Literatură

"Ce legătură există între Adolf Hitler, iubit nebunește de o femeie, dar frustrat că nu i se vinde cartea, și Vadim Tudor, obligat să se expatrieze? Câți copii a avut Hitler și cine a fost mama lor? E Argentina refugiul ideal? Canibal e o poveste tragică despre nazism și comunism, o ficțiune istorică întinsă pe mai multe zeci de ani și care ne oferă de toate: iubire, aventuri pe două continente, onoare și trădare. Citind romanul Canibal mi-am amintit iarăși și iarăși de cuvintele lui James Joyce din Ulise: „istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”." (Marin Mălaicu-Hondrari)

"Reportajele din această carte vorbesc despre aspecte din istoria recentă, cum ar fi migrația, corupția, viața în penitenciare sau problemele minorităților, închiderea spitalelor sau stresul care schimbă vieți, crizele din sănătate, povești ale unor oameni obișnuiți, care fac lucruri speciale. Regăsim, însă, și povești de demult, cum e cazul reportajelor despre luptătorii anticomuniști din munți, despre tezaurul de la Pietroasele sau istoriile din satele săsești. 
Reportajele surprind realități dintr-o Românie aflată în continuă schimbare, cu enorme discrepanțe. Sunt ca o fotografie a realității. Cine le citește află cum se trăia sau cum se trăiește în anumite locuri. Cum se schimbă sau de ce nu se schimbă lucrurile și mentalitățile. 
Cartea cuprinde 30 de reportaje publicate în revista Dilema veche, dar și adaptări după reportaje sau documentare radio difuzate la Europa FM și Radio România Actualități. 
Reportajul e un gen mai rar întâlnit astăzi în presa din România. Dar asta nu se întâmplă din cauza lipsei de interes a publicului, ci din pricina lipsei de bani şi de investiţii într-o presă de calitate. De fiecare dată când totuşi apar reportaje bine făcute, se constată că publicul le urmăreşte cu interes, tot aşa cum urmăreşte reportajele şi documentarele oferite de televiziunile străine. Asta fiindcă oamenii au nevoie de poveşti. Un reportaj bine făcut este de fapt o poveste adevărată. Până la urmă, și această carte este o carte cu povești adevărate." (Liliana Nicolae)

"I. este un copil căruia îi place să citească și să înregistreze poveștile de pe uliță și din satul lui, un premiant cu o mamă care „râcâie pământul” și un tată invalid de război, amândoi semianalfabeți. Într-o zi, un „tovarăș” vine la școală să-i întrebe pe elevi dacă au părinți care au luptat în război și până unde au ajuns. I. îi spune adevărul, doar tovarășul îi rugase să răspundă sincer. Mai târziu, în liceu, în timpul orelor de atelier, se strică menghina la care lucrase I. Nu avea importanță că la ea mai lucrase încă un coleg, I. este cel care va suporta consecințele și o va face fără să crâcnească pentru că a învățat că, odată ce ești considerat vinovat, vinovat rămâi. Se pregătește apoi să dea examenul de admitere la Facultatea de Litere din București, unde va avea un șoc: profesorii îi cer să-și spună părerea personală despre opera literară care îi picase pe biletul de la examenul oral, el știe doar comentariile care îi fuseseră predate la școală, în spiritul comunist. Este înrolat în armată, va avea un conflict cu un colonel, apoi, după terminarea stagiului, se angajează la o fabrică de frigidere ca să strângă bani pentru că își dorește să dea iar admiterea la facultate. Scrie poezii, frecventează un cenaclu literar și ajunge să fie anchetat de securitate. Sunt evenimente cheie în facerea acestui personaj aparte, opusul lui Holden Caulfield, pentru că, inadaptat fiind, nu simte niciun strop de revoltă, nu urmărește să repare nedreptatea, doar înaintează în viață, trăind în minte, în imaginație, așa cum a făcut-o încă din copilărie, când a învățat că lucrurile nu sunt așa cum par și că nu trebuie să ai încredere în nimeni."  (Diana Geacăr)

<p style="text-align: justify;">Povestea animalelor duse la teatru &icirc;n "Simfonia animalieră" &icirc;ncepea primăvara și se &icirc;ncheia spre finalul anului, c&acirc;nd bizarele animale par să dispară, să se cufunde &icirc;n hibernare. De acolo &icirc;ncepe "Hibernalia", o poveste cu zăpezi și &icirc;nsingurare, așteptare și un drum duc&acirc;nd către o primăvară.</p>
<p style="text-align: justify;">"Hibernalia" ar putea fi considerată continuarea Simfoniei animaliere. Sau, poate, dacă "Simfonia animalieră" ar trebui să se termine, atunci așa s-ar termina. Dar ce se termină vreodată, și c&acirc;nd?</p>
<p style="text-align: justify;">&bdquo;Prin "Hibernalia", cei care au citit "Simfonia animalieră" vor &icirc;nțelege mai bine ce era cu animalele &ndash; ariciul, h&acirc;rciogul și c&acirc;rtița &ndash; puse &icirc;ntr-un fotoliu la teatru și aproape așezate &icirc;ntr-un om la finalul primei simfonii. C&acirc;t despre cei care nu vor citi dec&acirc;t această a doua carte, cred că povestea albă va avea noimă și așa, dar sper că ei vor deveni suficient de curioși &icirc;nc&acirc;t să caute și simfonia verde. Cărțile astea sunt ca jumătățile, luminate, &icirc;ntunecate, ale aceleiași planete mereu rotitoare.&rdquo; &ndash; <strong>Veronica D. Niculescu</strong></p>

Premiat cu titlul Grand Underground– Premiile tiuk! pentru anul cultural 2010

Un playlist format din super-piese, pe care cititorii și le pot aduna pentru a le asculta în surdină în timp ce parcurg aceste povestiri excelente ce formează o narațiune apocaliptică metonimică, impecabil scrisă de vocalistul Mihnea Blidariu. Fiecare capitol are în centrul narațiunii un personaj din societatea românească bine definit și oarecum reprezentativ, care-și trăiește ultimele clipe ale vieții, chiar dacă „nimeni nu vrea să facă nimic pentru ultima oară“. Personajele știu asta, iar noi, cititorii, le urmărim SFÂRȘITul. (Mihail Vakulovski)

Un roman despre sfârșitul lumii la români. Diferitele personaje din structura cărții sunt figurile ce populează România, contextul ei social, politic și mediatic. Recunoști ușor oameni pe care îi vezi zi de zi la televizor, dar e posibil să te recunoști pe tine însuți sau un prieten foarte bun. Playlist e un amestec de furie, ironie, teamă, greață, speranță, ură, iubire, sarcasm și neliniște. Este fundalul muzical al unui sfârșit ce a început de mult…

Am ajuns la Universitate, la Facultatea de Litere, după ce-am urcat scările alea de metrou ca-n filmul lui Liviu Ciulei, făcut după „Prea tîrziu”, carte pe care mi-a cumpărat-o tata din librăria Uniunii Scriitorilor, de la Chişinău, am intrat la secretariat, secretara a zis să mă duc la decan, să-l aştept, că trebuie să vină. Decanul a zis să mă duc la rectorat, că la ei nu e nici o informaţie despre mine. Rectorul a zis să mă duc la prorector, prorectorul – să mă duc la Ministerul Învăţămîntului. La Ministerul Învăţămîntului mi-au spus să vin mîine, că e cam tîrziu. În autobuz o femeie îmbrăcată cu stil şi destul de frumos, aş fi putut să pariez că e profesoară, ţipa încontinuu: „Nebuno!”, a urlat „Nebuno! Nebuno! Nebuno!” de sute de ori, „Îmi sari în spate, nebuno?”, „Femei de bulevard şi toate nebune din Constanţa!”, „Eu vi-s poliţia, vă omor, nebunelor care sînteţi!”

Mă cam zaibisem, cheltuisem şi o groază de bani pe troleibuze şi metrouri, mă dureau şi picioarele, tălpile, că de la rectorat la minister nu prea ai cum să ajungi doar cu metroul-troleibuzul-autobuzul, apoi mai aveam şi geanta, aveam şi altele pe cap, iar Ana nu mai era la fel de vorbăreaţă ca-n Chişinău... Asfaltul din Bucureşti e mai zgrunţuros decît cel chişinăuian, iar funcţionarii – mult mai nesuferiţi, mai nesimţiţi, cum zic ei, dacă nu le duci ceva, măcar o ciocolată, un cartuş de ţigări sau o cutie de cafea. Iar dacă află că eşti basa – îţi cer bomboane Bucuria şi vinuri moldoveneşti. Şi acum ce fac? Nu doar că n-am loc la cămin, dar nici nu ştiu dacă sînt sau nu „pe listă”. Aşa te obişnuiesc ăştia să vrei să fii... pe listă... Ana a zis să merg la ea, că stă în apartamentul unui unchi, care s-a însurat cu sora mamei ei şi s-a mutat într-un sat, lăsîndu-i ei apartamentul. După vreo oră de mers, cu autobuzul, de la Rosetti, apoi de la Iancului cu tramvaiul 34, am ajuns într-o piaţă plină de ţaţe şi tuciurii, care aşa se şi numea, Piaţa Sudului, apoi am mai mers vreo 10-15 minute pe jos şi-am ajuns la un bloc jerpelit, care se mărginea c-un cîmp cît vedeai cu ochii, iar la intrare băieţii scuipau coji de seminţe, fumau şi te mîncau din ochi, stînd grămadă în faţa uşii, aşteptînd să-i rogi să se dea într-o parte ca să poţi înainta. „Vere, ai o ţigare?” – „Nu fumez”, şi mi-am făcut loc cu umărul printre ei. La Chişinău aşa ceva e de neînchipuit. Acolo sînt rockerii care se bat cu metaliştii, care, de fapt, sînt tot rockeri, doar că mai duri, şi luptele lor mi s-au părut mereu ciudate, cum să se bată rockerii cu rockerii? Hip-hop-iştii cu raperii? Şi erau şi gopnicii, care-i băteau şi pe rockeri, şi pe metalişti, şi pe hip-hop-işti, şi pe raperi, şi pe menţi, şi pe ceilalţi. Mai există mafie, „hoţii în lege” şi rackeţii, dar ăştia sînt cu totul altceva. Poate că băieţii de cartier ar avea, totuşi, ceva şanse, dar nici aşa ceva nu există la Chişinău, pe cînd la Bucureşti nu-ţi dau pace să respiri... băieţii de bloc, de scară a blocului. Aici nu există bloc care să nu aibă băieţii lui şi nu există om care să nu aibă istorii cu băieţii de la bloc.

„Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decît tine exact de două ori” este partea a II-a a rockmanului „Tovarăşi de cameră” de Mihail Vakulovski. Acţiunea romanului are loc la Chişinău, cînd personajul homodiegetic trăieşte acel moment unic în viaţă, cînd e exact de două ori mai tînăr decît tatăl său: „Am 23 de ani, iar tata – 46. E unicul an din viaţa noastră cînd tata e mai mare decît mine exact de două ori”. Romanul poate fi citit şi de sine stătător, dar şi în continuarea primului roman din trilogie, „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău”, pentru că Hai, personajul principal, îşi continuă aventurile existenţiale exact de unde ne-a lăsat în prima parte, cînd absolvise facultatea, pe la mijlocul anilor ’90. Acum acţiunea are loc în special la Universitatea la care lucrează şi la Academia de Ştiinţe, dar şi în Chişinău şi Braşov, unde se duce după prefaţa cărţii şi unde se întîlneşte cu Mikealangelo, un personaj foarte pitoresc, pe care-l vom putea urmări şi-n partea a treia a trilogiei, „Tovarăşi de cameră. Doctorand la Bucureşti”, volum bun de tipar care în mod normal va apărea în cel mai scurt timp. Această parte a poveştii lui Hai este ca un pod peste Prut, e ca Prutul care leagă cele două ţări surori, dar are viaţa lui şi personajele lui, care activează într-o lume mai puţin cunoscută publicului larg – lumea academică, universitară, scriitoricească şi jurnalistică. Dacă vreţi să aruncaţi un ochi cum sunt văzute aceste medii din interior, făţiş şi necenzurat – „Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decît tine exact de două ori” e romanul perfect pentru asta.

Caragiale, se stie, era un chitibusar. Facandu-si meseria din ceea ce le scapa celorlalti, din bucatile care cad, asa-zicand, la croit.