Istorie & Politologie

Un diplomat de calibru al Europei și fin cunoscător al politicii de la Moscova analizează la rece resorturile războiului în plină desfășurare, a cărui ofensivă a devenit sinonimă cu ambițiile unei singure persoane: Vladimir Putin.

„Stelian Tănase este un vrăjitor al scrisului istoric – nu în sensul că vrea să fure minţile cititorului, ci pentru că îl farmecă pe acesta cu o frază clară, precisă din punctul de vedere al informaţiei şi totodată îngrijită, literar vorbind. În acest roman-document el ne reaminteşte un personaj azi uitat: comunistul şi anarhistul Max Goldstein, cel care a pus o bombă în Senatul României, într-o zi de decembrie 1920. Dar totodată ni-l şi explică, pentru că inclusiv acest terorist a fost, anterior şi după, un om cu idealuri, cu temeri, cu vise. Iar visul devenit coşmar nu a fost numai povestea lui Goldstein – ci a regimului comunist ca atare. Puţini sunt oamenii care, pe baza arhivelor şi a presei epocii, ar putea reconstruiaceastă poveste – şi nimeni nu ar putea-o face mai bine decât Stelian Tănase.” – ADRIAN CIOROIANU „Stelian Tănase face o incursiune detectivistică în istoria uitată astăzi a atentatului cu bombă de la Senat din 1920. Investigația duce la conturarea profilului lui Max Goldstein, planificatorul și autorul atacului, dar rezultatul este mult mai amplu, un tablou în tușe puternice al «subteranei», rețeaua de conspiratori, agenți și spioni însuflețiți și finanțați de regimul bolșevic abia instalat în Rusia, dar cu scopul de a răspândi comunismulpe întreaga planetă.” – ION M. IONIŢĂ

Ediție îngrijită de Ottmar Trașcă Mulți dintre cei care l-au cunoscut pe Rudolf Höss, comandantul lagărului de la Auschwitz între 1940-1943, au afirmat că acesta nu a fost o persoană violentă. Se pare că nici măcar nu a lovit personal pe cineva în lagăr. Era calm și liniștit, și locuia împreună cu soția și copiii săi într-o casă situată chiar în lagăr, la doar câțiva metri de infamul crematoriu. La finalul războiului, Höss s-a ascuns la o fermă de lângă Flensburg sub numele fals de Franz Lang. Descoperit și arestat, a fost condamnat la moarte un an mai târziu și executat în aprilie 1947, chiar în curtea lagărului de la Auschwitz. Marii criminali ai omenirii nu sunt doar cei cu mintea răvășită, alienații sau demenții, ci și persoanele care au un comportament obișnuit, dar care își gândesc și execută crimele calm și rece, cu o pasiune disimulată, și care, la sfârșitul zilei, se refugiază în confortul familiei, în calitate de soț și tată. Așa a fost și Rudolf Höss, tipicul ofițer nazist provenit din clasa de mijloc. Această carte este o lectură necesară. Este o descriere a răului din care înțelegem atât mecanismul și amploarea crimelor naziștilor, cât și faptul că Höss a comis crimele de la Auschwitz nu neapărat pentru că a primit ordin, ci pentru că așa a crezut el că este bine și corect.

IALTA! Un nume care stârnește încă pasiuni în rândul oamenilor din întreaga lume și, mai mult ca sigur, în rândul celor din Europa. Dar ce s-a întâmplat, de fapt, la acea întâlnire memorabilă, desfășurată în ultimele luni de război? De-a lungul timpului, au apărut multe răspunsuri, mai mult sau mai puțin corecte, la această întrebare, însă cartea de față oferă un tablou complet, obiectiv și panoramic. Cititorul va parcurge atent fiecare pas premergător întâlnirii, va pătrunde în mintea protagoniștilor și, nu în cele din urmă, va descoperi ce se întâmpla pe front în acele zile fierbinți ale anului 1945. „Opt zile la Ialta” – o lectură incitantă și cumplit de adevărată, despre un eveniment ale cărui urmări își fac și astăzi simțită prezența.

„Ieșind într-un vânt tăios, sub un cer de culoarea plumbului, am cugetat la faptul că, deși eram la Varșovia de mai puțin de 12 ore și nu scrisesem un cuvințel – nici măcar nu mă așezasem la masa de scris –, fusesem deja jefuit, târât din pat pentru o săpuneală oficială și amenințat cu expulzarea. Avusesem parte de unele experiențe neplăcute la București, însă nimic din cele trăite în relaxata Vienă nu mă pregătise pentru aceste realități noi.ˮ În parte memorii, în parte reflecții, această carte prezintă Europa Centrală în ultimii zece ani ai Războiului Rece. Totul începe la Trieste, în anul 1979, unde amintirea Imperiului Habsburgic încă pâlpâie. A doua parte aduce o mutare în lumea misterioasă și temătoare a Vienei anului 1985, loc în care atmosfera Războiului Rece pare să se fi infiltrat în fiecare cărămidă. Este un oraș care gravitează între două lumi, până și cele mai inofensive așezăminte culinare fiind ascunzători pentru jocul de spionaj dintre Est și Vest. În a treia parte, povestea se mută la Praga în 1989, pe parcursul dramaticelor și apăsătoarelor zile ale Revoluției de Catifea. Citind această carte, întâlnim un amestec de personaje sclipitoare: aristocrați scăpătați, amazoane blonde aflate în slujba agențiilor de spionaj est-europene, diplomați, figuri regale dezmoștenite. Toți alcătuiesc o distribuție insolită. Cu mult farmec, înțelepciune și intuiție, Richard Bassett reconstituie prin întâlnirile sale personale evenimentele ultimelor zile ale comunismului.

Deoarece niciun microfon și nicio cameră de filmat nu au înregistrat vreodată glasurile fragmentate ale supraviețuitorilor genocidului armean, Sonya Orfalian și-a propus să culeagă amintirile acestora și să le facă dreptate. Ea reconstituie astfel soarta unor copii rupți de familiile lor, care au trecut prin traume îngrozitoare fără să înțeleagă ce li se întâmplă și de ce. La sfârșitul războiului, cei rămași în viață au fost căutați de organizații europene și americane și adunați în centre de primire. Acestea sunt mărturiile unora dintre ei, treizeci și șase la număr, la fel ca literele alfabetului armean. Înainte să se piardă pe căile vieții, succint și cu aceeași inocență de demult, ei relatează doar esențialul: violența extremă la care au fost martori. Din poveștile lor scurte, dar cutremurătoare răzbat o suferință incredibilă și o nostalgie nemăsurată după tot ce au pierdut, după cei apropiați, după patrie. Mulți s-au stabilit în diferite colțuri ale lumii, și-au întemeiat o familie, dar se vor simți pentru totdeauna lipsiți de identitate. „Am dorit să fac cunoscute aceste mărturii pentru ca ele să iasă din tăcerea Istoriei.” (Sonya Orfalian)

La sfârşitul Primului Război Mondial şi în primii ani postbe­lici, societatea românească a evoluat, în bună măsură, sub zodia „mitului Averescu“. În anul 1919 popu­laritatea generalului Alexandru Averescu ajunsese la apogeu. Soldaţii povesteau că stătuseră în tranşee cu generalul. Copiii se jucau de-a războiul împărţiţi în două grupe – una condusă de Averescu, cealaltă de Mackensen – şi în­totdeauna prima era câştigătoare. Când se răspândea zvonul că „vine Generalul“, toată suflarea satelor ieşea să-l privească. Văduve veneau cu copiii în braţe şi cu hârtii în mână să le facă „Generalul“ pensie. Altele ţipau prin mulţime să ajungă aproape de el, să-l întrebe de moartea bărbaţilor lor. Toţi aşteptau mântuirea de la „General“.

Haralamb Zinca a fost fascinat de istorie. Mai ales de cel de-al Doilea Razboi Mondial. A sapat adanc prin arhive, a studiat carti si documente atat cat i s-a ingaduit, pentru a scoate la lumina momente mai putin clare ale istoriei noastre. Astfel, s-au nascut nu doar carti-document precum cea de fata, ci si romanele din seria Pe urmele agentului B-39 sau cele doua volume din Noaptea cea mai lunga.

În manualele noastre de istorie, Eteria și Revoluția Greacă începută în Principate apar doar ca o simplă paranteză la mișcarea lui Tudor Vladimirescu. Iar aceasta din urmă, la rândul ei, este tratată mai degrabă prolix și confuz, deși, în mod paradoxal, figura celui care s-a visat domn al Țării Românești stă la loc de cinste în panteonul istoric național. Evenimentele anului 1821 sunt, astfel, unul dintre episoadele prea puțin cunoscute.

Ilustrații de Radu Oltean Aţi aflat deja de la şcoală despre Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti (adică al Munteniei), care a domnit între 1386 şi 1418, ducând lupte grele cu turcii. Apoi, probabil aţi citit sau poate chiar aţi învăţat pe dinafară, din Scrisoarea III a lui Eminescu, superba evocare a bătăliei de la Rovine: înainte de înfruntare, sultanul îl sfidează pe Mircea cu aceste cuvinte: „Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moşneag?“ Iată că şi genialul Eminescu s-a înşelat asupra înţelesului epitetului „cel Bătrân", căci pe vremea lui, la noi, cercetările istorice erau abia la început! În realitate, la Rovine, Mircea era foarte tânăr. „Cel Bătrân“ i s-a zis în veacurile următoare, când au ajuns în scaunul Ţării Româneşti şi alţi domnitori purtând (sau luând la înscăunare) acest nume. Atunci când se pomenea de primul voevod Mircea, de marele Mircea, i se spunea „cel Bătrân“, adică „cel Vechi“, cel din vechime. Asta înseamnă „cel Bătrân“. Să ştiţi, de asemenea, că datorită înfăptuirilor şi a nobleţei caracterului său i s-a mai zis şi „cel Mare": Mircea cel Mare. Veţi judeca şi voi, din povestirea care urmează, dacă e vrednic să i se spună astfel.

„Dragii mei, începem azi o poveste minunată! Când zic minunată, vreau să spun că seamănă cu minunile de care ne vorbeşte Sfânta Scriptură: nu înţelege uşor mintea noastră cum de s-a întâmplat aşa ceva. Şi acea poveste e Cum s-a născut poporul român. Ce neamuri au fost din vechime pe acest pământ care e astăzi al nostru, ce fel de oameni erau, cu ce se îndeletniceau. Cum au venit alte popoare, pe rând, cum s-au războit sau cum s-au amestecat unii cu alţii şi cum, în cele din urmă, după vreo mie de ani de mari mişcări şi mari frământări, a ieşit un popor întreg de sute de mii, apoi de milioane de oameni vorbind toţi aceeaşi limbă şi având aceleaşi datini şi obiceiuri. O mie de ani! Vă sperie cifra, nu-i aşa? Dar gândiţi-vă: bunicul vostru s-a născut, poate, acum aproape o sută de ani. În orice caz, într-o sută de ani încap trei generaţii: bunicul, tatăl şi fiul, care, în general, apucă să se cunoască. Imaginaţi-vă deci de zece ori aceste trei generaţii ale unei familii şi iată-ne la strămoşii noştri din anul 1000! Vedeţi că o mie de ani nu-i aşa mult?“

O carte de referinţă despre biblia neagră a nazismului.

Mein Kampf face parte dintre acele cărţi reprobabile despre care toată lumea vorbeşte, dar pe care nu le-a citit (aproape) niciodată. După ce lucrarea a intrat în domeniul public, apariţia sa suscitând controverse aprinse, Claude Quétel formulează zece întrebări esenţiale despre geneza şi conţinutul acestei cărţi, despre impactul real asupra Germaniei celui de-al Treilea Reich, despre modul în care ea a fost primită în alte ţări, mai ales în Franţa anilor 1930, precum şi despre consecinţele ei asupra desfăşurării celui de-al Doilea Război Mondial. „Totul despre Mein Kampf” relatează, de asemenea, succesul uluitor, dar şi îngrijorător al unei asemenea opere până în zilele noastre.
Autorul îşi conduce ancheta cu rigoare, forţă şi pedagogie, folosind acelaşi stil limpede care i-a adus prestigiul şi care l-a făcut unul dintre cei mai buni specialişti în această perioadă a istoriei. El propune o carte indispensabilă pentru cunoaşterea şi înţelegerea nazismului.

Vladimir Putin și Federația Rusă au stârnit îngrijorarea tuturor în ultimii ani prin  acțiunile întreprinse, atât în Europa, cât și dincolo de Bătrânul Continent. Implicarea în alegerile prezidențiale americane, conflictul cu Ucraina, arestarea principalilor opozanți ai președintelui Putin reprezintă doar câteva dintre evenimentele ce au avut în prim-plan Rusia.

Dar de unde vine această ambiție a întinsei federații și a liderului ei autocrat? Profesorul Serghei Medvedev încearcă să contureze tabloul societății și al vieții din Rusia, inclusiv prin exemple personale, pentru a ne ajuta să înțelegem mai bine sursa acestui naționalism tot mai exacerbat, precum și a tendințelor imperialiste, care-și au originile în vechea tradiție țaristă.

Distinsă cu prestigiosul Premiu Pușkin în 2020, Întoarcerea Leviatanului rus nu este doar o carte despre regimul Putin, este, mai ales, fresca Rusiei din prezent, fără cosmetizări, cu o redare realistă și coerentă. Infrastructura, mentalitatea, atitudinea față de anumite subiecte tabu sunt doar câteva dintre temele discutate în aceste pagini, constituind o lectură de neratat.

Călăuzită de pasiunea ei pentru Paris și de dorința de a oferi cititorilor informații riguros documentate, Mary McAuliffe ne spune una dintre cele mai frumoase povești ale îndrăgitei capitale a Franței.

Dumas (tatăl și fiul), Hugo, Zola, Nadar, Manet, Monet sunt doar câteva dintre numele care s-au desăvârșit odată cu Parisul lui Napoleon al III-lea. La fel cum, sub strictețea lui Georges Haussmann, capitala franceză este demolată doar pentru ca ruinele sale să fie reinventate într-un oraș superb al arhitecturii, al artei, al literaturii și al iubirii. Inerent, unii artiști au fost direct afectați de transformările prin care a trecut urbea. Dispărând vechea lume care le-a inspirat creația, ei au fost revoltați până la paroxism și l-au considerat pe împăratul Napoleon al III-lea marele vinovat al tuturor neajunsurilor zilei.

Se spune despre Paris că te cucerește cu adevărat numai după ce îl vizitezi. Însă în această carte, orașul luminilor este surprins în momentele devenirii sale, iar modul în care Mary McAuliffe îl descrie, acest punct de convergență a grandorii napoleoniene, a exigenței lui Haussmann, a artei în cele mai pure forme ale sale, a imaginii femeilor scăldate în lumina marilor bulevarde, aduce magnifica metropolă și în sufletul celor care nu l-au vizitat niciodată. De aceea, chiar de la primele pagini, autoarea sădește în sufletul cititorului o sămânță de nostalgie, un paradox al dorului de ceva netrăit, demult apus.

Când este însoţită de ilustraţii, o carte de istorie e mai bună, iar materia sa e şi mai lesne de înţeles şi de reţinut. Imaginile spun ele însele o poveste sau o completează, iar impactul lor e mai puternic decât orice demonstraţie. Documentele iconografice din această ediţie au fost selectate astfel încât cititorul, purtat de farmecul inconfundabil al lui Neagu Djuvara, să şi-i apropie, ca şi cum ar privi într-un album de familie alcătuit de mai multe generaţii, pe oamenii din trecut: împăraţii romani, domnii şi regii români, cu aliaţii şi duşmanii lor, politicienii, buni şi răi, cum i-am avut, în momente de triumf sau de mare restrişte, şi uneori chiar oamenii e rând, pe care istoriile adesea îi uită. Împreună, textul şi imaginile alcătuiesc o minunată istorie ilustrată a românilor.

 

 

O cronică documentată a războiului de agresiune declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. O carte esențială pentru înțelegerea evenimentelor tragice și eroice din prima lună de război, în care știrile zilnice, rapoartele din surse oficiale și discursurile președintelui Ucrainei sunt prezentate cronologic.

Cartea aceasta reamintește comunității internaționale că războiul declanșat de Rusia continuă și că ucrainenii apără prosperitatea și pacea Europei cu arma în mână și cu prețul vieții celor mai buni dintre ei.

 

„Încă din prima zi a invaziei, acest om a fost excepțional, fără doar și poate. Din prima zi, din primul ceas, a reușit să se ridicela înălțimea evenimentelor. S-a dovedit a fi un erou peste noapte. Mi-am amintit de Churchill, la Londra, în anul 1940… N-am văzut niciodată o asemenea metamorfoză la un șef de stat nor­mal, neconfigurat pentru un destin tragic. Sentimentul meu este că Zelenski nu era pregătit pentru asta. Și, totuși, transformarea s-a petrecut peste noapte. El a întrupat rezistența poporului său și a devenit un erou pur.

Dacă există astăzi în Europa o imagine a eroismului, el este. Dacă există astăzi o întruchipare a vechilor valori europene ale cavalerismului, el este… Acest tânăr este astăzi unul dintre părinții fondatori ai Europei. A refondat, într-un fel, Europa, cu curajul său, cu spiritul său de rezistență, cu angajamentul său față de valorile europei…“ — BERNARD-HENRI LÉVY

„Cine o cunoștea pe Cristina Modreanu ca jurnalistă și cronicar de teatru va fi plăcut impresionat(ă) să afle de recentele sale pasiuni «detectivistice»: în ultimii ani a lucrat efectiv în cercetare istorică, fiind astăzi asociată Universității «Babeș-Bolyai» din Cluj ca cercetătoare. Iar subiectul abordat e unul de ținută: istoria teatrului ca parte a istoriei lumii românești în timpul regimului comunist. Fiind, în raport cu societatea, un regim «total» și totalitar, comunismul nu putea pierde din vedere scena teatrelor. Mesajele transmise aici, personajele create de scenariști, regizorii în vogă sau actorii cu priză la public s-au aflat, logic, în atenția Securității. Cristina Modreanu a avut curiozitatea de a căuta aceste dosare la CNSAS. Și, plecând de la un studiu de caz inițial axat pe teatre din Timișoara, ulterior extins spre București, autoarea caută logica acelui «escapism» estetic devenit tactica de opoziție a unor intelectuali față de regimul politic. Teza cărții este una pe care o împărtășesc: discursul dominant de azi insistă pe supunerea civică și pe conformismul de grup al românilor din deceniile 1950-1980, însă, în realitate, România regimului comunist a fost scena unei confruntări subtile, dar persistente: revolta artiștilor prin «acte recurente de nonconformism», «refuz de supunere» și «tatonarea neobosită a granițelor trasate de cenzură», cum demonstrează autoarea aici. Cartea de față probează cu brio un adevăr: da, în România comunizată chiar a existat o rezistență prin cultură.” (Adrian Cioroianu)

„Vreme îndelungată, istoria distrugerilor provocate de fanatismul creștinilor din primele veacuri a fost ocultată cu bună-știință. Catherine Nixey ne spune această poveste a nimicirii lumii clasice, într-o carte care a stârnit o furtună de polemici.
Epoca întunecării ne poartă într-o călătorie de jur împrejurul Mediteranei, de la Roma la Alexandria și din deșerturile Siriei până la Atena, demontând o tradiție plină de stereotipuri și prejudecăți care îi prezintă pe creștini drept victime ale persecuțiilor păgâne. Mutilarea statuilor, arderea marilor biblioteci, dărâmarea Templului lui Serapis din Alexandria, distrugerea Palmyrei, uciderea cu sălbăticie a Hypatiei, actele de vandalism ale monahilor creștini, controlul totalitar asupra vieții private, interzicerea filozofiei, misoginia, intoleranța și ura față de ceilalți sunt ipostazele mai puțin cunoscute ale primelor secole de creștinism.
Epoca întunecării scoate la iveală ce s-a pierdut odată cu victoria creștinismului. Este o carte cutremurătoare despre o epocă a distrugerii și disperării, în care Catherine Nixey îmbină cu pricepere și talent tonul serios al cercetătorului cu expresivitatea și cursivitatea jurnalistului. O carte cu adevărat provocatoare, care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului.“ – The Times

„Cu un curaj ieșit din comun, Catherine Nixey reușește să facă lumină în povestea tristă a intoleranței religioase.“ – The New York Times

Cu o prefață de Christian Daudel

Rusia întotdeauna a fost la o răspântie de drumuri, o fatalitate derivată din geografie – periferie a Europei, periferie a Asiei și totodată centru al Eurasiei –, dar niciodată în decursul celor aproape 12 secole de istorie rusă povara alegerii căii potrivite n-a fost atât de grea ca la acest început de mileniu. Dificultatea alegerii se datorează și multiplicării opţiunilor, or, Rusia de azi nu mai are de ales, ca odinioară, o cale din două – latină sau greacă, așa cum a fost în secolul al XI-lea; un model slav autohtonist sau unul occidental, ca la finele veacului al XVII-lea; stilul autoritar al Vienei și Berlinului sau cel liberal-democrat al Londrei și Parisului, ca la finele veacului al XIX-lea. Trei căi mari, care se bifurcă la rândul lor, se deschid azi în faţa Moscovei – una imperială, care presupune refacerea unui ansamblu politico-geografic centrat pe Rusia; una eurasiatică, ce ar însemna o orientalizare a preocupărilor sale geopolitice; și una europeană.

Vreme de decenii, prințul Philip a dus alături de regină povara Coroanei, fără a o eclipsa pe suverană, oferindu-i permanent sprijin și consiliere, dar nedepășind niciodată hotarele rolului său. A fost o poziție dificilă – o adevărată provocare pentru oricine –, dar una pe care și-a asumat-o fără ezitare. A rămas sfătuitorul reginei și cel mai apropiat confident al ei și a fost cunoscut ca atare în lumea întreagă. Totodată, a avut înțelepciunea să recunoască limitările și constrângerile rolului și poziției sale. Părea întotdeauna să știe instinctiv când este momentul să facă un pas înapoi și să o lase pe soția lui să strălucească.
Minunata biografie a ducelui de Edinburgh scrisă de Robert Jobson ne oferă întreaga poveste a extraordinarei sale vieți și a realizărilor sale, precum și a modului în care, după căsătoria cu prințesa Elisabeta din 1947, acest militar dedicat și-a petrecut cea mai mare parte a vieții susținându‑și soția. Deși și-a construit propriul rol ca un apologet al modernizării și un susținător al campaniilor de mediu, iar prin intermediul premiului care îi poartă numele a încurajat tinerii să-și valorifice întregul potențial, cea mai mare reușită a sa rămâne probabil aceea de a fi fost un soț și un partener devotat, precum și un tată și bunic iubitor.

Traducere de Horia Gănescu şi Aurel Ştefănescu, revăzută, actualizată şi completată de autor Cu o Introducere a autorului din 2019

Această nouă ediție, care conţine o introducere din 2019 a autorului, aniversează 30 de ani de la Revoluția – sau „revolta populară confiscată de comuniști“, cum o caracterizează generalul Pacepa – din decembrie 1989.

„O carte fidelă adevărului, un adevăr crud, orwellian.“ – WAYNE A. BARNES, agent special FBI

În 1978, în plină glorie, cumulând câteva funcții esențiale – consilier personal al lui Nicolae Ceaușescu, director adjunct al Departamentului de Informații Externe și secretar de stat în Ministe¬rul de Interne –, generalul-locotenent Ion Mihai Pacepa a făcut un gest paradoxal, părăsind România. Apoi, publicând în SUA volumul memorialistic Orizonturi roșii, Pacepa a demascat natura criminală a partidului comunist și a Securității, aducând prejudicii ireparabile regimului de la București. Cartea sa a dat în vileag un sistem al crimei organizate la nivel de stat care funcționa în virtutea unei autentice tradiții leniniste. Dar de data asta nu era vorba de ideologia omniprezentă în materialele de propagandă, ci de faptul că Ceaușescu, la fel ca Lenin odinioară, își finanța proiectul politic personal din acțiuni profund ilegale: trafic de persoane și de armament, spionaj industrial, extorcare de bani, acțiuni de influență, mită și corupție. Dacă în Rusia presovietică gangsterul însăr¬cinat să facă bani pentru partid era Stalin, în România lui Ceaușescu, cei ieșiți pur și simplu la furat bani și secrete de prin toată lumea erau miile de ofițeri acoperiți ai DIE. O asemenea depoziție a perturbat afacerile colosale ale acestei veritabile mafii. De aceea, Securitatea și moștenitorii săi nu i-au iertat niciodată generalului Pacepa așa-zisa lui trădare.

Generalul Pacepa este considerat de comunitatea de informaţii a SUA singurul reprezentant al Occidentului care a demolat o întreagă reţea de spionaj inamică şi a jucat un rol remarcabil în preîntâmpinarea celui de-al Treilea Război Mondial. S-a spus despre el că este „omul cu cea mai mare influenţă din secolul XX, dacă nu şi din secolul XXI“.

„Pacepa nu numai că ne-a ajutat să înţelegem istoria şi multe dintre operaţiunile de dezinformare – îndeosebi din partea Rusiei şi a ţărilor din Orientul Mijlociu – la care încă asistăm, dar ne-a oferit avantajul de a învăţa cum să le înfrângem. Pe scurt, a deschis o lume a cărei existenţă nu era cunoscută multora dintre noi, în timp ce aceia care o cunoşteau o subestimau considerabil.“ – R. JAMES WOOLSEY, Jr., fost director al CIA

De la ascensiunea sa politică, începută în 1923, până la victoria asupra Franței din 1940, Adolf Hitler a folosit presa democratică așa cum niciun alt dictator n-o mai făcuse până atunci. Prin intermediul interviurilor, Führerul a dorit să se prezinte lumii și să ofere viziunea sa legată de viitor, unul în care cuvântul „războiˮ nu-și găsea locul.

Valorificând aceste resurse istorice neprețuite într-o carte remarcabilă, structurată în trei părți, scriitorul și jurnalistul Éric Branca trece în revistă cele mai importante interviuri pe care conducătorul Germaniei naziste le-a oferit corespondenților de presă din Franța, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, precum și destinul celor care au intrat în contact cu Hitler prin intermediul presei scrise.

De-a lungul acestor pagini, descoperim informații inedite despre personalitatea lui Hitler și modul în care acesta reușea să atragă de partea sa poporul german și chiar pe unii dintre cei care l-au intervievat. De asemenea, aflăm cum o întâlnire între Adolf Hitler și Winston Churchill n-a mai avut loc, fiind anulată în ultimul moment.

Excepțional material de studiu pentru specialiști și o lectură plăcută pentru orice cititor, Nu vreau război! Însemnările uitate ale lui Hitler (1923–1940) reprezintă un volum care oferă o nouă perspectivă celei mai controversate perioade a secolului XX.

„Éric Branca prezintă un excepțional studiu critic al interviurilor pe care liderul nazist le-a acordat jurnaliștilor naivi sau partizani.ˮ Denis Lefebvre, Historia

„Éric Branca propune o carte remarcabilă prin concepție și deschidere, care ne invită să reflectăm.ˮ Marc Vigié, Inflexions

Danny S. Parker, istoric, este considerat un expert în al Doilea Război Mondial în Europa. A scris pe larg despre campania militară din Ardenne și este autorul apreciatelor ,,Fatal Crossroads”, ,,Battle of the Bulge”, ,,Hitler’s Ardennes Offensive”, ,,To Win the Winter Sky”, ,,Hitler’s Warrior”. Locuiește în Cocoa Beach, Florida și este interesat de designul casei cu energie redusă, invenții și mașinării, practica Zen și cafeaua bună. Tradus acum în România prima oară, Danny S. Parker este cunoscut și prețuit pentru minuțiozitatea și obiectivitatea investigațiilor și considerațiilor sale privind desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial. Ca să îl poată portretiza cât mai veridic pe controversatul colonel german Jochen Peiper, autorul s-a documentat timp de 20 de ani.

John Baker a fost hotelier și promotor al industriei rock’n’roll în acea perioadă din anii ’80 când trupe precum Midnight Oil, INXS și Cold Chisel erau la apogeul popularității. A devenit comerciant de vinuri și a deschis mai multe magazine unde se vindeau vinuri de calitate superioară, printre care se numără Quaffers Double Bay Cellars și Newport Bottler, precum și Bordeaux Shippers, societate care se ocupa de importuri. Lui Baker îi plac vinurile din toate colțurile lumii (atât timp cât sunt foarte bune), iar în prezent e implicat în diverse proiecte, inclusiv afaceri cu ulei de măsline, întrucât susține că e sănătos și nu se resimte la fel de tare a doua zi. Nick Place a publicat cinci romane și o serie de cărți de nonficțiune, se ocupă de asemenea de comedie și scrie scenarii, ocazional poezie, fiind și autorul unui spectacol original de pantomimă scris pentru scenă. Mai mult, Place se poate lăuda cu o carieră îndelungată și marcată de diversitate în domeniul mass media, axându se în principal pe chestiuni sportive. Locuiește în Melbourne, unde sprijină cu pasiune industria whisky ului single malt, a vinului, dar și a cafelei.

„Simbolul e mereu ambiguu, polivalent, proteiform; nu poate fi închis în câteva formule. În rest, el nu se traduce doar prin anumite cuvinte și texte, dar și prin imagini, obiecte, gesturi, ritualuri, credințe, comportamente. Cercetarea lui e cu atât mai anevoioasă cu cât ceea ce spun înșiși autorii Evului Mediu, inclusiv cei mai iluștri, nu acoperă câtuși de puțin extinderea câmpurilor sale de acțiune, nici diversitatea sau suplețea modurilor sale de intervenție. În plus, este vorba de un obiect al istoriei pentru cercetarea căruia pericolul anacronismului îl pândește pe istoric în cazul fiecărui document. În fine, această cercetare, prin însuși faptul de a fi întreprinsă, prezintă adeseori riscul de a face ca simbolul să piardă o bună parte a dimensiunilor sale efective, estetice, poetice sau onirice.”

„…Nu în ultimul rând, aș dori să arăt cum căderea de pe cal a unui principe capețian în floarea vârstei, în toamna lui 1131, nu aparține doar unei istorii dinastice și politice; ea ține, totodată și mai cu seamă, de istoria simbolică. Pata de rușine pusă de acel porcus diabolicus este de așa natură, încât nu va putea fi ștearsă de monarhia franceză câțiva ani mai târziu decât pin adoptarea a două embleme purificatoare, împrumutate de la atributele iconografice ale Fecioarei: floarea de crin și culoarea albastră. Aceste două atribute se vor uni pe la mijlocul secolului al XII-lea sau puțin mai târziu spre a forma armoariile regelui Franței. Din marial, crinul devine regal, iar aurul, altădată rezervat reginei Cerurilor, culoarea dinastiei Capețienilor. În consecință, de-a lungul secolelor, decenii la rând, aceeași culoare albastră nu va fi doar una familială și dinastică, dar și monarhică, de stat, și, în cele din urmă, națională.”

Revoluţia industrială (engleză) înghiţise revoluţia litică (franceză). Istoria perioadei de care ne ocupăm este, în primul rând, aceea a progresului masiv al economiei mondiale a capitalismului industrial, a ordinii sociale pe care o reprezenta, a ideilor şi convingerilor care păreau s-o legitimeze şi s-o valideze: în ratiune, ştiinţă, progres şi liberalism. Este epoca burgheziei triumfătoare, deşi burghezia europeană ezită încă să se angajeze în conducerea politică publică. În această – şi poate numai în această – privinţă, epoca revoluţiei n-a fost moartă. Clasele de mijloc ale Europei erau şi au rămas înspăimântate de popor: „democraţia” era considerată încă a fi preludiul sigur şi rapid al „socialismului”. Oamenii care se aflau în fruntea treburilor ordinii burgheze victorioase la momentul ei de triumf erau: un nobil de ţară profund reactionar din Prusia, o imitaţie de împărat în Franţa şi o succesiune de moşieri aristocraţi în Anglia. (ERIC HOBSBAWM)