Eseistică

Despre povești este cel de-al doilea volum al trilogiei intitulate Philosophy at the Limit (Filozofia la limită), din care fac parte volumele The God Who May Be (Dumnezeul care poate fi, 2001) şi Strangers, Gods and Monsters (Necunoscuți, zei şi monştri, 2003).

Richard Kearney (n. 1954), filozof și scriitor, este profesor în cadrul Departamentului de Filozofie, la Boston College. A predat, ca profesor invitat, la University College Dublin, la Sorbona (Paris), Universitatea Catolică Australiană și Universitatea din Nisa și a ținut cursuri la prestigioase universități precum Harvard, Yale, Princeton, Oxford, Cambridge, Universitatea din Roma, Columbia University ș.a. Discipol al lui Paul Ricœur și Emmanuel Levinas, Kearney are, intelectual vorbind, o dublă apartenență, europeană și americană.

Kearney a publicat peste 20 de volume de filozofie și literatură (printre care două romane și un volum de poezie) și a coeditat peste șaisprezece titluri. Este membru al Academiei Regale Irlandeze și a fost membru în Consiliul Artelor din Irlanda (1992-1995), cofondator și președinte al Școlii Irlandeze de Film (1994-2002). Ca intelectual public irlandez a participat (în 1983, 1993 și 1995) la elaborarea unor propuneri pentru acordul de pace cu Irlanda de Nord. Între 1988 și 2014 a realizat o serie de programe de radio și televiziune, pe teme literare și filozofice, difuzate de mass-media britanice și irlandeze. A coordonat, între 2000 și 2013, împreună cu Simon Critchley, colecția „Thinking in Action” a Editurii Routledge (în cadrul căreia a apărut și volumul de față). Din 2008 este director al Guestbook Project – Hosting the Stranger: Between Hostility and Hospitality.

Dintre volumele publicate: The Wake of Imagination: Toward a Postmodern Culture (1987); Poetics of Modernity (1995); Poetics of Imagining. Modern to Post-Modern (1998); The God Who May Be (2001); Strangers, Gods and Monsters: Interpreting otherness (2003); Anatheism: Returning to God after God (2010); Reimagining the Sacred (volum coeditat cu Jens Zimmermann, 2016); Sam’s Fall, Walking at Sea (romane); Angel of Patrick’s Hill (volum de poezii).

Un tată îi povestește fiului marea călătorie a vieții " … ce-ar fi dacă eu și cu tine ne-am așeza o oră în fiecare zi și tu m-ai întreba despre lucrurile despre care ai vrut să mă întrebi întotdeauna și eu aș vorbi fără reținere despre tot ce-mi stă la inimă, de la istoria familiei mele la cea a marii călătorii a vieții? Un dialog între tată și fiu, atât de diferiți și atât de la fel, o carte testament pe care tu va trebui să o înjghebi. Grăbește-te, căci nu cred să mai am mult timp. Aranjează-ți programele și eu încerc să mai supraviețuiesc o vreme pentru acest proiect minunat, dacă ești de acord. Te îmbrățișez, tata "

„Să scrii despre schimbările climatice nu e un lucru ușor. Trecând prin jungla aspectelor științifice, a considerentelor tehnice și a interconexiunilor politice ai nevoie de o curiozitate constantă și de o bază solidă de cunoștințe. Cu toate acestea este un lucru care trebuie făcut.“ EI DA, NU TE JOCI CU TERMODINAMICA! „Suntem Cu apa până la gât şi răspundem toți de problema climatică. Aceste pagini încep cu realizarea unei legături între un ireversibil proces fizic nenegociabil şi conduita noastră de zi cu zi.“ Luca Mercalli

„Cartea lui Cristian Preda e un ghid oportun pentru cei care vor să desluşească lumea politică în care trăiesc. La vot şi nu numai. De ce ațipesc parlamentarii? e în acelaşi timp o carte utilă pentru risipirea confuziilor şi pentru priceperea câtorva lucruri despre care avem păreri inflamate, uneori cu accente isteroide: mecanismele de producere a compromisului politic, logica alternanţei la guvernare, importanţa votului, coabitarea politică, mizele cooperării, igiena politică, importanţa statului de drept văzut ca domnie a legii. Ar fi utopic să crezi că o asemenea carte va produce o mutaţie. În schimb, e de sperat şi de aşteptat ca ea să deschidă nişte ochi şi să destupe nişte minţi. Are toate argumentele s-o facă.“ — RADU PARASCHIVESCU

„Poate fi ceva mai instructiv și plăcut decât să citești, scrisă cu simplitate, inteligență și har, povestea propriei tale vieți? Se împlinesc anul acesta trei decenii de la primele alegeri ținute după căderea comunismului. Ce s-a întâmplat cu noi în acești 30 de ani? – iată întrebarea la care răspunde unul dintre cei mai versați politologi români și, deopotrivă, unul dintre cei care au cunoscut scena politică a acestor ani dinăuntrul ei. Eseul lui Cristian Preda vine în întâmpinarea oricui vrea să priceapă, dincolo de suprafața cotidianului, lumea în care a trăit. Suntem răspunzători de soarta noastră după cum suntem echipați sau nu să înțelegem locul în care ne-am născut.“ — GABRIEL LIICEANU

Structurată în zece părți – Amoralistul, Subiectivismul: reflecții inițiale, Interludiu: relativismul, Subiectivismul: alte reflecții, „Bun”, Binele și rolurile, Standardele morale și trăsătura distinctivă a omului, Dumnezeu, moralitate și prudență, Care este obiectul moralității? , Utilitarismul – la care se adaugă Prefața la această ediție și la ediția „Canto”, cartea reprezintă o propedeutică în studiul filosofiei morale și cuprinde, într-un mod sintetic, problemele centrale ale acestei discipline.

Moralitatea. O introducere în etică s-a dorit să fie un semnal de alarmă asupra sterilității discuțiilor morale, axate pe probleme meta-etice despre natura judecății morale, despre posibilitatea cunoașterii morale, ș.a.m.d.; abordare ce a dominiat o bună perioadă de timp această ramură a cercetării filosofice, în detrimentul discuțiilor despre chestiuni etice de ordinul întâi, cum ar fi avortul, feminismul sau subnutriția. Deși în prezent, filosofia morală nu mai igonoră problemele etice de ordinul întâi, lucrarea lui Bernard Williams rămâne actuală, tocmai prin faptul că filosoful acordă o mare atenție identificării unui „stil” al filosofiei morale și al fenomenelor morale, în sine, așa cum sunt sesizate în propria experiență și imaginație.

Potrivit autorului, în Prefața la ediția „Canto”: „La începutul cărții de față vorbesc despre problemele găsirii unui stil al filosofiei morale. Cred și acum că aceste probleme sunt reale și, totodată, că filosofia morală antrenează asemenea chestiuni într-o măsură mai mare decât multe alte arii ale filosofiei.

(...)

Filosofia ne îndeamnă (poate mai insistent acum decât atunci când am scris aceste rânduri) să ne întrebăm dacă ceea ce spunem în domeniul moralității este adevărat. Un lucru pe care l-am simțit scriind lucrarea de față și pe care îl simt și acum, încă mai acut, este că e vital să nu uităm și o altă întrebare legată de moralitate și de filosofia moralei – cât de sincer sună ceea ce spunem”.

„Sensul vieții vine din noi, nu e un dar din afară; el întrece cu mult în frumusețe și stăruință orice rai la care oamenii au putut vreodată visa sau tânji”.

(Richard Taylor)

Viața are sau nu un sens? Ce răspunde teoria creștină la această întrebare? Dar cea științifică? Este posibilă viața după moarte? Iată întrebările la care toți cei pasionați de filosofie pot găsi un răspuns, citind acest volum.

Gânditori de renume –  precum R. Taylor, J. Wisdom, J. Huxley, A. Grzegorczyk și C.J. Ducasse –  prezintă, în această carte, unghiuri filosofice distincte din care problema sensului vieții poate fi privită.

„Perspectiva filosofică în general e aceea a analizei conceptuale, a explicației raționale și argumentării, a încercării de a clarifica gândurile noastre cu privire la un asemenea subiect asociat îndeobște cu sentimentul, cu credința irațională, cu inefabilul. Reflecțiile incluse în acest volum nu reprezintă un răspuns definitiv; ele sunt doar reperele unui început”.

(Valentin Mureșan)

Cu amestecul expert de memorii, critică și jurnalism pentru care Leslie Jamison a primit atât de multe aprecieri, Să urle, să ardă explorează adâncimile oceanice ale dorinței și reverberațiile obsesiei.

Câteva dintre subiectele lui Jamison sunt 52 Blue, „cea mai singură balenă din lume”, amintirile stranii dintr-o viață anterioară ale copiilor, cetățenii devotați ai unei lumi online numite Second Life, peisajul bântuit al războiului civil din Sri Lanka și un întreg muzeu dedicat rămășițelor relațiilor încheiate. De la analiza acestora, Jamison ajunge la pietre de încercare mai personale – bărbați plecați și povești de iubire frânte, căsnicia, maternitatea – în eseuri în care povestește despre escapada romantică la Las Vegas, despre cum a devenit mamă vitregă și despre cum a născut.

Comparată adesea cu Joan Didion și Susan Sontag și considerată de mulți una dintre vocile definitorii ale generației ei, Jamison își pune sub semnul întrebării propria viață cu aceeași nuanță și cu aceeași rigoare pe care le aplică subiectelor ei. Rezultatul este un memento care provoacă la gândire, despre bucuria și hrana pentru suflet care se găsesc în cele mai neașteptate împrejurări.

Prefața ediției în limba română este semnată de Cristian Lupșa, editor DoR. 

Dispariția „plictiselii” înseamnă dispariția contemplației, dispariția lucrurilor contradictorii și complicate și, implicit, dispariția empatiei. Leslie Jamison știe asta, iar eseurile din această carte sunt încă o dovadă a capacității ei de a trăi în lume și de a o analiza în toate momentele ei banale, de a o întoarce pe toate părțile până când o fotografie, o călătorie, o nuntă, o relație devin atât cel mai important lucru din lume, cât și un paliativ pentru suferință. — Cristian Lupșa, DoR

Ascuțită ca o lamă […], Leslie Jamison a fost numită rodul nou-născut al uniunii dintre Joan Didion și Susan Sontag. Chiar și pentru o scriitoare cu dozele generoase de talent și succes ale lui Jamison, o asemenea descriere creează așteptări la înălțimea cărora este greu să te ridici. Dar Jamison o face cu vârf și îndesat. Eseurile au un ton de reportaj, dar în același timp și de mărturie; împletesc realitățile unor străini disparați cu experiențele proprii ale autoarei și creează din ele ceva intens, mai uman și, uneori, atât de inteligent și de revelator, încât cititorului i se taie respirația. — Samantha Shoech, San Francisco Chronicle

Intelectul neobosit și uimitor de puternic al lui Leslie Jamison ne-a dăruit două opere de nonficțiune monumentale. Aici își concentrează ochiul pătrunzător asupra unor subiecte cum ar fi cea mai singură balenă din lume sau un muzeu din Croația plin cu efluviile relațiilor eșuate. — O, The Oprah Magazine

Asemenea sticlei dintr-un caleidoscop, atenția lui Jamison pare capabilă să reflecte orice subiect atinge. Când am ridicat într-un târziu ochii din paginile cărții, am privit lumea cu o admirație nouă. — Cornelia Channing, The Paris Review

Provocatoare, plină de compasiune, curiozitate și modestie, Jamison recunoaște că are și ea mize în joc, iar stilul ei înțelept și alert nu are decât de câștigat din această mărturisire. — Chris Hewitt, Minneapolis Star Tribune

Carte finalistă a PEN/Diamonstein-Spielvogel Award for the Art of the Essay 2020

Democrația și mai cu seamă liberalismul nu sunt astăzi valorizate mai bine decât erau la începutul anilor 1990, când se credea că nu există niciun alt model alternativ pentru societățile în tranziție. Valul de democratizare care a urmat prăbușirii regimurilor comuniste a fost urmat de un val de democratizare și de consolidarea unor regimuri autoritare. Astăzi teme precum democrație, stat de drept sau drepturile omului nu mai sunt recunoscute ca având o valoare universală, pe de o parte se încearcă relativizarea lor, iar unele regimuri politice pretind chiar că sunt democrații care pot funcționa și fără modelul liberal care stă la baza acestor valori. Pe de altă parte, aceste teme se află în continuare în dezbaterea publică, iar argumentele celor care doresc afirmarea lor la nivel național, fără vreo concesie, abatere sau aproximare, sunt atent construite. Democrația, statul de drept, drepturile omului fac obiectul dezbaterilor publice, iar însăși existența acestor dezbateri (acolo unde sunt permise) este o dovadă a faptului că singurul sistem care poate asigura libera exprimare simultană a ideilor pro și contra este cel democratic.
Aceste teme, dacă nu ar exista sau nu ar fi dezbătute, ar da naștere unei lipse de orizont, unui întuneric în care nu am distinge cine sunt adversarii democrației. Tezele și antitezele pe marginea lor asigură sinteza, ieșirea din întuneric. O singură dezbatere sau un șir de dezbateri izolate nu pot genera un astfel de rezultat. Acesta este motivul pentru care am intitulat această carte „O lumină în întuneric”. Nu putem pretinde a face lumină în locul unde aceasta lipsește cu desăvârșire, dar cel puțin un far poate fi aprins pentru a-i călăuzi pe cei doritori să înțeleagă de ce democrația, mai ales în varianta liberală, are multiple avantaje și tocmai din această cauză beneficiază de contestări atât de diverse.
Cartea grupează mai multe articole scrise și publicate în perioada august 2017 – martie 2020. Toate aceste contribuții gravitează în jurul câtorva teme: democrația și pericolul populismului, statul de drept, minoritățile naționale, drepturile omului, religia în spațiul public, guvernanța europeană, sistemele politice naționale, relațiile internaționale. De multe ori, cel care studiază politica cu instrumente științifice este obligat să coboare în arenă, să aplice unele modele explicative unor situații a căror succesiune este extrem de rapidă și pare a nu avea nicio logică. Explicațiile oferite în această carte, însumate, ajută la înțelegerea unei realități care pare din ce în ce mai greu de înțeles. În realitate, conceptele-cheie sunt finite, iar diversitatea situațiilor generează doar câteva opțiuni de interpretare care ajută la conturarea unui model explicativ coerent. Democrația nu a dispărut, dimpotrivă, eșecul regimurilor non-democratice de a oferi soluții pentru prolemele cetățenilor este din ce în ce mai evident. Modelul democrației liberale a rămas de actualitate și nu există un alt model alternativ care să ofere garanții pentru manifestarea liberă a nevoilor tuturor celor care alcătuiesc o societate pe deplin dezirabilă – deopotrivă deschisă modernității și adaptată tradițiilor.
Radu Carp

Un text se defineşte prin dispoziţia pe care ai avut‑o scriindu‑l, adică prin emoţia iniţială care te‑a împins să‑l pui pe hârtie. Hotărâtoare nu e tehnica scrisului, acea îndemânare lexicală graţie căreia poţi aşeza cuvintele după reguli prozodice, ci emoţia de la început. Dacă ea se stinge, textul se usucă şi moare. Eseurile de aici au sens numai în măsura în care emoţia din care s‑au născut persistă în ele. Tristeţea filosofilor este că, preocupaţi cum sunt de sensuri logice, sunt incapabili să emane fluizi emotivi.
Rezultatul e scrisul la rece: te aşezi la masă şi scrii, indiferent că ai sau nu poftă. Scrisul devine astfel o rutină ineptă. Şi chiar dacă se întîmplă să dai peste o expresie fericită, nu vei putea transmite nimic subliminal, niciun gust şi nicio tresă­rire, nicio sugestie şi nicio insinuare. Iar scrisul care nu provoacă ecouri recurente în mintea cititorului e inutil. Am ales în acest volum acele eseuri pe care le‑am resim­ţit ca fiind purtătoare de condiţie afectivă. (Sorin Lavric)

Dorin Popescu este un exuberant al geopoliticii. Un autor flamboiant, creativ și dornic să surprindă cu formule noi. Scrie luxuriant, vivace, colorat, însuflețit, revărsând asupra cititorului o abundență de figuri de stil și ornamente care dau un farmec inconfundabil articolelor sale. În spatele acestei feerii a cuvintelor, ideile sunt însă clare, puternice și lucide. Stilul baroc al scriiturii lui Dorin Popescu este rar întâlnit în analiza politicii internaționale. Energia lui entuziastă, metaforele în cascadă și vârtejul de imagini ne prind într-un iureș al lecturii pe care trebuie neapărat să o terminăm înainte de a respira.
„Dramatizarea” spectaculoasă pe care o pune în scenă Dorin Popescu în textele sale, cavalcada de imagini voit surprinzătoare, „incantațiile” și volutele în care își acoperă analizele geopolitice altminteri solide, nu fac decât să ofere cititorului plăcerea de a descoperi singur, în spatele vegetației luxuriante a articolelor care îi poartă semnătura, arhitectura robustă a unei gândiri politice riguroase și profesioniste.
Autorul acestui volum este unul dintre cei mai buni cunoscători ai spațiului est-european din analiza geopolitică românească. Dorin Popescu înțelege mult și repede, este prompt și cu putere de expresie semnificativă.
Piesele din care este compusă această carte-mozaic sunt de esență tare, rezistă probei timpului și alcătuiesc la final o imagine complexă, articulată, coerentă.

Geopolitica exuberantă a lui Dorin Popescu vă va cuceri. (Valentin Naumescu)

Northrop Frye, vorbind despre o „etică a schimbării”, atrăgea atenția încă de la sfârșitul anilor ’60 – ani în care s-au extins la scară largă multe dintre experimentele și ingineriile sociale importate și în România după 1989 – asupra importanței protejării continuităților structurale, a liniilor de forță culturale ale unei societăți: „Adevăratul fundament al acestui sentiment al continuității timpului era, cred, sentimentul continuității instituțiilor sociale. Secole la rând, omul occidental a fost sporit și civilizat de instituțiile sale: doar continuitatea națiunii, a bisericii, a clasei sale sociale, a partidului, a genealogiei sau a breslei sale dădea vieții sale o dimensiune de mai mare importanță.

Pierderea încrederii în permanența acestor instituții, sau, mai degrabă, în presupunerea că sunt cumva mai bune tocmai pentru că sunt permanente, a adus după sine o criză de stranie versatilitate. Nu e o criză politică sau intelectuală, sau religioasă: e toate aceste lucruri la un loc, o criză a spiritului. […] Motorul continuității instituțiilor sociale este continuitatea cunoașterii și a procesului de învățare și, într-o epocă în care proiecțiile sociale nu se mai bucură de loialitatea nimănui, nu putem decât să ne întoarcem la această sursă a lor”.

Ceea ce a făcut procesul de reforme (structurale și sistemice) ale învățământului românesc a fost, într-o țară zguduită din temelii ca România trecută printr-un comunism atroce pentru continuitățile istorice și un post-comunism haotic și iconoclast, tocmai să ne rupă legătura cu acea sursă a proiecțiilor sociale/ instituțiilor permanente care e continuitatea cunoașterii și a învățării. Ne-a tăiat cu inconștiență sau cu sadism, deci, cu perversitate, ultima șansă de a redeveni o societate normală. / Mircea Platon

Coordonată și editată de Oana Dorobanțu și Carmen Gheorghe, selecția reunește eseuri și cercetări de către autoare și autori roma și ne-roma, cu diverse formări profesionale, propunând perspective de analiză critică a rasismului de tip anti-roma, cu genealogii disciplinare din sociologie, antropologie, activism, feminism, studii culturale, istoria artei și experiențe trăite.

Împreună, aceste abordări distincte oferă o resursă pentru înțelegerea unei problematici arareori confruntată în mod explicit și asumat în România: rasismul față de cea mai discreditată minoritate etnică a sa, romii.

Autoare și Autori:

Ioanida Costache

Oana Dorobanțu

Mihaela Drăgan

Furtuna Adrian

Carmen Gheorghe

Valentina Iancu

Adina Marincea

Georgiana Aldessa Lincan

Bogdan Popa

Eniko Vincze

"Publicăm această carte cu speranța că ea va servi mai ales comunității rome, că va deveni un instrument de rezistență și emancipare pentru generații viitoare, dar și cu scopul de a produce o resursă de educație antirasistă pentru majoritari, printre care sperăm să găsim viitori aliați ai cauzei noastre." - Oana Dorobanțu și Mihaela Drăgan

Oricat de surprinzator ar putea parea la prima vedere, gandirea antropologica a lui Edith Stein, ce se confunda cu un itinerariu existential, conduce la dimensiunea copilariei spirituale.

Intr-adevar, persoana umana se implineste cu adevarat prin configurarea interioara cu Cristos, ea primind botezul in care „fiecare suflet [...] renaste spre filiatiunea divina”, adica este refacut, prin intruparea sa in Fiul unic, in relatia sa originara cu Dumnezeu care este o viata filiala.

Pentru Edith Stein, figura spirituala a copilului concentreaza diferite elemente scoase anterior in evidenta:

”A fi copilul lui Dumnezeu inseamna a se lasa condus de mana lui Dumnezeu, a face vointa lui Dumnezeu si nu pe cea proprie, a-I lasa lui Dumnezeu toate grijile si sperantele, a nu se mai preocupa de sine si nici de viitor. Pe acest temei se bazeaza libertatea si bucuria de a fi copilul lui Dumnezeu.”

Departe de orice forma de dragalasenie, copilaria avuta aici in vedere este fructul unei radicale simplificari interioare. Ea cere o inima desprinsa de sine, eliberata de ceea ce este creat si imbogatita cu viata divina.

Umanism integral este una din cărțile importante ale filosofului catolic Jacques Maritain. Gânditorul francez a scris mult și în multe domenii ale reflecției filosofice, însă câteva cărți se detașează ca relevanță în cadrul vastei sale producții. Printre ele și aceste șase prelegeri ținute la Universitatea din Santander în august 1934, și reluate în volumul publicat în 1936.
Cartea anunță o nouă creștinătate, dar și o nouă vârstă a culturii. În dezacord cu modelul constantinian al unei prea mari apropieri între religie și politică, Maritain prefigurează aici reflecțiile despre pluralism ale Conciliului Vatican II, bazate pe o filosofie a persoanei și a libertății. Teocentric, umanismul autorului nu este prin aceasta mai puțin umanist, întrucât el pledează pentru convergență, într-o lume în care dialogul ar urma să aibă rolul cel mai însemnat. Și această lume s-a retrezit la viață după 1945, iar Jacques Maritain a continuat să o însoțească cu meditațiile sale sapiențiale. (Alin Tat)

„În 1999, activiști din Seattle au sabotat în mod spectaculos întrunirea Organizației Mondiale a Comerțului, dând naștere fenomenului cunoscut drept alterglobalizare, sau campania pentru justiție globală, o „mișcare a mișcărilor” complexă, anti-capitalistă, descrisă în general ca anarhistă. În același an, James Bond s-a confruntat cu Victor Zokas, alias Renard, în filmul Lumea e prea mică (The World is Not Enough). Renard, fost ofițer sovietic KGB, brutal chiar și după standardele oponenților lui Bond, este, de asemenea, anarhist. Antecedentele sale îl descriu ca pe un mercenar asasin, în slujba organizațiilor anticapitaliste, înainte ca mișcarea alterglobalizării să intre în atenția presei.

La un anumit nivel, este ușor de făcut diferența între ficțiune și realitate. Renard este produsul scenariștilor și producătorilor de film, pe când sabotajul din Seattle reprezintă istorie documentată. La un alt nivel, însă, aplicarea etichetei de anarhism atât asasinului, cât și mișcării de stradă generează confuzie: ficțiunea pare să surprindă ceva din realitate. Publicul de cinema ar putea să treacă peste neîncrederea suscitată de povestea glonțului imposibil de înlăturat din creierul lui Renard, dar instabilitatea emoțională indusă de acesta și care stă la baza anarhismului său nu par a avea nevoie de explicații. Dimpotrivă, cruzimea și încăpățânarea sa sprijină o viziune asupra anarhismului adânc înrădăcinată, care continuă să influențeze analiza mișcărilor activiste. Cu siguranță, anarhismul adepților alterglobalizării nu a fost automat condamnat ca fiind sadic, agresiv sau răzbunător, dar politicieni de frunte ai vremii au comentat asupra periculosului amestec de vandali și clovni pe care l-au atras: mișcarea a fost discreditată ca neechilibrată și insuficient raționalizată. Odată ce protestele de stradă au adus daune proprietăților, cum s-a întâmplat în Gothenburg cu ocazia summit-ului din 2001, autoritățile s-au mobilizat împotriva „anarhiștilor” din rândurile protestatarilor. Și înainte, și după aceea, folosirea termenului „anarhism” dădea undă verde acțiunilor agresive ale autorităților, iar mișcarea pentru justiție globală nu a constituit o excepție. Protestatarii care s-au adunat la Genova, în 2001, pentru summitul G8, au fost întâmpinați cu violență de către poliție…” (Ruth Kinna, 2019)

A gândi ca un anarhist

În 1919, sculptorul și tipograful Eric Gill scria publicației Burlington Magazine, pentru a protesta împotriva propunerilor lui Sir Frederic Kenyon, adresate Comisiei imperiale a mormintelor de război. Comisia fusese înființată în mai 1917, pentru identificarea mormintelor soldaților și pentru declararea ca decedați a celor ale căror morminte nu erau cunoscute. La sfârșitul Primului Război Mondial, trei arhitecți notabili, Sir Edwin Lutyens, Sir Herbert Baker și Sir Reginald Blomfeld, au fost solicitați pentru a concepe planurile cimitirelor militare. Kenyon, director la British Museum, urma să dea coerență planurilor arhitecturale. În raportul său din noiembrie 1918, a solicitat Comisiei adoptarea principiului echității: „ceea ce se face pentru unul, să se facă pentru toți, și toți, indiferent de gradul militar sau poziția în viața civilă, să aibă tratament egal în ceea ce privește mormintele”. Practic, echitatea impunea Comisiei responsabilitatea pentru conceperea memorialelor indivi­duale și pentru planul cimitirelor. Eforturile „nu pot fi lăsate în seama inițiativei individuale”, deoarece rezultate „satisfăcătoare” nu puteau fi obținute în lipsa „banilor și a bunului gust”. În cele mai multe din cazuri, exista riscul ca „monumentele să nu fie ridicate, sau să fie de calitate inferioară”. Cimitirele ar fi ajuns să arate precum curțile bisericilor engleze: îngrămădiri „haotice” de monumente, al căror efect ar fi „nedemn și lipsit de inspirație”, iar „simțul camaraderiei și al efortului comun s-ar pierde”

Al treilea volum al Enciclopediei imaginariilor se apleacă asupra imaginarului istoric al românilor. Mai mult decât celelalte reprezentări colective, imaginarul istoric ia naștere din întâlnirea imaginației cu acțiunea umană în plan politic, social sau cultural. Din acest motiv, el poate fi considerat un subiect central, iar investigarea sa, cartografierea, înțelegerea și explicarea mecanismelor care îl guvernează, în timp și în spațiu, reprezintă o sarcină obligatorie a cercetării științifice românești din domeniul umanist. Imaginarul istoric oferă un bilanț și o sinteză inovatoare ale principalelor reprezentări ale istoriei noastre, de la mitul originilor și tema identității naționale până la mitologiile istoriografice, temele istorice recurente, imaginarul rasial și etnic sau reprezentările istorice confesionale concurente.

„Enciclopedia imaginariilor din România își propune să ofere o perspectivă sinoptică asupra moștenirii culturale și a identităților spirituale din România. Având în centru conceptul de imaginar cultural și social, proiectul folosește mai multe metodologii multidisciplinare pentru a pune în evidență principalele domenii ale reprezentărilor colective românești. Conceptele științifice directoare sunt: cercetarea imaginarului, bazine semantice, câmpuri culturale și lingvistice, constelații de imagini, identitate fractală. Această imagine panoramică a patrimoniului cultural și spiritual românesc dorește să facă posibile aprofundarea și cultivarea identităților naționale, locale și de grup, în cadrul interculturalismului european.” (Corin Braga)

Texte colective • Interviuri • Corespondență

Volum îngrijit de Simona Popescu, Sebastian Reichmann şi Dan Stanciu

Prefaţă de Simona Popescu

„În acest volum final al Operelor se desfășoară în fața noastră un întreg parcurs literar și de viață: un tînăr poet suprarealist într-un grup de poeți suprarealiști, prin anii ’40, apoi un «individualist feroce», cineva pentru care suprarealismul nu (mai) e legat de un timp anume, ci destin. Și-l «vedem» scriindu-le Lygiei, jumătatea lui, și prietenilor, îl «auzim» răspunzînd unor întrebări, el însuși fiind propriul său «întrebător», stînd de vorbă cu alții sau cu el însuși prin alții, cum spunea uneori. Așadar, texte scrise de Gellu Naum în colaborare cu prietenii săi, adresate lor, interviuri, scrisori, discursuri. Cu o sintagmă care-i aparține, tot ce s-a strîns aici se adaugă la «completarea labirintului».” (Simona Popescu)

„Să privesc cerul, inacceptabil încă și sărac în fulgere, care acoperă sumbra condiție umană? Groapa care separă visul de acțiune nu rămîne mai puțin deschisă și trebuie recunoscut că puțina parte de poezie admisă (cer să nu fie luat prea cu ușurință acest cuvînt) se prăbușește în fața unor calcule a căror simplitate nu e întrecută decît de ferocitatea lor... Vorbesc despre poet, despre imensa lui responsabilitate în complicatul joc de izbucniri și de sugrumări care nu a început și nu se va termina cu el, în măsura în care viața lui nu începe în zori și nu se termină seara; vorbesc despre poet, despre acela care în strălucitorul lui gest oglindește gestul uman în întreaga lui obiectivitate, despre influența lui necesară, profundă și vivifiantă, depășind cu mult primul pretext ocazional care îl face vizibil, afirmînd și impunînd conștiința necesității.” (Gellu Naum)

„Dacă îţi pasă de planetă şi de oamenii şi animalele care trăiesc pe ea, există două moduri în care poţi judeca problema: să speri în continuare că de fapt catastrofa poate fi împiedicată şi să te simţi din ce în ce mai frustrat sau mai înfuriat de pasivitatea oamenilor; sau să accepţi că dezastrul e inevitabil şi să începi să te gîndeşti la ce mai poţi spera.
Dacă speranţa voastră pentru viitor depinde de un scenariu nebunesc de optimist, ce-o să faceţi peste zece ani, cînd scenariul o să devină nefuncţional chiar şi în plan teoretic? O să renunţaţi cu totul la planetă? Eu aş recomanda, apelînd la limbajul analiştilor financiari, un portofoliu mai echilibrat de speranţe, unele dintre ele pe termen mai lung, iar altele pe termen mai scurt. E foarte bine să lupţi împotriva limitărilor naturii umane, sperînd să diminuezi răul extrem din viitor, dar e la fel de important să lupţi la o scară mai redusă, să porţi mai multe bătălii locale, în care ai speranţe mai realiste de victorie.” (Jonathan Franzen)

Fiecare dintre noi poate beneficia de pe urma învățării a puțină știință, oricât de bună a fost treaba pe care au făcut‑o acei profesori din liceu care ne‑au convins să urâm subiectul. Când știința funcționează cum trebuie, priveliștea pe care o pune la dispoziția ochilor noștri e nemaipomenită: ne furnizează unele dintre cele mai elegante și stimulante enigme pe care viața le are de oferit; aruncă unele dintre cele mai provocatoare idei în arenele noastre de dezbateri morale; și, ocazional, chiar ne îmbunătățește viețile.

,, Robert Sapolsky este unul dintre cei mai buni oameni de știință ai vremurilor noastre.” Oliver Sacks

,,Dacă întrebi fanii cărților de știință care este cel mai bun eseist în acest domeniu, cu siguranță vei auzi numele lui Robert Sapolsky.” Library Journal

,,Dacă, în anumite domenii, s‑ar putea adeveri că știința explică orice, ea nu va explica niciodată totul. Pentru fiecare întrebare soluționată, zeci de altele noi sunt generate. Iar ele sunt de obicei infinit mai spinoase și mai provocatoare decât problemele anterioare. Acest lucru a fost splendid pus în evidență de un genetician pe nume Haldane, într‑un citat de acum mai multe decenii: << Viața nu este numai mai ciudată decât ne imaginăm, ci este mai ciudată decât ne putem imagina>>. Scopul științei nu este de a ne vindeca de simțul nostru al misterului și uimirii, ci de a‑l reinventa și revigora constant.” Robert Sapolsky

Robert Sapolsky este autorul mai multor cărți de nonficțiune, dintre care amintim A Primate's Memoir, Why Zebras Don't Get Ulcers sau Behave: The Biology of Humans at Our Best and Worst. Este profesor de biologie și neurologie la Universitatea Stanford.

Nu trebuie să fii norocos, trebuie să fii deștept.

Crezi că ai ghinion în dragoste?

Ți se pare că cineva îți joacă o festă iar și iar?

Încurci „speranța la prima vedere“ cu „dragostea la prima vedere“?

Ai impresia că relația perfectă e doar un mit?

Alan H. Cohen îți dezvăluie cu mult umor unde și de ce dai greș în amor și vine cu o serie de sfaturi practice ca să afli cum să găsești persoana potrivită, spulberând multe prejudecăți legate de dragoste și de relații.

Uneori chiar poți învăța din experiențele altora. Alan H. Cohen îți pune la dispoziție exemple detaliate și sinteze eficiente cu ajutorul cărora să identifici ce poți schimba în viața ta amoroasă, începând chiar de mâine.

„În paginile următoare vei întâlni oameni ca tine, dornici să-și împartă viața cu cineva capabil să poarte o conversație mai lungă decât «Hai să trăiești!». Oameni care au ajuns în situații înfricoșătoare, derutante sau neplăcute și s-au întrebat dacă o relație romantică presupune oare și altceva decât certuri, dramatism, intrigi și tot mai puțin sex. Oameni care au avut parte de o dezamăgire uriașă sau de multe altele mai mici. Oameni care încearcă să găsească ușa de ieșire dintr-o încăpere în care habar n-au cum au intrat. Vei întâlni de asemenea oameni care și-au asumat propria putere și valoare, descoperind astfel pe cineva alături de care să meargă mai departe.“

NOROCUL ȚI-L FACI SINGUR!

Viața ți-a tras țeapă dacă…

Îi consideri pe ceilalți mai importanți decât pe tine.

Viața ta socială nu are legătură cu cea interioară.

Spui DA când vrei să spui NU.

Încerci să-i schimbi pe cei din jur.

Ai uitat să te bucuri de călătorie.

Când viața îți trage țeapă, e momentul să te trezești din inerție.

Alan H. Cohen îți arată, în zece capitole, cum să nu mai irosești timpul și energia pe oameni și lucruri care nu-ți fac bine și cum să ajungi să faci exact ce-ți place.

Plin de umor, cu exemple perfecte și un stil direct care te prinde de la primul rând, Viața ca o țeapă nu e doar un ghid folositor pentru a-ți dezvolta puterea și creativitatea, ci și un ajutor pentru a remedia ce nu funcționează în viața ta.

„Dacă nu dai doi bani pe ceea ce ești și pe cine ești, încerci să cauți merite și valoare în ceea ce te înconjoară, la oameni despre care crezi că știu sau au mai mult decât tine. Tot ce îți trebuie se află însă înăuntrul tău și nimeni altcineva nu poate să știe mai bine decât tine ce cale să urmezi sau care-ți sunt idealurile; iar toată puterea pe care o investești într-o autoritate din exterior se întoarce împotriva ta și te lasă mai secătuit decât erai la început. Și astfel, întrebarea care se pune nu mai este: Îți risipești puterea?, ci Cum ai putea s-o recuperezi?.“

Ediţia a III-a

Volum distins cu Trofeul pentru cea mai râvnită carte a Târgului Gaudeamus Cluj-Napoca (5-9 aprilie 2017)

România invizibilă pentru străini sau cea care este patria noastră invizibilă, de care ne este uneori rușine, poate ieși la suprafață într-o societate posibilă, din cioburile unui vis pe care îl purtăm cu toții în suflet, dincolo de nivelul de cultură, de bogăție sau pasiuni politice. Trebuie doar un strop de solidaritate, un pic de curaj și o minimă încredere în forța noastră colectivă. Dacă nu vom reuși asta, vom vedea că încă 100 de ani, dincolo și dincoace de Colectiv, înainte și după Revoluția din 1989, peste România se va întinde aceeași mare neputință, ticăloșie și mizerie umană.

Societatea noastră pare a avea acest tip de impersonalitate, o înstrăinare de ea însăși, o neparticipare la propriul destin. Avem un potențial pe care nu-l actualizăm, nu-l scoatem la suprafață. Totul este posibil, se poate întâmpla, poate fi gândit, dar societatea nu se mobilizează pentru ca această virtualitate să devină fapt. Astfel că putem vorbi despre o Românie absentă, o Românie probabilă.

Antologie alcătuită de Irina Petraş. Ediţia a doua, adăugită şi revizuită.

Transilvania din cuvinte, cu cele două ediții ale sale, se așează în continuarea firească a celor peste 25 de volume editate de Filiala clujeană din 2005 până astăzi (se pot consulta pe site-ul: www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro, la secţiunea Editoriale), dar se alătură și marilor proiecte editoriale dedicate Centenarului Marii Uniri. Pe fondul absenţei unui program coerent şi necontroversat la nivel naţional, Cărţile Unirii publicate de marile edituri aduc în atenţia publică figuri, evenimente, documente istorice importante pentru statura noastră identitară. Ele vorbesc despre „încercarea de a fi român” şi o fac, cu sobrietate şi un dram de deznădejde, propunând împreună o lecţie de istorie într-o vreme minată de ezitări, gafe şi o vinovată uitare a trecutului. Ce s-a clădit cu trudă, dăruire și nobilă determinare acum un veac e lăsat de izbelişte, risipit, înstrăinat. Dar „România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa…” (N. Titulescu). „Nu ne putem înţelege pe noi [românii] ca neam dacă nu înţelegem Ardealul” (Vasile Băncilă). „Învăţata Transilvanie” (N. Bălcescu) este martoră stupefiată, alături de surorile ei, la preţul tot mai scăzut care se pune azi pe învăţătură, pe cultură. Însă „misiunea Transilvaniei este de a aduce în viaţa românească acea concepţie de seriozitate de care aceasta are aşa de multă nevoie” (Liviu Rebreanu), căci „A fi ardelean înseamnă a duce un gând până la capăt” (Lucian Blaga).
Ediţia a doua din Transilvania din cuvinte reține din precedenta eseurile, studiile, memoriile, evocările, aşadar textele cele mai apropiate de subiectul aniversării centenare, şi le adăugă altele pe aceeaşi temă. Scrise de scriitori, sociologi, istorici, etnologi, ele readuc în actualitate detalii importante din istoria noastră şi puncte de vedere competente şi ferme. (Irina Petraș)

Venerez spiritul transilvan, ale cărui manifestări – de la Școala Ardeleană la Blaga – au însemnat adevăratul proces de modernizare, occidentalizare și integrare a noastră într-o Europă a spiritului. (Mircea Zaciu)

* * *

Nu se putea face un gest mai potrivit pentru rememorarea personalităţii marelui dascăl şi prestigiosului critic şi istoric literar Mircea Zaciu (1928‐2000) decât reeditarea acestei cărţi masive, cu titlu frumos, parcă şi mai reverberant în anul Centenarului Marii Uniri. La nouă decenii de la naşterea Profesorului, publicul cititor de astăzi poate descoperi ori resuscita din aceste pagini vibrante o figură exemplară de om şi de scriitor. Unul într‐adevăr reprezentativ pentru ceea ce s‐a tot aproximat ca emblemă a spiritului ardelean, definit şi reamintit ca atare în exerga volumului, în formularea rămasă celebră a lui Lucian Blaga: „A fi ardelean înseamnă a duce un gând până la capăt”.

Căci Mircea Zaciu îşi declară încă din primele rânduri apartenenţa, în chipul cel mai profund, la spaţiul ardelean al spiritualităţii româneşti, de care se simte legat „prin ascendenţă şi formaţie” şi în a cărui valoare emblematică crede; nu neapărat întorcându‐se spre trecut pentru a‐l idealiza şi mitiza – cum se mai întâmplă adesea –, ci încercând să tragă din faptele culturale ale acestui ţinut învăţături pentru vremea noastră: provincia patetică şi gravă a României apare interogată în multiplele ei faţete creatoare pentru a provoca răspunsuri de care avem nevoie acum. (Ion Pop)

* * *

MIRCEA ZACIU (27 august 1928, Oradea – 21 martie 2000, Cluj-Napoca) este un important critic și istoric literar român. Absolvent al Facultății de Filologie a Universității „Victor Babeș” din Cluj (1952) și doctor în Litere (1967), a fost decan al aceleiași facultăți între 1962 și 1966. În perioada 1967-1970 a fost șeful Catedrei de literatură română contemporană și teoria literaturii, lector la Universitățile din Köln, Bonn si Aachen, unde a predat limba și literatura română. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1956), din al cărui Consiliu de Conducere a făcut parte timp de trei legislaturi, membru în Comitetul Director al Uniunii între anii 1990 și 1995, a devenit membru de onoare al Academiei Române (1997). Din 1972 până în 1985, a coordonat colecţia „Restituiri” a Editurii Dacia. A debutat în ziarul Ecoul, cu un medalion despre Duiliu Zamfirescu (1944), și cu proză în revista Flacăra (1948). Scenariul Amiaza unei revoluții reprezintă debutul editorial (1954).

Volume:

Ion Agârbiceanu, Bucureşti, 1955; ed. Bucureşti, 1964; ed. Bucureşti, 1972; Începutul sfârşitului, Bucureşti, 1956; Unde sfârşeşte pustiul, Bucureşti, 1956; Nuvela românească – La Nouvelle dans la littérature roumaine, Bucureşti, 1965; Masca geniului, Bucureşti, 1967; Glose, Cluj, 1970; Colaje, Cluj, 1972; Ordinea şi aventura, Cluj, 1973; Bivuac, Cluj-Napoca, 1974; Lecturi şi zile, Bucureşti, 1975; Teritorii, Cluj-Napoca, 1976; Alte lecturi şi alte zile, Bucureşti, 1978; Lancea lui Ahile, Bucureşti, 1980; Cu cărţile pe masă, Bucureşti, 1981; Viaticum, Bucureşti, 1983; ed. Cluj-Napoca, 1998; Jurnal, I-IV, Cluj-Napoca, Bucureşti, 1993-1998; Clasici şi contemporani, Bucureşti, 1994; Ca o imensă scenă, Transilvania..., Bucureşti, 1996; Scrisori nimănui, Oradea, 1996; Departe, aproape, Bucureşti, 1998; Jucătorul de rezervă, Cluj-Napoca, 2000; Mircea Zaciu, Ion Brad, Dialog epistolar, îngr. şi pref. Maria Cordoneanu, Bucureşti, 2003; Mircea Zaciu, Octavian Şchiau, Corespondenţă (1956-2000), o carte gândită şi alcătuită de Ilie Rad, Cluj-Napoca, 2015.

În colaborare:

Cu bilet circular. O antologie posibilă a schiţei româneşti, pref. edit., Cluj-Napoca, 1974; Scriitori români. Mic dicţionar (în colaborare), Bucureşti, 1978; Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1982; Liviu Rebreanu după un veac, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1985; Dicţionarul scriitorilor români (în colaborare), I-IV, Bucureşti, 1995-2002; Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (în colaborare), Bucureşti, 2000.

De bună seamă, însușirea cea mai nocivă a revoluțiilor nu constă atât în potențialul lor distructiv, anarhic – dezvăluit, iată, cu hărnicie și azi în 2018, de dezlănțuirile vestelor galbene pariziene – cât în reversul devenirii lor tiranice. Și merită știut că nu contrarevoluțiile generează, cum s-ar crede, tiranie ci – vremelnic sau statornic – metamorfozele revoluțiilor înseși. Astfel, miile de execuții din Franța anilor 1793-94 ori de deportări dictate după 1851 au survenit la doar câțiva ani de la izbucnirea respectivelor revoluții, așa după cum nenumăratele asasinate din Rusia sovietică nu s-au datorat răbufnirilor contrarevoluționare ale vreunui general alb filo-țarist, ci lui Stalin, moștenitorul persistentei revoluții bolșevice.
Considerentele acestea explică deficitul de credibilitate al profesioniștilor de azi ai platformelor ostentativ insurecționale.
Care să fie, bunăoară, țelurile politice ultime ale spadasinilor devizei sau mișcării #rezist? Înainte de a le cunoaște, urmărindu-le orientarea, ne întâmpină spectrul obsesiv pomenitului stat paralel. (Autorul)

* * *

Sergiu Pavel Dan s-a născut în Blaj, la 27 iunie 1936. Urmează liceul și Literele la Cluj unde, după câțiva ani ca profesor secundar, își începe cariera universitară în martie 1964. Lucrările sale atestă o statornică înclinație spre sinteză, trăsătură constatabilă de la Proza fantastică românească (1975), teza sa de doctorat, premiată de Academia română, până la ultimele-i realizări editoriale.
Dintre numeroasele referințe critice în ceea ce-l privește, notabilă e bunăoară aprecierea profesorului Louis Vax din Lyon care, în Les chefs-d'oeuvre de la littérature fantastique (1979), socotește sistemul românului Sergiu Pavel Dan drept „clasifica-rea cea mai meticuloasă pe plan mondial a motivelor literaturii fantastice”, precum și opinia ilustrului eseist N. Steinhardt, care, în Escale în timp și spațiu (1987), consideră Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică o anamneză ce „se înscrie fără ostentație, dar cu cinste pe o listă glorioasă unde figurează Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Toynbee”.
De același autor: Proza fantastică românească, Editura Minerva, colecţia „Momente şi Sinteze”, 1975 (Premiul Academiei Române); Spiritul Romei (O privire comparativă asupra gândirii politice şi faptei unui popor), Editura Dacia, 1979; Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică, Editura Dacia, 1983; Roumanie fantastique (în colaborare cu A.B. Gordon), Collection „Idées... et autres”, Bruxelles, 1983; Versiunea românească, două prefeţe şi notele la cele două ediţii ale romanului Woodstock sau Regalistul de Sir Walter Scott, ediţia întâi în 1993 (472 p.); ediţia secundă revăzută şi adăugită în 2004, ambele apărute la Editura Dacia; Fiul Craiului şi spânul, eseuri, Editura Dacia, colecţia „Discobolul”, 1998; Povestirile în ramă. Ipostaze universale şi româneşti ale unei structuri, Editura Paralela 45, Colecţia „Deschideri”, 2001; ediţia a doua în 2003; Feţele fantasticului. Delimitări, clasificări şi analize, Editura Paralela 45, colecţia „Deschideri”, 2005; Republică şi uzurpare. Un eseu istorico-politic, Editura Dacia, 2007, colecţia „Alternative”; Cărările diversiunii, eseu, Editura Dacia, 2009, colecţia „Alternative” (Premiul pentru eseu al Comitetului Judeţean Cluj); Răstimpul dezlănţuirilor politice, Eseuri istorice, Editura Ecou Transilvan, 2012; Învolburări şi vremuieli politice, eseuri, Editura Şcoala Ardeleană, 2015; O istorie lucidă a Revoluţiei Franceze, Editura Şcoala Ardeleană, 2018.

Apariția în România a acestei tulburătoare confesiuni este o contribuție binevenită, ca o lumină nouă așternută asupra unui chip, la clarificarea unui destin uman și intelectual excepțional. Prin Oriana Fallaci, jurnaliștii, în primul rând, dar și femeile sau intelectualii publici de azi își vor regăsi, probabil, chiar fără să vrea, avatarul tulburător. El le indică limitele, neputința, mânia și orgoliul.

Emil Hurezeanu

* * *

Oriana Fallaci. A fost supranumită – și pe bună dreptate – la polemista indomita. În cazul ei, acest adjectiv, indomito, nu poate fi tradus în românește decât prin mai multe cuvinte care, toate, compun extraordinara personalitate a acestui Om: dârz, neîngenuncheat, invincibil, neînfricat, demn și cutezător. La toate acestea sunt de adăugat și altele, substantive de astă dată, și transformate în țeluri ale existenței sale: libertatea, curajul, adevărul. Ele, cuvintele acestea, și-au dezvăluit înalta lor motivație în toate cărțile ei – inclusiv în Scrisoare unui copil nicicând născut – și s-au transformat în dovezi zbuciu-mante ale unei vieți care, pentru Oriana, a avut, dintotdeauna, patru sensuri capitale: amare, soffrire, lottare și vincere.

Constantin Ivaneș

* * *

Oriana Fallaci (1929-2006), născută la Florența, a fost numită „unul dintre cei mai iubiți scriitori din lume” de către președintele Columbia College din Chicago, unde acesteia i-a fost conferit titlul de Doctor honoris causa în Literatură. Toate cărțile ei, printre care Un uomo, Insciallah, Lettera a un bambino mai nato sau La rabbia e l’orgoglio sunt best-sellers la nivel internațional. Editura Rizzoli a publicat postum lucrările sale inedite Un cappello pieno di ciliege (2008), Intervista con il Potere (2009), Saigon e così sia (2010), Intervista con il Mito (2010), Il mio cuore è più stanco della mia voce (2013), Viaggio in America (2014), Le radici dell’odio (2015), Pasolini, un uomo scomodo (2015), La paura è un peccato (2016), Solo io posso scrivere la mia storia (2016), majoritatea acestora fiind traduse în întreaga lume.

Ronald F. Inglehart este profesor de științe politice la Universitatea din Michigan și membru al Academiei Americane pentru Artă și Știință și al Academiei Americane pentru Științe Sociale și Politice.
Inglehart a contribuit la inițierea sondajelor din seria Eurobarometru și este Președinte fondator al Asociației pentru Sondajul Mondial al Valorilor (World Values Survey Association). În 2011 a câștigat Premiul „Johan Skytte” pentru științe politice, considerat adesea ca fiind distincția cea mai înaltă în domeniul științelor politice.
Volumul Evoluția culturală contribuie la revizuirea teoriei modernizării, răspunzând la o serie de întrebări care frământă scena politică și economică la ora actuală:
● Cum poate fi explicat suportul pentru populism?
● Care sunt rădăcinile culturale ale votului pro-Trump și ale Brexit-ului?
● Ce se întâmplă în societățile puternic dezvoltate, atunci când cei care au crescut fără ca supraviețuirea să le fie amenințată de foamete, boli sau războaie ajung să reprezinte majoritatea?
● Care este impactul dezvoltării tehnologice asupra societății, a distribuirii resurselor și asupra orientărilor de valoare ale populației?
Răspunsurile la aceste întrebări se bazează pe rezultatele sondajelor de opinie culese pe o perioadă de peste 30 de ani, în mai mult de 100 de societăți din jurul globului.
Teza centrală a volumului este că securitatea existențială generează transformări culturale și sociale ce urmează modele ce pot fi prezise, mecanismul principal prin care aceste transformări au loc fiind cel al înlocuirii generațiilor.

* * *

Ronald F. Inglehart s-a născut în 1934 în Milwaukee, Wisconsin și a studiat științele politice la Universitatea din Chicago și la Universitatea Northwestern. Este profesor de științe politice la Universitatea din Michigan și Doctor Honoris Causa al Universității Uppsala din Suedia, al Universității Libere din Bruxelles, Belgia și al Universității din Lüneburg, Germania. Inglehart a contribuit la înființarea sondajelor din seria Eurobarometru și este Președinte fondator al Asociației pentru Sondajul Mondial al Valorilor (World Values Survey Association), care a investigat eșantioane naționale ale populației din peste 105 țări, care acoperă peste 90% din populația globului. Este membru al Academiei Americane pentru Artă și Știință și al Academiei Americane pentru Științe Sociale și Politice. În 2011 a câștigat Premiul „Johan Skytte” pentru științe politice, considerat adesea ca fiind distincția cea mai înaltă în domeniul științelor politice. Este autor sau co-autor a peste 250 de articole în jurnale academice și a 12 volume, între care Revoluția tăcută: schimbarea valorilor și stilurilor politice în rândul populației vestice (Princeton University Press, 1990), Schimbarea culturală în societățile industriale avansate (Princeton University Press, 1990), Modernizare și postmodernizare: schimbare culturală, economică și politică în 43 de societăți (Princeton University Press, 1997), Sacru și secular: religie și politică la nivel mondial (Cambridge University Press, 2004; cu Pippa Norris), Modernizare, schimbare culturală și democrație (Cambridge University Press, 2005; cu Christian Welzel), Comunicarea cosmopolită: diversitate culturală într-o lume globalizată (Cambridge University Press, 2009; cu Pippa Norris).

* * *

Mălina Voicu s-a născut în 1970 la București și a studiat psihologia și sociologia la Universitatea din București. Este doctor în sociologie și cercetător științific la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române. Studiile realizate de ea pe teme precum valorile religioase, egalitatea de gen sau suportul pentru democrație au fost publicate la edituri de prestigiu din țară și din străinătate, precum și în reviste de specialitate din domeniul sociologiei și științelor politice. În 2007 a primit premiul „Dimitrie Gusti” pentru sociologie al Academiei Române. Între volumele publicate în calitate de autor sau coordonator se numără: Ce fel de bunăstare își doresc românii (Editura Expert Projects, 2005), România religioasă: pe valul european sau în urma lui (Institutul European, 2007), Cartografierea orientărilor de valoare în Europa Centrală și de Est (Brill, 2010, coordonat împreună cu Loek Halman), Valori sociale ale tranziției postcomuniste (Lumen, 2010), Valorile, criza economică și democrația (Routledge, Taylor & Francis Group, 2016; coordonat împreună cu Ingvill Mochmann și Hermann Dülmer).