Istorie & Politologie

Lumea a Treia nu a fost un loc. A fost un proiect. În timpul luptelor interminabile contra colonialismului, popoarele din Africa, Asia și America Latină au visat o lume nouă. Ele își doreau în primul rînd demnitatea, dar și necesitățile de bază (pămînt, pace și libertate). Și-a exprimat nemulțumirile și aspirațiile în diferite tipuri de organizații, ale căror conduceri au formulat apoi o platformă de revendicări. „Lumea a Treia” a fost alcătuită din aceste speranțe și din instituțiile menite să le îndeplinească.

„Cetățenia” elogiată în manualele de științe politice, înveșmîntată în demnitate și drepturi, nu ar putea fi mai ruptă de realitatea cetățeniei trăite de majoritatea populației lumii, care te lasă teribil de vulnerabil și îți limitează oportunitățile: un adevărat extinctor al speranței. Cetățenia, ca una dintre uneltele-cheie ale închiderii populațiilor celor mai sărace între granițele statelor lor disfuncționale, perpetuează și consolidează, prin urmare, inegalitatea globală, făcînd ca discuția despre echitate să stea cu greu în picioare și negînd factorul individual uman prin invocarea distribuirii „naturale” a oportunităților de viață, care nu este deschisă contestațiilor. La o reflecție critică, marele concept se reduce la un cocktail de ipocrizie și pedeapsă arbitrară: două dintre trăsăturile-cheie ale cetățeniei, dacă lăsăm la o parte justificările nobile. Dimitri Kocenov

Așa cum e definită în normele legislative românești actuale, „arheologia preventivă” are scopul „descărcării de sarcină arheologică”. Nu poate fi ocolită senzația că arheologia preventivă vine – mai ales – în întâmpinarea și pentru satisfacerea scopului beneficiarului (obținerea descărcării de sarcină arheologică). N-ar trebui oare ca arheologia preventivă să aibă ca principal scop salvarea unor vestigii arheologice, și nu descotorosirea de ele?…
Impactul cel mai neplăcut pe care-l are arheologia preventivă (contractuală) nu e, în realitate, asupra societății, ci asupra arheologiei înseși. Căci impunând dezvoltatorului plata pentru finanțarea săpăturilor, arheologia riscă să pară o procedură oarecare, obligatorie și definită juridic, subordonată unei logici a pieței. Şi asta se întâmplă în vreme ce arheologia se dezvoltă științific. Iar arheologia preventivă trebuie să se transforme în activitate științifică, să nu dezerteze de la exigențele cercetării și să nu provoace crize în etica profesională a arheologului. Cel care va practica doar arheologia preventivă trebuie să răspundă „prezent” oriunde, să cerceteze orice, de la pavajul străzilor din secolul XIX până la straturile preistorice. Şi va trebui să cunoască câte ceva din fiecare. Câte ceva. Alt impact neplăcut este produs tocmai de bani, de finanțare. Arheologia preventivă are bani prin lege, arheologia sistematică nu. Se creionează un clivaj periculos între arheologia preventivă, care e practică, deschisă concurenței, necesară societății, și arheologia sistematică, închisă tot mai mult între ziduri universitare și academice.

MIHAI BĂRBULESCU (n. 1947), arheolog şi istoric, membru corespondent al Academiei Române. Profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Director la Accademia di Romania din Roma.

„O stafie bintuie Europa – stafia rezistentei impotriva sinistrei negari de catre elitele europene ca este ceva putred in temeliile continentului nostru. Žižek si Horvat, ajutati complice de nimeni altul decit liderul Partidului Stingii Radicale din Grecia, insufletesc aceasta stafie. Paginile acestei carti vuiesc de viguroasa lor demolare a propagandei orwelliene a Uniunii Europene. Cititorii carora le pasa de Europa au datoria de a impartasi din energia lor, indiferent daca sint de acord cu ei sau nu.” (Yanis Varoufakis)

A crea o nouă cultură nu înseamnă doar a face descoperiri “originale” în mod individual, ci de asemenea, şi mai ales, a răspîndi într-o manieră critică adevăruri deja descoperite, a le “socializa” şi, prin urmare, a le face să devină baza unor acţiuni în cadrul vieţii, elementul de coordonare şi de ordine intelectuală şi morală. (A. Gramsci)

Ca diferenţă, ea nu ne arată altceva decît o ruptură paradigmatică în ideea tradiţională de politică, în care un nou termen (politicul) trebuie introdus pentru a indica spre dimensiunea “ontologică” a socialului, dimensiunea de instituţie a societăţii, în timp ce politica a fost menţinută ca termen pentru practicile “ontice” ale politicii convenţionale (încercările plurale, particulare şi eventual lipsite de succes de a întemeia societatea).

Lecţia Auschwitz-ului: omul este cel care supravieţuieşte omului.