Memorialistică

Înarmat cu cele necesare scrisului, un reportofon şi un aparat de fotografiat, am ieşit în întâmpinarea foştilor deportaţi din Banat la Mănăstirea „Sfânta Treime”, Libertatea (Brăteanu), de lângă satul Coslogeni, comuna Dichiseni, judeţul Călăraşi, unde aflasem că vor zăbovi mai mult timp şi vor participa la un parastas pentru cei peste 1730 de morţi, din care 176 copii, ce şi-au dat obştescul sfârşit în gulagul românesc din Bărăgan.

Trei zile şi trei nopţi am ascultat cu înfrigurare, compasiune şi revoltă mărturiile cutremurătoare ale foştilor deportaţi şi deţinuţi politici care i-au urmat pe cei dintâi în satele şi casele părăsite în 1956 şi până la marea amnistiere din 1964.

Profund impresionat şi indignat de cele auzite, mi-am extins investigaţia şi asupra altor surse de documentare: cărţi, reviste, înregistrări radio şi emi­siuni de televiziune, de pe Internet şi alte publicaţii, acumulând un volum însemnat de date, constatând în acelaşi timp că despre soarta deportaţilor din Bărăgan s-a scris şi s-a publicat mult, dar nu îndeajuns pentru a face cunoscute suferinţele şi dramele trăite de aceşti oameni nevinovaţi.  Ion MUSCALU

Dang Thuy Tram nu a fost  scriitoare, ci doctoriță. Jurnalul ei descrie imaginea unei tinere plină de viață, cultă şi sensibilă, care, însă, cu fiecare zi a devenit tot mai hotărâtă în rezistența ei conștientă la violența și barbaria războiului. Zi de zi, ea a trăit distrugerea adusă de bombardamente, a simțit lipsa de materiale de primă necesitate în munca ei și absența unei vieți personale. A scris în mod firesc despre ce se întâmpla în jurul ei, însemnând, din nefericire, realități neînchipuit de aprige și de sângeroase. Iată ce a scris Dang Thuy Tram la 20.10.1969: „Totuși, Jurnalul acesta nu este numai oglinda vieții mele personale. În paginile sale am descris toate aspectele vieții și noianul de dureri ale oamenilor oțeliți pe fâșia aceasta de pământ din sudul Vietnamului”.

Ea însăși a lăsat imaginea unui patriot adevărat, a unui luptător curajos, hotărât, fără echivocuri, fără nici cel mai nevinovat compromis, care nu acceptă să cedeze  sub niciun preț în fața acțiunilor barbare, demonstrând puterea dăruirii până la sacrificiul de sine. A lucrat în infirmerii, în multe locuri, și a fost supusă celor mai felurite traume: iubirea pierdută, compatrioți răniți, prieteni uciși sub bombardamente. Războiul este prezentat prin gândirea și simțirea unui om simplu, ale unui medic civil care se afla prins în încleștare din dorința de a alina suferințele concetățenilor săi, ale unei fete care și‑a trăit anii frumoși în mijlocul unor evenimente sângeroase.

Cartea de față, scrisă cu toată ardoarea proprie unui temperament pasional, se prezintă ca un dublu portret: al personalității polivalente a lui Mihail Manoilescu și al soției care i-a stat nedezmințit alături în toate avatarurile unei vieți marcate de momente de apogeu, dar și de prăbușiri tragice. Autoarea nu și-a propus să scrie o biografie romanțată și, cu atât mai puțin, o cronică obiectivă a societății românești din prima jumătate a secolului XX. Multe dintre figurile politice pe care le evocă apar într-o lumină diferită de aceea în care avea să le rețină istoriografia de mai târziu. Probabil că tocmai în această perspectivă inedită rezidă interesul major al mărturiei sale. O carte care, reînviind o lume complexă, nici paradisiacă, nici infernală, sau poate și una și alta, dezminte deopotrivă opiniile zelatorilor și ale detractorilor actuali ai perioadei.

Mihai Dinu

Cea mai frumoasă carte a lui Septimiu Popa este Caravanele Ardealului, prinos de recunoștință al autorului pentru Blajul studiilor și formației intelectuale și morale. Se poate citi ca un roman istoric al Blajului, al Bisericii și Școlilor sale, în secvențe cu registre evocatoare alternative, toate constituind o mărturisire de recunoștință a unui fost învățăcel pentru „urbea scolastică” a românilor ardeleni de altădată.

Mai puțin cunoscută este cea de‑a doua carte importantă a lui Septimiu Popa, Temnițele Clujului. Cartea este izvorâtă dintr‑o tristă experiență biografică: în septembrie 1916, a fost arestat și apoi întemnițat la Cluj de autoritățile ungare înfricoșate de atitudinea patriotică a preoților români care sperau că sfârșitul războiului va aduce și împlinirea unității naționale.

Mai presus de loialitatea fata de lideri este loialitatea fata de adevar

In Loialitate pusa la incercare, James Comey, fost director FBI, impartaseste unele experiente cu care s-a confruntat pe parcursul carierei sale de peste doua decenii ca parte a guvernului Statelor Unite, explorand ce inseamna leadershipul etic in practica si cum duce acesta la deciziile corecte. Calatoria lui Comey ofera o perspectiva fara precedent asupra coridoarelelor puterii si o remarcabila lectie privind leardshipul eficace. James Comey a fost director al Biroului Federal de Informatii american din 2013 pana in 2017, fiind numit in functie de presedintele Barack Obama. Anterior a fost procuror general al Districtului Sudic al New Yorkului si asistent al procurorului general, in timpul administratiei lui George Bush. De la urmarirea si condamnarea Mafiei si a Marthei Stewart la schimbarea politicilor administratiei Bush privind tortura si supravegherea electronica, la supravegherea investigarii e-mailului lui Hilary Clinton, precum si a legaturilor dintre campania prezidentiala a lui Donald Trump si Rusia, Comey a fost implicat in unele din cazurile cu cea mai mare miza politica din istoria recenta.

Pentru fostii mei colegi, oamenii de cariera din Departamentul de Justitie si din FBI, al caror devotament fata de adevar face ca America sa fie in continuare mareata.

Pentru prima dată în limba română, jurnalul unei misiuni medicale în Iașii de acum un secol și jumătate

„John Mason ajunge în Moldova, apoi la Constantinopole, în calitate de medic misionar, cu un contract de trei ani – pe care nu îl va putea împlini pînă la capăt. La Iași ajunge la început de mai 1846, după un lung drum pe Mediterana și pe uscat apoi, trecînd prin carantina de la Galați și întîlnindu‑i pentru prima oară pe evreii localnici. Mason detaliază, utilizînd un fel de antropologie religioasă avant la lettre, sărbători și ritualuri observate în casele evreilor, elementele semnificative de calendar religios, portretizînd membrii de frunte ai comunității locale. Același spirit de observație se va manifesta și în capitala Imperiului Otoman, de această dată, însă, curiozitatea sa oprindu‑se asupra învățăturilor islamice și a Coranului. Descrierile privind starea evreilor din Iași, Iașii înșiși – capitală a Moldovei –, modalitățile prin care medicul putea interveni pentru a ușura suferințele trupești, interacțiunea cu localnicii fac lectura interesantă atît pentru istoricul epocii, cît și pentru profan. Rostul aventurii sale în Moldova și în Imperiul Otoman trebuie înțeles ca datorie a civilizației căreia îi aparținea și ca tribut firesc oferit propriei educații.” (Mihai-Răzvan Ungureanu)

„Carol I al României a fost un rege fără educație regală. Deși se trăgea dintr-o familie princiară, nu a fost pregătit de copil să devină rege, iar biografia sa anterioară venirii în România nu anticipa în niciun fel faptul că avea să devină monarhul acestei țări. A urcat pe tronul românesc mai degrabă prin hazardul unor întîmplări neprevăzute decît prin premeditare. În această privință, destinul său se aseamănă izbitor cu basmele orientale, acelea în care personaje modeste ajung prin forța întîmplării să conducă cetăți sau popoare. Dar domnia lui Carol I, lungă de 48 de ani, nu a fost un basm, ci o realitate. Ea face parte din istoria românilor, și nu oricum, ci ca o epocă memorabilă prin împliniri. Regele fără educație regală a domnit exemplar. Succesele epocii sale au fost numeroase, de la construirea rețelei de căi ferate pînă la încurajarea culturii și educației, de la asigurarea stabilității politice interne pînă la dobîndirea independenței de stat și înscrierea României într-un sistem de alianțe care, decenii la rînd, i-a adus prestigiu și securitate. La toate acestea, Carol I a contribuit consistent. Vor fi fost și lucruri pe care un ochi foarte exigent le-ar putea trece în lista neîmplinirilor. Nu știm însă cum ar fi arătat România fără acest monument de echilibru, conștiinciozitate și devotament care a fost regele Carol I. Putem doar bănui că, fără el, ar fi avut o soartă mai rea.” (Vasile Docea)

Am socotit și socotesc că oricine a luat parte la evenimentele care alcătuiesc o parte din istorie este dator să lese o descriere a ceea ce dânsul știe despre acele evenimente sau despre partea ce a luat la ele, fiindcă acestea nu aparțin persoanei, ci sunt de domeniul public. Luând deci parte la evenimente, nu ca individ, ci ca ființă înzestrată cu un rost public, este o datorie de a reda cunoștinței obștești ceea ce știe despre faptele la care a fost părtaș. Cum este de asemenea, socot eu, datoria celor ce dețin documente de orice soi, publice sau private, a nu le distruge, ci a le păstra și a face ca ele să ajungă odată în domeniul public. Numai așa generațiile viitoare vor putea pricepe mai bine năzuințele și greutățile predecesorilor lor și vor putea lucra cu continuitate. Aflându-mă și eu în situația de a fi luat parte la câteva fapte de seamă ale neamului românesc, uneori în situații de mari răspunderi, am socotit că-mi este impus să însemn ce știu despre cele întâmplate și în genere despre toate faptele la care am luat parte sau al căror martor am fost în cursul vieții mele, precum și ce parte și ce răspundere am la înfăptuirea unora dintre ele.

Radu R. Rosetti

Maria Georgescu, doctor în istorie, cercetător la Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară (1970–2005), pro fesor la Universitatea din Pitești (2005–2012) și din București (2013–2015), este specialistă în istoria modernă a României și a armatei române și în relațiile politico-militare externe în secolele XIX și XX. Lucrări: Apărarea națională și Parlamentul României vol. 1, 1821–1918; vol. 2, 1918–1940 (1992, 1994); Cadeți români la Saint-Cyr/Cadets Roumains à Saint-Cyr (2002); Un exemple de coopération bilatérale. Les attachés militaires français en Roumanie et roumains en France. 1860–1940 (2003); România, Franța și securitatea europeană în anii ’20. Speranțe și iluzii (2004); Radiografia unei trădări. Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza (2011); Statul Major General român (1859–1950). Organizare și atribuții funcționale (2012); Cavaleriști români la Saumur (2015). A editat memorii și jurnale ale unor personalități militare și politice.

Concepute în anii 1930, primele două volume de Mărturisiri au fost publicate în 1940 și 1941, fiind dedicate memoriei părinților și a soției sale, având anul 1907 ca legătură între ele, an cu reverberații adânci în societatea românească – răscoala țărănească –, dar și în viața personală a autorului – căsătoria. Al treilea volum, acoperind perioada 1914–1919, a fost redactat în anii 1940, dar publicat postum (1997). Aceste ultime mărturisiri autobiografice sunt mai amplu și mai riguros concepute ca urmare a jurnalului personal folosit ca sursă documentară. Sfârșitul dramatic al autorului nu i-a mai permis continuarea seriei de Mărturisiri.

Opera memorialistică a „Generalului“ – cum i se spunea în mediul academic – completează imaginea și înțelegerea parcursului societății românești spre realizarea unui stat modern și întregit în hotarele sale firești. Aceste amintiri și impresii personale au o valoare documentară de excepție, atât pentru perceperea relațiilor umane, a obiceiurilor și a mentalităților din societatea noastră, cât și pentru cunoașterea mediului militar românesc într-o epocă aflată la întretăierea dintre două secole. Maria Georgescu

Prins în tumultul vieții științifice de la Academia Română, al cărei membru corespondent (1927) și titular (1934) era, sau în probleme administrative la conducerea Muzeului Militar Național (1924–1931) sau a Bibliotecii Academiei Române (1935 –1945), lui Radu R. Rosetti dimensiunea de memorialist îi apare ca o datorie pe care a împlinit-o nu numai ca istoric, dar și ca un pios omagiu adus familiei, prietenilor și camarazilor de arme.

Cronica unei condamnări reprezintă transcrierea integrală a caietului-manuscris redactat de Eugen Hulea după ieșirea din închisorile comuniste (în 1954).

„Regelui să-i dăruiești viața și averea, dar onoarea este patrimoniul sufletului și sufletul îi aparține numai lui Dumnezeu.” - acest motto îl caracterizează integral pe eroul acestor povestiri.

A fost dispus să-și dea viața pe front în război pentru Rege și țară, averea din moși-strămoși i-a luat-o statul comunist, dar onoarea nu i-a răpit-o nimeni, niciodată. Nu a acceptat să-și calce jurământul depus ca să-și scurteze măcar cu o zi robia în Gulagul sovietic, iar sufletul și l-a păstrat neprihănit pe pământ aproape un secol, știind că aparține numai lui Dumnezeu.

Mă întorc peste gărduț, sunt în dreptul intrării în biserică. Oamenii au înaintat, soldații s-au retras vreo 20 de metri. Țin armele în sus. Sunt lângă ei. O fată – studentă? – îl îmbrățișează pe un ofițer, plângând. Ce e asta? O fi fiică-sa? Îi este frică? ... Nu e fiică-sa. Vrea probabil să-l convingă să nu tragă... Soldații sunt toți tineri, sunt în termen, cu uniforme kaki. Ofițerul e căpitan de la trupele de intervenție... Plânge. Ofițerul plânge. Mă uit la soldatul care e mai aproape de mine, din capătul șirului. Pare că mestecă ceva și bolborosește: plecați, măi... plecați... E singurul – să zicem – mai agresiv. Numai verbal. Ceilalți soldați nu scot o vorbă. Par beți, poate drogați, speriați. Mă pomenesc cu ceva în gât, care stă acolo și vrea să iasă, și vorbesc: „Domnule căpitan... (și mă opresc o clipă, ce să-i spun mai departe?)... nu e bine ce faceți...”. Tipul se uită la mine și plânge, zicându-mi „Plecați de aici, vă rog, plecați...”. ... Nu-mi amintesc să fi auzit ordinul, eram la un metru de soldați, cu fața la ei, mă uitam  cum trag în aer. Trag, trag și nu mai contenesc, oare își golesc încărcătoarele? E un zgomot asurzitor. Nu mi-e frică fiindcă sunt lângă ei și văd că țin armele în sus, trag peste mine,  nu mă pot atinge. Au terminat de tras și după clipa de liniște care s-a făcut aud urletele mulțimii. Mă întorc. Au fugit toți în spate, spre strada 30 Decembrie (azi Memorandumului). Dar s-a tras numai în aer. Nu e nici un mort. Pe trotuar se pare că e un rănit, probabil un glonte a ricoșat din zid. (Mihai Bărbulescu)

Universitatea din Cluj devine în anii ‘20 un magnet irezistibil pentru fiii și fiicele satului românesc din Transilvania. Învățământul în limba română devine o realitate acum un secol, la 1919, odată cu reorganizarea universității maghiare existente. Accesul românilor la învățământul superior rămâne, totuși, anevoios. Performanțele intelectuale trec în planul secund, întrucât lipsa acută de resurse transformă obținerea diplomei într-o veritabilă cursă a supraviețuirii. [...] Greutățile materiale de tot felul, șocul cultural al tranziției rural-urban, speranțele neîmplinite ale Unirii, traumele războiului recent încheiat, iluzoriul pericol bolșevic, antisemitismul economic, toate vor genera frustrări coagulate sub egida periculosului cocteil al mișcării studențești ultra-naționaliste. Vom încerca să disecăm aceste aspecte [...] întrucât Clujul, alături de Iași și București, se va afla în prim-planul acestor zbateri sociale. (Cristian Manolachi)

Volumul de faţă abordează intervalul de timp care se referă la perioada domniei lui Carol al VI-lea de Habsburg, secvenţă cronologică în care Clujul a fost martorul a numeroase tensiuni politice şi sociale, generate de instaurarea dominaţiei austriece şi acomodarea societăţii transilvănene cu noul model de organizare societală impus de Casa de Habsburg.
Oraşul Cluj cunoaşte şi câteva episoade interesante privind viaţa politică a provinciei prin faptul că, între anii 1718-1730, s-au desfăşurat aici lucrările Dietei Transilvaniei, iar în perioada 1719-1732 Guberniul provincial şi-a mutat aici reşedinţa. Extrem de important a fost momentul redobândirii statutului de oraş liber regesc (statut ce a fost pierdut în anul 1660) în anul 1709. (Ioan Bolovan)

Selecție de texte, prefaţă și note  de Șerban-Liviu Pavelescu

Traducere din franceză  de Alina Pavelescu

„Soldații au plecat, așadar, de pe front în masă, luând cu ei armele și banii statului, caii și vehiculele. Au luat cu asalt trenurile, asupra cărora se năpusteau ca furnicile, sau au plecat pe jos. Cei care reușiseră să pună mâna pe un cal sau pe un vehicul le încărcau cu rezultatele jafurilor lor, pe care uneori le vindeau la prețuri de nimic… Întreaga Moldovă și Basarabia erau pline de cai rusești… Soldații au fost văzuți ducând într-un sat o piesă de artilerie completă, cu tot atelajul ei, pe care au vândut-o pentru 50 sau 60 de franci. Am fost martorul acestei tranzacții, într-un târgușor la 20 de kilometri de Iași.“ – N.A. MONKEVITZ

„A lipsit puțin ca destrămarea armatei ruse în toamna anului 1917 să nu atragă după sine și destrămarea statului român. Generalii Monkevitz și Vinogradski se aflau în corpul de comandă al armatei țariste dislocate pe frontul românesc. Memoriile lor de rãzboi – scrise la cald – descriu în detaliu faptele și atmosfera acelor luni dramatice; ele au fost până acum necunoscute publicului de la noi. Mai mult decât două mărturii despre istoria aceluiași eveniment, Revoluția Rusă, în volumul de față am reunit două viziuni diferite, două perspective complementare asupra întâmplărilor – până atunci nemaivăzute – ce au dus la disoluția uneia dintre cele mai puternice armate participante la Pri¬mul Război Mondial și, foarte rapid, la reconfigurarea istoriei europene.“ – ȘERBAN-LIVIU PAVELESCU

„Urmărit, în timp de pace, de Curtea Marţială, sub învinuirea de criminal politic, pentru activitatea mea publică din timpul ocupaţiei germane asupra Munteniei şi Dobrogei, mă văd silit să vorbesc. În chipul acesta cred că voi da oamenilor de bine putinţa de a mă judeca în cunoştinţă de cauză şi de a aprecia dacă am fost sau nu capabil de a săvârşi faptele ce mi s-au imputat.“ – LUPU C. KOSTAKI

„Mare parte dintre așa-zișii «germanofili» erau animați mai curând de teama de Rusia decât de atașamentul față de Puterile Centrale. Această rusofobie, alimentată de istoria familiei și a ținutului de baștină, este fățișă în atitudinea lui Lupu Kostaki, boierul moldovean numit de guvern la cârma Ministerului de Interne pentru perioada ocupației. De pe poziția de «gerant», obiectivul său era să netezească raporturile cu autoritățile militare străine și să asigure subzistența locuitorilor din teritoriul ocupat. În schimb, după încheierea războiului a fost acuzat de colaborare cu inamicul. Firește că Lupu Kostaki a colaborat cu autoritățile de ocupație, între anumite limite: în fond, de aceea fusese lăsat la București, în virtutea strălucitei sale cariere în admi­nistrație. El vedea în coabitare singura soluție pentru a salva populația civilă rămasă în teritoriul ocupat și chiar pentru a evita dezintegrarea țării. Rămâne de stabilit dacă publicarea, un secol mai târziu, a memoriilor lui Lupu Kostaki îi va face sau nu dreptate.“ – LUCIAN BOIA

Evocări din viața Blajului e o capodoperă a literaturii memorialistice românești, interzisă sub regimul comunist. Al. Lupeanu-Melin, preot greco-catolic și profesor la Blaj, rescrie, într-un stil comparabil cu al lui Creangă, Sadoveanu, Agârbiceanu, istoria celui mai important centru al românismului din Ardeal, începând cu „descălecarea” lui Inochentie Micu și până în perioada interbelică. O serie de capitole memorabile despre Petru Pavel Aron, Timotei Cipariu, Ioan Micu Moldovan, despre primul „teatru ambulant” al românilor ardeleni etc. Anecdote savuroase și mărturii tulburătoare. Pentru situarea operei și vieții scriitorului blăjean în istoria literaturii am făcut apel la două texte semnate de profesorii Ștefan Manciulea și Ion Buzași. Cristian Bădiliță COLECȚIA „MICA ROMĂ XXI” Coordonator Cristian Bădiliță De la Inochentie Micu Klein (1737) și până la interzicerea Bisericii Greco-Catolice de către regimul comunist (1948) Blajul, Mica Romă, cum l-a supranumit Eminescu, a fost capitala culturii române din Ardeal. Aici s a inițiat marele „proiect de țară”, occidentalizarea românilor. Sintagma „tradiție greco-catolică” n-a putut fi rostită vreme de patruzeci de ani. Or, fără această tradiție, nu se poate explica originea însăși a României moderne. Colecția „Mica Romă XXI” își propune să acopere acest gol din memoria națională. Vor fi publicate cărți de patrimoniu și autori de raftul întâi, unii dintre ei necunoscuți generațiilor recente. Alexandru Lupeanu-Melin (1887-1937) a fost profesor, scriitor şi preot greco-catolic. A urmat Liceul şi Facultatea de Teologie la Blaj, apoi Facultatea de Litere la Budapesta și la Cluj. Aproape un deceniu a fost profesor de școală și director la Biblio­teca Centrală din Blaj. A colaborat la Unirea, Unirea poporului (înteme­iată și condusă de el multă vreme), Cultura Creștină (Blaj), Gazeta Transilvaniei (Brașov), Tribuna (Arad), Convorbiri literare (București) etc. Dintre publicațiile sale: Blajul istoric în icoane (1924), Ce este de văzut în Blaj? (1926), La Piatra Libertății (1926), Sufletul Blajului (1931), Blajul și biblioteca lui (1932), Evocări din viața Blajului (1937).

Lucrarea noastra reprezinta rezultatul combinat al urmatorilor factori: reflectie indelungata, cercetare, analiza si sinteza. La capatul acestui triptic am ajuns sa apreciem odata in plus intelepciunea unui loc comun vechi de cand lumea: lucrurile nu sunt ceea ce par, indreptatind o data in plus vechiul mit platonician al pesterii. Pentru a ne explica, incercam sa demonstram ca esenta politicilor SUA, Germaniei si Rusiei in Romania post-totalitara nu a fost si nu este in nici un caz cea prezentata in mainstream-uldeclaratiilor politice publice, al publicatiilor oficiale sau oficioase, al mass mediei partizane politic, al lucrarilor stiintifice etc.

Dumneavoastra ati jucat un rol-cheie in promovarea acestor relatii. Acum, nu numai ca autor al cartii Toate drumurile duc la... Kabul, dar si ca diplomat de clasa, cu o experienta de prima mana in problemele regiunii, veti continua sa aveti de spus un cuvant deosebit de important in a ne sprijini sa extindem relatiile prietenesti care infloresc intre Romania si Afganistan.
- DR. ABDULLAH ABDULLAH, fost ministru al Afacerilor Externe al Afganistanului

Emil Ghitulescu a trait o experienta unica in viata unui diplomat, aceea a mandatului de reprezentant al Romaniei in - la ora respectiva – cea mai fierbinte zona geopolitica de pe glob: Pakistan si Afganistan. A fost aceasta misiune o sansa sau o corvoada? (...) Noi, profanii, am fi mai degraba tentati sa raspundem ca destinul i-a jucat o festa ambasadorului Emil Ghitulescu, trimitandu-l, in locul unei destinatii exotice si linistite, in „miezul problemei“, intr-o zona in care moartea este o prezenta cotidiana si in care reprezentarea unei tari ca Romania are exigente necunoscute in alta parte.
- RAZVAN VONCU, scriitor si critic literar

Emil Ghitulescu, ambasadorul Romaniei in Pakistan, era pe aeroportul Otopeni, in drum spre Islamabad, pe 11 septembrie, cand teroristii au atacat New Yorkul. A tresarit cand si-a dat seama ca postul sau de la Islamabad devine unul de foc.
- ATALIN TOLONTAN, ziarist

Emil Ghitulescu este cunoscut si respectat in lumea scriitorilor ca un autor cu o cultura intinsa, talentat si devotat literaturii romane (...). Dupa 1989, relansat in cariera diplomatica, foloseste in mod exemplar cultura ca mijloc de acreditare in constiinta partenerilor de dialog din alte tari, ca instrument ideal de comunicare si persuasiune. Emil Ghitulescu a inteles intotdeauna corect aceasta realitate si si-a facut un stil din comunicarea diplomatica si in plan spiritual. El nu este numai un inalt functionar, ci si un om de cultura in actiune.
- ALEX STEFANESCU, scriitor si critic literar

Introducere și note de Constantin Ardeleanu
Ediție îngrijită de Valentina Sandu-Dediu

Volumul de amintiri al învăţătorului şi ofiţerului în rezervă Eugeniu Bucheru acoperă „trei tărâmuri ale morții“. Primele două sunt prezentate sub forma istoricului unor momente relevante din anii 1943–1948: luptele din Crimeea și Kuban, apoi, după 1944, anii grei de prizonierat în URSS, la Monastîrka şi Oranki, şi în sfârşit revenirea în ţară, în 1948, odată cu ultimul lot, al celor care refuzaseră înscrierea în divizia Tudor Vladimirescu. Al treilea tărâm, viața trăită în România comunistă, se referă la următoarele patru decenii și este prezentat sub forma unei radiografii hiper¬critice a regimului.
Memoriile lui Eugeniu Bucheru, povestitor inteligent şi talentat, se înscriu în seria mărturiilor lăsate de foşti prizonieri de război în URSS, precum Radu Mărculescu. De altfel, greva foamei pe care o aminteşte autorul în această carte este evocată şi de Radu Mărculescu în Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică.

Cartea realizeaza o analiza detaliata a marilor evenimente mondiale din ultimele decenii pentru a sublinia fragilitatea unei ordini mondiale. Prin argumente istorice bine documentate, autorul nu numai ca pare sa combata ideile care circula frecvent despre o conspiratie ce incearca sa stapaneasca lumea, ci afirma deschis ca „ordinea globala este in pragul colapsului“. Volumul face o radiografie a relatiilor intre cele trei mai puteri mondiale – SUA, Rusia si China –, incercand sa identifice intentiile acestora de expansiune in alte teritorii. Astfel, viziunea autorului se extinde la nivel mondial. Autorul avanseaza ideea ca ecourile Razboiului Rece inca se resimt la nivel global si exista semnele unor provocari planetare si de durata, similare anilor ’50-’60.

Viata dupa Auschwitz este o relatare uimitoare a vietii Evei Schloss, incepand cu anii de dinainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, apoi supravietuirea la Auschwitz si mai tarziu munca ei cu Fundatia "Anne Frank". Admirabil de sincera si teribil de socanta, cartea dezvaluie tragediile pe care Schloss le-a indurat si cum a reusit sa-si recapete viata dupa aceea. Calatoria ei este o lectie de speranta si perseverenta, chiar si in cele mai intunecate ore.

Carte premiată de postul Westdeutscher Rundfunk (WDR) din KÖLN

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în armata germană, soldaților le era cu desăvârșire interzis să țină un jurnal personal. Însă Günter K. Koschorrek, un tânăr mitralior proaspăt recrutat în 1942, a nesocotit ordinul ofițerilor săi superiori și a consemnat, pe orice bucățică de hârtie avută la îndemână, impresiile sale despre luptele la care lua parte. Păstrate în căptușeala hainei lui, notițele au ajuns la mama autorului și, timp de aproape cinci decenii, au rămas pierdute, până când au fost descoperite de fiica lui, stabilită între timp în Statele Unite ale Americii. Pe baza lor, fostul soldat specializat în mânuirea mitralierei, devenit director de vânzări, a scris acest jurnal tulburător, convins că era datoria lui față de camarazii căzuți pe front. Zăpada însângerată oferă o perspectivă unică asupra vieții cotidiene din tranșee, cu detalii incredibile din diferite zone de conflict: Rusia, România, Italia și Polonia.

„Pe autorul cărții nu îl preocupa chestiunile geopolitice sau cele de ordin tactic. Mai degrabă, el relatează situațiile dificile cu care se confruntau soldații germani pe front. Mulți dintre camarazii lui Günter Koschorrek au fost striviți sub șenilele tancurilor sovietice sau au fost aruncați în aer de obuzele inamicului. Deoarece reușește să descrie foarte bine ororile războiului, volumul este recomandat atât publicului larg, cât și istoricilor militari.”  - Library Journal

Cosmar in Balcani. Un sas transilvanean in cel de-al Doilea Razboi Mondial. Dupa relatarile lui Friedrich (Fred) Umbrich

Traducere de Radu-Mihai Alexe

Amintirile sunt foarte importante pentru mine. Mă urmăresc, mă bântuie. Cu toate că uit numele și anumite întâmplări, pe care nici nu le-aș mai putea descrie în cuvinte. Însă în rest totul e la locul lui, ca într-un dicționar mare sau ca într-o carte ilustrată.

Brunhilde Pomsel a fost printre puținii care au reușit să ajungă în imediata apropiere a unuia dintre cei mai mari criminali din istorie. În Ministerul Propagandei, condus de Joseph Goebbels, a lucrat ca stenografă, dactilografă și secretară. Până la capitularea Berlinului, în mai 1945, a fost avansată și a ajuns în anticamera ministrului și-n mijlocul elitei conducătoare a național-socialismului. Chiar și în ultimele zile de război, când trupele sovietice se aflau deja pe străzile Berlinului, ea dactilografia acte oficiale și, în loc să găsească un moment prielnic ca să fugă, a fost cea care a cusut steagul capitulării. Mai bine de șapte decenii n-a vorbit cu nimeni despre toate acestea.

Acest volum se bazează pe convorbirile cu Brunhilde Pomsel înregistrate în 2013 și 2014, pentru filmul documentar Ein deutsches Leben (O viață germană), considerat una dintre cele mai importante contribuții la analiza Holocaustului. De asemenea, la începutul lui 2019, la Londra a fost pusă în scenă o piesă de teatru realizată după traducerea în engleză a memoriilor lui Brunhilde Pomsel, care s-a bucurat de un succes răsunător.

„Pe baza experienţei de guvernator al Basarabiei, Urusov a publicat nişte memorii (1907), traduse la puţin timp în franceză. Lucrarea a provocat scandal, mai ales din partea lui Gheorghi Pronin şi Pavel Kruşevan, pe care i-a învinuit ca fiind răspunzători pentru pogromul din 1903. În 1913 Pronin îl dă în judecată pentru «lezarea demnităţii», iar în urma procesului, Urusov a fost condamnat şi nevoit să stea patru luni în închisoarea de la Kaluga. ”

Spioni fara tara. Vieti secrete in momentul nasterii statului Israel