Eseistică

În cercetările actuale, gemenii oferă un punct de vedere privilegiat în încercarea de a trasa o linie de demarcaţie între ceea ce depinde de „natură”, de patrimoniul genetic, şi ceea ce derivă din condiţiile de mediu şi socioculturale. Încă din Evul Mediu gemenii au atras însă atenţia medicilor şi magiştrilor, care i-au folosit pentru a-şi verifica propriile modele teoretice. Volumul trece în revistă dezbaterile medievale pe tema gemenilor, în care se intersectează instanţe epistemologice diferite: medicale, morale, filosofice şi teologice.

Gemenii le permit medievalilor nu doar să regîndească teoriile despre generarea umană moştenite de la lumea greco-romană, ci si să evalueze pretenţiile ştiinţifice ale unor discipline ca fiziognomonia sau astrologia, să analizeze modul în care harul diferentiază natura si să testeze (mai ales prin intermediul teratologiei şi al cazurilor de gemeni siamezi) o serie de ipoteze despre irepetabilitatea complexiunii, despre unicitatea sau pluralitatea compusului uman şi despre constituirea identităţii individuale.

„Nu e de ajuns să te indignezi. Nu e de ajuns să vrei să spui lucrurilor pe nume. Trebuie să poți face rost de cuvintele indignării, să găsești cuvintele adevărului aruncat în față.
Eseurile din acest „portret de țară“ nu sunt exerciții de stil, ci sunt mânie stilizată, o demonstrație de cum poate fi mânată imprecația în țarcul cuvintelor. De cum poate fi mânuită limba la care visa Cioran, ale cărei cuvinte, «ca niște pumni, ar zdrobi fălcile». Răfuiala autoarei cu istoria noastră începe de la anul 2012 încoace. Cuvintele de erinie înfuriată și rănită din iubire de țară ale Luminiței Marcu «zdrobesc fălcile» lichelelor de toate culorile și mai ales, mai ales, ale confraților care, prostituându-și cuvintele, au ajuns să slujească toate abjecțiile politice ale septenalului românesc 2012–2019.
Se va căi vreunul dintre ei citind aceste pagini? Sigur, nu. Dar important este că, în lumea noastră în care realitatea încape tot mai greu în cuvinte, se ridică o voce nouă, răspicată și limpede. Frumoasă ca aria Donnei Anna din Don Giovanni, în care țipătul de indignare se transformă în muzică.“ – GABRIEL LIICEANU

Ilustrații de Mircea Cantor

„Omul recent este o meditaţie despre lumea de azi a unui modern nesatisfăcut de propria sa modernitate. Este o critică a modernităţii care nu se mulţumește nici cu proclamaţiile suficiente ale postmodernităţii, nici cu regretele tradiţionalismului – o interogaţie asupra modernităţii suscitată de presimţirea dureroasă că, ori de câte ori ţi se deschide în faţă un drum, altele ţi se închid în spate ori în laterală. Când ne închinăm bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii modernităţii și delatorii tradiţiei, în sufletele noastre se tânguiesc toate bogăţiile pe care le-am pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.
Răul modernităţii nu ţine de răutatea ei proprie, ci de viciul celor care au transformat-o într-un orizont lipsit de alternativă al vieţilor noastre. Ca și marxismul pentru «progresiști», modernitatea și pseudomorfoza sa, postmodernitatea, par a fi devenit pentru cădelniţătorii lor de azi condiţia umană însăși. Tot adevărul instinctelor noastre morale stă chezășie că nu este așa.
Omul recent încearcă să sugereze că, prin ceea ce-i lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate încă salva. Cu o condiţie însă: dacă vom avea inteligenţa să putem regăsi în neghiobia trufașă a timpului pe care îl trăim – întreg, viu, bun și frumos – creștinismul tuturor începuturilor.
Să fim moderni: dar – nihil sine Deo!“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

„Totul a început cu nişte imagini: un faun cu o umbrelă, o regină pe o sanie, un leu magnific. Iar elementul creștin și-a făcut singur loc în poveste.“ – C.S. LEWIS

C.S. Lewis adună în această colecție de eseuri gânduri despre scrierilede ficțiune, discutând în special rolul basmelor și al literaturii științifico-fantastice și îndreptându-și privirea critică atât asupra unor scriitori precum J.R.R. Tolkien sau George Orwell, cât și asupra dificilei sarcini de a scrie pentru copii. Lewis își afirmă poziția în contrast cu cea a criticilor literari ai vremii lui: să fii fermecător atunci când așterni pe hârtie imagini și întâmplări din lumea noastră reală sau din alte lumi, închipuite, înseamnă să pui în valoare mai întâi de toate Povestea în sine și imaginația, fără a uita că gusturile copiilor în materie de literatură nu se deosebesc prea mult,la urma urmei, de cele ale oamenilor mari.

Volum coordonat Jean-Francois Marmion

„Nu ştiu dacă şi în alte părţi Psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi. În orice caz, eternitatea românească despre care vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine istorică, nu realizări majore – pe care neamul nostru nici n-ar fi avut când să le înfăptuiască -dau garanţia duratei; ci sentimentul că, în fond, există un plan faţă de care toată frământarea istorică este irosire şi pierdere. Dar – şi aici e aspectul nou faţă de tânguirea biblică – neamul românesc e şi el, într-un fel, solidar cu acel plan neschimbător. I se întâmplă şi lui multe, se frământă ceva în marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar – dar el rămâne neschimbat. «Trece şi asta» e una din cele mai curente vorbe româneşti. Neamul nostru rămâne pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei.“ (Constantin NOICA)

Vorbele de înţelepciune, fragmentele de filozofie "caldă", mărturisirile. Această antologie încearcă să ofere cititorului grăbit, care nu cunoaşte neapărat cărţile "grele" ale filozofului, o imagine globală asupra personalităţii şi operei lui Noica.

Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfintul Augustin la Samuel Pepys

Pentru a deveni om, in deplinul sens al cuvintului, cineva a acoperit peretii piramidelor cu versuri. Ori si-a reprimat impulsul de a ucide si dorinta de a fi crud, ascultind peripetiile personajelor din O mie si una de nopti. Mai mult: si-a trait experientele fundamentale indeosebi povestindu-le. Nu spun cine stie ce noutate. Daca nu ar exista un poem erotic, precum Cintarea cintarilor, sau poemele trubadurilor, am sti mult mai putin despre iubirea-pasiune si despre frumusetea care trezeste iubirea-pasiune. Daca nu ar exista Moartea la Venetia, ne-ar scapa aproape in intregime melancolia resemnata a sfirsitului. Si daca nu ar exista Cartea lui Iov, nu am pricepe de ce suferinta si raul se acorda, pina la urma, cu providenta divina. - Valeriu Gherghel

„Anii 1930 sunt anii în care Pound dezvoltă, alături de scrierea primelor șaizeci de Cantos, marea pedagogie culturală a modernismului. Pound vedea cum universitățile, cu pedanteria lor «germană» (azi am zice «anglo-saxonă»), reușiseră să transforme cultura în ceva elitist și îndepărtat de viață. Cărțile ABC-ul lecturii și Ghid spre Kulthură fac parte din lupta lui Pound împotriva degradării culturii publice, împotriva menținerii culturii înalte în zona exclusivă a elitelor și în favoarea aducerii studiului la nivelul publicului inteligent lipsit de mijloacele bănești de a-și oferi o educație universitară specializată. Am putea spune că aceste două cărți fac parte din programa Ezuversității pe care Pound a pus-o pe picioare în anii 1930 pentru tinerii săi prieteni. Sunt manuale nonconformiste și ireverențioase de învățat cultura care contează. Cititorii de azi găsesc aici ceva foarte apropiat de niște lecții de adevăr pe viu, în mișcare: ceva deopotrivă edificator, eliberator, antișcolăresc și, cum s-ar spune azi, cool. Ceea ce a făcut Pound cu limba engleză când a lansat înainte de Primul Război Mondial modernismul în poezie, scuturând-o de zgura prefăcătoriilor literare ale pre­decesorilor victorieni, Pound face acum cu întreaga cultură: o scutură vehement de zgura, morga și prefăcătoriile ei universitare.“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

„Vorbim despre ABC-ul lecturii al lui Ezra Pound. E o carte la care revin mereu și mereu, pentru idei clare și sugestii despre cum să scrii, cum să gândești despre scris. Și mai sunt în cartea asta o grămadă de mici poante și de miezuri, de sugestii condensate, pline de înțelepciune și de experiență practică (de fapt, înțelepciunea derivă din experiența practică, din scris). Iar Pound găsesc că face aici una dintre cele mai grozave examinări ale dezvoltării urechii englezești, ale prozodiei, ale versului hibridat cu forme poetice străine... E vorba despre fertilizarea încrucișată a limbilor pe măsură ce se dezvoltă culturile. Așa încât ce face el aici e o istorie bună, dacă vrei să înțelegi morfologia poetică, și pe deasupra definește bine termenii fundamentali... Eu de la acest Pound încep.“ – ALLEN GINSBERG

„Când se vorbește despre «Statul paralel», sunt într-o dilemă conceptuală, căci nu știu la cine sau la ce anume se referă. Dar este cert că există două Românii: una a oamenilor care vor lege, justiție și meritocrație și una a celor care vor protecție personală, îmbogățiri ilegale și evitarea răspunderii. Să nu ne mai ascundem după deget: țara noastră colcăie de corupție și incompetență. Iată însă că prin atacul la justiție s-a produs un alt efect decât cel pe care l-au vizat corupții: s-a trezit o conștiință în publicul tânăr care nu mai poate fi adormită. «Justiție, nu corupție!» va răsuna mult timp de acum încolo, ca un mesaj al celor care vor o singură Românie, cea a statului de drept, în care ceea ce guvernează este doar legea menită să ocrotească oamenii onești.“ – CRISTI DAINLEȚ

„Imaginați-vă că am trăi într-o lume ca o bilă mică. Asta ar însemna că spațiul este curb. Acum, să presupunem că eu aș întinde mâna înainte. Dacă sfera lumii noastre ar fi foarte mică, știți ce s-ar întâmpla? Mâna mea mi-ar atinge ceafa. La rigoare, într-un univers sferic de dimensiuni suficient de reduse, având adică o curbură îndeajuns de mare, pentru a-mi scărpina ceafa ar trebui să întind mâna în față. Asta e vestea bună. Vestea proastă este că, într-o astfel de lume, în fața mea s-ar afla mereu un om necioplit care, neam prost, ar sta numai cu spatele la mine – iar acesta aș fi chiar eu!
Dar se mai întâmplă ceva, independent de faptul că spațiul este sferic ori nu. Ceea ce eu văd atunci când mă uit drept în față nu este o situație contemporană cu mine, ci una care s-a petrecut în trecut: mi-aș vedea, dacă spațiul ar fi suficient de curbat, ceafa de azi-dimineață, să zicem, nu ceafa de acum. Atunci când privim cerul înstelat de deasupra noastră, noi nu vedem prezentul, ci trecutul situațiilor stelare la care ne uităm: orice privire în adâncul cerului este de fapt o privire aruncată în trecut, și anume, cu cât mai departe ne uităm în spațiu, cu atât mai la început – spre începutul timpului – pătrundem. La rigoare, limita de vizibilitate a cerului ar trebui să fie originea universului. Această afirmație, corectă în cosmologia modernă, ne readuce imediat în minte descrierea făcută de Dante lumii văzute de el în ascensiunea sa. Căci Dante se îndreaptă constant spre Dumnezeu, adică spre izvorul, spre originea lumii: una din descrierile posibile ale lumii pe care Dante ne-o prezintă, la care sunt sigur că ar subscrie, este aceea în care Pământul este centrul unei enorme sfere pline, a cărei circumferință reprezintă chiar originea timpului și spațiului – adică Dumnezeu.“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Trebuie sa li se dea atentie analizelor lui Amin Maalouf: intuitiile sale se dovedesc a fi predictii, atit de mult pare sa aiba prestiinta marilor schimbari din Istorie. Acum 20 de ani era preocupat de evolutia „identitatilor ucigase”; acum zece ani de „dereglarea lumii”. Astazi ne explica de ce toate domeniile civilizatiei sint amenintate de naufragiu. De peste jumatate de secol, autorul observa lumea si o colinda. Se afla la Saigon cind s-a incheiat razboiul din Vietnam, la Teheran cind s-a instaurat Republica Islamica. In aceasta carte cuprinzatoare si plina de forta, el ni se arata ca spectator angajat si ginditor, combinind istorisiri si reflectii, uneori povestind evenimente majore la care s-a intimplat sa fie unul dintre putinii martori oculari, apoi asumindu-si rolul de istoric mai presus de experienta sa personala pentru a ne explica prin ce derive succesive a trecut umanitatea de a ajuns in pragul dezastrului. „Pornind de pe pamintul meu natal au inceput tenebrele sa se raspindeasca in lume”, scrie el, inainte de a evoca extinctia Levantului plural si socurile seismice ale lumii arabo-musulmane, ale caror replici au afectat, treptat, intreaga planeta. Emite ipoteza noua a unei „mari rasturnari” care ar fi metamorfozat toate societatile umane si ai carei mostenitori buimaci am fi noi astazi. Trebuie sa ne dezmeticim, conchide Maalouf. Pachebotul oamenilor nu mai poate continua sa pluteasca astfel catre pierzanie.

Traducere şi note de Anamaria Schwab

După bestsellerul Intelectualii, Paul Johnson ne propune un volum despre destinul unor oameni care s-au remarcat prin talent și originalitate. În acest demers al explorării creativității, publicistul englez se oprește asupra unor nume de referință din domenii variate: Chaucer, Shakespeare, Dürer, Pugin, Viollet-le-Duc, Bach sau Disney. Pleiada este completată de Mark Twain, americanul plin de haz care știa să se facă iubit de public când povestea o anecdotă, Victor Hugo, un geniu prolific cu o viață amoroasă tumultuoasă, sau T.S. Eliot, ultimul mare poet al modernităţii. Nu sunt uitate nici doamnele secolului al XIX-lea: Jane Austen, Madame de Staël sau George Sand, care, în pofida epocii lor, reușesc să se impună în lumea literelor. Artele plastice sunt reprezentate de Pablo Picasso, cu noua sa perspectivă vizuală, de peisagistul William Turner sau de excentricul Katsushika Hokusai. Bunul-gust și rafinamentul își găsesc expresia în creațiile lui Dior, Balenciaga și Tiffany.
Scrisă într-un stil fluid și limpede, cartea lui Paul Johnson ne înfățișează diversele fațete ale existenței marilor creatori, lăsându-ne să anticipăm volumul următor al acestei trilogii, pe care Paul Johnson îl va dedica eroilor.

„Este o carte încântătoare, cu totul aparte, care nu face compromisuri și abundă în opinii.“ – DOMINIC SANDBROOK, The Evening Standard

Crede cineva, are cineva stupiditatea de a crede ca  falsificare grosolana poate sa suprime o realitate? 

Laszlo Alexandru s-a apucat de treaba si a scris un volum de eseuri despre acelasi Mihail Sebastian portretizat de Marta Petreu cu 10 ani in urma. Dar este un volum in oglinda! Laszlo il citeste pe evreul brailean dornic de afirmare, intr-o cheie rasturnata, asa cum, de astfel, sugera chiar Marta Petreu ca ar fi posibil. Scrierea lui este alerta, polemic-academica si plina de argumente. - Alexandru Florian

„Jurnal la sfîrșitul lumii e o cronică subiectivă la cald, alcătuită din consemnări «facebook-iste» ale ultimilor ani din România noilor conflicte ideologice (2014–2018). O nouă formulă de «literatură totală» made in Vasile Ernu. E, de fapt, o abordare eseistică directă a nevrozelor vieții noastre publice, împănată cu digresiuni confesive savuroase, cu reflecții antropologice despre lumea Estului postsovietic și, nu în ultimul rînd, despre puterea subversivă a literaturii. O terapie mentală de șoc pentru toate opțiunile ideologice (benefică, indiferent de efectele adverse) care nu ratează aproape nimic important din ce ni se întîmplă în spațiul public. Autorul e, am mai spus-o, un postimperial antihegemonic, a cărui gîndire critică neînregimentată provoacă toate taberele; un contrabandist de idei în răspăr care sparge, surîzător, liniile de front; nu un activist subordonat unei ideologii (ca «om de stînga» asumat ce se află), ci un gînditor social independent și un umanist paradoxal, cu o inteligență artistică și o mobilitate intelectuală ieșite din comun. Are în dotare o înțelepciune jucăușă de țadik, o versatilitate bonom-ironică și o știință dezarmantă în a dribla ideile primate. Inclusiv pe cele despre sfîrșitul lumii și al istoriei, care se tot amînă. Autorul acestei cărți spunea cîndva despre I.L. Caragiale că este cel mai bun scriitor politic al nostru. Eu cred că Ernu – un est-caragialian trecut prin Ilf și Petrov, vecin cu «extremismul de centru» al lui Radu Cosașu – este cel mai bun scriitor politic al literaturii române de azi.”

Paul Cernat

Traducere de Tudora Șandru Mehedinți

Volum de eseuri care trasează exemplar o originală istorie a liberalismului, purtând amprenta complexei personalități a autorului, Chemarea tribului poate fi considerat totodată și o autobiografie ideologică și politică, deoarece, după cum mărturisește Vargas Llosa în primul dintre cele opt capitole în care este structurată cartea, „descrie propria mea istorie intelectuală și politică, parcursul pe care l-am străbătut, de la tinerețea impregnată de marxism și de existențialismul lui Sartre, la liberalismul maturității mele, trecând prin revalorizarea democrației, la care mi-au fost de ajutor lec­turile din scriitori ca Albert Camus, George Orwell și Arthur Koestler. M-au împins apoi spre liberalism anumite experiențe politice și, mai cu seamă, ideile celor șapte autori cărora le sunt dedicate aceste pagini: Adam Smith, José Ortega y Gasset, Friedrich von Hayek, Karl Popper, Isaiah Berlin, Raymond Aron și Jean-François Revel“.

„Cartea pe care ne-o oferă Vargas Llosa acum este o pledoarie înflăcărată întru apărarea liberalismului, bazată pe propria-i experiență de viață și, mai cu seamă, pe dialogul său interior cu câțiva dintre marii gânditori ai istoriei. “ – El País

„Îmi propun să trec în revistă câteva mari întrebări pe care oamenii și le-au pus – și nu încetează să și le pună – generație după generație. Sunt întrebările fundamentale privitoare la condiția umană. Ele continuă, în mare parte, să rămână fără răspuns, sau, și mai derutant, primesc adesea, din belșug, răspunsuri multiple și contradictorii. Evident, nu am soluții de propus pentru a face lumea mai inteligibilă. M-am mulțumit să identific nedumeririle. Lista lor e impresionantă. Trăim în plin mister.“ – Lucian Boia

„De-a lungul istoriei se produc nenumărate efecte perverse: evenimente sau evoluții care au cu totul alte urmări decât cele preconizate. «Unde dai și unde crapă» – zice o vorbă românească. În ciuda tonului glumeț, e o remarcă foarte serioasă, care sugerează o întreagă filozofie a istoriei. Într-adevăr, nu știm niciodată la ce să ne așteptăm. Şi viața omului, și istoria omenirii sunt pline de surprize, la fiecare pas.
Democrația (de tip occidental) poate fi considerată o reușită, dar nici în cazul ei nu lipsesc factorii perturbatori. De fapt, totalitarismele secolului XX s-au instaurat profitând tocmai de condițiile create în cursul amplului proces de democratizare. În Germania lui Bismarck, Hitler ar fi rămas un obscur pictor de firme. El și mișcarea nazistă, în genere, au ajuns la putere tocmai în urma unei competiții de tip democratic, prin alegeri libere, pe baza votului universal. Democratica Republică de la Weimar, și nu Prusia aristocratică, i-a netezit drumul spre pu­tere. Electoratul «democratic» se lasă ușor manipulat, spre deo­se­bire de elita conducătoare din regimurile predemocratice. Regula «un om, un vot» așază pe același plan persoane cu competențe foarte inegale și dă în cele din urmă câștig de cauză celor mulți, de fapt însă nu acestora, ci celor care au știut să-i manipuleze mai eficient. Hotărât lucru, nu ne aflăm într-o perioadă prea bună. Un vânt de anarhie străbate planeta.“ – LUCIAN BOIA

In timpul Ocupatiei, Londra i-a cerut lui Simone Weil un raport privind posibilitatile de redresare a Frantei. Simone Weil a scris textul publicat astazi cu titlul Inradacinarea, care este totodata raportul cerut si una dintre cartile cele mai lucide, mai elevate, mai frumoase din cite s-au scris de foarte multa vreme incoace despre civilizatia noastra. Dupa citeva definitii esentiale ale nevoilor sufletului (omul nu se hraneste numai cu piine): ordinea, libertatea, supunerea, responsabilitatea, egalitatea, onoarea etc., Simone Weil, sub titlul «Dezradacinarea», intreprinde cea mai fina, cea mai riguroasa si cea mai aspra critica a modurilor noastre de a gindi, de a judeca si de a ne comporta, iar apoi, sub titlul «Inradacinarea», ne dezvaluie secretul care poate redresa Franta. Cuvintul «inradacinare» arata care este acest secret: o intoarcere la traditie. Nu la traditie asa cum este inteleasa in anumite medii politice si in jalnicele noastre manuale de istorie, ci la traditia gindirii juste, a vederii juste. Cartea aceasta austera, de un curaj uneori iesit din comun, nemiloasa si, in acelasi timp, admirabil cumpanita, de un crestinism autentic si foarte pur, este o lectie adeseori amara, dar de o rara inaltime a gindirii. - Albert Camus, Bulletin de la NRF, iunie 1949

Din cuprins: Ordinea • Libertatea • Supunerea • Responsabilitatea • Egalitatea • Ierarhia • Onoarea • Pedeapsa • Libertatea de opinie • Siguranta • Riscul • Proprietatea privata • Proprietatea colectiva • Adevarul • Dezradacinarea muncitorilor • Dezradacinarea taranilor • Dezradacinare si natiune

Traducere de O. Nimigean

„Pe măsură ce mergi din întrebare în întrebare, furat de fiecare titlu în parte – nu-ți vine să lași nimic necitit din această mică enciclopedie neconvențională –, tabloul asupra semenilor noștri se în¬tregește, iar cartea se transformă și într-una de subtilă pedagogie, ca fabula. În mereu altă epocă și cu mereu altă recuzită alegorică, ba învins, ba victorios, eroul acestor pagini diverse e unul și același: Omul. Ce poate fi mai interesant de atât?“ – IOANA PÂRVULESCU

Suntem muritori. Ce conteaza cu adevarat la sfarsitul vietii

Ce inseamna sa mori cu demnitate? Medicina moderna poate ca gaseste moduri din ce in ce mai eficiente de a lupta cu batranetea si cu moartea, dar, in cele din urma, cu totii suntem muritori. Intrebarea pe care o pune autorul este ce poate face medicina pentru a imbunatati nu doar viata, ci si sfarsitul acesteia. Pentru ca, prea adesea, oamenii isi traiesc batranetea in scaune cu rotile, in aziluri in care sunt tratati ca niste copii, sau mor din cauza unor boli grave, chinuiti de medici care nu vor sa recunoasca faptul ca au fost invinsi si care insist sa incerce pe pacient cele mai revolutionare tratamente, in ciuda suferintelor inimaginabile prin care acesta trebuie sa treaca inutil. Atul Gawande argumenteaza ca ultimele saptamani sau luni din viata unui om pot fi traite cu demnitate, alaturi de cei dragi si in mediul care l-a facut fericit. Pentru ca, de fapt, scopul principal nu ar trebui sa fie o moarte buna, ci o viata buna – pana la sfarsitul ei.

Maestrul recunoscut al comediei si una dintre cele mai sclipitoare minti ale epocii noastre, Terry Eagleton este un filosof, critic si teoretician literar britanic. S-a nascut in 1943, in Salford, Marea Britanie, intr-o familie de irlandezi catolici. Si-a facut studiile la Trinity College si la Jesus College, Cambridge. A inceput sa predea la University of Oxford si, in calitate de visiting-professor, la Cornell University, Duke University, Iowa University, Melbourne University, Yale University si la Trinity College, Dublin. Detine titlul de Distinguished Professor of English Literature la Lancaster University. Este autorul a peste patruzeci de lucrari de teorie literara, postmodernism, poli­tica, ideologie si religie, care au avut un succes fantastic in intreaga lume.

Dupa mai bine de zece ani de la criza din 2007, nu s-a rezolvat nimic. Pretutindeni, solutiile politice, economice, tehnologice au intirziat: mai multi bani, mai multe datorii, mai multe aminari, mai multe promisiuni... In speranta ca progresul tehnic, cresterea economica sau Providenta vor rezolva totul... Problema nu este daca va exista o alta criza, ci cind va izbucni ea, ce anume o va declansa si cum se va desfasura. Eu prezint diferitele scenarii probabile pe termen scurt si urmarile lor devastatoare la nivel planetar. Nu e momentul pentru pesimism, nici pentru resemnare, ci pentru actiunea pozitiva. Este si scopul acestei carti, care isi propune sa ne ajute pe toti sa ne aparam de crizele urmatoare si chiar sa luam din ele ce e mai bun. Unii cred poate ca asa ceva este imposibil. Nu este. Ar putea fi peste douazeci de ani, daca nu facem nimic pina atunci. Daca actionam, sint convins ca secolul viitor ar putea fi plin de pace, fericire si liniste pentru toti. - Jacques Attali

Cand esti un plagiator sau un falsificator de citate, te poti astepta ca viitorul tau sa nu fie tocmai roz daca ajungi sa fii dat in vileag. Dar cum e sa postezi o poza neinspirata pe Facebook sau sa arunci o gluma proasta pe Twitter si sa te trezesti ca viata ti-a fost distrusa intr-o clipa? Si cum ajung niste oameni manati de principii etice absolut sanatoase sa distruga vietile unor semeni de-ai lor fara sa clipeasca? Jurnalistul Jon Ronson scrie despre persoane care au calcat stramb (intr-o mai mica sau mai mare masura) si au fost sfasiate de cruzimea colectiva a internautilor. Cartea este o ampla investigatie despre revirimentul umilirii in public si un studiu important in intelegerea unui nou fenomen social care priveste orice posesor al unui cont pe o retea de socializare.