Istorie & Politologie

„Titlul acestei cărţi, împrumutat din textul lui Emil Cioran Mon pays, rezumă cel mai bine vâltoarea anilor ’30 în România, acea epocă a «martirilor sângeroşi» sau a «visătorilor sanghinari», întemeietori ai unei «mişcări crude, amestec de preistorie şi profeţie, de mistică a rugăciunii şi a revolverului». O epocă, spune Cioran, care «fusese întemeiată pe idei feroce» şi care «a dispărut în ferocitate».

Povestea lui Corneliu Zelea Codreanu nu poate fi înțeleasă în afara contextului istoric în care acesta a trăit, a oamenilor pe care i-a cunoscut, a școlilor prin care a trecut, a experienţelor pe care le-a parcurs, a lecturilor care l-au format și a unei Europe răvășite, aflate între două războaie devastatoare şi în căutarea unei speranţe de supravieţuire. Reconstituind chipul unei epoci care a amestecat religia cu politica și a sfârșit în sânge și barbarie, această carte încearcă să-l redea pe Corneliu Zelea Codreanu trecutului și istoriei.“ — TATIANA NICULESCU

Fotografia de pe copertă: Corneliu Zelea Codreanu (Arhivele Naţionale ale României)

Ca diplomat la Florența, în tumultuoasa perioadă de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea, Niccolò Machiavelli știa cât de brusc poate să se înalțe și să se prăbușească o carieră politică. Principele, manualul său realist și pragmatic despre putere, l-a făcut celebru și a rămas controversat până astăzi. Principele a șocat Europa la data publicării sale (în 1532, la cinci ani după moartea autorului) prin susținerea tacticilor lipsite de scrupule în scopul de a dobândi puterea absolută și prin respingerea moralității convenționale. Cum poate un lider să se mențină puternic și autoritar, dar în același timp să le inspire loialitate celor care îl urmează? Când este necesar să încalce regulile? Este mai bine să fie temut decât iubit? Examinând regimuri și conducători din întreaga lume și de-a lungul istoriei, de la împărații romanii la papii din vremea Renașterii, de la Hannibal la Cesare Borgia, Machiavelli răspunde acestor întrebări într-un tratat care își păstrează până astăzi puterea de a indigna, dar și de a da lecții practice.

„Atunci când ne apropiem de fenomenul religios, fie studiindu-l din postura cercetătorului, fie trăindu-l ca simpli credincioși, ne vom lovi inevitabil de problema fanatismului. Creștinismul nu face excepție. Lucrarea de față abordează tocmai acest subiect controversat, urmărind felul în care o sectă iudaică apocaliptică, pacifică și spirituală, persecutată și criticată de reprezentanții culturii greco-romane, a devenit religia oficială a Imperiului Roman, ajungând să persecute, la rândul ei, alte religii sau alte curente creștine. Tema este tabu în istoriile bisericești oficiale sau, în cel mai bun caz, tratată superficial.

Giovanni Filoramo, unul dintre cei mai reputați specialiști contemporani în istoria creștinismului, atinge acest punct nevralgic cu mult curaj, dar fără părtinire, întrebându-se dacă fanatismul și intoleranța creștină își au originea în doctrina noii religii a iubirii și a iertării, sau sunt consecința metamorfozei Bisericii lui Cristos în Biserica de stat constantiniană și teodosiană, care a ajuns să distrugă locașurile de cult ale păgânilor și ereticilor, nu doar excluzându-i pe aceștia din societate, ci condamnându-i la ardere pe rug, cum s-a întâmplat cu Priscillian în anul 385.

Crucea și puterea ne invită să călătorim în timp, în chiar miezul acelor furtuni politice și dogmatice din primele veacuri ale creștinismului, când s-au format cele două ramuri ale sale, cea răsăriteană și cea apuseană, care au evoluat mereu în umbra acestei relații tensionate cu puterea seculară, o relație care nu și-a găsit rezolvarea nici până în ziua de azi.” — DIONISIE CONSTANTIN PÎRVULOIU

Cartea perfectă pentru orice iubitor de cărți

Într-o clipă magică a copilăriei tale, pagina unei cărți – acel șir de simboluri confuze și străine – a căpătat sens și universuri întregi ți s-au deschis. Ai devenit, irevocabil, un cititor.

Cunoscutul eseist și editor Alberto Manguel pornește de la acest moment esențial pentru a explora conversația începută acum 6.000 de ani între cuvinte și acel erou fără de care cartea ar fi un obiect lipsit de viață: cititorul. Manguel abordează cu măiestrie cititul ca seducție, ca rebeliune și ca obsesie, urmărind istoria bizară și fascinantă a progresului cititorului de la tăblița de lut la pergament, de la codex la cărțile digitale.

Acest studiu al istoriei lecturii pornește de la cele mai vechi texte inscripționate pe tăblițe de lut în scrierea cuneiformă din Mesopotamia și hieroglifică din Egiptul antic, trece prin cluburile de lectură din Franța medievală formate ad-hoc la sesiunile de tors ale femeilor, inventarea tiparului în secolul XV, obiceiul pierdut al lecturilor cu voce tare (care și-au dobândit repede reputația de a fi subversive), apariția colecțiilor moderne de cărți, până la nașterea unui public cititor vast și revoluția digitală de astăzi.

Istoria lecturii este, astfel, o carte care își propune să provoace cititorul și să-l integreze într-o lungă tradiție a bibliofiliei.

„O minunată îmbinare de erudiție și eseu biografic... Manguel scrie atât de frumos și de încântător, încât ne molipsește neîncetat cu entuziasmul său.“
PHILIP LOPATE

„Manguel a abordat subiectul copleșitor al pasiunii noastre pentru cărți și a reușit să-l transforme într-o carte în care se întrevede propria-i pasiune.“
MICHIKO KAKUTANI, The New York Times

Având la bază o documentare întinsă pe zece ani, inclusiv în arhive din ţară şi din străinătate sau în presa vremii, cartea istoricului vienez Oliver Jens Schmitt este prima biografie fundamentată ştiinţific a conducătorului mişcării legionare. Cu acest volum, Schmitt umple un gol important în istoriografia românească. Dar o face într-un fel care nu îl pierde nici o clipă din vedere pe cititorul nespecializat: istoria autoproclamatului mântuitor al neamului românesc se desfăşoară în faţa ochilor noştri cu o fluenţă şi naturaleţe ce integrează parcă fără efort minuţioasa cercetare a istoricului. Ascensiunea şi căderea lui Corneliu Zelea Codreanu devin pe deplin inteligibile abia pe fondul unui climat social-politic tumultuos, în care intrigile elitei politice bucureştene se conjugă, la celălalt capăt al spectrului, cu fenomene de masă precum cel declanşat de „minunea“ de la Maglavit.

„Rolul lui Codreanu în istoria României nu a fost niciodată evaluat cu luciditate, nici în context cultural, nici istoriografic. Biografia lui Oliver Jens Schmitt este un pas important în această direcție, dar doar în măsura în care… va declanșa o dezbatere onestă, lipsită de patos naționalist.“ (Irina Nastasă-Matei)

„Oliver Jens Schmitt așază evoluția acestui personaj complex în contextul mai larg al istoriei României între primul și al doilea război mondial, într-o analiză penetrantă și comprehensivă. Profesorul Schmitt îl redescoperă pe Zelea Codreanu nu doar în contextul istoriei interbelice românești, ci și în cel al evoluțiilor europene.” (Emil Hurezeanu)

Din 1711, cand Dimitrie Cantemir eșua alaturi de Petru cel Mare la Stanilești, pana in decembrie 1989, cand Ion Iliescu cerea disperat ajutorul Moscovei, istoria bataliilor de diferite tipuri care au angrenat Romania sau entitațile statale romanești și Rusia (Imperiul Țarist sau Uniunea Sovietica), fie ca inamici sau aliați, este una teribil de complicata dar, avand, de cele mai multe ori consecințe tragice pentru romani. Ei au pierdut aproape de fiecare data teritorii, inclusiv atunci cand pacea s-a semnat la București (1812 – raptul Basarabiei) sau cand au fost partenerii rușilor pe campul de lupta (1877-1878; 1944-1945), ca sa nu mai vorbim de indelungile perioade de ocupație ruseasca, soldate cu pustiirea așezarilor și jefuirea vistieriei, dar și a avutului personal al locuitorilor.

Urmele acestor intamplari dramatice au ramas intiparite dureros in subconștientul colectiv al romanilor și au determinat o atitudine de respingere violenta a „protectoratului” rusesc indiferent de formele lui de manifestare.

Evenimentele din 2022 (mai ales solidarizarea cu Ucraina invadata de Federația Rusa), precedate de aderarea Romaniei la NATO și instalarea scutului anti-racheta de la Deveselu sau a altor baze și echipamente  militare, lasa un final deschis – dar tot mai puternic conturat in culori sumbre in relația Romania cu Rusia...

Folosit de Vladimir Putin ca unul dintre pretextele pentru invadarea Ucrainei, existența și evoluția Batalionului / Regimentului Azov a fost dintotdeauna extrem de controversata. Pornind de la moștenirea ideologica a lui Stepan Bandera și istoria legaturilor cu nazismul ale Ucrainei anti-sovietice in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, un grup de ultrași ai unei echipe de fotbal a constituit, in 1982, un prim nucleu al acestui grup de presiune, transformat in unitate paramilitara de voluntari ucraineni (și luptatori straini) in anul 2014, o data cu invazia ruseasca a Crimeei și debutul confruntarilor cu separatiștii din Donbas.

Dincolo de implicarea controversatului oligarh Ihor Kolomoiski, o simbolistica destul de controversata, facand apel la Wolfsangel și Soarele Negru poate trimite la simpatiile neo-naziste ale unora dintre membrii Azov, dintre care o parte, grupați in jurul lui Andrii Bilețki, primul comandant al batalionului, a optat pentru transformarea unei falange a mișcarii intr-un partid politic (...dar unul care a obținut doar 2% la ultimele alegeri din Ucraina!).

De la Mariupol 2014 la Mariupol 2022 și Epopeea Azovstal, Batalionul Azov – devenit regiment integrat Garzii Naționale a Ucrainei și condus de Denis Prokopenko (alt fost ultras al unei echipe de fotbal!) – a ramas un reper semnificativ al confruntarilor din Ucraina, fie ele militare, politice sau culturale...

„Kim Ghattas povestește ultimii 40 de ani de istorie ai Orientului Mijlociu folosind suspansul, documentele, observația directă, investigația jurnalistică. E mai mult decât o Șeherezadă modernă bine documentată, e o scriitoare plină de farmec, o jurnalistă care a strâns ani de zile informații de tot felul despre o lume care se scufundă și se repliază periodic, de fiecare dată într-o mare de sânge. Dincolo de violențe, autoarea ne pune față în față cu personaje bine construite, care au zguduit din umbră, de pe eșafod sau de pe scenă nu doar Orientul Mijlociu, ci și Occidentul.“ — SABINA FATI, autoarea bestsellerului Singură pe Drumul Mătăsii

„Kim Ghattas zugrăvește portretele tulburătoare ale zeloților ucigași, alături de cele ale reformiștilor care au propovăduit moderația până când au fost exilați sau asasinați. O felie de istorie contemporană, extraordinar de bine documentată și scrisă cu rafinament.“ — The Wall Street Journal

„Kim Ghattas ne înfățișează ultimele patru decenii de istorie a Orientului Mijlociu ca pe un fel de Epocă Întunecată a islamului, o lume obscură, învăluită într-o cortină de violență, misoginism și extremism religios. Dorind să înțeleagă cum a fost cu putință așa ceva, ne amintește nu doar de un trecut mai luminos, ci și de un posibil viitor plin de speranță.“ — ANNE-MARIE SLAUGHTER, CEO al think-tank-ului New America

„Tumultuoasa istorie a mistuitoarei și necontenitei ostilități dintre Arabia Saudită și Iran se citește pe nerăsuflate, ca un roman.“ — The Sunday Times

„«Ce s-a întâmplat cu noi?» Întrebarea ne bântuie și acum în lumea arabă și musulmană. O repetăm ca pe o mantră. O veți auzi din Iran până în Siria, din Arabia Saudită până în Pakistan, precum și în țara mea, în Liban. Pentru noi, trecutul e o țară diferită, care nu e împotmolită în ororile omorurilor sectare; un loc mult mai liniștit, fără intoleranța îngrozitoare a zeloților religioși și a războaielor fără sens și aparent fără sfârșit. Întrebarea s-ar putea să nu-i frământe pe cei mai tineri, care nu-și amintesc o altă lume, sau pe cei ai căror părinți nu le-au povestit despre cum în tinerețe recitau poezii la Peshawar, dezbăteau idei marxiste până târziu în noapte în barurile din Beirut sau mergeau pe bicicletă la picnicuri pe malul fluviului Tigru, la Bagdad. Întrebarea ar putea să-i surprindă și pe cei din Occident, care presupun că extremismul și vărsarea de sânge de azi au fost întotdeauna regula.“

Primul transport oficial care aducea evrei la Auschwitz nu a fost format din luptători ai rezistenței sau din prizonieri de război, nici măcar din bărbați, ci din fete care au părăsit Slovacia crezând că vor lucra pentru stat vreme de câteva luni. În ziua de 25 martie 1942, aproape o mie de tinere evreice au urcat în trenul ce avea să le ducă într-o lume căreia multe dintre ele nu îi vor supraviețui. Pornind de la mărturiile supraviețuitoarelor și de la o cercetare minuțioasă a documentelor perioadei, Heather Dune Macadam reușește să spună extraordinara poveste a eroismului și a rezistenței de care aceste tinere au dat dovadă în lagărul morții. Este o poveste impresionantă, pe care ar trebui s-o aflăm cu toții.

„O carte înfiorătoare… Această istorie detaliată și pro­fund personală ne dezvăluie o tragedie umană greu de înțeles.“ — Publishers Weekly

„O contribuție importantă la literatura Holocaustului și la istoria femeii.“ — Daily Express

„Cartea reconstituie foarte bine contextul istoric al deportărilor din Slovacia, viața comunităților evreiești de dinaintea războiului, înăsprirea persecuțiilor și inocența familiilor ce-și pregăteau fiicele pentru deportare. La fel de răscolitoare este tristețea puținelor supraviețuitoare care s-au întors acasă, unde și-au găsit părinții morți, magazinele distruse, casele și bunurile luate de vecini… Primul transport la Auschwitz era alcătuit din fete, care, trei ani și jumătate mai târziu, au revenit acasă femei: văzuseră, suferiseră și înduraseră prea multe.“ — CAROLINE MOOREHEAD

Annus mirabilis a devenit o metafora a lui 1989. Pe drept cuvant deoarece „schimbarea” din acel an afecteaza direct acea treime din populatia globului pamantesc care  traise sub semnul drapelului rosu. 1989  prefateaza si destramarea Uniunii Sovietice si  sfarsitul „razboiului rece” ca mari transformari din istoria omenirii.

Cartea „Istoria caderii regimurilor comuniste” avertizeaza insa ca sfarsitul cunoscut  n-a fost tocmai un miracol. Niciun alt imperiu nu a avut consistenta si dimensiunile celui comunist desi sub semnul neverosimilului si ineluctabilului a stat aceasta formidabila constructie  din chiar momentul facerii sale, demonstreaza si cu acest prilej scriitorul, sociologul, politologul si istoricul Stelian Tanase.

Ca semne ale incurabilei sale patologii, autorul analizeaza, printre altele: razboiul din Afganistan, criza si „carnavalul polonez”, „dictatura cu gulas” maghiara, „pacificarea” de dupa 1968 a Cehoslovaciei, „stalinismul tarziu” din Romania lui Ceausescu,  reformele chinezesti, „perestroika” lui Gorbaciov...  

In multimea scrierilor despre comunism si a numerosilor autori care abordeaza teme majore ale contemporaneitatii, Stelian Tanase este o prezenta cu prodigiozitate si acribie aparte. Eu nu cunosc pe-un altul care in ultimii 30 de ani sa fi depus mai mult efort prin cercetarea de arhiva si intervievarea de martori implicati. Expert al gnozei comuniste si contestatar al acesteia din insesi anii omnipotentei sale in estul „cortinei de fier”, s-a proiectat frenetic, dupa caderea regimului, in exceptionalitatea unor fapte care-au marcat schimbarea: fondator si redactor sef al primei reviste de stiinta politica din Romania post-comunista, parlamentar din  partea unei opozitii renascute, profesor universitar, realizator de filme documentare, jurnalist si manager al unor prestigioase instituitii media, autor de jurnale si memorialistica, de best-sellers fiction si de literatura stiintifica...      

Sa citim, asadar, cu luare aminte aceasta carte capitala si pentru intelegerea „enigmelor” lui decembrie 1989 din Romania. Dand, totodata, crezare concluziei sale: „ Stafia comunismului, despre care vorbea Marx in secolul trecut ca ar bantui Europa, s-a dus si nu va reveni niciodata”. (Lavinia Betea)

Viața trecută a poporului român este plină de întâmplări de toate felurile, de la munca de fiecare zi la petreceri pline de fast, de la războaie nimicitoare la înălțarea de impresionante biserici, de la scrierea de cărți la horele cântate și jucate de fete și flăcăi, de la iubiri și doruri la uri și plângeri, de la dărnicie la egoism etc. Românii și-au trăit viața așa cum au putut, nici mai bine și nici mai rău decât alții. Nu există popoare cu istorii bune și altele cu istorii rele, nici popoare cu trecut curat ca lacrima și plin numai de fapte bune, față în față cu altele, condamnate să facă numai rele și să fie urâte, ci există pur și simplu popoare egale, care trebuie respectate.

Ca să putem înțelege și face acest lucru, trebuie să cunoaștem trecutul nostru și al celor din jur. Faptul nu ne va ajuta prea mult să prevedem viitorul – cum mai cred unii –, dar ne va face mai înțelepți și ne va pregăti să înțelegem mai bine și să prețuim viața pe care o trăim.

IOAN-AUREL POP este președinte al Academiei Române, profesor și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, autor și coautor a peste 70 de cărți, tratate și manuale și a peste 500 de studii și articole. Este Doctor Honoris Causa a 10 universități din țară și din străinătate și membru al unor academii și societăți savante străine. A fost Visiting Professor al unor universități din SUA, Italia, Franța, Ungaria și Austria.

Transformarea în sistem a mariajului dintre politică și știință are în România un an de naștere: 1970. Este anul formării la inițiativa lui Ceaușescu a Academiei de Științe Sociale și Politice. În absența unei viziuni complexe de funcționare a noului tip de stat imaginat de Ceaușescu, dar și ca urmare a concentrării totale a puterii în mâinile acestuia, coridoarele puterii erau scena unor lupte acerbe între diversele aripi ale nomenclaturii. Știința de partid nu a făcut excepție. Policentrismul academic – existența mai multor instituții cu atribuții asemănătoare, unele create de Ceaușescu (ASSP, Institutul de Studii Social-Politice al CC al PCR, Academia Ștefan Gheorghiu) –, fenomen tipic unui stat care funcționa în baza „indicațiilor“ liderului, nu ascundea o deosebire fundamentală de vederi între actorii săi. Simbioza dintre activistul de partid și omul de știință reușise. În numai câțiva ani de la începutul reformelor ceaușiste, nomenclatura de partid s-a umplut de academicieni și de profesori universitari cu specializări incerte și competențe neverificate în afara forurilor de partid.

O analiză minuțioasă despre mecanismele propagandei și cei care le-au inventat. Nu e o carte de istorie, e (aproape) un roman polițist. Matei Martin, Dilema Veche

O poveste a acestei reducții – ideologice, de substanță totalitară –, una dintre narațiunile cele mai relevante ale comunismului ceaușist, cu reverberații evidente și foarte puternice azi. Cristian Pătrăsconiu, Revista 22

Așa cum englezii, atunci când se gândesc la reginele lor, o au în minte pe regina Victoria, tot astfel românii se duc cu amintirile regale mai întâi spre Maria. Ea este Regina. (...) Maria a fost ceea ce cred românii că trebuie să fie o regină. Mai întâi, o aristocrată pursânge. Tatăl ei, ducele Alfred de Edinburgh, era fiul reginei Victoria a Angliei, iar mama ei, Maria Aleksandrovna, era singura fiică a țarului Aleksandru al III-lea al Rusiei. Regina noastră era vară primară cu George al V-lea, suveranul britanic, cu Wilhelm al II-lea, împăratul german, și cu Nicolae al II-lea, țarul Rusiei. Din acest punct de vedere românii aveau de ce să fie mândri.

Greu de scris despre un astfel de subiect. Paradoxal, este un subiect despre care s-a tot scris. Și cel mai mult a făcut-o regina însăși. Și nu e ușor să desprinzi din noianul de cuvinte și de întâmplări tocmai pe acelea pe care Maria, la o revenire, le-ar fi preluat. Dacă noi încercăm s-o facem este pentru pasiunea pe care o stârnește în noi regina Maria. Ne-a plăcut Maria. Ea continuă să ne fascineze pe noi, românii.

Ne încântă cu adevărat metamorfoza acestei principese, pe jumătate englezoaică, pe jumătate rusoaică, într-o regină mai româncă decât românii, iubindu-i pe aceștia și iubindu-le țara până la a se confunda cu ei și cu ea. Ne-a plăcut, totodată, jocul intelectual pe care Maria ni-l propune: un personaj care, scriindu-și propria istorie, își corijează faptele de viață, iar noi, de pe margine, urmărim felul în care se conturează această istorie, istoria unei femei de succes.

Deşi tacticile de luptă şi armele s-au schimbat de-a lungul secolelor, războaiele din prezent nu diferă foarte mult de cele din trecut – aceasta este concluzia istoricului Barry Strauss după ani de cercetări în Italia, Franţa, Grecia, Turcia şi Tunisia, pe urmele celor mai mari comandanţi ai lumii antice. Alexandru, Hannibal şi Cezar nu au fost doar strategi de geniu, ci şi oameni de stat şi lideri excepţionali. Au ştiut să privească dincolo de câmpul de luptă pentru a învăţa pe cine să înfrunte, când să înceapă şi când să pună capăt unui război şi cum să asigure stabilitatea teritoriilor cucerite. Pornind de la dovezile arheologice şi documentele consultate, Barry Strauss ne arată unde anume şi-au demonstrat aceştia geniul, unde au greşit şi mai ales care sunt calităţile esenţiale ale unui mare lider.

„Istoricul Barry Strauss descrie în mod judicios trăsăturile a trei conducători legendari pe parcursul celor cinci etape ale războiului: atacul, rezistenţa, ciocnirea, strângerea laţului şi momentul când trebuie să te opreşti... Strauss ne ajută să ne conturăm o imagine mai clară a celor trei comandanţi de geniu şi face ca istoria militară să devină extrem de atrăgătoare.” (Kirkus Reviews)

„Eroi militari faimoşi şi glorioşi, dar totodată şi maeştri ai intrigilor politice, Alexandru cel Mare, Hannibal şi Iuliu Cezar au devenit cunoscuţi ca mari strategi şi generali pe câmpul de luptă. După cum arată cu iscusinţă clasicistul Barry Strauss în această antrenantă serie de istorii, cei trei lideri nu au fost doar comandanţi militari, ci şi oameni de stat. Repovestindu-le viaţa în detaliu, Strauss compară felurile în care au reuşit fiecare să parcurgă cele cinci etape ale războiului şi motivele pentru care până la urmă nu şi-au atins ţelurile.” (Publishers Weekly)

În noiembrie 1943, când rezultatul celui de-al Doilea Război Mondial nu fusese decis încă, Aliații aveau nevoie de un alt plan. Sugestia îndrăzneață făcută de americani sovieticilor era de a deschide un nou front aerian, US Air Force urmând a stabili baze pe teritoriul controlat de sovietici. În ciuda evidentelor obiecții ale lui Stalin legate de prezența de trupe străine în Rusia, acesta a fost convins. Operațiunea Baseball și apoi Operațiunea Frantic au fost inițiate la începutul lui 1944, când superfortărețe zburătoare B-17 au fost aduse de la bazele din Italia în regiunea Poltava din Ucraina de azi.

Istoricul premiat Serhii Plokhy ne spune povestea palpitantă și puțin cunoscută a acestei întâlniri între soldații americani și cei sovietici și a modului în care colaborarea lor s-a destrămat, reflectând tranziția de la Marea Alianță la Războiul Rece. Poliția secretă sovietică a supravegheat americanii, urmărindu-le fiecare mișcare. Un raid aerian catastrofal al germanilor a scos la iveală limitele apărării aeriene sovietice. Pe măsură ce entuziasmul s-a transformat în dezamăgire, soldații americani au început să se numească singuri „Ticăloșii uitați din Ucraina“. În cele din urmă, diferențele culturale și politice nu au putut fi depășite, indiferent de scopul comun. Folosind materiale din arhivele ruse proaspăt deschise și din dosarele CIA, volumul de față oferă una dintre poveștile palpitante și mai puțin cunoscute ale celei mai puțin probabile alianțe a celui de-al Doilea Război Mondial.

Creștinismul este cea mai de durată și mai importantă moștenire a lumii antice, iar apariția sa – cel mai important eveniment transformator din istoria occidentală. Chiar și numeroșii occidentali de azi care au abandonat credința strămoșilor lor și refuză orice religie ca fiind o superstiție fără rost rămân în mod evident moștenitori ai creștinismului. Văzută de aproape, diferența dintre un sceptic și un credincios poate părea de nereconciliat. Dacă mărești focusul, impactul de durată al creștinismului asupra Occidentului poate fi observat în ceea ce a fost în mod tradițional considerat opusul acestuia: știința, secularismul și, da, chiar ateismul. De aceea, Creștinismul va plasa povestea felului în care am ajuns să fim ceea ce suntem și cum de gândim în modul în care o facem într-un context istoric mai larg. Pendulând în timp de la invazia persană a Greciei din 480 î.Hr. la criza în curs a migrației din Europa de azi și de la Nabucodonosor la The Beatles, va explora exact ceea ce a făcut creștinismul atât de revoluționar și de disruptiv, cât de complet a ajuns să satureze tiparul de gândire al creștinătății latine și de ce, într-un Occident care a devenit din ce în ce mai sceptic față de afirmațiile religiei, atât de multe dintre instinctele sale rămân iremediabil creștine. Scopul este dublu: să îl facă pe cititor să aprecieze cât de noi și de diferite erau învățăturile creștine când au apărut și să ne facă pe noi, și tot ceea ce luăm acum drept firesc, să părem, în consecință, la fel de stranii în ochii restului lumii. Ne aflăm la capătul unei transformări extraordinare a modului în care înțelegem ce înseamnă să fii om și o putem aprecia pe de-a-ntregul doar dacă știm cum ne-a modelat creștinismul de-a lungul mileniilor.

Istoria spionajului rus este pătată de sânge, deoarece agenții ruși s-au dovedit niște ucigași nemiloși și eficienți ai conaționalilor lor emigranți. Kremlinul a învățat bine lecția că, pentru a-și asigura stabilitatea politică, nu este suficient să controleze oamenii din interiorul granițelor; trebuiau controlate cu brutalitate și comunitățile de emigranți. La urma urmei, puternicul imperiu rus fusese dărâmat de o gloată de revoluționari emigranți care, la sfârșitul Primului Război Mondial, profitaseră de ocazie și reveniseră în țară. Descendenții acestora de la Kremlin aveau memorie bună și s-au folosit de ea.

S-a terminat povestea aceasta odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice? Nu. Mihail Gorbaciov a deschis granițele, iar în anii 1990 rușii au început să plece din țară în număr și mai mare. Emigrarea a rămas o ocazie splendidă pentru șefii rețelelor de spionaj rusești, dar și o provocare. Rusia post-sovietică a rămas doar zece ani fără emigrație motivată politic. Când a venit la putere, Putin a revenit imediat la politica de expulzare din țară a dușmanilor săi.

Cu un cuvânt al autorului către cititorii români

„Thierry Wolton sfâșie vălul care încă acoperă crimele regimului și sfidează imperativele care-au împiedicat condamnarea comunismului chiar din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.“ — ALAIN BESANÇON

„Scriind în cinci volume epopeea minciunii și a crimei care a fost comunismul, Wolton a condamnat ceea ce lumea liberă a uitat să condamne la nivel mondial. El a făcut, pentru sutele de milioane cărora li s-au distrus destinele, ceea ce toți intelectualii care au cunoscut oroarea comunismului pe viu și ar fi avut ce mărturisi n-au putut face. Să-i mulțumim ar fi prea puțin.“ — GABRIEL LIICEANU

„Din fericire, nu m-am născut în comunism; totuși, am avut ocazia să studiez condițiile în care se trăia în general într-un astfel de regim, am cunoscut vremurile în care ideologia comunistă seducea spirite alese, am constatat indiferența contemporanilor mei față de dezastrul numit socialism real, am deplâns incapacitatea lor de a recunoaște faptele, apoi refuzul lor de a privi în față bilanțul acestor fapte, m-am între¬bat de ce comunismul rămâne inatacabil, inoxidabil... În această carte încerc să explic ce are așa de aparte marxism-leninismul încât a fost atât de convingător în trecut, continuă să atragă și, cine știe, își croiește un viitor. De unde vine ideea comunismului, de ce a sedus atâția oameni, de ce bilanțul său real se dovedește atât de greu de recunoscut? Ar putea oare să apară noi țări comuniste? Iată câteva dintre întrebările la care m-am străduit să răspund.“ — THIERRY WOLTON, „Cuvânt către cititorii români“

Secole de tragedii și violențe în stil rusesc, până în epoca lui Vladmir Putin.

Tabloul construit de Michael Kerrigan înfățișează o istorie întunecată, marcată de tragedii, viclenii și brutalități săvârșite în numele puterii. Volumul se bucură de un format grafic de excepție, întrunind și calitățile unui album de colecție, datorită celor 180 de fotografii, picturi și ilustrații color care însoțesc textul.

În anii tulburi care au urmat destrămării imperiului sovietic, Rusia s-a trezit năpădită de o specie nouă de prădători, oligarhii, care şi-au însuşit imensele sale resurse naturale: petrolul, gazele, metalele şi diamantele. Dar lanţul trofic nu s-a oprit aici, oligarhii au căzut pradă adevăraţilor stăpâni ai societăţii sovietice şi postsovietice: membrii fostei poliţii politice KGB, cei care au avut dintotdeauna acces la control, decizie, informaţie şi expertiză. Ştiind că, în Rusia, este mai profitabil să administrezi decât să ai în posesie, Putin şi oamenii săi îi forţează pe oligarhi să restituie statului, dar nu în folosul acestuia şi nici al cetăţenilor, ceea ce îşi însuşiseră în anii '90. Ultimele evenimente arată care este raţiunea de a fi a „sistemului Putin“. Sub ceea ce credeam a fi un giulgiu zace un colos militar şi ideologic care visează la „splendoarea“ pierdută a Uniunii Sovietice şi chiar a Rusiei ţariste. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm, îngrijoraţi, dacă acest muribund, când se va ridica, nu va restaura şi „splendoarea“ poliţiei sale politice.

Thierry Wolton, renumit specialist în relaţii internaţionale, a investigat cu talent spaţiul comunist şi mai ales pe cel postsovietic. A făcut senzaţie cu volumul KGB-ul în Franţa – care dezvăluia metodele subversive ale detestabilului serviciu de informaţii – şi a stârnit o aprinsă dezbatere cu volumul care, prin titlul său, spune totul: Marea recrutare.

Ediţie, prefaţă şi dosar de Pierre Nora  

Democrația în America a lui Tocqueville și Rusia în 1839 a lui Custine, observă Pierre Nora în prefața acestui volum, sunt două cărți care marchează un moment important: după apariția lor, nu se va mai vorbi nici despre America, nici despre Rusia ca înainte. Prin exemplul american, Tocqueville a surprins mișcarea fundamentală a tuturor societăților moderne. Prin autocrația rusă, Custine a caracterizat toate formele de dictatură bolșevică.

Cartea marchizului a fost un adevărat bestseller al secolului XIX. „Cea mai inteligentă carte despre Rusia scrisă vreodată de un străin“, s-a spus despre ea în Rusia, unde a fost de altfel interzisă și până la Revoluția din 1917, și sub comuniști, fără să înceteze să circule clandestin. În Occident, Custine a fost reînviat de Războiul Rece. În Europa de Est, a devenit publicabil abia după căderea comunismului.

Rusia în 1839 nu poate fi citită, de fapt, decât cu ochii de astăzi, scrie mai departe Pierre Nora. Marchizul pare să fi anticipat cu un secol critica totalitarismului comunist, spunând tot ori aproape tot înainte de Suvarin, de Troțki, de Koestler în Întuneric la amiază sau de disidenții sovietici.

„Aproape nici o carte scrisă de un străin nu a scandalizat publicul rus în secolul al XIX-lea la fel de mult ca jurnalul de călătorie al lui Astolphe de Custine, Rusia în 1839. Custine a dezvăluit cu un ochi ascuțit esența imperiului țarist sub Nicolae I: un regim despotic care se baza pe Biserică și Ortodoxie ca resursă ideologică de putere. Rusia nu era, așa cum visase țarul Alexandru I după victoria asupra lui Napoleon I, puterea monarhică ordonatoare de pe continentul european, care ar fi depășit haosul războaielor de cucerire franceze. Ea reprezenta mai degrabă o amenințare la adresa Europei civilizate. Nu degeaba cartea lucidă a lui Custine a fost interzisă în Rusia până la sfârșitul regimului țarist.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„O mare parte a popularității Rusiei în 1839 s-a datorat, fără nici o îndoială, criticii sarcastice și prozei flamboaiante a lui Custine. De-a lungul anilor…, a rămas una dintre cele mai celebre prezentări ale perioadei țariste.“ — San Francisco Chronicle

Scrisori din Rusia ne înfățișează Rusia așa cum nu a mai fost zugrăvită înainte, sau de atunci încoace… Acest scriitor cu mare simț de observație descrie peisajele nordice și balurile din capitală, Kremlinul de la Moscova și veșmintele oamenilor de rând. Forța scrisorilor lui Custine ca operă unitară se află în dramatismul lor intern. — VICTOR EROFEEV, The New York Review of Books

„Cea mai bună descriere a unui coșmar al istoriei care durează de secole. O carte căreia posteritatea îi confirmă cumplita actualitate.“ — GABRIEL LIICEANU

„Pornind de la istorie, mă reîntorc la istorie după o lungă peregrinare prin lumi imaginare. Atunci când m-am lăsat sedus de istoria imaginarului, nu am inclus pentru început şi istoria printre domeniile susceptibile de a fi interpretate tot prin imaginar. M-au preocupat mai întâi ficţiunile cosmice, apoi impresionantul arsenal al «sfârşitului lumii». M-am oprit asupra experimentului comunist, văzut ca mitologie ştiinţifică materializată. Am urmărit gama plăsmuirilor biologice, regulile potrivit cărora sunt inventaţi «oameni diferiţi» sau devin «diferiţi» oameni ca oricare alţii. Aceste drumuri prin imaginar m-au pus în faţa unor permanenţe ale spiritului uman, în faţa, de fapt, a unui adevăr simplu, atât de simplu, încât aproape nu-l mai luăm în seamă: acela că totul trece prin mintea noastră, prin imaginaţia noastră, de la cea mai sumară reprezentare până la cele mai savante alcătuiri. Ce altă sursă ar putea să existe? Iar ceea ce imaginăm nu este niciodată gratuit. Nu există ficţiune lipsită de sens. Până şi pe planetele cele mai îndepărtate proiectăm speranţele, prejudecăţile şi iluziile noastre, ideologiile noastre, preocupările noastre curente.

Cu atât mai mult în istorie, mijloc privilegiat de exprimare a conştiinţei colective. Istoria este şi ea o construcţie intelectuală, nu un dat obiectiv. A sosit momentul să mă aplec asupra ei, încercând să o aliniez la ceea ce mi se pare a fi un sistem global de interpretare. Istoria imaginarului nu poate lăsa în afară imaginarul istoric. Cercul este astfel închis.“ — LUCIAN BOIA

La finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, Siria era o țară a speranțelor. Astăzi, Siria lui Bashar al-Assad este un stat eșuat, condus de un regim politic aflat în război cu propriii cetățeni. Armata siriană distruge orașele unul câte unul cu tiruri de artilerie, bombe și rachete, ucigând fără discriminare oameni revoltați, înarmați și gata să moară, dar și oameni pașnici, care își doresc o viață liniștită, mulți dintre ei fiind copii și bătrâni.

De ce vorbim despre sfânta Rusie și Rusia eternă, de ce folosim atât de des expresia „sufletul rus“ când analizăm un roman de Tolstoi, o piesă de Cehov sau un balet de Ceaikovski? De ce spunem că acest suflet este mistic? Alain Besançon urmărește destinul complicat al acestor idei de-a lungul secolelor, încercând să vorbească în cunoștință de cauză despre un popor și o cultură adesea judecate în funcție de clișee sau de pasiuni falsificatoare. Rusia nu trebuie admirată sau detestată decât pentru ceea ce este ea cu adevărat.

„Alain Besançon a studiat toată viaţa Rusia, iar cea mai recentă carte a lui este o bijuterie de echilibru şi sinteză. Deconstruieşte toate miturile, de la cel al Rusiei care se ia pe sine drept icoană până la mitul sovietismului distrugător. O lecţie superbă.“ — Le Figaro

„Rusia este o prismă în care distingem o parte esențială din identitatea noastră de europeni. Eseul lui Alain Besançon, aflat la intersecția dintre istoria politică, istoria mentalităților și istoria religiei, sondează această prismă, reușind să depășească limitele tradiționale ale cercetării universitare și deschizând spațiul unei dezbateri inedite și provocatoare.“ — L’Osservatore Romano

„Occidentul a fost fascinat de Rusia. Din prima clipă când a luat contact cu ea, s-a întrebat cu cine are de-a face. A fost atras și s-a temut de ea. A încercat s-o includă în lumea lui, a încercat s-o expulzeze; n-a reușit nici una, nici alta. Rusia a încercat să dea «străinilor» o imagine falsă despre ea însăși. Așa-numiții străini s-au plâns dintotdeauna de «minciuna rusească». «Am fost păcăliți» este însă o explicație prea simplă, ba chiar simplistă, a erorilor pe care le-au făcut.“ — ALAIN BESANÇON

Analiza ambițiilor teritoriale și a politicii externe a Federației Ruse din perioada postsovietică.

Cum vrea Rusia să retraseze granițele în perioada postsovietică? Analizând manifestările recente ale expansionismului rusesc, Agnia Grigas, specialistă în domeniul riscului politic, ilustrează ideea că, de-a lungul a peste două decenii, Moscova a dus în mod consecvent o politică de folosire a compatrioților ruși din țările învecinate în scopul împlinirii ambițiilor sale teritoriale. Urmărind modul în care a fost pusă în practică această politică în Ucraina și Georgia, autoarea prezintă unul dintre aspectele relevante ale politicii externe a lui Putin, evidențiind riscurile la care sunt expuse țări precum Moldova, Kazahstan sau statele baltice.

Drame de familie din vremea comunismului

Volumul prezintă 19 interviuri de istorie orală despre experiențele traumatizante ale membrilor familiilor unor deținuți politici sau unor opozanți ai regimului comunist executați, decedați în detenție ori închiși și persecutați fără milă după eliberare. Relevă atât o moștenire spirituală, un destin împărtășit, cât și tehnicile și practicile regimului comunist, aplicate asiduu împotriva celor identificați drept dușmanii regimului, fiind rezultatul unui proces lung de documentare și realizare a unor interviuri de istorie orală cu membri ai familiilor unor deținuți politici sau unor opozanți ai regimului comunist care au fost executați ori au murit fără proces.

Atunci când vine vorba despre lumea infractorilor ruși, de la hoții mărunți la crima organizată, expertul în domeniu este Mark Galeotti. Familiarizat cu istoria, dar și cu problemele contemporane ale Rusiei, autorul lucrării de față este consultant pentru diverse guverne și structuri de poliție din întreaga lume. Pentru că mafia rusă este prezentă pe toate continentele!

Excepțional analist și narator, Mark Galeotti ne înfățișează, cu o rigoare aproape didactică, istoria vorî v zakone („lumea hoțilorˮ), un grup care a supraviețuit pentru că a știut să se adapteze la schimbările politico-istorice: de la țarism la stalinism, de la Al Doilea Război Mondial la Războiul din Afganistan, ajungând până în zilele noastre.

„Cartea de față vine în momentul potrivit. Țările europene și societățile lor trec printr-o fază de dezorientare, uneori chiar de dezbinare. Fake news reprezintă termenul-cheie, o unealtă puternică în mâna celor care râvnesc să slăbească sistemele democratice de tip occidental. Matrioșka mincinoșilor propune cititorului o interpretare critică a unei epoci tulburi și îi înlesnește înțelegerea mecanismelor mediatice și politice care stăpânesc lumea de astăzi. Cartea se bazează pe o vastă bibliografie internațională și ajută cititorul român să plaseze dezvoltările politice din România într-un context mai larg. Interpretarea impresionează mai ales prin anvergura analizei și prin spiritul civic – cel mai bun antidot împotriva forțelor iliberale.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„Cartea lui Marian Voicu este o demonstraţie impecabilă, pasionantă şi minuţioasă. Ea oferă imaginea unui moment istoric şi reconstituie modul în care Rusia lui Putin poartă un război împotriva Occidentului şi valorilor sale, exercitând totodată un control totalitar şi asupra propriei societăţi. Nimic nu este inocent sau întâmplător în această elaborată operaţiune de manipulare globală. România este, la rândul ei, parte din acest nou război subteran, în care luciditatea devine o formă de patriotism. Textul lui Marian Voicu reactivează, în acest univers de clone şi minciuni, busola simţului critic.“ — IOAN STANOMIR

Fake news au devenit motorul unei noi realităţi, expresia unei noi epoci – cea a postadevărului. Campaniile de fake news sunt gândite pentru a semăna neîncredere şi confuzie, pentru a adânci faliile socio-culturale folosind tensiunile etnice, rasiale şi religioase. Studiile ştiinţifice demonstrează că expunerea la fake news, dezinformare sau teorii ale conspiraţiei duce la alterarea percepţiei şi luarea unor decizii în consecinţă. Dieta informaţională zilnică este din ce în ce mai dificilă – ce e adevărat şi ce e fals în jur? Cine e arbitrul adevărului? Fiecare poate crede ce vrea, îşi poate construi realitatea pe care o doreşte, din informaţiile pe care le selectează. Suntem alimentaţi cu fake news care ne sunt livrate de motoare informaţionale uriaşe. Reţelele sociale au devenit reţele ale radicalizării sociale, iar știrile fake se răspândesc asemenea unei bacterii sau unui virus, infestând corpul social sănătos. — MARIAN VOICU

În topul The Times și Finacial Times al celor mai bune cărți din 2018

Astăzi, nevoia de identitate dirijează politica mondială. Populismul anti-imigranți, ascensiunea islamului politizat, disputele tot mai aprinse pe teme ideologice și identitare și revenirea naționalismului alb – toate acestea reprezintă provocări serioase la adresa democrației liberale. În plus, nu puțini sunt cei care aleg să se definească în termeni identitari restrictivi precum națiunea, religia, secta, rasa sau etnia.

Identitate este o carte extraordinar de actuală și necesară. Francis Fukuyama urmărește dezvoltarea ideii de identitate de la Platon, Locke, Rousseau până la curentul feminist și politica de gen contemporană. Scris incisiv, cu luciditate și talent, volumul nu oferă doar o foarte pertinentă analiză a lumii în care trăim, ci emite totodată un avertisment: dacă nu izbutim să identificăm un înțeles universal al demnității umane, ne vom condamna singuri la conflicte fără de sfârșit.

„Un semnal de alarmă cu privire la vremurile periculoase în care trăim.“ — The Standard

„O regulă esențială pentru un intelectual este aceea că celebritatea anulează calitatea. Francis Fukuyama e o excepție remarcabilă de la această regulă.“ — The Economist

„Fukuyama scrie atât de clar și concis; este o plăcere să-l citești.“  — The Times

„Avem nevoie de mai mulţi gânditori cu înțelepciunea și inteligența lui Fukuyama.“ — The New York Times Book Review