Eseistică

„Regele Solomon îl implora pe Cel Veşnic să-l binecuvânteze cu o inimă inteligentă.
La sfârşitul unui secol devastat de fărădelegile cumulate ale birocraţilor, adică de o inteligenţă pur funcţională, şi ale posedaţilor, adică de o sentimentalitate sumară, binară, abstractă, această rugă pentru a fi înzestrat cu perspicacitate afectivă şi-a păstrat întreaga sa valoare.“ (Alain FINKIELKRAUT)

Dar cui să înălțăm această rugă când Dumnezeu tace? Alain Finkielkraut ne oferă răspunsul-cheie — literaturii. Cele nouă texte pe care le-a ales, printre care Gluma, de Milan Kundera, Însemnări din subterană, de F.M. Dostoievski, Panta rhei, de Vasili Grossman, sau Pata umană, de Philip Roth, descriu vieți banale sfărâmate de Istorie, vorbesc despre triumf și eșec, despre banalitatea răului și ferocitatea binelui, despre șansa care se arată într-un moment nepotrivit și despre ironia destinului.
O inimă inteligentă, una dintre cele mai personale și desăvârșite opere ale lui Alain Finkielkraut, este un adevărat imn închinat lecturii, pentru că numai literatura ne poate salva de barbaria care ne înconjoară, ne poate ajuta să trăim mai bine, să gândim mai bine și, fără îndoială, să iubim mai bine.

Ilustraţia copertei: Şcoala de la Fontainebleau, Alegoria apei sau Alegoria dragostei, 1580 (detaliu).

Aceasta carte a fost publicata cu sprijinul Directoratului General pentru Carti, Arhive si Biblioteci al Ministerului Culturii din Portugalia. 

„Jose Saramago spunea ca trebuie sa fim grijulii cu cartile, fiindca ele poarta inauntrul lor un om, pe autor. Cartea aceasta este o casa locuita, la superlativ, de autor. In ea se afla indoielile si uimirile lui, dezvaluirile lui si deopotriva satisfactia intima de a vedea cum opera creste alaturi de fiinta umana, care intr-o zi s-a decis sa scrie ca sa inteleaga si ca sa fie indragita.” (Pilar del Rio)

„[De la statuie la piatra]… este si o forma de a ne exprima recunostinta fata de ginditorul care a fost Saramago, pentru care scrisul, mai mult decit o activitate pur fictionala, este dictat de nevoia de a cerceta destinul umanitatii, pasiunile si furiile care o determina, adoptind o perspectiva care oscileaza intre prezent si trecut, cu un puternic accent etic si ideologic, pe linga cel afectiv, si aflindu-se intr-o cautare neobosita, de cele mai multe ori dureroasa, a unui raspuns.” (Giancarlo Depretis)

„Cand doi iubiti se gasesc fata in fata, incepe masurarea continerilor din ei. Tu ma contii pe mine? Eu te contin pe tine? Exista in tine vieti si destine pe care eu nu le contin? E diferenta dintre noi atat de mare, incat suntem ca un arc de cerc in fata unui cerc intreg?“

Care este anatomia indragostirii? Cand incepe si cand se termina dragostea? Iubim o idee despre Frumos si Bine preexistenta in noi? Dizolva sexualitatea dimensiunea morala a amorului?

Ovidiu Raetchi pune sub lupa unele dintre marile intrebari despre iubire. Raspunsurile din eseurile sale presupun o intoarcere critica la idei clasice precum cele ale lui Platon, Stendhal, Kierkegaard sau Ortega y Gasset.

 Autor a peste 20 de carti, in care mai nimic nu ramane pe dinafara spiritului de observatie etologic, de la obiceiurile rudelor maimute pana la tabieturile cailor si comportamentul felinelor, Desmon Morris (n. 1928) ia la bani marunti animalul din noi. Zoolog activ inca din anii ’50, dar si pictor suprarealist, expus alaturi de Juan Mirὀ, Morris incearca sa dezlege, inca de la primul volum din 1963 (The Biology of Art), complicatele ite ale sociobiologiei.

     Fragment din volum:

„Yoga se integrează unei tradiții universale a istoriei religioase a omenirii: cea care constă în a anticipa moartea în vederea asigurării renașterii la o viață sanctificată. Pentru a deveni ceea ce este de multe secole, adicã un corpus panindian de tehnici spirituale, probabil că Yoga a răspuns din plin nevoilor celor mai profunde ale sufletului indian. Yoga a marcat, încă de la început, reacția împotriva speculațiilor metafizice și a exceselor unui ritualism învechit.“ (Mircea ELIADE)

„Sacrul şi profanul sunt două modalităţi de a fi în Lume, două situaţii existenţiale asumate de om de-a lungul istoriei sale. Ele nu prezintă interes doar pentru istoria religiilor sau pentru sociologie, nu fac doar obiectul unor studii istorice, sociologice, etnologice. De fapt, cele două moduri de a fi, sacrul şi profanul, sunt determinate de diferitele poziţii pe care omul le-a cucerit în Cosmos şi sunt importante atât pentru filozofi, cât şi pentru orice cercetător care doreşte să cunoască dimensiunile posibile ale existenţei umane.“ (Mircea ELIADE)

„O lectură obligatorie pentru toţi cei care doresc să trăiască astăzi după valorile lui Isus Cristos.” – Steve Coffey, “Book Nook”

Zilnic, ziarele anunţă la nesfârşit fisuri în suprastructurile noastre economice, politice şi tehnologice moderne. Teroarea, disperarea şi teama sunt în plin avânt – iar media şi elita politică nu mai deţin soluţii care să aducă lumii pace durabilă şi alinare.
În această carte pătrunzătoare, Catherine Doherty abordează cu înţelepciune unică şi claritate dilemele şi anxietăţile lumii moderne. Ea răstoarnă insecuritatea şi temerile lumii, arătându-ne modul prin care „sfânta insecuritate” ar putea fi calea cea mai dreaptă către pacea adevărată. Scrie impresionant despre numeroase chestiuni luate în derâdere de societatea de astăzi: reînnoirea, sacrificiul, comunitatea şi multe altele. Explică modul în care putem învăţa să depăşim teama şi să trăim în pericol, toate acestea cu credinţă bucuroasă (dar niciodată naivă sau nerealistă) şi speranţă în Cristos.
O aristocrată rusoaică ce a renunţat la tot pentru a sluji săracilor din America de Nord, Catherine realizează o abordare pătrunzătoare şi aparte a realităţilor vieţii întru credinţă, atât în cazul celor aparent bogaţi şi liniştiţi, cât şi în privinţa celor săraci. Răspunsurile sunt uimitor de simple, dar bogate în înţelepciunea Evangheliei – şi cu rădăcini în convingerile Catherinei cum că trebuie să ne schimbăm noi înşine înainte de a aştepta schimbarea lumii.
Construită pe fundamentul bestsellerului ei, „Evanghelia fără compromis”, această ediţie nouă, revizuită şi adaptată, oferă sprijin concret în alegerea univocă a trăirii Evangheliei – fără compromis! – în viaţa noastră de zi cu zi în lumea modernă.
Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi care se declară creştin. Ne cheamă în mod direct. Nu există compromis în chemarea Sa: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea… Dacă Mă iubiţi, împliniţi poruncile Mele...”. Chemarea Lui este revoluţionară. Nu există nicio îndoială. Dacă noi, creştinii, am pune-o în practică, am schimba lumea în câteva luni…

In imediata vecinatate a casei mele, dincolo de intersectie, e un soclu gol, de marmura roscata. Nu cred sa existe un simbol care sa caracterizeze mai bine starea noastra de spirit de azi... Daca ar fi dupa mine, as aseza pe soclul masiv de marmura roscata, pe care acum isi fac siesta ciorile, o statuie a lui Don Quijote, in armura lui caraghioasa si solemna, cu lancea in mina, gata de atac. Ma tem ca negatiile si dezamagirile ne-au adus foarte aproape de punctul unde inclini sa consideri idealismul o prostie si ne-ar trebui o reimprospatare a iluziilor. Pe deasupra, Don Quijote ne-ar putea ajuta, am impresia, sa ne analizam mai bine defectele. Operatie absolut capitala, cred eu, daca vrem sa pricepem ce se intimpla cu noi. In atmosfera incarcata de ura care ne otraveste viata, azi, capacitatea lui Don Quijote de a iubi are multe sanse sa para un miracol si sa ne puna, in consecinta, pe ginduri. Dezvaluindu-ne ceea ce noi nu prea stim, se pare, ca in adincul ei iubirea e tragica, bunul cavaler ne-ar face, poate, sa ne rusinam de placerea dubioasa a bascaliei prin care, in mod aproape reflex, incercam sa ne scuturam de contactul neplacut cu nenorocirile si, astfel, am deveni, presupun, mai profunzi, mai pregatiti sa iesim din mizeria morala in care ne balacim cu furie azi. - Octavian Paler

„Cum poţi purta potrivit conştiinţei un război izvorât din lăcomia de a-ţi spori teritoriul, în care se comit atâtea omoruri, atâtea jafuri, atâtea violuri asupra femeilor, atâtea incendieri de case şi biserici şi nenumărate alte rele? Şi cu toate astea, cineva care în senat ar invoca doar acest motiv împotriva iniţierii unui război cu sorţi de izbândă şi folositor ar fi refuzat de toţi. Aş spune şi mai mult: voi cum aţi putea accepta, potrivit conştiinţei, un război pentru a apăra pământurile care vă aparţin? Ba chiar dacă nimeni nu porneşte la război împotriva voastră şi nimeni nu vă cere să purtaţi război, cum altfel aţi putea voi să vă păstraţi teritoriile stăpânite, în care, dacă vă gândiţi bine, poate că nimic nu e al vostru, pentru că voi aţi ocupat tot sau măcar cea mai mare parte cu armele sau cumpărându-l de la cine nu avea nici un drept asupra lui? La fel se întâmplă cu toţi ceilalţi, pentru că, dacă te gândeşti bine la originea lor, toate statele sunt obţinute prin violenţă şi, în afară de republici, chiar înlăuntrul lor nu există putere care să fie legitimă, şi încă mai puţin e aceea a împăratului, care are atâta autoritate, încât justifică violenţa celorlalţi; de la această regulă nu-i exclud pe preoţi, a căror violenţă este dublă, deoarece ca să ne ţină înrobiţi folosesc atât armele spirituale, cât şi pe cele lumeşti.“ (Francesco GUICCIARDINI)

Adaptând dictonul cartezian „Cuget, deci exist“, polivalentul autor britanic Roger Scruton îşi propune să recupereze potenţialul filozofic şi estetic cuprins în experienţa vinului, dat uitării de consumismul steril al zilelor noastre. Împărtăşindu-ne propria sa experienţă, Scruton vorbeşte despre viciile şi virtuţile alcoolului, arătând că, băut cum trebuie, vinul lărgeşte orizontul existenţial şi social al individului. În faţa noastră se aşterne viaţa unui împătimit al vinului, de la primele ispite din timpul studenţiei la călătoriile sale în zone cu o îndelungată tradiţie viticolă din Franţa, Spania sau Italia. Din acest periplu plin de pitoresc şi poezie se desprind pe nesimţite o sumă de întrebări filozofice, pe care autorul le adânceşte în a doua parte a cărţii. Aporiile raţiunii, conştiinţei şi fiinţei, prezentate prin recursul la mari filozofi occidentali şi orientali, se răsfrâng şi asupra modului în care înţelegem şi bem vinul. Este experienţa oferită de vin un fel de visare cu ochii deschişi sau asemenea artei? Scruton încheie cu un tur umoristic prin istoria filozofiei, spunându-ne ce fel de vinuri acompaniază cel mai bine lectura diverşilor filozofi.

O carte ce ne va face să luăm în serios maxima „In vino veritas“.

Un tată îi scrie, înaintea unei operații dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul, în Japonia. După operație, scrisorile continuă să se înlănțuie. Se agață mai întâi „ca iedera" de orice le iese în cale, apoi, după întoarcerea acasă a tatălui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex", ce căutăm într-o lume în care nu părem destinați fericirii?
Protagonista scrisorilor este însă inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obișnuit, plin de griji, și chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvi.
O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărți: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică „Dr. Lister 69", flash-uri din anii '50 și fleacurile vieții de zi cu zi. Dar și gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează „riscului de a avea un tată filozof".
Din cele șaisprezece scrisori se conturează o viață și un cod. Sub protecția distanței și-a convenției epistolare, Gabriel Liiceanu găsește prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-și amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat și să ne răspundă. Pentru că, acceptând pactul propus de autor, fiecare cititor se transformă în „fiul" din titlu.

„...De cîte ori privesc un ceas, văd limpede cum, pe măsură ce se rotesc, limbile i se erodează, devin subţiri ca liţa sub atacul ruginii, apoi dispar cu desăvîrşire

...De cîte ori vorbesc cu tine, văd limpede cum îmbătrîneşti. Cum ridurile te acoperă.

...De cîte ori îmi cumpăr un oraş şi-l ţin pe palmele amîndouă (cum ctitorii ţineau odată biserici de jucărie) oraşul meu nu durează. Mi se fură, mi se fură clipă de clipă. Niciodată n-am trăit într-un oraş fără ca el să se dizolve în jurul meu ca zahărul în apă. Niciodată n-am privit o casă fără s-o văd cum se apleacă pe-o rînă.

...De-aici şi meseria mea: constructor de ruine. Vocaţia mea: arhitect al ruinelor. Viciul meu: voyeur al ruinelor. Nu mă-ntrebaţi pe mine despre locuri uitate şi părăsite din Europa. Mama însăşi a fost un astfel de loc. Eu însumi sînt un astfel de loc. Adunaţi-vă-n jurul meu, deschideţi-mi ţeasta şi contemplaţi-mi creierul: se va sfărîma sub ochii voştri ca un mulaj de ghips. Iar praful lui se va amesteca indiscernabil cu praful ruinelor între care-am trăit toată viaţa, amant al unui harem de ruine.“

Ce înseamnă, de fapt, Comèdii la porțile Orientului? Înseamnă mai multe: umor tonic, haz vehement, ochi critic fixat asupra șubrezeniilor indigene, vervă cotropitoare, limbaj luxuriant și un farmec al rostirii care nu se obține din dicționare și compendii. Aveți de-a face, așadar, cu un volum de gală. Rostul lui e să ne binedispună și să ne reconecteze la literatura pură. Căci, dincolo de eventuala lor miză pedagogic-moralizatoare, Comèdiile asta sunt: bucăți sau, mai degrabă, bucate literare, din care nu lipsește nici o mirodenie și care alcătuiesc un ospăț inubliabil.
Andrei Pleșu descrie o Românie fără fard, dezbrăcată de sclipici și livrată cu toate scrântelile, ezitările, boacănele, excesele și abdicările ei postdecembriste. O Românie haotică și delirantă, ambiguă și abruptă, hazlie și inconsecventă. Un spațiu al candorilor și al conivențelor, al farafastâcului pompos și al formei fără fond.

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat?
Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ (Autorii)

„Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi.“ (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.
— Avem câteva cearcăne în plus…
— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

„Paginile acestei cărţi s-au născut dintr-o idee simplă: fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care
i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori! –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.
Despre asemenea oameni este vorba în această carte. Ei poartă numele de Monica şi Virgil Ierunca, Noica sau Creţia, Sebastian sau Dragomir, Henri Wald, Andrei Pleşu sau Horia Bernea. Cu excepţia lui Mihail Sebastian, pe toţi ceilalţi i-am întâlnit în carne şi oase şi ei sunt cei care mi-au construit sau mi-au influenţat destinul.“ (Gabriel LIICEANU)

Este inutil să te proiectezi într-un trecut idilic şi exemplar şi să dai astfel un chip ideal prezentului. Luate filă cu filă, condicile ecleziastice din Ţara Românească a secolului al XVIII-lea scot la iveală oameni şi fapte care seamănă uimitor cu românii şi isprăvile lor de astăzi în pricini de iubire, sexualitate (uneori deviantă), cuplu, căsătorie şi divorţ. Şi pe atunci, oamenii, fie boieri şi târgoveţi, fie ţărani, se iubeau, se căsătoreau, se certau, se despărţeau şi ajungeau la judecată, pentru că toţi erau datori să se supună rânduielilor laice şi bisericeşti. Dar mai nimeni, până la Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, nu a valorificat cu atâta bună intuiţie, minuţie şi simpatie filonul de istorie socială prezent în arhivele micului tribunal ecleziastic de pe lângă Mitropolia Ţării Româneşti, pentru a expune şi a înţelege moravurile societăţii româneşti de atunci. Şi cumva, ţinând seama că structu-rile sociale şi mentale au o viaţă mai lungă decât oamenii, ale celei de astăzi.

E graitor faptul ca verbul romanesc "a invata” provine din vitium, „vitiu”, apucatura, deprindere negativa. De ce au transformat romanii viciul in invatatura, adica negativul in pozitiv? Oare asa stau lucrurile? Oare viciul sa-si fi intors camasa pe dos ori, dimpotriva, si-a pastrat-o ca atare, schimbandu-si doar numele? Invatatura pentru romani, a ramas un viciu, o apucatura, o sminteala si, drept urmare, se impune anularea ei prin dezvatatura. Dezvatatura este adevarata slefuire sufleteasca, smulgerea din radacina a Viciului primordial, contracararea blestemului, dezvitierea.

CUPRINS 

Sufletul nathanic  
Lentila ca metafora  
Radacinile crestine ale stiintei occidentale 
Libertate si autoritate  
Caderea in intelectualism a fost necesara 
Cosmologie hristocentrica   
Initierea rosicruciana  
Revelatorul adevarului despre inteligenta umana  
Epoca empatiei   
Specializare si transdisciplinaritate   
Capitularea spiritului european  
Cine a fost (este) eul lui Rudolf Steiner  
Cei doi Ioan  
Somn si veghe  
Efectele secundare ale nemuririi  
Kenozele   
Cuvint de incheiere / Matase, rina, cupru 

„Grația și ușurința cu care autoarea trece de pe tărâmul basmului clasic și modern (vezi incursiunile în romanele ciclului Harry Potter), la epopeea antică (Iliada și Odiseea), de la dramaturgia shakespeariană la cea beckettiană și brechtiană, de la Cervantes la Flaubert, de la ficțiunile lui Alexandre Dumas, J. Archer, Agatha Christie, Somerset Maugham, Josephine Tey, Mark Twain, Marguerite Yourcenar la Alfredo Bryce Echenique, P. Coehlo, Mario Vargas Llosa etc. îi permit realizarea unei coregrafii de cea mai bună calitate, proiectată pe fundalul unor asociații cu artele vizuale (picturi, sculpturi, tapiserii etc.) la fel de inspirate. O infuzie benefică de energie reinventează astfel trecutul, umplându-l de strălucirea prezentului, după cum, în același proces, prezentul își descoperă ființa în adâncimile tradiției”. Monica Pillat

In cartea de fata, lectorul neinfricat si prea putin ispitit de tocsouri tembelizuante va afla trei soiuri de textule. Nu mai multe. Fiindca in unele i se intampla autorului sa reactioneze intelectual si scriptural, dar ofensiv, la operele, operetele ori izbanzile altora: acestea, heteroceptive cat incape, stau sub titulanta Despre ei si dinspre mine. Altele, unde se pozitioneaza defensiv, recurgand la raspunsuri iscusite, poate si catihetice, fata cu agresiunile interogatorii ale unor contemporani de ambe sexe, mai mult sau mai putin amicali, curiosi, insidiosi, insa nicidecum aflatorii in treaba se vor ivi in sectiunea Dinspre ei si despre mine, eminamente conversationala, careia nu au cum sa ii lipseasca intersolarele accente polemiciene (caci nu degeaba are Magister Casvanaeus reputatia, nu stim cat de meritata, ca exploreaza in continuare, alaturi de scriitura fragmentara, moduri lirice, epice sau dramatice pentru forma eseului, hranit pasamite din materia prima oferita si de specializarea sa profesionala, si de freamatul editorial din Euromania noului mileniu). Iar la mijloc de ele, semeata, straluce o sectiune de „modeste“ contributiuni in cioranologia vremilor de pe urma, unde va da cetitorele nostru rabduriu chiar peste nitcai surprize de ordinul istoriei neevenimentiale, precum spovedania fratelui nerisipitor al Decompozitorului sibiuan si interventiile acestuia din urma, in Comoedia, valeat 1943, asupra omului din Humulesti sau a tainitelor sufletului valah.

"Pacostea civilizației occidentale și-ar putea trage originea și dintr-o nefericită evoluție a modelului său  filosofic modern. Respectiv din prestigiul teologic acordat subiectului (Ego sub diversele lui ipostaze), precum și din eticizarea superficială a filosofiei practice. Înțeleg prin asta abandonarea idealului antic al înțelepciunii – practicat peste 1000 de ani, de la Solon la Plotin – și al celui medieval al sfințeniei, în câștigul mult prea superficialului arbitru moral între bine și rău. Conștiința morală n-are nicio consistență și nici efectele scontate de vreme ce râvna spre înțelepciune, iluminare și sfințenie au dispărut. Alegerea etică, pusă în mâinile unor ignoranți, capricioși, superficiali sau frivoli nu poate da rezultate mulțumitoare nici în plan personal și nici social”. Cum face autorul să depășească dezabuzarea, suprasaturația, oboseala care nu-l ocolesc niciodată pe cititorul „de veghe în lanul de cărți”? Tocmai prin „vizarea” acestei pierdute „înțelepciuni”, de dincolo sau dincoace de răceala (simplismul?) cogito-ului rațional. El caută în texte ceva fundamental antropologic, adică dimensiuni ale umanului, câștigate prin exprimare. De aici prospețimea, curiozitatea nedisimulată cu care își transcrie experiențele de lectură. Căci nu de judecăți de valoare e vorba în primul rând (deși ele nu lipsesc, și nu sunt deloc complezente, indiferent de „numele” celui analizat), ci de judecăți de existență, de observarea chipurilor infinite ale „meseriei de a trăi”, pentru a reproduce titlul unui autor iubit de Vianu Mureșan, Cesare Pavese. (Christian Crăciun)."

Istoria nenumăratelor distorsionări pe care le-a produs în ultimul secol și jumătate cultul „poetului național“ merită astăzi parcursă. Volumul de față o prezintă cu detașare, acuitate critică și finețe a observației. Oare vom reuși cândva să-l vedem (și să-l citim) pe Eminescu eliberați de mitologia creată, de un secol și ceva, în jurul imaginii lui? În orice caz, istoria exagerărilor pe marginea numelui său e plină de învățăminte.
Pentru intelectualul român din vremurile moderne, n-a existat de altfel piatră de încercare mai mare decât „Eminescu“ – un nume în fața căruia nu oricine și-a păstrat luciditatea și discernământul. La început victimă a detractorilor din epocă, el a căzut curând pradă zelului glorificatorilor, care l-au sechestrat în irealitatea omagiului lor. Și cine, astăzi, în afară de Lucian Boia, ne poate ghida mai bine pe acest teritoriu minat de fantasme, pentru a reveni pe tărâmul istoriei reale?

„Eminescu nu e perceput doar ca un foarte mare poet. A ajuns să fie mai mult, mult mai mult decât atât. Ni se înfățișează, la cota lui cea mai înaltă, ca exponent suprem al românismului. În ce mă privește, am revizitat, printr-o cercetare proprie, toate fazele esențiale ale transfigurării mitice a poetului. Nu e o carte (decât tangențial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene.“ (Lucian BOIA)

Este posibil ca arta să (mai) schimbe societatea? Şi dacă da, ce etică şi metodologii trebuie însuşite? Acestea sînt cîteva probleme şi întrebări pe care ni le-am pus de-a lungul celor 4 ani de cînd Colectiv A coordonează inițiativa „La Terenuri – Spațiu Comun în Mănăștur”. La unele am reuşit să răspundem experimentîndu-le pe teren, la altele răspund alți actori urbani, care au trecut deja prin ce urmează noi să trecem. Considerăm această publicație ca o comparație şi un dialog între metodologia aplicată în cartierul Mănăștur şi alte cazuri similare din România şi Europa. Am realizat o colecție de texte critice despre practici şi procese alternative care s-au dovedit eficiente în periferie, adică în afara centrului festivalizat sau dincolo de arta din cutia albă sau neagră. Ne interesează cum arta poate activa comunități și spații urbane, cum poate contribui la modelarea reală a spațiului fizic şi social al oraşului.

Is it (still) possible for art to change society? And if yes, what ethics and methodologies are required for this? These are some of the problems and questions that we had to deal with in the four years since Colectiv A coordinates the “La Terenuri [At the Playgrounds] – Common Space in Mănăştur” initiative. To some we managed to answer by testing them on the ground, to others there are answers from other urban actors, who already went through what will be coming for us as well. We consider this publication as a comparison and a dialogue between methodologies applied in the Mănăştur neighborhood and other similar cases in Romania and Europe. We created a collection of critical texts on these alternative practices and processes, which proved themselves to be effective at the periphery, that is, outside of the city center full of festivals and beyond the arts placed either in a white or in a black box. We are interested in how art could activate communities and urban spaces, how it could contribute to the real modeling of the physical and the social space of the city.

Iulia Popovici este ziaristă, critic și curator de arte performative. Redactor la săptămînalul Observator cultural, a lucrat anterior, timp de şase ani, la cotidianul Ziua și a publicat/publică în IDEA artă + societate, Long April, Criticatac.ro, Arta, Dilema Veche, România curată, Studia Dramatica (România), UBU, Bruit du Monde (Franța), Szinház (Ungaria); Dialog, Teatr (Polonia), Bilten (Croația), HowlRound.com, Critical Stages etc. Din 2011, este co-curator al Platformei Independente de Artele Spectacolului din cadrul Festivalului Temps d’Images, Cluj, iar în ultimii ani a fost curatorul mai multor evenimente de teatru și dans din România și Polonia. A fost expert evaluator în multiple sesiuni de finanțare culturală organizate de AFCN, Ministerul Culturii și Centrul Național al Dansului Bucureşti. Este membră în Consiliul director al ActiveWatch – Agenția de Monitorizare a Presei. A publicat cartea Un teatru la marginea drumului (Cartea Românească, 2008), a contribuit la mai multe volume colective și a editat/coordonat antologiile bilingve New Performing Arts Practices in Eastern Europe/Noi practici în artele spectacolului din Europa de Est (Editura Cartier, 2014) și The End of Directing, the Beginning of Theatre-Making and Devising in European Theatre/Sfîrșitul regiei, începutul creației colective în teatrul european (Editura Tact, 2015), ambele comisionate de Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

Elefantul din cameră. Ghid despre teatrul independent din România este concentrată aproape exclusiv asupra a ceea ce eu privesc drept contribuția fundamentală, pînă acum, a teatrului independent asupra scenei din România, în termeni de estetică, proces de lucru și relație spectatorială: practicile și tehnicile do­cu­mentare, sub formele lor sociale, politice, educaționale, comunitare. Și nici această arie nu o epuizează (nici nu încearcă, nici nu poate), sfîrșind astfel prin a fi nedreaptă cu mai toată lumea de pe scena independentă. Dar nu e decît prima mea carte despre independenți… Iulia Popovici

house pARTy a fost o manifestare artistică alternativă inițiată și organizată în 1987 și 1988 de către Decebal și Nadina Scriba la reședința lor din Strada Petru Cercel nr. 5, București. La ediția 1987 au participat: Călin Dan, Dan Mihălțianu, Wanda Mihuleac, Andrei Oișteanu, Decebal Scriba, Nadina Scriba și Dan Stanciu, cărora li s-au alăturat, la ediția 1988, Teodor Graur și Iosif Király. Înregistrarea video a ambelor ediții a fost realizată de Ovidiu Bojor și Dan Mihălțianu.

house pARTy was an alternative artistic manifestation initiated and organized in 1987 and 1988 by Decebal and Nadina Scriba at their house on no. 5 Petru Cercel Street, Bucharest. The participants to the 1987 edition were: Călin Dan, Dan Mihălțianu, Wanda Mihuleac, Andrei Oişteanu, Decebal Scriba, Nadina Scriba and Dan Stanciu, to whom joined, at the 1988 edition, Teodor Graur and Iosif Király. The video recording of both editions was realized by Ovidiu Bojor and Dan Mihălțianu.

Ovidiu Țichindeleanu e filosof, traducător şi teoretician al culturii. Studii de filosofie la Cluj, Strasbourg şi Binghamton. Doctor în Filosofie (Binghamton University, State University of New York) cu o teză despre mediile moderne şi arheologia cunoaşterii la 1900. Cofondator al revistei independente Philosophy&Stuff (1997–2001), cofondator al platformei Indymedia România (din 2004), al revistelor CriticAtac.ro (2010) şi LeftEast (2012). Redactor al revistei IDEA artă + societate şi coordonator de colecții al editurii IDEA Design & Print. Autor al The Graphic Sign. An Archeology of Sound, Technology and Knowledge at 1900 (2009). Editor, cu V. Ernu, C. Rogozanu, C. Şiulea, al volumului Iluzia anticomunismului (Chişinău, Cartier, 2008). Editor, cu Konrad Petrovszky, al volumului Revoluția Română televizată. Contribuții la istoria culturală a mediilor (Cluj, IDEA, 2009). Membru în Consiliul director al organizației nonguvernamentale internaționale El Taller International. Traducător în limba română a unor cărți de Silvia Federici, Sylvia Marcos, Walter Mignolo, Arturo Escobar, Lewis Gordon, Immanuel Wallerstein, Ivan Illich, Giles Deleuze, şi Peter Sloterdijk.

A crea o nouă cultură nu înseamnă doar a face descoperiri „originale” în mod individual, ci de asemenea, şi mai ales, a răspîndi într-o manieră critică adevăruri deja descoperite, a le „socializa” şi, prin urmare, a le face să devină baza unor acţiuni în cadrul vieţii, elementul de coordonare şi de ordine intelectuală şi morală. Ca o mulţime de oameni să fie adusă la a gîndi în mod coerent şi unitar realul prezent – acesta e un fapt „filosofic” mult mai important şi mai original decît hazardul prin care un „geniu” filosofic dă peste un nou adevăr ce ramîne patrimoniul unor grupuleţe de intelectuali. A. Gramsci

Trăim într-o epocă dominată de ideea autonomiei individuale, o autonomie care trebuie exercitată pe o piață planetară constituită dintr-un miriad de piețe locale, naționale şi globale, în care toate dimensiunile vieții individuale şi sociale sînt supuse potențial schimbului, la valori exprimate în prețuri. ... Această ideologie domină întreaga lume, chiar dacă efectele penetrării sale variază puternic de la regiune la regiune. Ea e diseminată de prozeliți care cred că au misiunea de a anunța noul mod de a fi om. Această formă ideologică aparține puterii postsociale, postetatiste, extrem de concentrată, prin care elita globală a celor 1% conduce 99% din populația însărăcită a lumii.
Există două politici normative care contracarează în prezent ideologia autonomiei individualiste, posesive. Amîndouă operează la nivel global, deşi sînt prezente în grade diferite în regiunile lumii. Cele două politici normative la care mă refer sînt drepturile omului şi teologiile politice.
Voi începe prin a identifica problemele majore provocate de ascensiunea teologiilor politice la începutul secolului XXI asupra drepturilor omului. Apoi aleg, dintr-un peisaj cuprinzător al analizelor teologice, acele tipuri de reflecții şi practici care ar putea contribui la extinderea şi adîncirea canonului de politici ale drepturilor omului. În acest scop, introduc cîteva distincții cu consecințe semnificative: pe de o parte, între tipurile diferite de teologii politice (pluraliste contra fundamentaliste, tradiționaliste contra progresiste); pe de altă parte, între două discursuri şi practici contrastante ale drepturilor omului (hegemonice şi contra­hegemonice). Închei cartea cu teza că teologiile progresiste pot constitui o sursă de energie radicală pentru luptele contrahegemonice pentru drepturile omului.


Boaventura de Sousa Santos e profesor emerit de sociologie la Universitatea Coimbra, Portugalia, şi profesor distins de drept la Universitatea Wisconsin-Madison, SUA, doctor în ştiințe juridice al Universității Yale şi doctor honoris cauza al Universității McGill. Este directorul Centrului de Studii Sociale al Universității şi coordonator al proiectului ALICE: Leading Europe to a New Way of Sharing the World Experiences, al European Research Council şi unul dintre participanții fondatori ai Forumului Social Mondial. Printre numeroasele sale publicații despre globalizare, sociologia dreptului şi a statului, epistemologie, democrație şi drepturile omului, se numără: Estado e Sociedade em 1974–1988 (Afrontamento, 1990), Toward a New Common Sense: Law, Science and Politics in the Paradigmatic Transition (Routledge, 1995), A Crítica da Razao Indolente: Contra o Desperdício da Experiência (Afrontamento, 2000), Toward a New Legal Common Sense. Law, Globalization, and Emancipation (Butterworths, 2002), A Universidade no Séc. XXI: uma Reforma Demo­crática e Emancipatória da Universidade (Cortez Editora, 2004), The Rise of the Global Left. The World Social Forum and Beyond (Zed Books, 2006), Uma revoluçao democrática da justiça (Editora Cortez, 2007), Epistemologies of the South. Justice against Epistemicide (Paradigm Publishers, 2014), O Direito dos Oprimidos (Editora Almedina/Editora Cortez, 2014).

„Ce asigură succesul unui oraş în zilele noastre? De-a lungul ultimelor cîtorva decenii, în oraşele din întreaga lume, artiştii – şi, într-un sens mai larg, muncitorii din domeniile creative – au devenit tot mai importanți pentru discursurile despre revitalizarea urbană şi despre dezvoltarea cetățenească.
În multe locuri, artiştii aflați în căutarea unor chirii ieftine au ajuns să constituie icul gentrificării. Cu toate astea, aşa-numită clasă creativă include categorii întregi de muncitori „cognitivi”, care se bucură de condiții cu mult mai puțin precare decît artiştii, iar bogăția lor conduce permanent la dislocarea atît a rezidenților din clasa muncitorească, cît şi a acelora din rîndul artiştilor. În oraşul creativ, transformarea în mărci de piață a mişcărilor subculturale, traducerea noului în vechi şi profesionalizarea artei se combină pentru a produce o interfață „socială” prietenoasă cu utilizatorii, îmbrăcată în harnaşamentul mediilor artistice boeme.
Cum să răspundem violenței surde a unui peisaj urban care se adaptează exploziilor succesive prin dizolvarea sau suprimarea intenționată, pînă la amnezie, a distincțiilor de clasă? S-a ivit oare o contradicție între politica declarată a artiştilor şi rolul lor efectiv în fluxurile capitalului global, care trec prin bienale şi tîrguri de artă? Putem considera oare angajamentul atîtor artişti de partea mişcării Occupy ca un semn al dorinței lor de mobilizare şi de redirecționare a energiilor înspre dreptatea socială?


Martha Rosler (1943) este o artistă americană. Creează opere video, foto-text, instalații şi performance, dar este recunoscută şi ca autor de studii şi cărți vizînd domeniul artistic. Opera ei se concentrează pe viața cotidiană şi pe sfera publică, adesea dintr-o perspectivă feministă. Îngrijorările sale constante sînt mass-media, războiul, arhitectura, urbanismul, dinamica vieții culturale.

”Suprarealismul are faima unei rupturi totale cu ceea ce-l precede, a unui soi de nihilism înspăimîntător, care, vorba lui Breton, încearcă a înlocui o lume cu alta dominată de particula anti, dar dacă ar fi chiar așa am avea a face cu riscul unei ieșiri din cadrul creaţiei. În fapt e o înnoire la limita limbajului, dar nu o suspendare a sensului literar (cu a sa rădăcină ontologică), precum o dovadă a unei supravieţuiri a acestuia în condiţiile originalităţii maximale, asemănătoare cu o asprime de climă polară sau tropicală.” (Gheorghe Grigurcu)