Eseistică

Discursul îndrăgostit cuprinde notele seminarului pe care Roland Barthes l-a ţinut la École pratique des hautes études în perioada 1974-1976, la care se adaugă o serie de pagini inedite din eseul Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit. Bazîndu-se pe lecturile sale din domeniul literaturii – în primul rînd romanul lui Goethe Suferinţele tînărului Werther, dar şi multe alte opere poetice sau dramaturgice – şi pe alte forme de artă şi creaţie, pe care le îmbină cu experienţe personale şi cu propria reflecţie alimentată îndeosebi de psihanaliză şi filozofie, Barthes construieşte un discurs profund original despre îndrăgostire. Mai mult decît un studiu ştiinţific sistematic, cei doi ani de seminarii reprezintă o căutare, o explorare menită să explice sau cel puţin să lumineze orice experienţă de îndrăgostire în relaţie cu limbajul.

„Din inima furtunii care mă dezrădăcinează, mă deposedează de propria identitate, vreau să mă întorc uneori la origine – la originea mea. O pantă implacabilă mă face să alunec, să cobor (mă scufund) spre copilărie. Însă forţa care produce amintirea aceasta este ambiguă: pe de o parte, caut să mă liniştesc prin reprezentarea unui timp adamic, anterior oricărei îngrijorări din dragoste, oricărei nelinişti genitale, şi totuşi mustind de senzualitate; prin amintire, pun la bătaie timpul acesta împotriva timpului Îngrijorării îndrăgostite; dar mai ştiu şi că dragostea şi copilăria au aceeaşi natură: dragostea împlinită nu este niciodată altceva decît raiul a cărui idee fixă mi-a fost transmisă din copilărie.” (Roland Barthes)

„Mircea Dumitru reprezintă, în România, o parcelă a gîndirii contemporane, mai puțin frecventată de marele public, fie el și interesat de «metafizică». Cititorul... va descoperi voluptăți filosofice noi, rezultate din degustarea rigorii, a construcției logice, a unei interogații despre sens de altă coloratură decît aceea a gîndirii speculative tradiționale.” (Andrei Pleșu)

„Există o tensiune conceptuală care face ca încercarea de a da o explicație unitară minții și lumii fizice să fie una dintre cele mai persistente și deconcertante enigme. Imaginea predominantă despre lumea naturală este de tip fizic. Totuși, mintea și, în mod special, experiența subiectivă conștientă nu par să se potrivească acestei explicații naturaliste și fizicaliste... Să fie oare orice încercare de a înțelege conștiința un drum înfundat, ceva sortit să eșueze?” (Mircea Dumitru)

„Ce mîncau oamenii cu mii de ani în urmă? Ce vor mînca peste un secol? Cum și unde au apărut focul, agricultura, creșterea animalelor? Ce mîncau împărații romani? Dar cei chinezi sau regii Franței? Cum mîncau supușii lor? Cum se explică interdicțiile alimentare din fiecare religie? A dispărut cu adevărat canibalismul? Ce legături sînt între sexualitate și alimentație? Cum și unde au apărut restaurantele? Cine a inventat pizza? Cine mănîncă insecte? Dar alge? Ce mănîncă bogătașii de astăzi? Ce popoare se hrănesc cel mai bine? Se va putea asigura o alimentație sănătoasă pentru zece miliarde de oameni? Vom fi oare obligați să mîncăm ceea ce ne va impune o inteligență artificială? Oare mîine vom mai sta la masă împreună?
Această vastă frescă înfățișează modul în care am trecut de la o alimentație variată, naturală și abundentă la produse alimentare standardizate, industriale și făcute pe bandă rulantă, otrăvuri și pentru om, și pentru natură. Ea dezvăluie imensa putere economică, ideologică și politică a industriei alimentare, precum și legăturile mai puțin cunoscute dintre mîncare și conversație, dintre alimentație și putere sau dintre ceea ce mîncăm și geopolitică.
Înțelegerea acestei istorii este fundamentală dacă doriți să vă preocupați de propriul dumneavoastră regim alimentar, să mîncați sănătos și bine – și să salvați natura, de care depinde supraviețuirea omenirii.” (Jacques Attali)

Ce sens are o viaţă de om cînd lumea însăşi se dovedeşte lipsită de sens? Publicat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi devenit una dintre cele mai marcante opere ale secolului XX, Mitul lui Sisif este o căutare filozofică a unui răspuns la întrebarea epocii şi o expunere magistrală a teoriei absurdului, pe care Albert Camus a dezvoltat-o în toată opera sa, despărţindu-se de ideile nihiliste şi existenţialiste din perioadă, cu care a fost asociat în nenumărate rînduri. Pornind de la o meditaţie asupra sinuciderii ca răspuns la întrebarea dacă viaţa merită sau nu trăită, Camus îşi poartă cititorul într-o explorare a ideilor moderne despre condiţia umană – de la Nietzsche şi Kierkegaard la Dostoievski şi Kafka –, la capătul căreia omul modern, copleşit de angoasă şi oglindit exemplar în figura tulburătoare a damnatului Sisif, va descoperi calea şi singurul sens de a trăi în această lume fără sens – revolta, libertatea şi pasiunea vieţii prin conştientizarea şi îmbrăţişarea absurdului ce guvernează întreaga existenţă.

„Paginile următoare evocă o sensibilitate absurdă prezentă sporadic de-a lungul secolului – şi nu o filozofie absurdă, pe care vremurile noastre, la drept vorbind, nici nu au cunoscut-o. O onestitate elementară ne obligă să arătăm din capul locului ce datorează ele unora dintre spiritele contemporane. Departe de mine intenţia de a trece sub tăcere acest lucru, dimpotrivă, ele vor fi citate şi comentate pe tot parcursul acestei lucrări. […] Îl văd pe acest om coborînd cu pas greoi, dar măsurat, îndreptîndu-se spre chinul al cărui sfîrşit nu îl va cunoaşte. Momentul acesta asemenea unei respiraţii, care se întoarce cu aceeaşi certitudine precum nefericirea lui, momentul acesta este cel al conştientizării. În fiecare clipă în care părăseşte culmile şi coboară, apropiindu-se din ce în ce mai mult de bîrlogul zeilor, el este superior destinului său. Este mai puternic decît stînca lui.” (Albert Camus)

Nimigean încearcă să articuleze ceea ce, cu un termen preluat de la vechii greci, Michel Foucault numeşte hypomnémata („suporturi de memorie”). Aşadar, notaţii lapidare, citate reale sau fictive, contrageri aforistice, sonorităţi gratuite, comentarii, diverse extensii. O face à la légère, dar nu la întîmplare, urmăreşte empatic (modelul ar fi, la noi, Lucian Raicu) cîteva teme şi cîţiva autori (în primul rînd Marcel Proust, Philippe Muray, Simone Weil, Paul Goma), invocă intermitent, dar tenace un „principiu al metalepsei” şi totodată îl ilustrează necenzurîndu-şi intervenţiile subiective (chiar cu o undă de lirism) acolo unde le simte irepresibile şi necesare. O ureche de om pe o spinare de şoarece se întreabă în ce măsură postulatul estetic al literaturii îl implică pe cel ontologic, în ce măsură literatura îşi mai poate apăra miza existenţială şi cum anume – astăzi, cînd distanţa faţă de activismele de toate culorile devine atît de greu de păstrat, iar infatigabilele fabrici de consens lucrează la o turaţie accelerată.

„Cartea de faţă este un curajos exerciţiu de gîndire liberă. Ea înregistrează, în mod repetat, stupoarea, dezamăgirea, pe alocuri furia că ideologia e la fel de agresivă ca înainte de 1990. Cu antenele sale de scriitor, O. Nimigean sesizează şi documentează modul în care în lumea noastră se ivesc tot mai multe restricţii, cum gîndirea se mută în clişeu, iar controlul ei foloseşte o presiune catifelată. O ureche de om pe o spinare de şoarece e o pledoarie pentru gîndirea vie, pentru gîndirea critică, atît de puţin profitabilă azi, ca întotdeauna. E o carte despre o criză uriaşă, în care ne abandonăm voioşi, adaptaţi la societatea de consum. Dar mai ales o carte despre literatura care ne poate salva sau reda luciditatea.” (Bogdan Creţu)

În 2007, Christopher Hitchens, Richard Dawkins, Sam Harris și Daniel Dennett au avut o discuție extrem de importantă în biblioteca lui Hitchens, înregistrarea video a acestei conversații devenind virală și inaugurând epoca modernă a ateismului.

În zorii noii mișcări ateiste, gânditorii care au devenit cunoscuți sub numele de „Cei Patru Călăreţi”, vestitorii denunțării religiei – Christopher Hitchens, Richard Dawkins, Sam Harris și Daniel Dennet – s-au întâlnit la un cocktail. Ceea ce a urmat a fost un schimb de idei riguros, inovator și palpitant, care a fost vizionat de milioane de ori de când a fost postat pe YouTube. Iată o cercetare intelectuală în cea mai pură formă: antrenantă, amuzantă și imprevizibilă, sinceră și introspectivă, amintindu-ne cât de variate și de pline de culoare sunt fi rele ateismului modern.

Aceasta este transcrierea conversației, publicată pentru prima dată, îmbogățită cu materiale de la participanții încă în viață: Dawkins, Harris și Dennett. Noile eseuri, cu o introducere de Stephen Fry, marchează evoluția gândirii celor patru protagonişti și subliniază aspectele în mod special importante ale acestei conversații epice.

Fiecare dintre ei se confruntă cu fundamentalele întrebări ale existenței umane, în timp ce îi provoacă pe ceilalți să își prezinte poziția cu privire la Dumnezeu și la religie, la critică culturală, la spiritualitate, la dezbaterile cu oameni de alte credințe și la componentele unei vieți cu adevărat etice.

La prima vedere, australianul Terence Tao pare un om normal care predă matematica la University of California, Los Angeles. Dar nu este nici pe departe o persoană obișnuită. Conform Institutului Davidson din SUA, el are un IQ de 230, cel mai mare înregistrat vreodată. Cu alte cuvinte, Terence este cel mai deștept om din lume.

Coeficientul mediu de inteligență se situează în jurul valorii de 100. Dincolo de 100 începe țara oamenilor deștepți, oameni care nu numai că știu mai multe, dar VOR SĂ AFLE mai multe. Oameni care își pun ÎNTREBĂRI despre lumea din care fac parte – despre IUBIRE și SEX, despre PRIETENIE și NEVOIA DE CEILALȚI, despre ISTORIE, ȘTIINȚĂ și SOCIETATE, despre CINE SUNTEM și ce ne face cu adevărat OAMENI – liberi, plini de umor, lipsiți de prejudecăți.

Tuturor celor chinuiți de astfel de întrebări le oferim colecția IQ230. Psihologia, filosofia și sociologia vorbesc pe înțelesul tuturor, așteptând un singur lucru: să punem întrebările...

CHRISTOPHER HITCHENS a fost editor la Vanity Fair, Slate și The Atlantic, și este autorul a numeroase cărți, incluzând bestsellerurile internaționale God Is Not Great (Dumnezeu nu este mare, Editura Litera, 2018), Hitch-22, Arguably și Mortality (Mortalitate, Editura Litera, 2015). A murit în 2011.

RICHARD DAWKINS este membru al Royal Society și a fost primul titular al Catedrei Charles Simonyi de Înțelegere publică a științei, la Universitatea Oxford. Este autorul apreciat al numeroase cărți, printre care The Selfish Gene și The God Delusion.

SAM HARRIS este cercetător în domeniul neuroștiinței, filosof, scriitor și autor al bestsellerurilor The End of Faith, pentru care a câștigat Premiul PEN/Martha Albrand pentru Debut în Nonficțiune, Letter to a Christian Nation și Waking Up.

DANIEL DENNETT este profesor de filosofie și director al Centrului pentru Studii Cognitive de la Universitatea Tufts. Este autorul a numeroase cărți, printre acestea Consciousness Explained, Darwin’s Dangerous Idea, Breaking the Spell și From Bacteria to Bach and Back.

STEPHEN FRY este actor, scenarist, autor, dramaturg, jurnalist, poet, comediant, prezentator de televiziune și regizor de film englez.

Un studiu concis al culturii și civilizației omenirii, Lecțiile istoriei este rezultatul muncii de o viață a istoricilor câștigători ai Premiului Pulitzer Will și Ariel Durant, care au reușit, în paginile acestei cărți, să prelucreze pentru cititor imensa cantitate de informații și experiență dobândită în urma celor patru decenii în care și-au conceput lucrarea lor monumentală în zece volume The Story of Civilization (Povestea civilizației).

Prin intermediul acestui compendiu accesibil despre filosofie și progres social, cei doi autori ne poartă într-o călătorie prin istorie, explorând posibilitățile și limitările umanității de-a lungul timpului. Punând alături marile personalități, ideile și realizările omenirii împreună cu ciclurile războaielor și ale cuceririlor, Will și Ariel Durant ne dezvăluie temele de căpătâi ale istoriei și ne oferă un înțeles pentru povestea noastră.

Capodopera celor doi Durant își are locul în orice bibliotecă din lume. Arkansas Democrat-Gazette

BEN DUPRÉ a studiat limbile clasice la Exeter College, Oxford, înainte de a-şi începe cariera în domeniul editorial. A fost responsabil de cărţile de referinţă pentru copii la editura Oxford University Press din 1993 până în 2004 şi are mai mult de 20 de ani de experienţă în explicarea ideilor dificile din ştiinţă pentru marele public.

Benjamin Taylor reunește în acest volum eseurile mai cunoscute ale lui Bellow cu scrieri ale acestuia deocamdată necolectate în volum și cu alte reflecţii.

Prezentând comentarii ale lui Bellow despre alţi scriitori, precum Ralph Ellison, Philip Roth și J.D. Salinger, o rememorare a lui Franklin D. Roosevelt, amintiri de la Paris, din Spania și din Israel, precum și relatări de neuitat din orașul său de adopţie, Chicago, această carte aduce laolaltă scrieri din fiecare etapă a carierei literare a lui Bellow și reprezintă un fel de tur cu ghid al secolului XX – ce-am făcut, ce-am suferit, cum i-am supravieţuit cu toţii –, în care ghidul este una dintre cele mai însufleţite minţi ale vieţii moderne.

„Ce alt scriitor de anvergură dovedește o asemenea pătrundere, și atât
 de reflexivă, a străzii, a mașinii, a tribunalelor, a lumii interlope?“
Martin Amis

„Rar întâlnești un romancier care să scrie o non-ficţiune comparabilă ca forţă cu
propria-i beletristică. O carte care te copleșește, ca orice tezaur artistic proaspăt descoperit.“ Philip Roth

VENIT DE BAZĂ UNIVERSAL. O SĂPTĂMÂNĂ DE LUCRU DE 15 ORE. GRANIŢE DESCHISE.

Pare prea frumos ca să fie adevărat? Unul dintre cei mai importanţi tineri gânditori europeni ne arată cum putem construi lumea ideală astăzi.

După ce lucrăm o zi întreagă la un serviciu care cel mai adesea ne displace, cumpărăm lucruri de care nu avem nevoie. Rutger Bregman, un istoric olandez, ne aduce aminte că viaţa nu trebuie să fie aşa – şi că în unele locuri nici nu este astfel.

Ideile lui Rutger Bregman despre venitul de bază universal au părut radicale până la extrem în 2014, când şi le-a făcut publice. După câţiva ani, subiectul este serios luat în considerare de economiştii de frunte şi de liderii de guvern din toată lumea. Este doar una dintre numeroasele idei utopice pe care Bregman le-a dovedit a fi posibile în prezent.

Utopie pentru realişti este una dintre acele cărţi rare care te iau prin surprindere şi te provoacă să te gândeşti ce s-ar putea întâmpla. De la un oraş canadian care a eradicat la un moment dat complet sărăcia, la Richard Nixon şi la ideile lui de a implementa venitul de bază pentru milioane de americani, Bregman ne poartă într-o călătorie prin istorie, ştergând graniţele ideologice dintre stânga şi dreapta şi prezentându-ne idei a căror vreme poate a venit.

Pentru cititorul evlavios, această carte e scandaloasă. Habotnicul trebuie s-o evite cu orice preț. Ateul nu va fi satisfăcut. Cititorul instalat în certitudini va fi tulburat. În alt secol, ar fi fost socotită eretică și pusă pe foc. Dar cel ce trăiește paradoxurile și nedumeririle propriei credințe, scepticul și însetatul de cunoaș­tere, aflați și ei în căutarea unor răspunsuri, se vor regăsi în întrebările presărate de-a lungul acestei călătorii. Despre Isus nu știu să spun decât atât: e ființa care a suferit cel mai mult din pricina felului în care arătăm noi, oamenii. I-a păsat de noi ca nimănui pe lume. De aici și încercarea lui de a crea o nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior. Nimeni, vreodată, nu ne-a propus o schimbare din adâncuri de o asemenea anvergură. – GABRIEL LIICEANU

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice.Exerciții de umor criptic (2019).

„Devenit recent unul dintre centrele de interes ale discursului din științele umaniste, corpul nu și-a dezvaluit înca toate secretele. Studii recente au subliniat, cu îndreptățire, că există o istorie a corpului, istorie ce conjugă aparența și profunzimea, dorința și puterea, căderea și apoteoza, viața și moartea. Acesta este contextul în care Despre trup își propune să intervină, cu instrumentele istoricului imaginilor, investigând istoria corpului ca istorie a unei construcții și analizând cu precădere avatarurile «întrupării» sale vizuale.

Cartea oferă o selecție de probleme, interogații și aspecte privind eterogeneitatea constitutivă a obiectului «corp», de unde rezultă și titlul, intenționat deschis. Va fi vorba, așadar, de incursiuni în imaginarul corpurilor și în fenomenologia întrupării. Astfel, rolul jucat în constituirea acestei iconosfere de credințe, efecte ale conștiinței, gusturi estetice, dorințe, pasiuni și temeri va fi evidențiat în mod constant. Parcursul oferit aici nu va fi strict cronologic, procedând mai degrabă «prin figuri». Ceea ce ne interesează în final nu este «evoluția» imaginii corpului, ci nesfârșita și fluctuanta sa reelaborare.“ — VICTOR IERONIM STOICHIȚĂ

Pe copertă: Andrea Mantegna, Parnassus, 1497 (detaliu)

Howard Phillips Lovecraft constituie un exemplu pentru toţi cei care doresc să înveţe să-şi rateze viaţa şi, eventual, să-şi reuşească opera. Chemarea lui Cthulhu, Dagon, sau Munţii demenţei sunt tot atâtea repere care fac din H.P. Lovecraft un maestru incontestabil al genului horror şi fantastic, dând naştere unei fascinaţii căreia i-au căzut pradă mulţi contemporani, între care şi Michel Houellebecq, cel care descoperindu-l la şaisprezece ani, nu a încetat să-l citească de atunci. În acest scurt eseu, autorul schiţează un itinerariu ieşit din comun, oferindu-ne totodată premisele propriului univers lipsit de iluzii, care l-a condus la imensul succes al Particulelor elementare. Pe linia lui Francis Lacassin, Houellebecq se străduieşte să pună în lumină „textele mari”, în sprijinul a ceea ce el numeşte „un mit fondator”. Care e tot atât de rar precum cel al lui Homer. Un mit construit împotriva oricărei forme de realism social, pe fondul unor convingeri materialiste pe cât de lucide, pe atât de disperate. Dicotomia realitate-onirism nu este o noutate. Romantismul, apoi Simbolismul l-au explorat fără răgaz, deschizând calea Suprarealismului. Baudelaire deplângea faptul că visul nu este totuna cu realul. Mallarmé se bucura, în ciuda crizelor sale violente legate de practica versului, de forţa transcendentă a onirismului poetic, mergând până la a afirma cu tărie că poetul nu are nimic de-a face cu societatea. Dar nimeni, înainte de Lovecraft, nu a ştiut să se cufunde atât de adânc în haosul fără formă al unei spaime percepute în teroarea ei cosmică, pentru a elabora, dincolo de un materialism cinic radical, ceea ce suntem nevoiţi să considerăm ca o uimitoare Renaştere mitologică.

Mărturia cunoscutului scriitor italian Paolo Giordano, o lectură obligatorie despre pandemia de Covid-19

Volum în curs de apariție în 26 de țări

Pandemia de Covid-19 este cea mai severă criză sanitară din vremurile noastre. Ea ne dovedește cît de complexă e societatea în care trăim, cu raţiunile ei sociale, politice, economice, interpersonale și psihologice. Locuind în Italia, una dintre țările cele mai afectate de Covid-19, Paolo Giordano ne arată cum se răspîndește această boală în lumea noastră interconectată, ce impact are asupra noastră și ce trebuie să facem. El pune în discuție și alte forme de contaminare – de la criza ecologică pînă la știrile false și xenofobie – pentru a ne ajuta să înțelegem nu doar cum am ajuns aici, ci și cum, împreună, putem face o schimbare.

„Locuiesc la Roma, dar e ca și cum n-aș mai fi aici. Orașul în care trăim cu toții este acum mai întins și mult mai eteric, centrul nostru afectiv de greutate se îndreaptă spre nordul țării – o geografie nouă, formată din zone roșii care se tot extind pe harta epidemiei și din talk-show-uri la care ne uităm seară de seară... Frumusețea Romei, care așteaptă afară, pare acum incapabilă să ne consoleze...” (Paolo Giordano)

Paolo Giordano s-a născut în 1982 la Torino. Este doctor în fizică. S-a impus ca unul dintre cele mai importante nume din literatura italiană actuală cu romanul Singurătatea numerelor prime (2008; ed. rom. Polirom, 2018), distins cu numeroase premii, între care Premiul Strega și Premiul Campiello pentru debut, și publicat în patruzeci de țări. A mai scris romanele Il corpo umano (2012), Il nero e l’argento (2014) și Divorare il cielo (2018) și piesele de teatru Galois și Fine pena: ora. Colaborează la Corriere della Sera.

Dacă este să fim onești, maestrul Dorel Vișan trece mult dincolo de granițele actoriei și ale teatrului, în general, devenind o sumă: construcția interioară a omului de cultură include o impresionantă paletă, de la literatură, estetică și teoria artei, până la filosofia culturii, teoria și istoria mentalităților, sociologie culturală și religie. Dorel Vișan își construiește identitatea din biblioteci fundamentale, așezate undeva la rădăcina conștiinței de sine. În răstimpuri, din fericire, dintr-un soi de altruism cultural necosmetizat, oferă surprize ce țin de exteriorizarea cea mai elegantă cu putință, mărturisirile primind contur de poezie (de la cea psalmică la cea confesivă) sau de estetică și memorialistică. De această dată maestrul Dorel Vișan își descifrează palierele cele mai intime ale gândirii, luând atitudine analitică față de preajmă, pur și simplu.
Eseurile, tabletele și articolele din acest volum întocmesc imaginea unui scriitor fără șabloane, fugit din orice carnaval al lumii, asumându-și responsabilitatea civică, demascându-și deopotrivă stările de grație și marile întâlniri ființiale, dar și rupturile grave dintre palierele-kitsch ale societății actuale și profunzimea intelectului și afectului său, construite pe tiparele cele mai sincere ale rusticului. În fond, vorbim de o carte despre recuperarea unor valori pe care numai din prea mare grabă omul le poate face tăinuite, însă nu le poate altera. Dorel Vișan propune un cod de relectură a vieții pe care îl consideră potrivit sieși: simțuri la pândă, infinit umor iertător („Numai iertarea ne redă [...] libertatea”) și o neostoită stare ludică, vocația înțelepciunii, ironie șăgalnică, mirajul confesiv și, peste toate, bucuria de a sta, om și viață, în mâinile cititorului. (Diana Câmpan)

Ioan Chirila este poet, eseist, filosof si teolog al traditiei iudaice si crestine, un om de cultura care face ca, pe oriunde trece, lucrurile sa rodeasca si sa se umple de lumina prieteniei si a bucuriei de a fi impreuna.
Apropiat de Maxim Marturisitorul in modul sau de a filosofa si mai degraba philonian in modul sau de a se situa in lume, este una dintre cele mai remarcabile voci ale teologiei ortodoxe contemporane.
Urmarind excelenta in tot ceea ce face, cel mai adesea Parintele profesor Ioan Chirila ajunge sa o atinga si ii ajuta si pe altii sa se impartaseasca de ea. (Sandu Frunza)

Literatura Hertei Müller este alcătuită din straturi adânci și nuanțate. Un puzzle, cu dimensiunea sa enigmatică, cu provocările și problematizările sale, ar putea fi formula ce caracterizează acest volum colectiv despre scriitoarea premiată cu Nobel, ea însăși o făptură complicată, când aspră și severă, când poetică și delicată, întotdeauna, însă, dornică să rostească tranșant adevărul și să înfrunte pieptiș realitatea. (Ruxandra Cesereanu)

George Coşbuc e cel mai complet scriitor român. Poetul de geniu e dublat de un traducător poliglot, de un lingvist şi de un folclorist de geniu. Urmaş al corifeilor greco-catolici ai Şcolii Ardelene, el îmbină talentul cu erudiţia, seriozitatea cu umorul, plăcerea cu utilul pedagogic. Tradiţia şcolară din ultimul veac l-a redus la un versificator de factură populară. Acest volum demonstrează, pe texte, anvergura culturală şi adâncimea filozofică a mucalitului autor al „Nunţii Zamfiei”. Cristian Bădiliță

Un text modernizat al excepţionalului eseu "Patria, patriotul şi patriotismul" de Aaron Florian, apărut cu cinci ani înaintea Revoluţiei de la 1848. Subiectul, capital pentru înţelegerea istoriei europene după 1789, e tratat într-un mod magistral, cu referinţe din gândirea antică şi recentă. Cartea lui Aaron Florian ar trebui cunoscută de toţi cei care doresc să-şi testeze, cu luciditate, patriotismul.

Proiect editorial apărut sub egida Ministerului Culturii din Republica Cehă

În cadrul Festivalului Internaţional de Carte Transilvania (FICT) 2016, Josef Straka (Republica Cehă) a fost invitat de onoare şi a primit distincţia Premiul „Literatura fără frontiere” pentru opera sa poetică şi eseistică. Premiul constă în publicarea volumului de faţă.

Ediţie bilingvă ceho-română; Traducere de Mircea Dan Duţă

Proiect editorial apărut sub egida Universității Babeș-Bolyai la trei decenii de existență a ziarului „Făclia de Cluj”

Volum dedicat Centenarului Marii Uniri, editat de Direcția Patrimoniu Cultural Universitar a Universității Babeș-Bolyai, în colaborare cu ziarul „Făclia de Cluj”, cu sprijinul financiar al domnului Romeo Marius Stolnean

Responsabil de proiect: Cosmin Puriș

Aceste articole au fost publicate în cursul anului 2018 în cotidianul „Făclia de Cluj”, în cadrul proiectului editorial realizat de publicaţia clujeană cu Universitatea Babeş-Bolyai în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri.

Imagine coperta I: George Dîncu, 1918 – Intrarea Armatei Române în Cluj (tablou pictat în 2018)

„Sunt de părere că impactul oricărei narațiuni sociale ar trebui să fie evaluat în conformitate cu modul în care îi face pe oameni să se simtă. Ar putea suna bine să fii un om de succes, dar e posibil să nu‐ți dea un sentiment plăcut; și, dacă nu te face să te simți bine, nici nu ar trebui să sune bine. Fiecare dintre noi trebuie să fie atent la realitățile propriilor experiențe, iar în încercarea de a fi fericiți și a nu face rău altora, trebuie să ne aliniem mai aproape de experiențele noastre (care sunt fluide), și nu de etichete (tată, profesor, culturist etc.), care tind să fie mai rigide.”

„Există nenumărate povești despre cum ar trebui să ne trăim viața. Se așteaptă de la noi să fim ambițioși, să găsim iubirea veșnică și să avem grijă de sănătatea noastră. Aceste narațiuni sociale deosebit de dominante pot avea rolul de a ne face viața mai ușoară, oferindu‐ne indicații privind comportamentul, și ar putea uneori să ne facă și mai fericiți. Dar sunt, în esența lor, povești – și unele care e posibil să nu fi fost inițial gândite având în perspectivă oamenii de azi. De aceea multe dintre aceste povești sfârșesc prin a crea un fel de disonanță socială prin intermediul căreia, în mod pervers, pot face mai mult rău decât bine. Devin ceea ce voi numi capcane narative, care împreună formează mitul vieții perfecte.” (Paul Dolan)

PAUL DOLAN este profesor și șeful Departamentului de Științe Economice la London School of Economics and Political Science. A fost profesor-invitat în cadrul Universității Princeton și face parte din board‐ul US National Academy of Sciences Panel, organizație care măsoară nivelul național de bunăstare emoțională. Este autorul cărții Happiness by design.

„O carte extraordinară, plină de profunzime și care schimbă paradigme sociale.” Nassim Nicholas Taleb, autorul cărții Lebăda neagră

„Ideile din această carte sunt fascinante.” Adam Alter, autorul cărții Roz tranchilizant

„Paginile Apelului către lichele au fost scrise pe fundalul unei drame istorice. Ele sunt febrile pentru că au fost puse pe hârtie sub febra urgenţei de a evacua trecutul şi sub teama că ar putea să ni se întâmple ceea ce între timp ni s-a întâmplat. Din acest punct de vedere volumul acesta este documentul unei societăţi învinse şi, confruntat cu ceea ce a urmat şi cu momentul în care ne aflăm, un document al triumfului lichelelor. El este totodată un proiect tipic de intelectual umanist (şi iluminist), care crede că o lume poate fi schimbată cu ajutorul cuvintelor. De aceea, în cele mai multe dintre paginile acestei cărţi care are ca temă o miză a istoriei, cuvintele sunt încinse la roşu, sunt patetice, sunt forţate să îşi atingă limita, sunt urlate, imprecate, aleargă pe scenă despletite şi se bat cu pumnii în piept. Şi, pentru că între timp s-au dovedit neputincioase, ele sunt în aceeaşi măsură tragice şi ridicole. Cu ce disperare am vrut atunci, câţiva dintre noi, să mutăm cursul lucrurilor în direcţia cea bună! Iar «direcţia cea bună» — de asta nu mă îndoiam nici o clipă, aşa cum nu mă îndoiesc nici acum — trecea prin eliberarea societăţii româneşti de figura emblematică şi dominatoare a lichelei ieşite din comunism şi care se pregătea acum să facă din nou istorie.“ — GABRIEL LIICEANU

Democrația modernă se bazează pe universalitatea Legii și pe sufragiul universal, care implică, din start, preeminența cantității asupra calității: majoritatea câștigă indiferent de calitatea/lipsa de calitate a proiectului politic sau a candidaților care susțin proiectul respectiv.

Personal nu recunosc legitimitatea unei asemenea forme de guvernare, perversă și nocivă din principiu. În reacție la această democrație nelegitimă axiologic (există și o democrație legitimă, asupra căreia voi reveni) nu pot să mă declar altfel decât un anarhist de dreapta.

Cartea aceasta nu vrea să fie altceva decât o călăuză către adevărul despre noi înşine, pe un drum la fel de greu de desluşit ca acela din Călăuza lui Tarkovski. Dar nu de negăsit. Omul este o fiinţă complicată şi ambiguă, dar nu indescifrabilă. Destul de chinuită şi de vulnerabilă, dar nu damnată. Iar sufletul său este în stare să compenseze urâţeniile şi josniciile naturii sale cu neverosimile biruinţe şi elevaţii...Atenţia noastră este prea mult chemată în afară, către zarva înverşunată a vieţii. Prea mulţi caută, tot timpul, să ne vândă ceva: o idee sau doar o marfă, un idol sau, prea adesea, o iluzie. Cum să-ţi mai găseşti reperele în noianul acesta de informaţii şi de ispite care par a spune totul despre noi şi a ne da toate soluţiile, când de fapt nu izbutim să aflăm despre noi înşine ceea ce ar face ca relaţia noastră cu lumea să devină, dacă nu mai uşoară, cel puţin mai limpede?Asemenea informaţii vrea să dea, pe scurt, dar în adânc, cartea aceasta prin eseurile morale pe care le conţine. (Petru CREŢIA)

Folosind armele adversarilor săi (precum referirile la scripturi), autorul combate pretențiile intelectuale și morale ale religiei și insistă asupra faptului că fanatismul religios rămâne cel mai mare pericol al lumii actuale. Nu întâmplător a decis să scrie prima carte pe această temă imediat după tragicele evenimente din 11 septembrie 2001.

Impresionat de dramaticul incendiu care a afectat catedrala Notre-Dame din Paris pe 15 aprilie 2019, apreciatul romancier Ken Follett schițează un scurt istoric al celor mai importante momente din existența aproape milenară a catedralei – de la dificultățile aparent insurmontabile implicate de construirea unui edificiu atât de grandios într-o epocă marcată de obscurantism și sărăcie până la modul în care romanul lui Victor Hugo a catalizat lucrările de renovare în secolul al XIX-lea și la intrarea triumfală a lui Charles de Gaulle în catedrala devenită simbol al Parisului a doua zi după eliberarea Franței, în 1944. „Impunătoarea catedrală Notre-Dame din Paris, una dintre marile realizări ale civilizației europene, era în flăcări. (...) Ceva neprețuit murea în fața ochilor noștri. Sentimentul era năucitor, de parcă pământul însuși se cutremura.“ KEN FOLLETT

În cercetările actuale, gemenii oferă un punct de vedere privilegiat în încercarea de a trasa o linie de demarcaţie între ceea ce depinde de „natură”, de patrimoniul genetic, şi ceea ce derivă din condiţiile de mediu şi socioculturale. Încă din Evul Mediu gemenii au atras însă atenţia medicilor şi magiştrilor, care i-au folosit pentru a-şi verifica propriile modele teoretice. Volumul trece în revistă dezbaterile medievale pe tema gemenilor, în care se intersectează instanţe epistemologice diferite: medicale, morale, filosofice şi teologice.

Gemenii le permit medievalilor nu doar să regîndească teoriile despre generarea umană moştenite de la lumea greco-romană, ci si să evalueze pretenţiile ştiinţifice ale unor discipline ca fiziognomonia sau astrologia, să analizeze modul în care harul diferentiază natura si să testeze (mai ales prin intermediul teratologiei şi al cazurilor de gemeni siamezi) o serie de ipoteze despre irepetabilitatea complexiunii, despre unicitatea sau pluralitatea compusului uman şi despre constituirea identităţii individuale.

„Nu e de ajuns să te indignezi. Nu e de ajuns să vrei să spui lucrurilor pe nume. Trebuie să poți face rost de cuvintele indignării, să găsești cuvintele adevărului aruncat în față.
Eseurile din acest „portret de țară“ nu sunt exerciții de stil, ci sunt mânie stilizată, o demonstrație de cum poate fi mânată imprecația în țarcul cuvintelor. De cum poate fi mânuită limba la care visa Cioran, ale cărei cuvinte, «ca niște pumni, ar zdrobi fălcile». Răfuiala autoarei cu istoria noastră începe de la anul 2012 încoace. Cuvintele de erinie înfuriată și rănită din iubire de țară ale Luminiței Marcu «zdrobesc fălcile» lichelelor de toate culorile și mai ales, mai ales, ale confraților care, prostituându-și cuvintele, au ajuns să slujească toate abjecțiile politice ale septenalului românesc 2012–2019.
Se va căi vreunul dintre ei citind aceste pagini? Sigur, nu. Dar important este că, în lumea noastră în care realitatea încape tot mai greu în cuvinte, se ridică o voce nouă, răspicată și limpede. Frumoasă ca aria Donnei Anna din Don Giovanni, în care țipătul de indignare se transformă în muzică.“ – GABRIEL LIICEANU

Ilustrații de Mircea Cantor

„Omul recent este o meditaţie despre lumea de azi a unui modern nesatisfăcut de propria sa modernitate. Este o critică a modernităţii care nu se mulţumește nici cu proclamaţiile suficiente ale postmodernităţii, nici cu regretele tradiţionalismului – o interogaţie asupra modernităţii suscitată de presimţirea dureroasă că, ori de câte ori ţi se deschide în faţă un drum, altele ţi se închid în spate ori în laterală. Când ne închinăm bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii modernităţii și delatorii tradiţiei, în sufletele noastre se tânguiesc toate bogăţiile pe care le-am pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.
Răul modernităţii nu ţine de răutatea ei proprie, ci de viciul celor care au transformat-o într-un orizont lipsit de alternativă al vieţilor noastre. Ca și marxismul pentru «progresiști», modernitatea și pseudomorfoza sa, postmodernitatea, par a fi devenit pentru cădelniţătorii lor de azi condiţia umană însăși. Tot adevărul instinctelor noastre morale stă chezășie că nu este așa.
Omul recent încearcă să sugereze că, prin ceea ce-i lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate încă salva. Cu o condiţie însă: dacă vom avea inteligenţa să putem regăsi în neghiobia trufașă a timpului pe care îl trăim – întreg, viu, bun și frumos – creștinismul tuturor începuturilor.
Să fim moderni: dar – nihil sine Deo!“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI