Istorie & Politologie

Natalie Haynes a urmat studii clasice la Cambridge, apoi a început o carieră strălucită de stand-up comedian. Are emisiuni la BBC Radio 4 și e critic la The Review Show de la BBC 2. A scris și a prefațat nenumărate documentare radio, printre careOedipusEnders, despre legătura dintre tragedia greacă și soap opera. Este editorialist la The Independent și publică articole înThe Guardian, The Observer, The Sunday Times, The Sunday Telegraph și Big Issue. În prezent locuiește la Londra.

Antichitatea sau vremea în care înțelepciunea maselor a compensat pe deplin stupiditatea indivizilor.

Înțeleaptă ca Socrate, spirituală ca Aristofan, modernă ca ziua de mâine! O carte clasică pentru oamenii deștepți ai secolului XXI.

O ștrengărie selectă prin politica și societatea Antichității, la porțile celor mai cunoscuți gânditori, care abundă de pepite de înțelepciune și vitalitate, un cadou perfect pentru îndrăgostiții de istorie, dar și pentru cei care sunt convinși că singura legătură cu Antichitatea este salata Cezar.

O carte binedispusă și plină de povești, o distracție încântătoare care revelează originile culturii și stabilește conexiuni uluitoare între antici și lumea modernă, demontând inteli­gent și curajos mituri ce păreau veșnice, numai dacă ne gândim la ultimele cuvinte ale lui Iulius Cezar, care nu au fost „Și tu, Brutus? “, chiar dacă așa și-a dorit Shakespeare, ci Kai su, teknon? – „Până și tu, fiul meu?“

Trevor J. Saunders, fost profesor de greacă la Newcastle University, se exprima cât se poate de concis în introducerea sa la Politica lui Aristotel: „O societate care își pierde înțelegerea trecutului este în primejdie, căci produce oameni care nu știu nimic în afară de prezent și care nu sunt conștienți că viața a fost și poate fi altfel decât așa cum este. Ei suportă ușor tirania, pentru că nu au cum să o compare cu nimic.“

Cicero deprinsese tehnicile sale retorice de la marii oratori greci. Oratorul trebuia să fie capabil să scrie cuvinte minunate, memorabile. Să construiască un raționament complex și determinant în obținerea victoriei (mai ales când nu avea dreptate). Trebuia să-l poată memora, deoarece nu se cădea să-l citească de pe notițe. Și trebuia să fie capabil să-l interpreteze ca un actor, în fața unei mulțimi de senatori romani sau de jurați atenieni turbulenți. Retorica antică trebuia să găsească o cale fină de compromis cu publicul respectiv – fiind sigur pe tine, dar nu încrezut, modest, dar nu umil, convingător, dar nu șmecher.

VECHEA ORDINE A LUMII 
Este tentant să credem că nu mai avem de ce să ne gândim la politică. În definitiv, apatia electoratului se manifestă intens în țări din toată lumea, iar atitudinea cinică a alegă­torilor față de aleșii lor este și mai intensă. Mai contează cine deține funcții, atât timp cât ei, fără excepție, se folosesc de prilej ca să se căpă­tuiască de pe urma poziției lor? Sunt în stare politicienii să aducă ceva pozitiv în viața noastră sau totul nu este decât retorică goală?

Tucidide, istoricul atenian: „Pentru mine va fi suficient dacă aceste cuvinte sunt considerate utile de cei care doresc să înțeleagă limpede evenimentele care s-au petrecut în trecut și care (cum firea omenească este așa cum este) se vor repeta și în viitor, la un moment sau altul și în bună măsură la fel. Opera mea nu e destinată să împace gustul unui public al prezentului, ci să dăinuie veșnic.”

S E D U C Ă T O R ,   M A L I Ț I O S , A R T I Z A N   A L   P L Ă C E R I I ,   D A R   Ș I   A L   E X C E S U L U I, R O D   A L   P Ă M Â N T U L U I   R E V E N D I C A T   D E   V I A Ț Ă

Jean-Robert Pitte este președinte al Academiei Vinului din Franța și președinte al Societății de Geografie, membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice.
Din 2003 până în 2008 a fost preşedintele Universităţii Paris-Sorbona. 
De la Istoria peisajului francez până la Bordeaux-Bourgogne – pasiunile rivale, el realizează de treizeci de ani o amplă cercetare asupra geografiei gastronomiei și vinului.

Cultul vinului și marile religii oglindite în artă și în literatură: în Simpozionul grec sau Dionysos în mijlocul podgoriilor, redat pe o amforă din Villa Giulia de la Roma, în textele lui Euripide (considerate o prefigurare a euharistiei hristice), în Beția lui Noe din Geneză și în Cetatea lui Dumnezeu a Fericitului Augustin.

Nunta din Cana Galileii oferă un alt episod în care apa se transformă în vin, o fascinantă istorie cu ecouri până în râurile de vin din Paradisul lui Allah, celebrate de sufistul Omar Ibn al-Farid.

Cărțile sacre și ritualurile marilor religii ale lumii s-au aflat dintotdeauna într-o relație strânsă cu vinul. Euforia deschide accesul spre divinitate, doar musulmanii trebuie să aștepte să ajungă în Paradis pentru a se bucura de binefacerile ei. Vin, bere, sake, pulque, vin de palmier – în centrul cultelor animiste, politeiste, creștine sau budiste.

 Philip Hook este director al departamentului de Arta Moderna si Impresionism la Sotheby’s din Londra. A lucrat in departamentul de Pictura a secolului al XIX-lea de la Christie’s. De patruzeci de ani participa cu regularitate la faimoasa emisiune BBC Antiques Roadshow.

B I J U T E R I I   C A R E   A U   S C H I M B A T C U R S U L   I S T O R I E I S A U O B I E C T E   D E   P R E T ,   C U   O R I C E   P R E T

Aja Raden a studiat istoria antica si fizica la University of Chicago si a fost coordonatoarea diviziei de licitatii a faimoasei House of Kahn Estate Jewelers. Timp de peste sapte ani a lucrat ca designer pentru compania de bijuterii fine Tacori, cu sediul la Los Angeles, fiind unul dintre cei mai buni experti in domeniu. Locuieste in Beverly Hills, California.

Bijuteriile si pietrele pretioase prinse in caruselul istoriei: de la margele de sticla la inele cu diamante, de la smaralde la coliere faimoase, de la perle naturale la perle de cultura, de la oul Faberge la primul ceas de mana. 

„Frumusetea este mai rea decat vinul; ameteste atat posesorul, cat si privitorul.“ - ALDOUS HUXLEY

Cumpar Manhattan, dau la schimb margele • Primul inel de logodna cu diamante • Papagalul de smarald, facerea si desfa­cerea Imperiului Spaniol • Obsesii, posesii si mecanismele razboiului • Colierul care a dat startul Revolutiei Franceze • Cultura perlelor, perlele de cultura si goana Japoniei spre modernitate • Primul Razboi Mondial si primul ceas de mana • Ouale de aur care au fondat startup-ul sovietic

Toata istoria omenirii poate fi rezumata la trei verbe: vreau, iau si am. Si ce exemplu mai bun pentru a demonstra acest principiu decat istoria bijuteriilor?

„Bani, putere, politica sexelor si bijuterii! Nu sunt oare elementele care fac lumea sa se miste? Ce as putea sa cer mai mult de la o carte?“ - MADONNA

F O R M A   S I   P O V E S T E ,   C R E A T I E ,   P A S I U N E , L U X   S I   R A F I N A M E N T ,   O   D E L I C A T A   I S T O R I E A    A R T E I   P A S T R A T O A R E   D E   E L I X I R

Presedinte al Academiei Vinului din Franta si presedinte al Societatii de Geografie, Jean-Robert Pitte este specialist in geografie culturala. De la Istoria peisajului francez (1983) pana la Bordeaux-Bourgogne. Pasiunile rivale (2007), el realizeaza de treizeci de ani o ampla cercetare asupra geografiei gastronomiei si vinului.

Sticla de vin. Peste Marea Manecii, in forma de ceapa, de para, apoi cilindrica si cu umeri drepti. In Franta, mai degraba ovoida, cu umeri inclinati, atat in Champagne, cat si in Burgundia sau la Bordeaux unde, din secolul al XIX-lea, s-au impus tot formele cilindrice cu umeri drepti. Dar creatorii au mers mai departe cu imaginatia: fluierul renan, sticla imbracata in paie din Toscana, bocksbeutel-ul in forma de tartacuta din Franconia, sticla clavelin din Jura, butelia mica de Tokaji cu gatul alungit sau constantia din Africa de Sud.

Fara inventarea sticlei, niciodata vinurile nu s-ar fi putut invechi ferite de aer si de lumina si niciodata personalitatea regiunilor si a anului de productie nu s-ar fi putut manifesta cu atata stralucire.

Revolutia dateaza din secolul I d. Hr., cand s-a inventat in sticlarie teava de suflat. La inceputul secolului al XVII-lea, productiile europene, prea fragile, nu puteau servi pentru transportul lichidelor la distante mari. Atunci Anglia, o tara importatoare, a conceput butelia de sticla groasa si neagra, lucrata intr-un cuptor incalzit cu carbuni. Tot englezii au descoperit in Portugalia virtutile plutei, care permite inchiderea ermetica, astfel incat sa le poti incredinta sticlelor si cel mai pretentios vin, sa le poti culca, transporta si pastra peste secole. Si nu dupa mult timp au inventat si sampania, pe care francezii o vor produce abia incepand cu perioada Regentei.

Diamantele, simbol al regalității și al iubirii eterne, răsfăţate în cea mai vie istorie plină de personaje reale care le dau strălucire.
De unde vin? Unde vor ajunge? Cu ce preţ? Şi pentru cât timp?
Diamantul domnește ca leul giuvaierelor peste oceane și secole, peste oameni de rând și capete încoronate.
Cât valorează un diamant? Cum se transformă un diamant într-o bijuterie? Şi cum ajunge o bijuterie să fie de nepreţuit? Pentru că valoarea bijuteriilor este, aşa cum a fost dintotdeauna, nouăzeci la sută imaginară.

Vinul inseamna arta, vinul inseamna ritual, vinul inseamna cultura, vinul inseamna pasiune.

O fermecatoare enciclopedie cu planse color, o neasteptata istorie filtrata prin bobul de strugure, din cele mai insorite podgorii pana in cele mai elegante sticle de elixir.

Fascinatie si magie, imaginatie si cunoastere de milenii, antropologie, arheologie, istorie clasica si, mai presus de toate, arta in stare lichida.

„Tattersall si DeSalle ne-au oferit o carte originala, profunda, dar accesibila, care-i va incita in egala masura pe iubitorii vinului si pe profesionisti, oferind neasteptate puncte de vedere asupra subiectului… O contributie insemnata la literatura genului.“

Pascaline Lepeltier, maestru somelier, Rouge Tomate Chelsea

„Ian Tattersall si Rob DeSalle au scris una dintre cele mai fascinante carti despre vin. Savanti-povestitori desavarsiti, ei ne poarta in «universuri» ale vinului care au fost rareori explorate. Mi-a placut teribil s-o citesc!“ Karen MacNeil, The Wine Bible

De pe drumul care serpuieste spre nord, printre podgorii, de la Chagny spre Beaune, cu greu se poate observa coama scunda si acoperita cu vita-de-vie de la orizont. Cunoscuta ca Mont Rachaz, de cand a fost prima data consemnata ca podgorie, in 1252, colina reprezinta o trasatura absolut banala a peisajului din Burgundia. Dar vinurile! Stratul subtire de calcar amestecat cu argila calcaroasa care acopera versantii a produs cel mai spectaculos terroir cultivat cu vita de oriunde din lume. Cu ani in urma, cand simplii muritori isi puteau inca permite astfel de gesturi, desi cu totul ocazional, am cheltuit, cu vinovatie, o suma impresionanta pe o sticla produsa de podgoria Montrachet. Incercam si acum, zadarnic, sa regasim magia clipei in care am gustat vinul acela.

Care vin se adreseaza mai bine simturilor decat sampania? Sampania scanteiaza in cupa, iti suiera usor la ureche si are o aroma care variaza de la nuci la pere coapte si paine proaspat prajita si iti explodeaza in cerul gurii cu o efervescenta delicata. O sampanie excelenta incita limba printr-o cascada de senzatii, inainte de a se destrama cu o lentoare ce dainuie. Sampania trezeste toate simturile care pot fi trezite si de un vin. In toata lumea se produc multe vinuri spumante, nu in ultimul rand in Italia si California, dar, la rastimpuri, nimic nu seamana cu revenirea la o sticla excelenta de Champagne.

Autori:

Ian Tattersall este curator emerit in divizia de Antropologie a Muzeului american de istorie naturala, New York.

Rob DeSalle este curator de entomologie la Institutul Sackler pentru genomica comparativa, Muzeul american de istorie naturala, New York.

Contele Alexander von Schönburg, jurnalist monden şi scriitor, s-a născut la 15 august 1969 şi este fiul contesei Beatrix Széchenyi de Sárvár-Felsovidék şi al contelui Joachim von Schönburg-Glauchau. 
Din anul 1999 este căsătorit cu prinţesa Irina Verena de Hessa, nepoata prin­ţului Christoph de Hessa şi strănepoata reginei Elisabeta a II-a. 
Împreună au trei copii: Maria-Letitia, Maximus Carolus Joachim Maria şi Valentin Polykarp Joseph Maria. Sunt descendenţi direcţi ai reginei Victoria şi stră-stră-strănepoţi ai prinţesei
Margareta de Prusia, mezina împăratului Frederic. Din pricina confesiunii lor catolice, copiii au fost excluşi de la succesiunea la tronul britanic.

Regalitate si umor imperial: Cum devii rege? • De ce regele nu are voie să fie prea înţelept? De fapt, de ce poartă regii coroană? • Există diferenţe de rang între regi? • Trebuie neapărat ca regii să locuiască în palate? • Ce fac regii când sunt en famille? • De ce regii se dau în vânt după absurdităţi? • Regii sunt politicoşi şi când vine vorba despre sex? • Cum se poate agăţa un prinţ moştenitor? Ce ţine regina în poşetă? • Şi alte secrete regale • De ce nu au regii cărţi de credit? • Cum trebuie să moară un rege?

„Odată, la vânătoare, s-a întâmplat ca împăratul Ferdinand I al Austriei, cunoscut în istorie drept «cel Bun», să doboare un vultur, iar când i-a fost adus a rămas extrem de dezamăgit să constate că are un singur cap, de vreme ce pe blazonul familiei sale avea două.“ - ALEXANDER VON SCHÖNBURG

„Cartea lui Alexander von Schönburg este cât se poate de potrivită să slujească firescului apetit pentru bârfă. Autorul face parte din înalta nobi­­lime – de unde şi forţa şi culoarea descrierilor sale – şi reuşeşte să compună un «tablou de moravuri» al rega­lităţii spiritual şi inteligent, de la figuri mitice şi biblice, ca regele Arthur şi regele David, până la suveranii mult mediatizaţi ai zilelor noastre, cu treceri subtile de la amuzante nimicuri până la istoria culturii. Şi cine nu ar vrea să afle de ce regii devin «autentici» abia după ce au fost unşi şi de ce Queen Mum «s-a îmbujorat uşor» în prezenţa lui Alexander von Schönburg?“ - IJOMA MANGOLD, Süddeutsche Zeitung

Prinţul Charles s-a prezentat într-un magazin al lanţului Sainsbury’s însoţit de o duzină de reporteri agreaţi de curte, aleşi cu grijă, şi de două echipe de televiziune şi a început să se plimbe tacticos, în vreme ce cameramanii îşi făceau datoria imortalizându-l cum îşi umple cuminte căruţul cu produse bio indigene. Se purta ca un gospodar cu simţul răspunderii şi totul părea să decurgă potrivit planului. Până a ajuns la casă. Casiera aştepta bucuroasă pe locul ei, aparatele de filmat torceau domol – numai Charles privea neajutorat în jur, jucându-se nervos cu butonii de la manşete. Nu avea nici cea mai mică idee ce aşteptau cu toţii de la el. Aha, plata, i-a trecut prin minte, ca o boare. S-a scotocit în buzunarul drept al pantalonilor, unde a găsit doar o batistă albă, cu monogramă. Consilierul său cel naiv uitase să-l echipeze pentru expediţia în lumea reală cu un element esenţial şi indispensabil: banii. Atunci, unul dintre însoţitori s-a grăbit să-i strecoare în palmă câteva bancnote. Şi scena de la casa de marcat a trebuit să fie repetată.

„– Ţi-ar plăcea să fii înmormântată aici, cândva? 
– Am crezut că e rezervat pentru Habsburgi.
– Tocmai!“

Maniera în care Karl von Habsburg i-a cerut mâna lui Francesca Thyssen în cripta imperială (Kapuzinergruft) din Viena

Contele Alexander von Schönburg, jurnalist monden şi scriitor, s-a născut la 15 august 1969 şi este fiul contesei Beatrix Széchenyi de Sárvár-Felsovidék şi al contelui Joachim von Schönburg-Glauchau. 
Din anul 1999 este căsătorit cu prin­ţesa Irina Verena de Hessa, nepoata prin­ţului Christoph de Hessa şi strănepoata reginei Elisabeta a II-a. 
Împreună au trei copii: Maria-Letitia, Maximus Carolus Joachim Maria şi Valentin Polykarp Joseph Maria. Sunt descendenţi direcţi ai reginei Victoria şi stră-stră-strănepoţi ai prinţesei
Margareta de Prusia, mezina împăratului Frederic. Din pricina confesiunii lor catolice, copiii au fost excluşi de la succesiunea la tronul britanic.

4 , 5   M I L I A R D E   D E   A N I   P E   R E P E D E - Î N A I N T E

Popoare și populații, sminteală și înțelepciune, război și pace, mărire și decădere, artă, religie și arhitectură, îngeri și monștri, idei briliante și rateuri de geniu, cele mai statornice erori și cele mai formidabile invenții, care din păcate nu ne-au adus fericirea.

„Monștrii există cu adevărat, dar ei sunt prea puțini ca să devină periculoși. Mai periculoși sunt oamenii normali.“ - Primo Levi 

Cheia acestei povești – preluate de la Roald Dahl – este că nou-născutul, pe numele lui Adolf, a supraviețuit.

„Am cunoscut în lagăr oameni care ucideau alți oameni cu hărnicie și dăruire de sine, își denunțau aproapele cu altruism, conștiinciozitate și punctualitate, oameni care aplicau tortura onest și vrednic, dovedind permanent o exemplară ordine și rigoare.“ - Andrezej Szczypiorski, supraviețuitor din lagărul de concentrare de la Sachsenhausen

Un Hitler, un Napoleon, un Jan van Leiden, un Idi Amin, un Pol Pot nu reprezintă anormalitatea. Nu sunt excepții. Excepția sunt cei care, când situația o cere, apără demnitatea omenească împotrivindu-se consimțământului unanim. 

Pictura care ne interesează este Școala din Atena, una dintre cele patru mari fresce din această bibliotecă. Iulius dispunea de două sute douăzeci de volume. Știm cu atâta precizie datorită listei de inventar pe care o avem la dispoziție. Cărțile erau împărțite pe patru tematici – teologie, filozofie, drept și poezie – așezate ordonat pe rafturi sub fresce care oglindeau subiectul. În fresca de deasupra raftului de filozofie, Rafael a reprezentat o imaginară Școală din Atena, un fel de toga-party la care iau parte toți marii gânditori care au trăit vreodată. Sunt aproape șaizeci de persoane, alcătuind o istorie intelec­tuală, de la primii persani până la Atena antică. Sunt prezenți chiar și un învățat musulman și o femeie. În centru stau de vorbă Platon și Aristotel (care au trăit, de fapt, la distanță de o generație). Platon arată cu degetul spre înălțimi, iar mâna lui Aristotel este îndreptată mai degrabă în jos. Ar fi prea puţin spus că apariția celor două superstaruri ale filozofiei grecești la dimensiuni uriașe, în mijlocul Vaticanului, a avut o semnificație „epocală“.

...Trebuie să nu uităm nicio clipă că acești adevărați prinți ai artelor din Renaștere erau și mari maeștri ai self-promotion-ului. Totul era nou! Tabula rasa! Resetare! Ne dăm în vânt după asemenea formule simple, atrăgătoare, și ne lăsăm ușor orbiți de ele. Rafael era stăpân nu doar peste un atelier mare, plin de artiști care lucrau în numele lui, ci și peste o armată de specialiști în PR, plătiți de el să-i răspândească faima în lume. Atunci când prelua un contract, fie picturile din Vatican, fie camerele private ale bancherului Chigi din Villa Farnesina, nu trebuie să ne imaginăm un artist tru­dindu-se concentrat, de unul singur. Demersul artistic căpăta amploarea și dinamica unei superproducții hollywoo­diene de astăzi, cu un Rafael întruchipat de Steven Spielberg – ca producător, regizor și impresar, diri­jând o uriașă școală de artiști. Iată un aspect prin care Renașterea reprezintă indubitabil un punct de cotitură: atunci s-a petrecut schimbarea de statut a artistului, tot mai puțin meșter și tot mai mult superstar.

Un mileniu de imperiu si rascrucea dintre Rasarit si Apus, dintre clasic si modern, o civilizatie a contrastelor, a crestinismului ortodox si a paganismului, a invataturii clasice elene, a puterii romane si a fundalului islamic.

Daca exista cu adevarat o mostenire, este lectia despre puterea unei societati de a folosi fiecare invazie pentru avantajul sau, punand populatiile navalitoare sa se lupte intre ele sau acceptandu-le intre granitele sale, integrandu-le in propriul sistem religios si cultural.

„Noua Hagia Sofia, sfintita la 27 decembrie 537, a fost una dintre cele mai scumpe constructii ridicate vreodata, insa costul este deplin motivat, tinand seama de splendoarea ei, care trezeste atata admiratie. Domul, inalt de cincizeci si cinci de metri, domina strazile din jur, fiind probabil vizibil de la mare distanta, chiar si de pe navele din largul marii. Interiorul era chiar si mai impresionant, prin sentimentul coplesitor creat de dimensiuni si de spatii. Efectul era potentat de mozaicurile care acopereau in intregime bolta si de coloanele din marmura de diverse culori – rosii, purpurii si verzi – care sustineau galeriile. Prin cele patruzeci de mici ferestre aflate de jur imprejurul domului, lumina patrundea in cladire din diverse unghiuri, la diferite ore ale zilei, scaldand in raze orbitoare mozaicurile de aur si coloanele din marmura. Nu e de mirare ca Iustinian a fost extrem de incantat de noua lui catedrala. Se spune chiar ca s-ar fi laudat ca nu-i era cu nimic mai prejos lui Solomon, regele din Vechiul Testament care inaltase Templul de la Ierusalim.

[…]

Regimul venit la putere in Germania anilor 1930 se considera capabil sa reziste o mie de ani si cu greu a implinit doisprezece. Bizantul, in schimb, a depasit pragul de un mileniu. Cum a fost posibil? In primul rand, Crestinismul a impus in Bizant modelul unei combinatii de autoritate politica si religioasa a unui sef unic al statului, ceea ce a sustinut stabilitatea politica. In al doilea rand, aceasta autoritate isi invita supusii sa-si exprime consimtamantul pentru fiecare nou conducator, oferindu-le o relatie surprinzator de directa cu el. In al treilea rand, autoritatea punea la dispozitie servicii publice care satisfaceau in buna masura nevoile esentiale ale cetatenilor si promova un etos spiritual care le captiva inimile si mintile. Si, nu in ultimul rand, Bizantul a dezvoltat o noua forma de arta si de arhitectura, care cauta sa exprime vizual imaterialul si spiritualul.“

Jonathan Harris reviziteaza istoria Bizantului dintr-o perspectiva noua si poate nu intamplator extrem de actuala. Imperiul din rasaritul Europei a fost exceptional de longeviv. Care sa fie explicatia, se intreaba istoricul englez. Peste Constantinopol au venit valuri de populatii, de multe ori puternice si agresive, cu armate capabile sa distruga orice opozitie. Si se pare ca solutia salvatoare a fost de cele mai multe ori abila transformare a dusmanilor in aliati si apoi integrarea lor in imperiu.

Jonathan Harris este profesor de istorie a Bizantului la University of London.

Cu ce sunt mai buni decat noi? Sunt mai destepti, mai abili sau pur si simplu mai norocosi? Sa fie actuala generatie de bogati diferita de cele din trecut? 
Trebuie sa recunoastem ca suntem obsedati de ei, ii invidiem si ii detestam in egala masura, le citim cu aviditate indiscretiile amoroase din presa si studiem listele cu averile lor incomensurabile, pe care le spulbera peste noapte.
Intre ascensiune si decadere, intre iubire si disperare, din sala tronului pana pe puntile celor mai luxoase iahturi.

„Ambiția volumului e strict documentară. Am recuperat date și informații despre numeroasele organizații create în primii ani de după căderea comunismului. Multe riscau să fie uitate. Cine mai știe astăzi ceva despre Alianța Leopardul sau despre Partidul Muncii Birocratice sau despre Partidul Liber Schimbist sau despre Partidul Eroilor Căzuți pentru Libertatea Eroilor Rămaşi în Viaţă Afectaţi de Gloanţele Barbare? Am recuperat, în unele cazuri, detalii picante despre asemenea partide, care au fost, ca și altele, expresia unei mobilizări politice entuziaste, care venea după lungi decenii de «regim de partid monopolist», cum a numit Raymond Aron totalitarismul de stânga, dezvoltat în țările din centrul și estul Europei.“ (CRISTIAN PREDA)

Scriitoare si jurnalista britanica, Helena Attlee lucreaza in Italia de mai bine de treizeci de ani, subiectele ei predilecte fiind gradinile si istoria. Colaboreaza cu numeroase reviste pentru care scrie articole pe teme de arhitectura, design interior si, desigur, gradini. Sustine conferinte cu tematici diverse din domeniul istoriei gradinilor si al peisagisticii si, in colaborare cu o agentie turistica de profil, concepe si conduce tururi de vizitare a unor gradini si parcuri celebre din Italia, Portugalia si Marea Britanie. Printre cartile ei se numara Gradinile Italiei: O istorie culturala, Gradinile Portugaliei, Gradinile Japoniei, Gradinile particulare ale Italiei: O privire din interior.

„Istoria este minciuna asupra careia s-a cazut de acord.“ - (Napoleon Bonaparte)

Istoria hartiei. Istoria umanitatii. Si un exercitiu extrem de simplu. Am putea oare sa traim într-o lume fara hartie? Haideti sa încercam sa ne imaginam!

Istoria hartiei. Istoria umanitatii. Si un exercitiu extrem de simplu. Am putea oare sa traim într-o lume fara hartie? Haideti sa încercam sa ne imaginam!

Cine nu îşi aduce aminte de nesfârşitele şi anostele ore de istorie de la şcoală? Pline de cifre, nume, localităţi şi intrigi, un labirint de detalii fără şir, incapabil să ofere o imagine coerentă. Dar iată că istoria poate să fie pe cât de antrenantă, pe atât de atrăgătoare, pe cât de surprinzătoare, pe atât de francă. Lui Christoph Schulte-Richtering îi reuşeşte magistral toată demonstraţia, pentru că stăpâneşte arta de a prezenta lucruri complexe într-o manieră simplă, fără să alunece în derizoriu.