Filozofie

Filosofia începe cu natura realității și cu modul în care ar trebui să trăim. Acestea au fost preocupările lui Socrate, care și-a trăit viața într-o piață din Atena adresând întrebări ciudate și punând pe gânduri oamenii pe care îi întâlnea arătându-le cât de puține înțelegeau cu adevărat.

Această istorie captivantă ne prezintă marii gânditori ai filosofiei occidentale și le explorează cele mai importante idei despre lume și despre cum să trăiești mai bine în ea.

În 40 de capitole concise, Nigel Warburton ne conduce într-un tur al ideilor fundamentale din istoria filosofiei.

Warburton nu doar că face filosofia mai accesibilă, dar oferă inspirație pentru a gândi, a argumenta, a raționa și a întreba.

Mică istorie a filosofiei ne prezintă imaginea generală a omenirii în căutarea înțelegerii filosofice și ne invită pe toți la discuție.

Nici prea mult, nici prea puțin, exegeza nu e nici prea subțire, nici prea încărcată... poate fi consumată ca atare sau poate fi combustibilul perfect pentru a-ți începe călătoria prin filosofie. Julian Baggini, Observer

O cercetare a întregii istorii a filosofiei (occidentale) prin intermediul scurtelor biografii intelectuale a 40 de filosofi, de la Socrate, la Peter Singer... Warburton a transformat o reușită într-un adevărat triumf. Guardian

Pentru cititorul evlavios, această carte e scandaloasă. Habotnicul trebuie s-o evite cu orice preț. Ateul nu va fi satisfăcut. Cititorul instalat în certitudini va fi tulburat. În alt secol, ar fi fost socotită eretică și pusă pe foc. Dar cel ce trăiește paradoxurile și nedumeririle propriei credințe, scepticul și însetatul de cunoaș­tere, aflați și ei în căutarea unor răspunsuri, se vor regăsi în întrebările presărate de-a lungul acestei călătorii. Despre Isus nu știu să spun decât atât: e ființa care a suferit cel mai mult din pricina felului în care arătăm noi, oamenii. I-a păsat de noi ca nimănui pe lume. De aici și încercarea lui de a crea o nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior. Nimeni, vreodată, nu ne-a propus o schimbare din adâncuri de o asemenea anvergură. – GABRIEL LIICEANU

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice.Exerciții de umor criptic (2019).

„Paginile Apelului către lichele au fost scrise pe fundalul unei drame istorice. Ele sunt febrile pentru că au fost puse pe hârtie sub febra urgenţei de a evacua trecutul şi sub teama că ar putea să ni se întâmple ceea ce între timp ni s-a întâmplat. Din acest punct de vedere volumul acesta este documentul unei societăţi învinse şi, confruntat cu ceea ce a urmat şi cu momentul în care ne aflăm, un document al triumfului lichelelor. El este totodată un proiect tipic de intelectual umanist (şi iluminist), care crede că o lume poate fi schimbată cu ajutorul cuvintelor. De aceea, în cele mai multe dintre paginile acestei cărţi care are ca temă o miză a istoriei, cuvintele sunt încinse la roşu, sunt patetice, sunt forţate să îşi atingă limita, sunt urlate, imprecate, aleargă pe scenă despletite şi se bat cu pumnii în piept. Şi, pentru că între timp s-au dovedit neputincioase, ele sunt în aceeaşi măsură tragice şi ridicole. Cu ce disperare am vrut atunci, câţiva dintre noi, să mutăm cursul lucrurilor în direcţia cea bună! Iar «direcţia cea bună» — de asta nu mă îndoiam nici o clipă, aşa cum nu mă îndoiesc nici acum — trecea prin eliberarea societăţii româneşti de figura emblematică şi dominatoare a lichelei ieşite din comunism şi care se pregătea acum să facă din nou istorie.“ — GABRIEL LIICEANU

„Gîndul umbrei este prima carte originală de filosofie feministă din România. A fost pentru mine o revelaţie absolută, fulminantă şi ireversibil eliberatoare, nu doar din perspectivă filosofică şi socială, ci şi personală. Existau întrebări şi revolte latente referitoare la supoziţiile metafizice, filosofice, etice şi politice ale sexismului şi misoginismului. Ne lipseau însă conştiinţa existenţei şi contactul, fie şi numai textual, cu o comunitate epistemică feministă. Cartea Mihaelei Miroiu a acoperit acel vid de cunoaştere, a desluşit şi a organizat concepte, metode, teme, perspective şi teorii feministe, stimulînd noi căi de gîndire filosofică şi activism feminist în România. Relevanţa şi utilitatea cărţii sînt astăzi cel puţin la fel de vitale, feminismul devenind un termen adesea abuzat şi mistificat prin insolente şi semidocte proiecţii conservatoare. Gîndul umbrei este mai utilă azi decît acum un sfert de veac. Lumea noastră este mai pregătită pentru ea. Cartea aceasta are puterea nu doar de a restaura social şi politic firescul tratării femeilor ca fiinţe umane depline, ci şi de a reîntregi filosofic ideea unui umanism care, de această dată, include şi valorizează experienţele şi gîndirea femeilor.” (Alina Isac Alak)

Cuvînt hotărîtor este o pledoarie a lui Averroes pentru lectura textului sacru al religiei islamice pe nivelurile potrivite de înțelegere ale fiecărui auditor. Ideea pluralității sensurilor textului sacru, comună marilor religii monoteiste ale Mediteranei, rodește aici sub forma unei teorii hermeneutice: ea permite coexistența armonioasă a două „surori de lapte”: filosofia și revelația. Primul tratat tradus în limba română din opera arabă a Comentatorului deschide astfel calea spre o reflecție asupra distincției și armoniei dintre confesiune, drept și exercițiul natural al gîndirii demonstrative.

În cercetările actuale, gemenii oferă un punct de vedere privilegiat în încercarea de a trasa o linie de demarcaţie între ceea ce depinde de „natură”, de patrimoniul genetic, şi ceea ce derivă din condiţiile de mediu şi socioculturale. Încă din Evul Mediu gemenii au atras însă atenţia medicilor şi magiştrilor, care i-au folosit pentru a-şi verifica propriile modele teoretice. Volumul trece în revistă dezbaterile medievale pe tema gemenilor, în care se intersectează instanţe epistemologice diferite: medicale, morale, filosofice şi teologice.

Gemenii le permit medievalilor nu doar să regîndească teoriile despre generarea umană moştenite de la lumea greco-romană, ci si să evalueze pretenţiile ştiinţifice ale unor discipline ca fiziognomonia sau astrologia, să analizeze modul în care harul diferentiază natura si să testeze (mai ales prin intermediul teratologiei şi al cazurilor de gemeni siamezi) o serie de ipoteze despre irepetabilitatea complexiunii, despre unicitatea sau pluralitatea compusului uman şi despre constituirea identităţii individuale.

Ilustrații de Mircea Cantor

„Omul recent este o meditaţie despre lumea de azi a unui modern nesatisfăcut de propria sa modernitate. Este o critică a modernităţii care nu se mulţumește nici cu proclamaţiile suficiente ale postmodernităţii, nici cu regretele tradiţionalismului – o interogaţie asupra modernităţii suscitată de presimţirea dureroasă că, ori de câte ori ţi se deschide în faţă un drum, altele ţi se închid în spate ori în laterală. Când ne închinăm bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii modernităţii și delatorii tradiţiei, în sufletele noastre se tânguiesc toate bogăţiile pe care le-am pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.
Răul modernităţii nu ţine de răutatea ei proprie, ci de viciul celor care au transformat-o într-un orizont lipsit de alternativă al vieţilor noastre. Ca și marxismul pentru «progresiști», modernitatea și pseudomorfoza sa, postmodernitatea, par a fi devenit pentru cădelniţătorii lor de azi condiţia umană însăși. Tot adevărul instinctelor noastre morale stă chezășie că nu este așa.
Omul recent încearcă să sugereze că, prin ceea ce-i lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate încă salva. Cu o condiţie însă: dacă vom avea inteligenţa să putem regăsi în neghiobia trufașă a timpului pe care îl trăim – întreg, viu, bun și frumos – creștinismul tuturor începuturilor.
Să fim moderni: dar – nihil sine Deo!“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Cu o scrisoare a lui Emil Cioran în loc de postfaţă

„Azi ni se pare neverosimil ca volumul acesta speculativ, atât de fin în aticismul frazelor sale, sa aiba soarta pe care a avut-o în decembrie 1958, când a devenit unul dintre capetele de acuzare în procesul intentat lui Noica. Aflat în domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, Noica îi va citi integral pe Goethe şi Hegel, cufundându-se în opera lor ca într-o albie cu virtuţi regeneratoare... Aşa se face că cele doua cărţi pe care le va scrie pe marginea operei lor nu sunt compendii înţesate cu sterpe comentarii de lectură, ci cărţi de creaţie proprie. Fenomenologia spiritului de Hegel nu mai este citită azi aproape de nimeni. În schimb, cartea lui Noica poate fi citită, ba chiar poate fi parcursă cu delicii estetice subtile. S-o citim cu convingerea că, în zilele noastre, nimeni nu mai poate
da o interpretare atât de frumoasă unei cărţi atât de grele.“ (Sorin Lavric)

„Aducându-l pe Hegel în sufletele noastre, Constantin Noica a scris o carte tulburător de contemporană, pe care, spre a-l parafraza, nu o vom putea ignora nepedepsiţi.“ (Vladimir Tismăneanu)

„Nu ştiu dacă şi în alte părţi Psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi. În orice caz, eternitatea românească despre care vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine istorică, nu realizări majore – pe care neamul nostru nici n-ar fi avut când să le înfăptuiască -dau garanţia duratei; ci sentimentul că, în fond, există un plan faţă de care toată frământarea istorică este irosire şi pierdere. Dar – şi aici e aspectul nou faţă de tânguirea biblică – neamul românesc e şi el, într-un fel, solidar cu acel plan neschimbător. I se întâmplă şi lui multe, se frământă ceva în marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar – dar el rămâne neschimbat. «Trece şi asta» e una din cele mai curente vorbe româneşti. Neamul nostru rămâne pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei.“ (Constantin NOICA)

Vorbele de înţelepciune, fragmentele de filozofie "caldă", mărturisirile. Această antologie încearcă să ofere cititorului grăbit, care nu cunoaşte neapărat cărţile "grele" ale filozofului, o imagine globală asupra personalităţii şi operei lui Noica.

Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Grigore Vida

„Expresia amicus Plato… e a lui Platon însuși înainte de-a fi a detractorului lui Platon. Niciodată nu ești în tihnă cu Platon. Gândirea lui riscă. Întreg efortul dialectic înseamnă consimţire la risc. Iar de fiecare dată totul poate cădea. Consimţi la această aventură? Ești apt să-l înţelegi pe Platon.
Dacă nu, te poţi mulţumi cu adevărurile școlii.
Platonismul întreg, și cu el doctrina lui Socrate, ar reprezenta o mare platitudine dacă s-ar reduce la a spune: trebuie să știm «exact» despre ce vorbim. Socrate și Platon n-ar fi fascinat cultura veacurilor dacă ar fi adus simpla exigenţă de exactitate în discursurile noastre. Dincolo de cunoștinţele exacte ne mai trebuie o știinţă: e știinţa Ideilor.“ – CONSTANTIN NOICA

„Volumul de faţă reunește toate textele lui Noica despre Platon publicate în perioada de după război. În timp ce Descartes, Kant și, în final, Hegel au fost ca niște trepte pentru Noica, de Platon nu s-a despărţit niciodată. Neîndoielnic, pe Noica îl atrăgea faptul că gândirea lui Platon se pune mereu pe sine la încercare, dar, mai mult decât atât, ceea ce trebuie că îl făcea să revină mereu la filozoful antic era meditaţia pe care o găsea la acesta asupra relaţiei dintre real și ideal; căci marea temă a filozofiei lui Noica ar putea fi considerată felul în care «realul se împletește cu idealul». Noica repetă cu fiecare prilej că Ideea platonică nu este supra-instituită realului, dublându-l pe acesta, că nu este «transcendentă», așadar, ci mai degrabă «transcendentală», întemeietoare a realului. Deși admite că Platon încurajează prea des evaziunea din real, totuși lumea Ideilor «nu e în ceruri», ci «Ideile se întorc asupra realului, se împlântă în el, absorbite parcă. Ideile sunt setea realului». Potrivit lui Noica, la esenţă se ajunge întotdeauna răsfrângând realul asupra lui însuși, iar Ideea este o ridicare spre esenţial, dobândind arheul lucrurilor.“ – GRIGORE VIDA

„Imaginați-vă că am trăi într-o lume ca o bilă mică. Asta ar însemna că spațiul este curb. Acum, să presupunem că eu aș întinde mâna înainte. Dacă sfera lumii noastre ar fi foarte mică, știți ce s-ar întâmpla? Mâna mea mi-ar atinge ceafa. La rigoare, într-un univers sferic de dimensiuni suficient de reduse, având adică o curbură îndeajuns de mare, pentru a-mi scărpina ceafa ar trebui să întind mâna în față. Asta e vestea bună. Vestea proastă este că, într-o astfel de lume, în fața mea s-ar afla mereu un om necioplit care, neam prost, ar sta numai cu spatele la mine – iar acesta aș fi chiar eu!
Dar se mai întâmplă ceva, independent de faptul că spațiul este sferic ori nu. Ceea ce eu văd atunci când mă uit drept în față nu este o situație contemporană cu mine, ci una care s-a petrecut în trecut: mi-aș vedea, dacă spațiul ar fi suficient de curbat, ceafa de azi-dimineață, să zicem, nu ceafa de acum. Atunci când privim cerul înstelat de deasupra noastră, noi nu vedem prezentul, ci trecutul situațiilor stelare la care ne uităm: orice privire în adâncul cerului este de fapt o privire aruncată în trecut, și anume, cu cât mai departe ne uităm în spațiu, cu atât mai la început – spre începutul timpului – pătrundem. La rigoare, limita de vizibilitate a cerului ar trebui să fie originea universului. Această afirmație, corectă în cosmologia modernă, ne readuce imediat în minte descrierea făcută de Dante lumii văzute de el în ascensiunea sa. Căci Dante se îndreaptă constant spre Dumnezeu, adică spre izvorul, spre originea lumii: una din descrierile posibile ale lumii pe care Dante ne-o prezintă, la care sunt sigur că ar subscrie, este aceea în care Pământul este centrul unei enorme sfere pline, a cărei circumferință reprezintă chiar originea timpului și spațiului – adică Dumnezeu.“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Traducere de Smaranda Bratu Elia şi Cornel Mihai Ionescu
Selecţie, note şi cronologie de Smaranda Bratu Elian
Cu o prefaţă de Giulio Ferroni

„În scurta sa viaţă trăită la răscrucea a două secole, Ugo Foscolo s-ar zice că adună tradiţia literaturii şi istoriei italiene şi o incendiază în focul viu al trecerii dintre epoci, de la revoluţie la războaiele napoleoniene şi restauraţie. Opera foscoliană abordează teme nenumărate, orientate spre aspecte ale vieţii dintre cele mai felurite, chiar şi spre cele marginale şi neobişnuite, atât ale culturii clasice, cât şi ale celei contemporane. Dar acest belşug de interese este compensat de predilecţia pentru câteva motive constante, care trimit la certitudini şi valori pozitive: tema compasiunii, a mormântului ca emblemă a continuităţii între vii şi morţi, tema patriei, a prieteniei, a iubirii, frumuseţii şi armoniei. În absoluta incertitudine a existenţei aceste repere se prezintă însă ca iluzii. Autorul nu le recunoaşte nici un fundament obiectiv în natură, căci natura îi apare oarbă şi indiferentă la dorinţele şi pasiunile omeneşti; el le resimte mai degrabă ca pe nişte alegeri subiective în care caută consolare şi le atribuie o valoare socială, considerându-le temelia comunităţii civice. «Iluzia» care le conţine şi le rezumă pe toate celelalte este arta şi poezia, care transformă iluziile subiective în forţă civică şi colectivă. Prin artă, Foscolo aspiră la un bine superior, înţeles ca rezolvare a oricărui conflict.“ – GIULIO FERRONI

Pe copertă: François-Xavier Fabre, Portretul lui Ugo Foscolo, 1813 (detaliu)

Traducere de Paul Gabriel Sandu

Prelegerea de față a fost ținută de Heidegger la doi ani după publicarea lucrării Ființă și timp. Aproape toate problemele majore care l-au preocupat încă din tinerețe, în seminarele de la Freiburg, sunt reluate și adâncite aici, adăugându-se câteva teme noi. Teza extrem de originală că nici o construcție conceptuală nu este posibilă decât pe temeiul unei situări afective este prezentată încă din introducere. Tot acolo întâlnim faimoasa definiție heideggeriană a filozofiei, poate cea mai succintă definiție oferită vreodată: „Filozofia este filozofare“. Adevărul ei îl dovedesc cu prisosință paginile acestei prelegeri, fiindcă întâlnim aici un gânditor „la lucru“, aflat în plin act al gândirii. Felul în care analizează plictiseala amintește de bine-cunoscuta analiză a angoasei din Ființă și timp.
Dar poate că spectacolul cel mai elocvent al încordării gândului îl oferă partea a doua a volumului de față, unde Heidegger caută să afle, tot pe calea analizelor fenomenologice, care este diferența între animal și Dasein-ul uman. Are animalul un mod specific de a fi? Are și el, precum Dasein-ul, o lume? Răspunsul va veni după minuțioase analize, care ne poartă prin întreaga lume animală, urmând ca Heidegger să se întoarcă, după acest vast ocol, la raportul Dasein-ului cu lumea înțeleasă ca stare de manifestare a ființării în întregul ei.

Cuvantul si conditia umana. Reflectii, proiectii si regasiri

Fiecare cuvant poarta un mesaj explicit, dar si unul implicit, in anumite contexte aureolat cu o doza de mister, sacralitate sau miraculos. Cuvantul poarta si o incarcatura emotionala, care ii permite sa declanseze anumite reactii la cel care il rosteste sau la cel care il primeste. Altfel spus, cuvintele pot rani sau vindeca, pot sminti sau indrepta, pot demola sau construi; depinde din ce inima izvorasc, ce emotie poarta si cum sunt percepute. Pornind de la aceste premise, volumul de fata se adreseaza cititorului dornic sa se opreasca din tumultul si agitatia vietii cotidiene, sa se lase provocat de invitatia la reflectie si autoanaliza, sa afle cateva momente de relaxare, regasire si liniste interioara, sa descopere ca viata are si alte laturi sau aspecte care merita sa fie valorizate si sa-si ofere libertatea de a-si manifesta vocatia. - Alois Ghergut

Dacă religiile sunt născute din om, în fiecare clipă el ar trebui să-l schimbe pe Dumnezeul lui homofaber, Dumnezeul făurit graţie inteligenţei utilitare, instrument vital, minciună vitală sau măcar iluzie sistematică, cu Dumnezeul lui homo sapiens, întrezărit de raţiunea dezinteresată și de la care nicio umbră nu poate veni să se proiecteze peste bucuria de a înţelege şi de a iubi. – Léon Brunschvicg

Traducere, note, glosar și indice de Gabriel Purghel
Cronologie și control științific Smaranda Bratu Elian
Cu o prefaţă de Gian Mario Anselmi

O carte fundamentală pentru istoria gândirii politice
Prima traducere în limba română

„Comentariile la prima decadă a lui Titus Livius sunt marea operă a florentinului despre republici, constituind împreună cu Principele, care e dedicat puterii monarhice, un diptic inseparabil. Pornind de la exemple extrase din istoria romană a lui Titus Livius, Machiavelli construiete o operă compozită și variată, în care sunt abordate diverse aspecte ale politicii și ale istoriei, plecând de la convingeri ideologice care la Machiavelli erau și aveau să rămână mereu legate de modelul republican de guvernare a statelor, al cărui prototip inegalabil era pentru el Republica romană antică. Găsim în Comentarii o știință politică de mare anvergură, care cercetează forma statului și structurile sale și pune întrebări cu privire la legile istorice ce guvernează procesele de ascensiune, criză și decădere ale organismelor politice pe o perioadă lungă de timp. În ele sunt tratate diferitele dinamici ale conviețuirii civile: rolul religiei; valorile împărtățite pe care trebuie organizată comunitatea; problema apărării libertății; raportul dintre formele constituționale și realitățile sociale, dar și războiul și politica externă, organizarea armatelor și apărarea statului.“ – GIAN MARIO ANSELMI

Pe copertă: Sandro Botticelli, Istoria Lucreţiei, 1500 (detaliu)

Filosofia modernă este istoria fascinantă a apariției, de la începutul secolului al XVI-lea pînă la începutul secolului al XIX-lea, marilor idei și sisteme intelectuale care au modelat gîndirea modernă. Kenny ne introduce în unii dintre gînditorii cei mai originali și influenți ai lumii și ne arată calea spre înțelegerea lucrărilor lor faimoase. Printre ei îi întîlnim pe René Descartes, în mod tradițional considerat fondatorul filosofiei moderne, marii filosofi britanici Hobbes, Locke și Hume, și figura impozantă a lui Immanuel Kant, care, probabil mai mult ca oricare altul, a făcut filosofia ceea ce este astăzi.

Superinteligenta. Cai, pericole, strategii

Ce se intampla cand masinile depasesc oamenii ca inteligenta? Agentii artificiali ne vor salva sau ne vor distruge? Nick Bostrom pune bazele intelegerii viitorului umanitatii si al vietii inteligente. Creierul uman are unele capacitati deosebite, specia noastra datorandu-le pozitia ei dominanta. Daca creierele masinilor ar intrece creierele umane ca inteligenta, atunci aceasta noua superinteligenta ar putea sa devina extrem de puternica – posibil dincolo de controlul nostru. Asa cum soarta gorilelor depinde acum mai mult de oameni decat de specie in sine, la fel si soarta omenirii va depinde de actiunile superinteligentei masinilor. Dar avem un avantaj: noi suntem cei care vor face prima mutare. Va fi posibil sa construim o Inteligenta Artificiala primara, sa stabilim conditiile initiale pentru a putea supravietui unei explozii a inteligentei? Cum am putea ajunge la o detonare controlata?

„Venit din plaiuri primitive, din sub-lumea Valahiei, cu pesimismul tinereţii într-o civilizaţie răscoaptă, ce izvor de fioruri în atât contrast! Fără nici un trecut într-un trecut imens; cu spaima originară în oboseala finală; cu tumult şi dor vag într-o ţară scârbită de suflet. De la stână la salon, din cioban spre Alcibiade! Ce salt peste istorie şi ce mândrie primejdioasă! Strămoşii tăi se târâiau în cazne, şi ţie până şi dispreţul îţi pare acţiune, iar ironia, fără parfumul unei tristeţi abstracte, o întreprindere vulgară.“ (E.M. CIORAN)

„Destinul creator al omului nu e un fapt circumscris de un vag finalism metafizic, ci are aspectul unei saturatii finaliste, cu structuri si accesorii precise care il reliefeaza ca atare. Toate aceste consideratii nu fac, evident, decat sa aduca o noua contributie la definitia plastica a omului ca fiinta cu totul singulara in univers. Omul, asa cum e, e o fiinta unica in lume. Si sunt unele stele care ii lumineaza numai lui – stele interzise fiarelor din pesteri si ingerilor din cer deopotriva.“ (Lucian Blaga)

”Dacă e adevărat că Marele Anonim interpolează cenzura-i transcendentă între orice mister existenţial şi subiect cunoscător individuat, faptul trebuie să aibă o cauză mai adâncă.” (Lucian Blaga)

Fiinţa şi timp este una dintre cele mai ambiţioase cărţi ale filozofiei, ea nefiind egalată - prin efortul ei de a înţelege şi de a explica "totul" - decât de "Critica raţiunii pure" a lui Kant şi de "Fenomenologia spiritului" a lui Hegel. Miza acestei cărţi este totodată imensă şi limitată.Este imensă pentru că îşi propune să tălmăcească unitar fiinţa a tot ceea ce suntem (şi aceasta înseamnă deopotrivă a tot ceea ce ne înconjoară) fără să ştim că asta suntem.