Eseistică

Teza lui Anton Dumitriu este una avangardistă: Occidentul se întoarce împotriva lui însuși. Vestul e miracolul inteligenței care se autodistruge. Cele mai mari finaluri din istorie sunt cele autodistructive, iar Occidentul are parte de așa ceva.

Occidentul este paradigma cuceririi naturii de către om. O falsă stăpânire. Orientul însă e cel care lasă omul să reflecteze existența și să câștige natura. Dintru început, înțelegem că Occidentul își clădește triumful pe temeiuri greșite: nimeni nu poate construi nimic pe un teren mișcător. Ca să se zidească, omul trebuie să își aparțină; or Occidentul crește pe umerii unui mit despre omul care nu este încă cel ce și-a promis să fie. Astfel, între erorile Occidentului și timiditățile Orientului, Dumitriu descrie o lume actuală: „Noi avem metode, din ce în ce mai puternice, de a stăpâni lumea, dar nu avem nici o metodă de a domina propria noastră natură.”

Prin urmare, criza tensiunilor dintre Orient și Occident este, de fapt, criza Europei: un proiect dual, al unei civilizații care „se ferește” de declinul umanității. Pariul lui Dumitriu e unul simplu: dacă Spengler are dreptate, atunci suntem o civilizație matură; adică, una condamnată la moarte. Este mai important să recunoaștem acest final, decât să încercăm să îl corporalizăm: Bauer îl consideră o agonie culturală, Massis o fortificare defensivă a Occidentului în fața misticismului oriental, Guénon găsește că modernitatea care părăsește tradițiile și revelația e călăuza acestei pierzanii civilizaționale, Berdiaev așteaptă un Nou Ev Mediu în rolul apocalipsei care va înnoi lumea, Keyserling speră la o societate mai spirituală, mai docilă, așadar, mai orientată către Orient.

Oana ŞERBAN

ANDREI PLEȘU s-a născut în 1948 la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană. Lector universitar (1980–1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti (cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti). Profesor universitar de filozofie a religiilor, Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991–1997). Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă şi rector al Colegiului Noua Europă (1994), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii Albert Ludwig din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur. Scrieri: Călătorie în lumea formelor, Meridiane, 1974; Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, Univers, 1980; Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; Ochiul şi lucrurile, Meridiane, 1986; Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, Cartea Românească, 1988; Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); Limba păsărilor, Humanitas, 1994; Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, 1996; Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin–New York, 2001; Despre îngeri, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); Obscenitatea publică, Humanitas, 2004; Comèdii la Porţile Orientului, Humanitas, 2005; Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas, 2006; Note, stări, zile, Humanitas, 2010; Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, 2011; Faţă către faţă, Humanitas, 2011; Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012; Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri, Humanitas, 2013; O idee care ne suceşte minţile (în colaborare cu Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, Humanitas, 2014; Dialoguri de duminică (în colaborare cu Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2015); Nelinişti vechi şi noi, Humanitas, 2016; Despre inimă şi alte eseuri, Humanitas, 2017; numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.

ANDREI CORNEA s-a născut în 1952. Licenţă în istoria şi teoria artei la Academia de Arte Frumoase (1976). Licenţă în filologie clasică la Universitatea din Bucureşti (1980). Doctorat în filologie clasică la Universitatea din Bucureşti (1994). Muzeograf la Muzeul Naţional de Artă (1976–1987). Cercetător la Institutul de Istorie a Artei (1987–1990), iar între 1990 şi 2006 la Institutul de Studii Orientale „Sergiu Al-George“. În prezent, profesor la Universitatea din Bucureşti.Scrieri: De la portulan la vederea turistică (Sport-Turism, 1977); Primitivii picturii româneşti moderne (Meridiane, 1980); Forme artistice şi mentalităţi culturale în epoca romano-bizantină (Meridiane, 1988); Scriere şi oralitate în cultura antică (Cartea Românească, 1988; reed. Humanitas, 2006); Penumbra (Cartea Românească, 1991; reed. Polirom, 1998); Platon: Filozofie şi cenzură (Humanitas, 1995); Maşina de fabricat fantasme (Clavis, 1995); Turnirul khazar (Nemira, 1997; reed. Polirom, 2003); Cuvintelnic fără frontiere (Polirom, 2002; Humanitas, 2013); De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş (Humanitas, 2004); Când Socrate nu are dreptate(Humanitas, 2005; trad. fr. Les Presses de l’Université Laval, Canada); Noul, o veche poveste (Humanitas, 2008); Poveşti impertinente şi apocrife (Humanitas, 2009); O istorie a nefiinţei în filozofia greacă (Humanitas, 2010); Realitatea şi umbra (Humanitas, 2013); Miracolul: Despre neverosimila făptură a libertăţii (Humanitas, 2014), Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia (roman, Humanitas, 2015), Lanțul de aur (Humanitas, 2017), Amintiri din epoca lui Bibi (Humanitas, 2019).Traduceri: Platon (Republica, Philebos, Theaitetos), Aristotel (Metafizica, Despre generare şi nimicire), Plotin (Opere I–III), Aristofan (Lysistrata, Viespile, Belşugul), Epicur.

Elif Shafak este una dintre cele mai premiate romanciere contemporane şi cele mai citite scriitoare din Turcia. De asemenea, este comentatoare politică şi susţine discursuri publice inspiraţionale. Scrie în turcă şi în engleză, a publicat 17 cărţi, dintre care 11 romane, cele mai cunoscute fiind Bastarda Istanbulului şi Cele patruzeci de legi ale iubirii. În Marea Britanie, cărţile îi sînt publicate de Penguin Books, iar drepturile sale internaţionale sunt gestionate de Curtis Brown. Elif Shafak ţine discursuri pentru TED Global, este membră a Weforum Global Agenda Council on Creative Economy din Davos şi membră fondatoare a Consiliului European pentru Afaceri Externe şi Relaţii Internaţionale. În 2010 a primit de la guvernul francez distincţia l’Ordre des Arts et des Lettres. A publicat articole în reviste şi ziare importante din lumea întreagă, printre care se numără Financial Times, The Guardian, The New York Times, The Wall Street Journal, Der Spiegel şi la Repubblica. A predat la mai multe universităţi din Turcia, Marea Britanie şi SUA. Are o licenţă în relaţii internaţionale, un master în studii de gen şi un doctorat în ştiinţe politice. Este cunoscută ca apărătoare a drepturilor femeii, minorităţilor şi comunităţii LGBT. Ca susţinătoare de discursuri, Elif Shafak este reprezentată de London Speaker Bureau, Chartwell Speakers şi Penguin Speakers Bureau. Cărţile sale s-au aflat pe lista mai multor premii prestigioase, printre care Orange Prize, MAN Asian Prize, Baileys Prize şi IMPAC Dublin Award, şi printre finaliste la Independent Foreign Fiction Prize şi RSL Ondaatje Prize. Elif Shafak a fost membră în juriul Foreign Fiction Prize (2013), Sunday Times Short Story Award (2014, 2015), 10th Women of the Future Awards (2015), FT/Oppenheimer Funds Emerging Voices Awards (2015, 2016), Baileys Women’s Prize for Fiction (2016) şi Man Booker International Prize (2017).

Daron Acemoglu este profesor Elizabeth and James Killian de Economie la MIT. În 2005 a primit medalia John Bates Clark acordată economiștilor sub 40 de ani care au avut o contribuție substanțială la gândirea și practica economică.

James A. Robinson este politolog și economist și unul dintre cei opt profesori universitari actuali de la Universitatea din Chicago. Specializat în America Latină și Africa, el desfășoară, în prezent, o muncă de cercetare despre Bolivia, Republica Democrată Congo, Sierra Leone, Haiti și Columbia unde a predat ani la rând pe parcursul verii la Universitatea Anzilor din Bogota.

Claudiu T. Arieșan este un clasicist cu preocupări moderne, în prezent Conf. univ. dr. la Colectivul de Filologie Clasică din cadrul Universității de Vest Timișoara. A publicat: Hermeneutica umorului simpatetic. Repere pentru o comicologie românească (1999), Între surâs și rugăciune. Modele culturale din comicologia clasică și patristică (2004), Geneza comicului în cultura română (2010) – toate distinse cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Ca filolog clasic, a scris despre Cetatea literară a Romei. Întemeietorii (2005), a tradus din Lactantius, (Despre morțile persecutorilor și Despre pasărea Phoenix), Ieronim (Epistole) și Arnobius (Contra neamurilor păgâne), a publicat peste 50 de studii de specia­litate și 120 de articole culturale, editând 17 volume în colecțiile de studii clasice și patristice “Logos” și “Cum Patribus”. Membru al Uniunii Scriitorilor și al Societății de Studii Clasice din România, al “Asociației Interna­ționale de Studii Patristice” cu sediul la Paris și al “North American Patristics Society” este Redactor – șef al “Analelor Universității de Vest. Seria Științe Filologice”. A colaborat, între 2002–2004, ca referent științific principal, la ediția electronică integrală din Thesaurus Linguae Latinae. CD ROM realizată sub egida Academiei Germane și apărută în mai multe ediții la K.G. Saur, Thomson Learning Company. Ca om de televiziune, a realizat peste 250 de emisiuni cultural-religioase sub genericele “Spiritul vremii” și “Dialog spiritual” la TVR Timișoara, respectiv “Spirit și credință” și “Axios” pentru postul național TVR 3 cu înce­pere din 2008, colaborând constant, prin recenzii de carte sau cronici de film, și cu postul de Radio Trinitas al Patriarhiei Române.

Cu implicații imediate personale, sociale și adesea politice, „Identitatea” este una dintre noțiunile cele mai dezbătute. Redefinirea constructelor identitare, înlăturarea prejudecăților anexate criteriilor de identificare și de clasare ale indivizilor și ale comunităților în societate stau la baza unora dintre cele mai necesare dezbateri. Politicile identitare deschid adesea dialogul în cadrul noii societăți civile. În acest context, ne-am propus să integrăm în această antologie, „BAREM IDENTITAR,” perspective diferite asupra acestui subiect atât de prezent. 

„BAREM IDENTITAR” strânge laolaltă un grup variat de sociologi, jurnaliști, artiști, activiști, psihoterapeuți, cercetători proveniți atât din mediul academic, cât și din organizații nonguvernamentale care depun eforturi pe teren pentru demolarea constructelor identitare discriminatorii la nivel personal, comunitar și instituțional.  

Proiectul va include puncte de vedere diverse asupra unor aspecte care ne plasează pe toți într-un barem sau altul: rasă, sexualitate, emigrație și imigrație, fluiditate de gen, tulburări psihice, îmbătrânire, tipare de frumusețe și alte concepte proiectate asupra individului și a comunităților ca noțiuni restrictive de identificare ce, implicit, evaluează și definesc incomplet sau chiar incorect întregi segmente ale societății.

Ce înțelegem prin fericire? Depinde ea oare de genele cu care am fost înzestrați, de șansă sau de sensibilitatea proprie? Este o stare durabilă sau o suită de plăceri trecătoare? Diferă de la om la om? Cum să o căutăm? Unde se află? O putem cultiva? Suferința și fericirea pot coexista?

În încercarea de a răspunde la cele mai importante întrebări referitoare la fericire, Frédéric Lenoir ne propune o incursiune filosofică plină de savoare, în compania marilor înțelepți din Orient și din Occident. Vom străbate grădinile plăcerii alături de Epicur. Vom auzi râsul lui Montaigne și al lui Zhuangzi. Ne vom întâlni cu zâmbetul plin de pace al lui Buddha și al lui Epictet și vom gusta bucuria în compania lui Baruch Spinoza și a lui Etty Hillesum.

Te invităm într-o călătorie simplă și în același timp profundă de căutare a fericirii, plină de exemple concrete și de cele mai recente descoperiri din neuroștiință, care ne poate ajuta să trăim frumos.

Scriitor, filosof, sociolog, conferențiar și doctor în științe sociale, Frédéric Lenoir este considerat autorul francez care a vândut cele mai multe cărți în ultimii cinci ani. A publicat mai multe lucrări de sociologie și istoria religiilor, dar și cărți spiritualitate, în care abordează teme precum starea de bine și bucuria. De asemenea, a încercat să popularizeze filosofia în rândul publicului larg.

Publicată în 1975, Trădarea Occidentului izvorăşte din aceeaşi viziune critică de o extremă luciditate (admiratorii l-au şi numit de altfel „omul care a prevăzut tot”) asupra societăţii. Polemizând cu denigratorii înverşunaţi ai Occidentului şi ai valorilor acestuia (a fi „antioccidental” n-a încetat să fie o modă nici astăzi), cu apologeţii iraţionalismului şi ai „primitivismului”, Ellul  nu contestă însă criza profundă prin care trece Occidentul actual. În opinia sa, civilizaţia şi cultura occidentală şi-a trădat propriile valori (pe care le-a inventat şi le-a răspândit pretutindeni), respectiv raţiunea, individul şi libertatea, pe care, în numele eficienţei, le-a substituit prin „înlocuitorii” care le reproduc aparenţele, dar reprezintă în realitate tocmai contrariul acestor valori. Iar diagnosticul lui Ellul este de o gravitate extremă, este un „strigăt în pustiu”, pe care cei mai mulți preferă să-l ignore din laşitate sau din teama disconfortului psihic în care te instalează viziunea dezabuzată a gânditorului: „Văd Europa mergând cu paşi mari către sfârșitul ei.

O carte care răspunde la multe din întrebările pe care ni le punem cu toții în legătură cu starea creștinismului zilelor noastre...

„Întrebarea pe care vreau s-o schiţez în această carte este una din cele care mă tulbură adânc, ea mi se pare insolubilă în stadiul actual al cunoştinţelor mele şi îmbracă aspectul grav al unei ciudăţenii istorice. Poate fi formulată cât se poate de simplu: cum se face că dezvoltarea societăţii creştine şi a Bisericii a dat naştere unei societăţi, unei civilizaţii, unei culturi, în totală opoziţie cu ceea ce citim în Biblie, cu ceea ce constituie textul indiscutabil al Torei, al profeţilor, al lui Iisus şi al lui Pavel în acelaşi timp? Am zis bine, în totală opoziţie. Căci contradicţia nu se manifestă doar într-un singur punct, ci în toate punctele. Aşa încât, pe de o parte, creştinismul a fost acuzat de o mulţime de greşeli, de crime şi de minciuni, străine de spiritul textelor şi al inspiraţiei originare, iar, pe de altă parte, Revelaţia a fost modelată progresiv, reinterpretată în practica de zi cu zi a creştinătăţii şi a Bisericii.” Jacques Ellul

Am încercat să strâng în acest volum doar eseurile care mă reprezintă cel mai bine, doar pe cele care mi s-a părut că au rezistat în ultimii ani. Risipite prin reviste on line și de hârtie și-n alte varii ocazii publice, ele vorbesc despre pasiunile mele de lectură și de reflecție. Efectul îndelungat al acestor vechi pasiuni e proporțional și cu intensitatea unei reevaluări severe, și cu asumarea unor atitudini și poziții intelectuale perene. Diverse ca struc­tură, formulare, tematică și referințe, le-am împărțit dialectic în pasiuni ale sufletului, respectiv ale trupului și le-am pus sub semnul unei identități provocatoare pentru raportul dintre eul real și cel textual.
Adrian G. ROMILA

Din cele 57 de contribuții reunite între copertele acestui volum a rezultat un manual util celor ce vor să înțeleagă actuala pandemie, pornind de la nivelul său medical și ajungând la consecințele geostrategice.

Faptul că toate analizele au fost realizate după ce actorii implicați și societățile afectate de COVID-19 au început să înțeleagă cu ce se confruntă le conferă acestora consistență și temeinicie.

Până la evaluarea finală a pandemiei de COVID-19, fiecare dintre noi are ocazia să afle că singura entitate care îl poate proteja cel mai bine este el însuși. Iar un sprijin în acest sens poate fi volumul de față.

„Oamenii de știință sunt priviți de publicul larg drept elita națiunii. Cu cât prestigiul lor este mai mare, cu atât va fi mai accentuată tentația de a‑i înfățișa ca reprezentanți ai ei. Se instalează astfel o tensiune între tendința de a le atribui marilor cercetători rolul de purtători ai prestigiului național și semnificația universală a rezultatelor muncii lor.  În vremuri pașnice, ceea ce îi deosebește pe cercetătorii din comunități diferite nu va atrage prea mult atenția. Cu totul altfel stau lucrurile atunci când adversitățile dintre statele naționale degenerează în conflicte și confruntări armate. O asemenea confruntare, fără precedent ca amploare, pierderi, sacrificii și suferințe, a fost Primul Război Mondial. Cei mai reprezentativi oameni de știință nu mai puteau acum să evite un răspuns lipsit de echivoc la întrebarea: ce este pentru ei mai presus de orice – cauza patriei, care îi opunea colegilor din țările vrăjmașe, sau, dimpotrivă, cauza cercetării științifice, situată deasupra lucrurilor ce pot despărți comunitățile omenești?“ — MIRCEA FLONTA, CĂTĂLIN VASILESCU

Pe copertă sunt reproduse portretele unora dintre cei mai importanți semnatari ai Manifestului celor 93: Ulrich von Wilamowitz-Moellendorff, Adolf von Harnack, Fritz Haber, Max Planck, Ernst Haeckel, Wilhelm Röntgen.

„Dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aș răspunde fără ezitare compasiunea, despre care cu timpul am înțeles că este o treaptă a înțelegerii și o formă de cunoaștere. Dacă aș accepta că această carte este o carte de călătorii, atunci itinerarul acestora leagă între ele punctele de sprijin ale înțelesului și nefericirii lumii prin care am trecut, în timp ce – schimbându-se – acestea au devenit repere ale schimbării mele.

Într-un anume fel, această carte continuă Falsul tratat de manipulare. Așa cum aceea nu era o carte de memorii, deși era construită din fragmente de amintiri, aceasta nu este o carte de călătorii, deși capitolele ei descriu întâmplări din străinătate. Folosesc acest termen, străinătate, cu întreaga greutate pe care o avea înainte de ’89; în ultimii treizeci de ani, amestecul lumilor l-a erodat și l-a golit de conținut – nu numai prin dispariția frontierelor, ci și prin sentimentul de înstrăinare de acasă. Acest sentiment ciudat este mai apăsător azi decât în timpul dictaturii, pe care o simțeam ca pe o apăsare exterioară, nu lăuntrică, în profunzime, ca acum.

În Fals tratat de manipulare am încercat să compun din fragmente de amintiri un portret al țării. Acum este vorba despre lume.“ — ANA BLANDIANA

Pe copertă: autoarea pe turnul din Pisa, anii ’70, foto de Romulus Rusan

Cartea pune laolaltă Eseuri și divagări publicate în ultima vreme în reviste literare (România literară, Steaua, Tribuna, Vitraliu, ProSaeculum etc.), câteva intrând, fragmentar, și în cuprinsul unora dintre cărțile mele precedente (Literatura română contemporană. O panoramă, Oglinda și drumul. Prozatori contemporani, Vitraliul și fereastra. Poeți contemporani, De veghe între cărți, Viața mea de noapte etc., toate consultabile în pdf pe site‑ul: www.irinapetras.ro). Şi de data aceasta, textele trimit, firesc, unele la celelalte. Gândirea vieţii printre cărţi este una în mişcare – conexează, se întoarce din drum, repetă, revine cu nuanţe, remaniază discret în pas cu mereu alte lecturi. Răz‑gândirea ţine şi ea aproape.
Le adaug, ca în alte dăți, o secțiune de Cronici și recenzii apărute – de la De veghe între cărți (2017) încoace – în România literară, Viața Românească, Steaua, Tribuna etc.
Toate împreună încropesc și un soi de autobiografie indirectă, căci spun ceea ce cred, trecând, despre multe dintre temele lumii și literaturii. Ele țin seama de spusele altora, dar pariază, personalizat și subiectiv, pe ochii minții mele. (Irina Petraș)

„Am trăit aceşti ani la o intensitate fără seamăn: abuzurile, ticăloşiile, declaraţiile aberante ori dezvăluirile revoltătoare au fost, fiecare în parte, tot atâtea motive pentru a mă solidariza cu o societate civilă mereu activă şi mereu ameninţată, cu grupuri sau persoane expuse linşajului public sau defăimării. Au fost, deopotrivă, pretexte pentru a îndigui cât se poate prin analiză lucidă revărsările de ură, de frică, de laşitate ori de conformism care păreau să sufoce România zi după zi, aducând, atât cât mi-a stat în putinţă, un elogiu raţiunii, educaţiei şi declarându-mi încrederea necondiţionată în forţa argumentelor limpezi şi precis exprimate. Am scris de multe ori frenetic, transformând scrisul într-un soi de terapie prin care îmi făceam mie suportabilă o societate pe care o simţeam în acelaşi timp foarte străină şi totuşi copleşitoare, am scris mânat de tristeţe sau de indignare, fără a mă eschiva de la responsabilitatea pe care mi-am luat-o singur, fără mandat şi fără constrângeri, de a fi un intelectual public.“ — CIPRIAN MIHALI

Prefață de Gabriel Liiceanu

„Trecând în revistă mai bine de o sută de CV-uri de parlamentari – o simplă mostră care dă seamă de vastitatea corupției autohtone –, Valeriu Nicolae pare să spună pentru prima oară un adevăr pe care îl ignorăm știindu-l: România se află pe mâna unei uriașe armate de impostori. Cartea pune de fapt în scenă o perplexitate: este oare adevărat ce trăim? Dând astfel glas unei stupefacții care ne încearcă pe toți, autorul a devenit o voce care răsună în vinovata noastră tăcere. Cât privește liniștea instalată în toate partidele în fața acestor pagini ale rușinii, ea vorbește de la sine despre punctul dramatic în care se află viața politică de la noi. Cum oare de nici un partid nu a simțit nevoia să-și facă din cele câteva sute de pagini care strigă la cer muniție de campanie? Parafrazându-l pe autorul cărții: poporul român doarme liniștit în cel mai cumplit vacarm: tăcerea mormântală care urlă.“ — GABRIEL LIICEANU

„Ce s-a întâmplat în acești treizeci de ani? Cum și de ce am ajuns în acest punct în care instituțiile sunt capturate de oameni nepregătiți pentru funcțiile pe care le au? De ce cei mai titrați dintre noi rămân cei care nu pot folosi corect limba română? De ce suntem țara cu cele mai multe doctorate în siguranță națională, cu cei mai mulți politicieni cu multiple licențe și măcar un doctorat obținute toate într-un timp record, adesea cu o presupusă activitate academică și chiar cu abilitare doctorală? De ce suntem o țară cu prezența foarte scăzută la vot, deși în discuțiile private politica și modul în care suntem guvernați sunt o temă recurentă, în care punem multă pasiune? S-a ajuns prea departe, cu personaje mult prea grotești, în posturi mult prea înalte.“ — RALUCA PRUNĂ, ministru al justiției 2015–2017

O filosofie a longevității bazată nu pe resemnare, ci pe curaj. O reinventare spectaculoasă a modului nostru de viață.

Ce s-a schimbat din 1950 până azi? Speranța de viață a crescut cu 30 de ani, echivalentul în timp al unei vieți din secolul al XVII-lea. După 50 de ani, omul experimentează un fel de suspendare: nu mai este tânăr, dar nu e nici bătrân cu adevărat. Un progres extraordinar, care schimbă totul: legăturile dintre generații, viața emoțională și cea familială, însuși destinul nostru.

„Admirabilul eseu al lui Pascal Bruckner nu se mulțumește să exploreze problemele existențiale pe care le ridică prelungirea duratei vieții umane. El insistă asupra ambiguităților și a contradicțiilor acestei situații." - Le Monde

„Un excelent eseu, care ne propune să tindem mai degrabă către o viață împlinită, decât spre succes. Asta pentru că însuși conceptul de succes, de reușită pare să limiteze căutarea, odată ce ținta mult dorită a fost atinsă. Avem acum incredibila șansă de a putea fi activi un timp mai îndelungat, de a lucra pentru împlinirea noastră. Atâta vreme cât iubim și creăm, trăim o scurtă eternitate, singura care ne este permisă. Nimic altceva nu ne este impus. Poți trăi viața deplin, până la momentul final, inevitabil." - Le Devoir

„Fulgerul pasiunilor rămâne viu, sufletul și inima sunt gata să se înflăcăreze: vârsta spirituală, sentimentală nu coincide cu aceea biologică. Nu există decât un singur mijloc de a încetini îmbătrânirea: să ne păstrăm în dinamica dorinței. Reconciliere a incompatibilităților: romantism și predare de ștafetă, dezmățși riduri, păr alb și furtună a dorințelor. Nu am descoperit soluția pentru nenorocirile condiției umane, doar am întredeschis o lucarnă minusculă în cavernă." - Pascal Bruckner

Pascal Bruckner, născut la Paris în 1948, este romancier, eseist și una dintre figurile emblematice ale intelectualității franceze.

Eseul lui Adrian Buzdugan ne propune holograma unui Cioran așa cum ni-l etalează plaja comentariilor operei sale din ultimele decenii. Un Cioran devenit de mult timp un „caz” profitabil pentru demolatorii de statui, un „vinovat convenabil”, hărțuit de exegeți a căror minima moralia este patima comentariului tezist și tendențios, nu rareori resentimentar, alături de puțini exegeți onești sau de martori oculari, cei din urmă interesați mai degrabă să-și exhibe meritul de a fi fost cândva lângă un Guru providențial.

E simulat un proces din care nu lipsește nici depoziția eseistului și, implicit, nici hotărârea sa definitivă: Cioran rămîne un gânditor istoric important pentru Franța și România; n-a fost legionar, chiar dacă, în tinerețe, a suferit rătăciri temporale. Spune eseistul: „Oricât ar evita atât de încrâncenaţii acuzatori ai lui Cioran, rămâne o întrebare nepusă, care le zădărniceşte orice construcţie părtinitoare: De ce nu a fost Cioran legionar cu acte în regulă?”.

Ion Dur

Paginile dense și precise pe care Teodor Baconschi le consacră sfinților-mimi și nebunilor întru Hristos descriu un tip ideal, realizat prin mijlocirea unor experiențe particulare. Rîsul și deriziunea sînt armele acestor oameni spiritualizați, care desfid lumea din iubire față de Dumnezeu, ironizează cu smerenie puterea structurilor ecleziastice, așa cum denunță, de dragul autenticității, pietatea conformistă. Hohotele lor – pe care mulți le asociază prea ușor cu grosolănia sau țicneala – atestă, înainte de orice, deplina lor libertate de copii ai lui Dumnezeu. (Michel Meslin)

Cititorul acestei cărți va descoperi o viziune proaspătă, mai puțin sever-hieratică, asupra creștinismului bizantin, definit prin simțul unei sacralități deschise, care nu se opune și nici nu se substituie profanului. Teodor Baconschi ne ajută poate să presimțim – și deci să regăsim – acel mod de a fi „aureolat de voioșie”, al cărui secret părea pierdut. (Olivier Clement)

Este uimitor că atît de mulți oameni de știință, filosofi și teologi cred că există un conflict serios între știință și religia teistă. În această superbă carte, cel mai de seamă filosof al religiei lămurește, cu inteligența și perceptivitatea caracteristică, de ce nici unul dintre motivele principale pentru credința că există un astfel de conflict nu are nici pe departe succes. (Michael Bergmann, Profesor de filosofie, Purdue University)

Alvin Plantinga (n. 1932) este un filosof analitic american, profesor emerit de filosofie John A. O’Brien la Universitatea Notre Dame. Foarte cunoscut pentru scrierile sale de filosofia religiei, epistemologie, metafizică, este autor al cărţilor God and Other Minds (1967), The Nature of Necessity (1974), Essays in the Metaphysics of Modality (OUP, 2003) şi Warranted Christian Belief (OUP, 2000).

„Antisemitismul îi abate pe oameni în mod deplorabil de la efortul real care le este cerut. El le abate privirea de la cauzele reale ale răului lor – care își are sălașul în același timp în inima noastră egoistă și mincinoasă și în structurile sociale care sînt în cauzalitate reciprocă cu această mizerie morală – pentru a-i ațîța împotriva unei mulțimi inocente, asemenea unui echipaj mizerabil care, în loc să lupte împotriva furtunii, ar vrea să arunce peste bord o parte din tovarășii săi, așteptînd ca toți să încerce să se omoare unii pe alții și să dea foc vasului în care este îmbarcată omenirea visătoare.
Rasiștii rămîn tributari Vechiului Testament, iar comuniștii Noului [Testament]. Primii au extras din Scripturile evreilor, pentru a o corupe, ideea unei rase predestinate, a unui popor al lui Dumnezeu; ceilalți au primit de la Evanghelie, denaturînd-o, ideea eliberării universale și a fraternității umane”. Jacques Maritain

E ceva ce vorbeşte direct şi viu în aceste texte: cunoaşterea sigură a subiectului, stapînirea ramificaţiilor lui (atît la nivelul bibliografiei, cît şi la cel al gîndirii), lipsa de emfază, tentativa generoasă de a-l convinge pe celălălt pe baza argumentelor, disponibilitatea de-a accepta obiecţiile şi de-a regîndi subiectul, calmul judecăţii şi francheţea interogaţiei.

O spun cu mînă pe inimă: nu e un singur rînd din cele scrise de el asupra educaţiei româneşti la care să nu subscriu întru totul. Şi asta nu doar pentru dreapta cumpănă a gîndului şi eleganţa exprimării, ci – mai ales – pentru că fiecare rînd al acestor texte mă (şi ne) îndeamnă la meditaţie. Dincolo de orice altceva, e în aceste texte o teribilă sinceritate. Vorbind despre şcoală, Doru Căstăian vorbeşte despre sine şi despre elevii săi, despre perplexităţile şi incertitudinile sale, despre mirarea – deopotrivă uimire fascinată şi spaimă a – felului în care ideile se articulează în lume. Aceasta mi se pare a fi măsura paginilor ce urmează: exerciţiul de sinceritate al unui profesor adevărat. (Mihai Maci)

Profesor, traducător, publicist, scenarist de softuri educaţionale, om fascinat de tineri şi de educaţie. Născut la Galaţi, la 16 februarie 1979, a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, în anul 2001. Master în filosofie franceză contemporană în 2002, doctor în filosofie al Universităţii de Vest din Timişoara în 2008, cu o teză despre conceptul de diferenţă în filosofia franceză post-structuralistă. Profesor de filosofie şi ştiinţe socio-umane la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galaţi, începînd cu anul 2003. Interesat profund de problemele educaţiei în general şi ale şcolii româneşti în special, Doru Căstăian a avut intervenţii nu foarte dese, dar limpezi şi provocatoare, pe marginea unor subiecte de actualitate privind educaţia şi tendinţele pedagogice contemporane, aducînd în spaţiul public românesc contribuţii substanţiale şi informate.