu care discută, îi poate contracara viitoarele mișcări, se poate confesa sau se poate distanța de aceasta. Din acestă perspectivă, comunicarea non-verbală este cea mai facilă metodă de analiză a conduitei umane,  prin care oamenii pot fi descoperiți așa cum sunt ei, într-un cadru natural. Conștientizarea simbolisticii gesturilor în funcție de contextul în care se realizează îl poate încuraja pe interlocutor să se manifeste autentic sau nu. Comunicarea non-verbală este o modalitate facilă, prin care societatea poate fi educată să vadă ceea ce oamenii din diferite motive nu reușesc să exprime verbal.

Teza lui Anton Dumitriu este una avangardistă: Occidentul se întoarce împotriva lui însuși. Vestul e miracolul inteligenței care se autodistruge. Cele mai mari finaluri din istorie sunt cele autodistructive, iar Occidentul are parte de așa ceva.

Occidentul este paradigma cuceririi naturii de către om. O falsă stăpânire. Orientul însă e cel care lasă omul să reflecteze existența și să câștige natura. Dintru început, înțelegem că Occidentul își clădește triumful pe temeiuri greșite: nimeni nu poate construi nimic pe un teren mișcător. Ca să se zidească, omul trebuie să își aparțină; or Occidentul crește pe umerii unui mit despre omul care nu este încă cel ce și-a promis să fie. Astfel, între erorile Occidentului și timiditățile Orientului, Dumitriu descrie o lume actuală: „Noi avem metode, din ce în ce mai puternice, de a stăpâni lumea, dar nu avem nici o metodă de a domina propria noastră natură.”

Prin urmare, criza tensiunilor dintre Orient și Occident este, de fapt, criza Europei: un proiect dual, al unei civilizații care „se ferește” de declinul umanității. Pariul lui Dumitriu e unul simplu: dacă Spengler are dreptate, atunci suntem o civilizație matură; adică, una condamnată la moarte. Este mai important să recunoaștem acest final, decât să încercăm să îl corporalizăm: Bauer îl consideră o agonie culturală, Massis o fortificare defensivă a Occidentului în fața misticismului oriental, Guénon găsește că modernitatea care părăsește tradițiile și revelația e călăuza acestei pierzanii civilizaționale, Berdiaev așteaptă un Nou Ev Mediu în rolul apocalipsei care va înnoi lumea, Keyserling speră la o societate mai spirituală, mai docilă, așadar, mai orientată către Orient.

Oana ŞERBAN