Literatură

Supraviețuitoarea este prinsă într-o minciună.

Presa transformă nenorocirea în spectacol.

Cei din afara comunității susțin că evenimentul nici nu a avut loc.

Ce s-a întâmplat cu adevărat în Ziua 1?

Un individ înarmat atacă o școală dintr-un orășel englez de la malul mării, declanșând un șir de evenimente care aruncă întreaga comunitate în haos. Rănile nu se închid niciodată, pentru că locuitorii sunt hăituiți și de presă, și de conspiraționiști.

Însă nici între ei nu mai există acea înțelegere care făcea din Stonesmere un spațiu aproape idilic.

Fiecare are propria versiune asupra evenimentelor din Ziua 1, secretele sunt îngropate prea adânc, suspiciunile sunt înrădăcinate prea puternic. Indiciile despre adevăr sunt ascunse în spatele unor fațade șubrede, care ar putea dărâma întregul oraș.

Un roman psihologic care arde mocnit, jucându-se cu mintea cititorului și a personajelor, și care descrie conflictul dintre adevăr și interpretare personală, dintre experiența directă și teoriile conspirației, dintre goana după senzațional și încercarea de a depăși o tragedie.

„O carte excepțional de ingenioasă.” Clare Mackintosh 

„O lectură provocatoare, care îți dă fiori.” Shari Lapena 

„O carte emoționantă, pe care n-o poți lăsa din mână, plină de șocuri năucitoare și amănunte sfâșietoare. Un roman memorabil.” The Wall Street Journal

Romanul Insula de apoi completează ciclul început cu Efectele secundare ale vieții și continuat cu Șapte Octombrie și Supraviețuire. Vlad Zografi îmbină observația lucidă, ironia și fantasticul într-o imagine pregnantă a obsesiilor, temerilor și speranțelor care însuflețesc spectacolul lumii de azi. Spiritul romanului e exprimat sintetic prin cuvintele unuia dintre personaje:

„Multe poate accepta sau îndura omul, le acceptă și le îndură uneori resemnat, alteori furios, dar există o limită absolută: n-ai voie să-i răpești speranța vieții de apoi. Dacă s-ar convinge că viața de apoi e un basm, toate suferințele prin care trece ar deveni absurde, toate eforturile – inutile, toate idealurile – derizorii. Ar cădea într-o depresie cumplită, s-ar revolta fără să aibă împotriva cui, n-ar mai munci, n-ar mai face copii, n-ar mai respecta legile și ordinea socială. Viitorul colectiv al unei omeniri lipsite de viața de apoi e un stimulent prea slab ca să ne lăsăm purtați de inerție și să funcționăm docili în continuare, din disperare s-ar dezlănțui haosul sau, tot din disperare, o disperare mocnită, am asista la sinucideri în masă, la apatie generală și la stingerea lentă a civilizației. Numai că nimeni nu e sigur că viața de apoi nu există. Ai vreo dovadă? Ateii cei mai înverșunați, indiferent ce declară și oricât de sincere ar fi convingerile lor, păstrează în zonele obscure ale minții un germene rezistent de îndoială, care ar putea să nu iasă niciodată la suprafață sub o formă coerentă.

Dan Petru Cristea scrie bine, are simțul umorului și o imaginație plină  de nuanțe. (MARIUS MIHEȚ)

Purtând un titlu ce sugerează ideea de frumusețe a vârstelor, dar și de efemer al acestora în zborul lor prin viață, acest roman se așază, structural, sub semnul unui bildungsroman, trimițând spre tiparul narativ din Portret al artistului la tinerețe al lui Joyce. Autorul transpune un indelebil timp alipit primelor vârste, copilăria și adolescența, până în pragul primei tinereți, cu zăbovire asupra specificului fiecăreia și utilizând amalgamul vocilor narative redate prin toate cele trei persoane ale narației. „Seria noastră de întrupări”, cum le numește naratorul, devine echivalentul unor veritabile exuvii ale vârstelor, cu marcarea unor momente decisive, portrete și descrieri încărcate de o afectivitate pregnantă, ori întâmplări memorabile redate sub paleta umorului sau cu modulații la limita dramaticului.  (ȘTEFAN MELANCU)

Dan Petru Cristea este un autor insolit din multe puncte de vedere, revelând  un talent autentic, cu totul neconvențional ca formulă, precum neobișnuită este și substanța reflexivă, plină de vigoare și originală. (RODICA MARIAN)

Un stil fastuos, când calm, când dramatic, când narativ și grandios, când  colorat și poetic. Se poate vorbi despre două trăsături definitorii ale acestuia: o bogăție a vocabularului, care conduce la o bogăție a ideilor, precum și o perfectă aranjare a cuvintelor în fraze, uneori de lungimi surprinzătoare, care imprimă patos și creează sentimentul unei participări afective la lumea din jur. (CRISTINA POPESCU)

Stăpânirea limbajului în condiții de excelență, supunerea acestuia unor  anumite intenții de comunicare, nu constituie decât una din căile, ce-i drept regală, de seducere a cititorului. (MARIA CARPOV)

Suntem în fața unui roman existențialist recrudescent, care explorează  sensul și scopul existenței umane prin prisma experienței individuale și cu instrumentarul conjugat al percepției subiective, sondării psihologice și analizei filosofice. Scrisul său are funcție revelatorie și eugenetică, de descoperire și răsfrângere a identității peste marginile biografismului. (ALINA HUCAI)

Fragmente din roman:

Ai învățat oare ceva în acele veri de indecise atingeri și de abia ghicite alinturi? Ai înțeles poate că plecările nu sunt bune și că ziua trebuie terminată cu un fel de concluzie bine conturată, pentru că incertitudinile care abia scot capul, dacă nu sunt lămurite la timp, se pot croniciza în mistere fără rezolvare. Chiar și eu, cel de acum, aș vrea să-i pun câteva întrebări acelei fetițe meteorice, dar, vezi tu, eu nu mai am de unde s-o iau. Lumea largă a înghițit-o și cu ea musai trebuie să se fi petrecut același gen de transformări pe care le-am îndurat noi, dragul meu predecesor, căci nici ea nu mai poate fi cea de care te-ai atins tu atunci, cum nici eu nu mai sunt cel care încă ești tu acolo, lăsat atât de departe în urma timpului meu. (...)

În fiecare dintre noi trăiesc mai multe întrupări, la câțiva ani un alter ego de-al nostru se trezește din cel ce eram mai deunăzi, celălalt rămânând în urmă, transferându-se într-un alt timp, pe un tărâm de care uneori ne aducem aminte, alteori nu reușim, ori poate chiar am voi să-l dăm cu totul uitării. Toate aceste ipostaze ale noastre continuă să trăiască în timpul lor, pe trasee care sunt paralele cu eul actual, niciodată însă nemaifiind în stare să-l intersecteze.

O poveste de dragoste spusa din doua perspective, plina de duiosie, intelepciune si umor, despre ce ne aduce laolalta si ce ne desparte si despre eforturile maturizarii, care face din Dolly Alderton ecoul perfect al noilor generatii.

Postfață de Victor Cubleșan

Ilustrații de Flavius Lucăcel

Roman publicat în Franța, Ungaria, Cehia și Serbia. În curs de traducere și publicare în limba engleză în Canada

Pe coperta I: Compoziție cu detaliu dintr-o lucrare a artistului Flavius Lucăcel  și singura fotografie a mameibătrâne realizată de Radu Țuculescu.

Prin performanțele sale, Radu Țuculescu se alătură plutonului fruntaș al generației sale. (Radu G. Țeposu)

Excepțional prozator, Radu Țuculescu e o prezență impunătoare în literatura română actuală, un scriitor european. Povestirile mameibătrâne este o extraordinară recuperare a unui spațiu și a unei lumi multiculturale româno-maghiare din Transilvania, mixaj de ruralitate frustă și urbanitate livrescă, de trecut tradițional și ironie contemporană, de pastă epică și experimentalism formal. Acest roman este o capodoperă, una dintre cărțile mari ale literaturii române de după 1990 și dintotdeauna. (Ion Bogdan Lefter)

Poate că despre Povestirile mameibătrâne s-ar putea spune că este un fals roman polițist, un fals roman de dragoste, un fals roman social sau un fals roman cu cheie. Cu siguranță însă este un foarte viu roman al măruntului semnificativ care construiește viața satului românesc. La fel ca orice carte remarcabilă, Povestirile mameibătrâne nu a îmbătrânit deloc. Se așază, cu naturalețe, pe primul raft al literaturii noastre contemporane, unde și-a găsit deja locul. (Victor Cubleșan)

Imposibil de țintuit într-o formulă oarecare, Radu Țuculescu se lasă greu sedus de programe sau rețete în vogă. Chiar atunci când aparent o face, nu cedează niciodată definitiv, continuând să se miște, neliniștit, între opțiuni divergente... făcând echilibristică pe lama fină de cuțit între normal și anormal, grav și hilar, patetic și zeflemitor, real și fantastic, umorul negru și cel bonom... (Monica Spiridon)

Acest roman este o combinație originală de realism magic „transilvan” și metaficțiune rurală foarte fin lucrată, un adevărat regal fabulatoriu plin de umor, mister, suspense și poezie. Din tot acest amestec de real și fantasmatic, de magie fabulatorie și „reportaj”, de halucinație și falsă memorie, de livresc și oralitate „tradițională”, prozatorul reușește să creeze o lume vie, cu personaje pe care nu le uiți, o narațiune din a cărei lectură te trezești ca dintr-un vis colorat intens. Cartea este, realmente, extraordinară. (Paul Cernat)

Cred că m-am născut cu pana de gâscă în mână... De atunci până azi, inspirația mea vine din frumusețile și mizeriile lumii... Eu nu am făcut parte, poate „din fericire”, cum spunea bunul meu prieten Petru Poantă, cel care m-a şi încurajat să scriu, din niciun fel de cercuri literare. Eu am fost violonist. M-au cooptat ’80-iştii, iar pe câțiva dintre ei îi iubesc şi îmi sunt foarte apropiați şi vorbim, dar, în esență, sunt un singuratic. Dar cred că asta este un câștig, pentru că eu nu scriu într-un anumit șablon, nu urmăresc un curent anume, scriu așa cum simt. Ascult muzică clasică, jazz și, în special, blues. Ore-n șir. De fapt, așa scriu, pe aceste fonduri muzicale. Sunt aproape „posedat” când scriu, intru în transă. Am mereu carnețele de diferite mărimi prin geantă și, dacă mă opresc la o cafea ori un pahar de vin, notez în ele replici ori idei. Se întâmplă să mă întâlnesc cu prieteni pe stradă și... să nu-i observ. Cei care mă cunosc, nu se supără... Eu scriu absolut tot, mai întâi, cu mâna! Cu pixul, unul negru! Scriu doar pe pagina dreaptă, stânga rămâne pentru corecturi. Scriu greu, dar am în sânge, ca să zic așa, studiul la... vioară. Scrisul este cea mai bună armă împotriva uitării. Nu am teme predilecte. Nu mă repet în romanele mele. Temele se nasc din întâmplările mele, din poveștile pe care le ascult în diverse medii, din notițele mele, din ceea ce mă surprinde, mă emoționează, mă șochează. Simt că aș lua-o încă o dată de la început. Visul meu din copilărie este să fac ocolul Pământului. Sunt obsedat de apă, de mare, de ocean, de corăbii. Doresc cititori pentru toți scriitorii, ca să nu simțim că scriem degeaba. (Radu Țuculescu)

Satul Petra (Petrinzel) este cel mai straniu, mai fantastic, mai încărcat de mister, de alcool şi de... sex loc pe care l-am cunoscut prin bunica soției, adică mamabătrână din romanul Povestirile mameibătrâne. Ea e de „vină” că s-a născut acest roman, că s-a născut un ținut de poveste care înseamnă o altă Transilvanie decât cea prea mult știută, de deal-vale, deal-vale... Alte mitologii, alte sensuri ale vieții, altă viziune asupra dragostei şi a morții, asupra relațiilor dintre bărbat şi femeie, o altă raportare la diavol şi la Dumnezeu... N-am inventat aproape niciun personaj (în afară de Margolili, dar a existat şi pentru ea un model), iar întâmplările sunt, în marea lor majoritate, reale... (Radu Țuculescu)

Fragment din carte:

La început a existat un Om. Imaginația acestui Om a creat alți oameni care, la rândul lor, având imaginație, au creat alți oameni... Mereu alunec, de câte ori mă aflu în satul mameibătrâne, pe pârtia invizibilă care face slalom printre realitate și fantezie. Ținutul fanteziei este bântuit de realitate și, invers, fără măsuri clare, precise. E un amestec doar în aparență haotic. Din realitate se naște fantezia, dar și fantezia prinde consistență în realitate. (...) Mamabătrână privește prin clădirea zbârcită de timp, ca printr-o sticlă fumurie. Undeva departe, într-alte zile, afumate și ele. Dita tace. Nu mă uit în oglinda retrovizoare să văd dacă mai există. Persoana ei înseamnă, acum, cel mult un spectator. Dar persoana mea, ce naiba înseamnă!? Dita aici a copilărit, satul acesta a fost și i-a rămas cel mai frumos vis. Eu exist pentru acest ținut de câțiva ani. Din când în când, o vizitez pe mamabătrână ca să-mi povestească. Sunt un străin, un intrus. Sunt un hoț de povești!

Antologie gândită și alcătuită de Radu Constantinescu

Anii au trecut, criticii au comentat pozitiv lirica mea, dar ecourile literare ale tinereții nu îmi dădeau pace. Am continuat să scriu proză, mai ales povestiri pentru copii, primul text publicându-l chiar în „Tribuna” lui D.R.P., cel care nu apucase să-mi citească textul cu care intenționam să debutez. La 20 de ani de la debutul poetic, în 1988, am publicat primul volum de povestiri pentru copii, urmat de altele, pentru ca în 2002 să obțin Premiul Uniunii Scriitorilor la categoria literatură pentru copii. Dacă mă uit cu atenție în bibliotecă, observ că în ultimii ani am scris mai multă proză decât poezie, proză scurtă, care pornește aparent din realitate pentru a aluneca ușor în fantastic. Probabil, mă gândesc, ca o compensare pentru anii când vocea lirică pusese surdină tonalităților epice. Ca scriitor, am parcurs, așadar, etape diferite, mai liniare sau mai dificile, traseul meu literar a cunoscut meandre neașteptate, cum spuneam la început. Acum nu mă mai gândesc la ele, au fost, au trecut, poate vor mai veni și altele. Mi-a rămas bucuria simplă a fiecărui poem sau text în proză pe care reușesc să îl scriu. Cât voi mai putea... (aprilie 2021)

DOINA CETEA (25 noiembrie 1942, Cetea, Bihor – 9 februarie 2024, Cluj-Napoca). Pseudonimul Doinei Bendorfeanu, poetă și prozatoare. Absolventă a Institutului Tehnic de Drumuri și Poduri Cluj (1963). Debut cu versuri în revista Steaua (1965). Din 1984, referent de specialitate la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, iar, între 2009 și 2013, vicepreședinte al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor.

Volume: Culorile începutului (versuri), Ed. Dacia, 1968; Cutremurul albastru (versuri), Ed. Dacia, 1973; Ziua și noaptea cuvintelor (versuri), Ed. Dacia, 1977; În fața luminii (versuri), Ed. Dacia, 1981; Agave (versuri), Ed. Dacia, 1985; Corabia de cristal (versuri), Ed. Dacia, 1987; Iataganul și alte povestiri, Ed. Ion Creangă, 1988; Magica întâlnire (versuri), Ed. Dacia, 1988; Misterul din lacul nuferilor (povestiri pentru copii), Ed. Ion Creangă, 1990; Triunghiul Bermudelor (versuri), Ed. Dacia, 1992; Poiana nălucilor (povestiri pentru copii), Ed. Clusium, 1997; Fantoma corăbiei stea, ediție bilingvă, română-engleză, Ed. Cogito, 1999; Taximetrul roșu (proză scurtă), Ed. Casa Cărții de Știință, 2002; Binoclul motanului Potifar: povești de dimineață, Ed. Societatea Culturală „Lucian Blaga”, 2002; Vremea lui Gelu (nuvelă istorică), Ed. Casa Cărții de Știință, 2003; Casa iluziilor (versuri), Ed. Dacia, 2004; Ierboaia (proză scurtă), Ed. Casa Cărții de Știință, 2010; Ziua și noaptea cuvintelor, antologie, Ed. TipoMoldova, 2012; Voievodul Gelu. O poveste, Ed. Eikon, 2014; Istorii (versuri), Ed. Școala Ardeleană, 2017; O sută și una de poezii, (antologie), Ed. Academiei, 2020; Dincolo (proză scurtă), Ed. Școala Ardeleană, 2022.

Prezentă cu poeme și proză în antologii din țară și din străinătate. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1973, stagiar, și, din 1978, membru plin. Membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor în perioada 2000-2013 și în Comitetul Director în perioada 2009-2010. Nominalizată la Premiul Uniunii Scriitorilor în 1997. Distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Binoclul motanului Potifar (2002) și Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor în 1992, 1999, 2003 și 2018; Meritul Cultural în grad de Ofițer, 2004; Meritul Cultural în grad de Comandor, 2010. Membru fondator al Societății Culturale „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, 1990.

Constantin Virgil Gheorghiu (1916‑1992) ne propune prin Tinerețea doctorului Luther un adevărat roman al Veșniciei, în care timpul pare a fi ignorat complet. Deloc autonom, mecanic și independent de om, timpul ca viață are drept unitate de măsură Veșnicia. În Orbis Christianus, creștinul nu are conștiința timpului, clopotele bisericilor invitându‑l să‑l ignore, să se ridice deasupra lui, să ia aminte la Împărăția cea fără de sfârșit.

Omagiu editorial In memoriam Cornel Udrea (27 martie 1947, Gheorgheni/Harghita – 11 aprilie 2024, Cluj-Napoca)

Cea mai vândută carte de umor din ultimii 50 de ani scrisă în limba română

Ediția a XVII-a, prevăzută, preadăugită și recitită

Ilustrații de Mărgărit Chelbea

Cuvinte de prețuire: Irina Petraș, Horia Bădescu

Aducem mulțumiri Domnului Dr. Ing. ȘTEFAN GADOLA pentru susținerea acestui demers editorial.

Cangurii... a circulat, aproape folcloric, în mediul școlar și universitar, cam peste tot, venindu-mi semnale din timp, unele unice. În timp, în cei peste 40 de ani, cred că aproximativ un milion de oameni „a râs” de mine, și asta este cea mai mare bucurie! (CORNEL UDREA)

Cel mai cunoscut și mai subtil autor de proză umoristică din spațiul transilvan. (PETRU POANTĂ)

Cărțile lui Cornel Udrea se citesc pe nerăsuflate, la fiecare pagină găsești detalii în care te poți recunoaște, zâmbind adesea amar, ori în care recunoști nemulțumirile semenilor față cu lumea. Umorul lui e mereu proaspăt, plin de incuri surprinzătoare și de subînțelesuri, cu săgeți aruncate înspre toate țintele pe care lumea de azi i le scoate în cale. (IRINA PETRAȘ)

Avea în sânge acel histrionism superior care separă adevărații Arnoteni ai umorului de ciocoii de vreme nouă ai genului satiric. Căci scrierile acestui maestru al paradoxului sunt un festin trimalchionesc al umorului, o risipă de inteligență, o bucurie a spiritului care se veselește sărbătorindu-se și care ne încântă sărbătorindu-ne, făcându-ne părtași la imensul hohot de râs sănătos întru vindecarea lumii și desfătarea sufletului. (HORIA BĂDESCU)

Felul în care vorbește Cornel Udrea, cu flori și zâmbete mici, îl face al naibii de interesant și în cărțile lui regăsești umorul românilor. (FĂNUȘ NEAGU)

Vreo 50 de ani de Prietenie sunt greu de uitat: nici nu-i voi uita vreodată... I-am transmis lui Cornel să facă Îngerii să zâmbească, pe-acolo pe unde ajunge... cred că, de un an, fețele lor sunt vesele... Nu pot a zice mai mult... Să ne vedem cu Bine, Cornele! (MĂRGĂRIT CHELBEA)

Volumul Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi, apărut în 145.000 de exemplare, carte retrasă de pe piață de regimul comunist în 1980, are cel mai mare tiraj de carte umoristică, înainte și după revoluție.

Cornel Udrea a încetat din viață în 11 aprilie 2024, la Cluj-Napoca, iar ediția de față este un omagiu editorial In memoriam.

Fragment din carte:

Plan în mișcare, Ion și Măria se apropie într-o direcție anterioară. Prim-plan zece degete: se țin de mâna stângă. Cerul. Se vede luna.

Măria cointeresată: „Adevărul îi, mă dragule, că o fost americanii pe lună?” Ion, superior, scuipă delicat o cojiță de floarea-soarelui: D-apoi cum? „Și s-o fost plimbată pe ea?” D-apoi cum? „Și s-o fost vinită jos?” D-apoi cum? În această primă parte, Măria trebuie să fie naivă, dar pe parcurs, urmând cursuri intensive, participând regulat la aceste cursuri și conspectând cuvânt cu cuvânt notițele, va ajunge cu un cap mai mare ca Ion. „Și n-o perit?” Ei, fras, d-apoi cum?

Măria ochi mari, panoramare ochi, ambii: „Tulai, dragule, multe știi!” Ion, un zâmbet larg: D-apoi cum?

Născut la 27 martie 1947 în orașul Gheorgheni, județul Harghita, scriitorul și ziaristul Cornel Udrea este absolvent al Liceului „Mihai Eminescu” (promoția 1964) și al Facultății de Filologie din Cluj (promoția 1969).

A lucrat 40 de ani, până în 2012, în Societatea Română de Radiodifuziune, Studioul de Radio Cluj, ca realizator-coordonator programe de divertisment, teatru radiofonic și spectacole cu public. Este autorul celei mai longevive emisiuni de divertisment, radioduminica, cu începere din 1972. Din 1970 colaborează frecvent cu programul de divertisment UNDA VESELĂ, unde i-au fost jucate peste 400 de scheciuri și monologuri.

Este autor a 172 de cărți (poezie, proză, teatru, monografii, antologii, eseu – în mai multe ediții) și CD-uri, precum și realizator, în premieră mondială editorială, a două volume de proză umoristică în Braille (pentru nevăzători). Volumul Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi, apărut în 145.000 de exemplare, carte retrasă de pe piață de regimul comunist în 1980, are cel mai mare tiraj de carte umoristică, înainte și după revoluție.

Piesa sa, Românie, dragă Elveția mea, a fost jucată de 103 ori la Teatrul Național din Târgu Mureș și a fost reluată de alte 10 teatre profesioniste și de amatori, fiind cea mai jucată piesă de după revoluție. De asemenea, este autor al primei piese românești sociale antidrog, Colivia cu iluzii, a 64 de premiere teatrale, a 21 de spectacole de teatru radiofonic național și regional și realizator a 20 de spectacole de teatru de revistă la Ploiești, Deva, Cluj-Napoca, Baia Mare etc. Premiera piesei Raiul, prima pe dreapta a avut loc la Lyngby, Suedia, în prezența a 44 de ambasadori și 86 de personalități oficiale, locale și naționale. Spectacolul A fi la timpul pe... trecut, în interpretarea Mirelei Pană, a fost jucat pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca în 2005, a luat premiul pentru cel mai bun spectacol la Cluj-Napoca în 2006, premiul „Ambasador” la Târgu Mureș în 2007 și a câștigat premiul pentru cel mai bun text la Festivalul de dramaturgie contemporană Stockholm (Suedia). Cea mai importantă colaborare cu un teatru neprofesionist a fost cu Teatrul „Salsovia” din Mahmudia, cu piesa Îngropat în cer, care a câștigat Trofeul Festivalului Kavarna (Bulgaria), din 21 de trupe participante. Piesele jucate de trupa „Salsovia” au fost prezentate la Teatrul tulcean „Jean Bart” și la Festivalul „Amza Pellea”. A colaborat cu cei mai mari actori ai României: Mircea Albulescu, Florin Piersic, Dorel Vișan, Tamara Buciuceanu-Botez, Draga Olteanu-Matei, Virgil Ogășanu etc.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj, membru de onoare al Ligii Scriitorilor Români, membru de onoare al Uniunii Ziariștilor din România, director onorific al Asociației Culturale Interludis, rector onorific al Academiei de Umor „Răzeșii” din Suceava și cetățean de onoare a patru localități din România.

Apare în mai multe dicționare și monografii de specialitate, și a fost distins cu numeroase diplome, premii și titluri, printre care 27 de premii la Festivalul Teatrelor de Revistă de la Constanța, patru premii literare ale Uniunii Scriitorilor pentru proză și teatru și Premiul Național „I.L. Caragiale” pentru teatru.

Cărțile sale sunt traduse în limbile germană, engleză, spaniolă, franceză, maghiară, suedeză, daneză, sârbă, bulgară.

Cornel Udrea a încetat din viață în 11 aprilie 2024, la Cluj-Napoca, iar ediția de față este un omagiu editorial In memoriam.

Am inceput sa lucrez pentru serviciile secrete comuniste din data de 23 august 1944. Ziua ocuparii tarii mele de catre Armata Rosie. O data usor de retinut, ziua ocupatiei fiind decretata sarbatoare nationala a Romaniei, ce se celebreaza, obligatoriu, pe intreg teritoriul tarii. {efi de state din lumea intreaga trimit la aceasta data lungi telegrame la Bucuresti, felicitandu-i calduros pe romani pentru ca au fost ocupati de Armata Rosie. La Paris, la Londra, la Bonn, la New York, in toate capitalele lumii, sefi de guvern si ministri participa la receptii somptuoase, organizate de ambasadele Romaniei. Cu paharul de sampanie in mana, isi exprima profunda lor satisfactie pentru ocuparea Romaniei.

Cersetorii de miracole se constituie intr-un proces al implacabilului spirit al secolului nostru - tulburator de frumos, dar atat de crud si oprimant pentru individ. Raul universal este denuntat in chipul blestemului de care sufera rasa neagra din Statele Unite si din Africa. Istoria este atroce si e nevoie de gandirea elevata a lui Gheorghiu, sunt solicitate intregul sau talent, intreaga lui arta pentru a o face suportabila. Putini autori au stiut mai bine decat autorul Cersetorilor de miracole sa prezinte complicatele realitati economice, politice, morale ori de alta natura ale lumii de astazi, nespus de greu de cuprins de mintea omeneasca, sursa a unei imense dispute, a unui urias conflict, ce terorizeaza si devasteaza sarmana noastra umanitate. - Andre Billy (Academia Goncourt)

Cele mai simpatice, amuzante sau percutante citate din vasta operă a lui Boris Vian, autorul iconoclast al cărui centenar a fost sărbătorit de curând. Dușman al seriozității rigide și al vorbelor goale, Vian a dat poate cea mai frumoasă definiție a umorului: „Umorul e politețea disperării.”

Inventarea singurătății este cartea de debut în proză a celebrului scriitor american Paul Auster, un volum emoționant și profund personal, scris la scurt timp după moartea tatălui său. Îmbinând elemente de eseu filozofic, biografie și auto-ficțiune, autorul explorează cu o luciditate dureroasă temele absenței paterne, memoriei selective și a modului în care tăcerile formează și transformă vieți întregi. Scris într-un stil sobru, poetic și intertextual, romanul devine o meditație despre solitudine, scris și căutare autentică a sensului în absență.

„Influența stelelor” de Emma Donoghue este un roman puternic despre curaj, maternitate și umanitate în vremuri de criză. Pandemia de gripă din 1918 a dus la moartea a zeci de milioane de oameni – o cifră depășită doar de Ciuma Neagră –, într-o perioadă în care omenirea era devastată deja de Marele Război. Acesta este contextul în care se desfășoară acțiunea acestui roman finalizat exact înainte de debutul pandemiei din 2020.

O nouă aventură a prietenilor din grupul Reparabile Tempus

Dora, Filip, Clara, Luca și Raul termină școala și pleacă opt zile în tabără la Haleș. Fiecare poartă cu sine ecoul pasiunilor, grijilor și așteptărilor sale și fiecare are un plan de acțiune.

Surpriza este ingredientul neștiut din orice plan – vorba Dorei, „este cineva acolo, în spațiu, sau poate în stratul de ozon, care se uită în jos, spre pământ, și brusc are chef de glumă.” Uneori scenariul pregătit pică și ești nevoit să fii... natural. Oare asta va duce la destrămarea grupului Reparabile Tempus?

PULITZER PRIZE 2015 — Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction 2015 — Australian International Book Award 2015 — roman finalist la National Book Award 2014 — bestseller nr. 1 New York Times — cartea anului 2014 la Hudson Booksellers — cartea anului 2014 la New York Times Book Review — una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2014 la Powell’Books, Barnes & Noble, NPR’s Fresh Air, San Francisco Chronicle, The Week, Entertainment Weekly, Washington Post, Christian Science Monitor, Daily Beast, Slate.com, Seattle Times, Oregonian, Guardian — bestseller nr. 2 pe Amazon.com — tradus în peste 40 de limbi.

Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.

„Lumina din titlu este legată de ceea ce auzise Werner într-o emisiune radiofonică de la sfârşitul anilor ’30: creierul uman are capacitatea de a crea lumină în întuneric. Ideea reverberează cu atât mai puternic, cu cât înaintează acţiunea romanului.“ (New York Times Book Review)

„O meditaţie despre soartă, liberul-arbitru şi felul în care, în vreme de război, micile alegeri pot avea consecinţe majore.“ (New Yorker )

„O poveste superb spusă, minunat scrisă. Fiecare element al ei revelează o informaţie care încarcă naraţiunea cu semnificaţie, până ce, la final, cutia magică a romanului se deschide dând la iveală comoara ascunsă înăuntru.“ (Washington Post)

Premiul Iasnaia Poliana 2016

„Din cer au căzut trei mere este o minunată saga despre locuitorii unui sat armean. Însă povestea acestui sat este de fapt o poveste despre noi. Și aici stă talentul scriitoricesc al lui Narine Abgarian. O carte plină de tandrețe și umor, subtilitate și genul acela de măiestrie rară, atât de firească, încât nici n-o remarci.“ — EVGHENI VODOLAZKIN

O lume în care personajele și întâmplările conturează o realitate simbolică, extrasă din amănuntele vieții de zi cu zi, o iubire târzie care salvează lumea, un sat de piatră aflat pe vârful unui munte armean, unde magia și misterul și-au păstrat neatinse puterile. Cu o somptuoasă imaginație și o atenție deosebită pentru detaliile cele mai fine, Narine Abgarian construiește un univers în care cititorul își dorește să zăbovească mult după ce povestea s-a sfârșit.

În Maran, viața este suspendată între realitate și basm, într-un timp care prinde contur încet-încet, luând dureros forma istoriei. Războiul și dezastrele naturale au zdruncinat în nenumărate rânduri pacea fragilă a oamenilor. Anatolia, a cărei viață, nu mai puțin decât a celorlalți, a fost marcată de suferință, moarte, luptă și îndârjire, dar și de evenimente providențiale și semne inexplicabile, este, la 58 de ani, cea mai tânără locuitoare a micii așezări din vârf de munte. Și crede că viața ei, ca și a satului, se apropie de sfârșit, fără să știe că va fi, de fapt, purtătoarea miracolului care va face totul să renască. Iar timpul este învins.

„Am vrut să scriu o carte al cărei sfârșit să ofere speranță. Omenirea are mare nevoie de speranță, de povești despre bine.“ — NARINE ABGARIAN

„Citiţi acest roman. Este balsam pentru suflet.“ — Ludmila Uliţkaia

„Un murmur blând, ușor nedeslușit, te atrage ca o vrajă în interiorul acestui spațiu, unde este atât de bine, cald și liniște, încât până și evenimentele triste (deloc puține în Maran) par ceva organic, care nu stârnește nici o împotrivire interioară.“ — Galina Iuzefovici

„Un roman încântator, cu personaje ale căror ciudățenii sunt uneori amuzante, alteori sfâșietoare. O poveste plină de duio¬șie despre familie, prietenie și comunitate.“ — Foreword Reviews

Opt povești de iubire, opt femei surprinse în căutarea pasionată a fericirii. Povestirea Odette Toulemonde din volumul de față a fost ecranizată în 2006 de către autor, avându-i în rolurile principale pe Catherine Frot, Albert Dupontel și Jacques Weber.

De la vânzătoarea modestă pasionată de literatură la miliardara arogantă cu trecut misterios, de la soția dezamăgită care descoperă că soțul ei duce o viață dublă la amanta sacrificată pentru binele familiei bărbatului iubit, de la deținuta politică la prințesa nonconformistă ce străbate desculță străduțele unei cetăți medievale mediteraneene, în cele opt povestiri din acest volum chipurile dragostei se schimbă, deși nevoia de fericire rămâne întotdeauna aceeași. Balthazar Balsan pare să fi obținut totul de la viață: succesul literar, o soție frumoasă și un fiu exemplar, o existență lipsită de griji într-un apartament luxos din centrul Orașului Luminilor. Cu toate acestea, scriitorul suferă. Lui Odette Toulemonde norocul nu i-a surâs. Bărbatul vieții ei, Antoine, a murit de ani buni. Și totuși, în micuțul ei apartament din Namur, alături de fiul și fiica ei, Odette este mereu cu zâmbetul pe buze. Când întâmplarea îi va aduce față în față, Balthazar va afla care este secretul prețios al acestei femei.

Părerea editorului: Poate că inocenţa e vârsta la care ar fi trebuit să rămânem pentru a da un dram de decenţă speciei umane. Cartea aceasta, frumoasă ca un basm adevărat, este povestea unei lumi de copii în care „căderea“ n-a avut încă loc. Citind-o, ne legănăm cu gândul că am fi putut fi altfel. E o bunătate în aceste pagini, care trezeşte în noi nostalgia unei lumi pierdute.

Părerea redactorului: Un oraş plin de istorie, o stradă plină de evenimente, o casă cu personalitate, o fetiţă care află că totul poate să devină spectaculos pe lume. Şi o scriitoare care o poate dovedi. Cu inocenţă.

Părerea autoarei: Un roman despre cum se poate înota în timp şi în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Şi fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!

Părerea lui Vlad: Inocenţa e singura cale prin care timpul devine reversibil. Despre asta e vorba aici.

Părerea neoficială a PR-ului: Se citeşte cu încordare. Aş fi vrut să nu se mai termine.

Părerea mamei-mari, personaj principal: Totul e cu chin în viaţă.

Părerea bizară a anticarului, personaj secundar: Câştigă cine ajunge ultimul la linia de sosire.

Două viziuni asupra lumii: cea a unei fetiţe care vede lucrurile într-un fel extrem de personal şi cea a femeii care descoperă secretele înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a doua.

Casa de pe strada Maiakovski (fostă şi viitoare Sfântul Ioan) din Braşov devine un surprinzător personaj cu memorie şi conştiinţă.

Inocenţii e al treilea roman publicat de Ioana Pârvulescu, după Viaţa începe vineri (2009) şi Viitorul începe luni (2012). Viaţa începe vineri a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură; romanul este tradus în peste zece limbi europene.

Când pereții încep să vorbească. Poveste cu fantome sau minciună? Pe muchia dintre realitate și coșmar. În beznă mișună secrete. Puține lucruri în viață te dezamăgesc mai rău decât să știi că părinții tăi nu sunt sinceri cu tine. Oamenii nu mint decât dacă ascund ceva.

Ochiul american e un roman de actiune si suspans. Autorul ne poarta intr-un port abandonat de mare, dintr-o tara subdezvoltata, unde locuitorii traiesc, precum somnambulii, sub ochiul vigilent al unui vapor-spion, ancorat in larg. In apropierea portului, intr-o insula din delta, are loc o drama. Angoasa face inimile tuturor cat un purice: Cine a ucis-o pe frumoasa Akantha? Locuitorii si autoritatile locale habar nu au de crima, dar Ochiul american a vazut asasinul turnand otrava in paharul victimei. Aventura teologica a umanitatii s-a incheiat. Ochiul american a inlocuit Ochiul lui Dumnezeu. Niciodata autorul Orei 25 n-a demonstrat, nici denuntat cu mai multa acuitate mecanismele si ororile universului materialist-stiintific, opunandu-le lumea tainei, a dragostei si spiritualitatii. Virgil Gheorghiu ramane, fara doar si poate, asa cum critica l-a prezentat inca de la fabulosul sau debut literar in Occident, "martorul cel mai incrancenat, dar in acelasi timp lucid al epocii noastre".

Alaturi de Ora 25, Nemuritorii de la Agapia e una dintre capodoperele scriitorului-sacerdot Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992). Cartea - la prima vedere cu trama politista - are mai degraba o miza sociala sub raportul problematicii abordate, cu profunde implicatii religioase. Urmasii Nemuritorilor din Carpati, in plin veac XX, traind un crestinism popular, prefac naratiunea intr-o cuprinzatoare apologie a Ortodoxiei romanesti de astazi. Sub pana maiastra a lui Gheorghiu, lumea Adevarului si Dreptatii, sub imperiul grelei poveri a Istoriei, nu e dispusa nicicum sa faca vreun compromis cu veacul de acum, lucrand spre mantuirea unui intreg neam. Neintrecutul scriitor al exilului romanesc - ale carui opere sunt traduse astazi in aproape toate limbile pamantului - ne propune, prin fresca de fata, o adevarata carte a regasirii de sine la cumpana de milenii.

Charlotte e o orfana crescuta in casa unui pastor si logodita de cinci ani cu Karl-Artur Löwensköld. Tanarul si-a descoperit vocatia preotiei si a devenit vicarul pastorului in casa caruia a descoperit-o pe Charlotte. La un moment dat, parandu-i-se ca logodnica sa ar fi impotriva vocatiei lui, Karl-Artur rupe logodna, lasand-o pe Charlotte expusa oprobriului public. Pentru a nu-i afecta prestigiul si relatia cu parintii, fata prefera sa se sacrifice si tace, ba chiar accepta o casatorie care o compromite definitiv pe ea insasi, cu Schagerström, un om bogat.

Este jertfa suprema pe care o poate face dragostea ei pentru Karl-Artur. Fata pricepe in cele din urma ca nu poate iubi un om care nu stie sa iubeasca decat pe Dumnezeu si care, iubind, nu stie decat sa raneasca. Pasiunea lui isterica pentru divinitate nu are nimic omenesc, iar Charlotte cauta dragostea acolo unde o poate afla, in casatoria cu bunul, delicatul si generosul Schagerström.

Selma Lagerlöf – prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru Literatura.  

Dintre femeile de mare talent sau geniale, nici una, in opinia mea, nu o depaseste pe Selma Lagerlöf. - Marguerite Yourcenar                           

Stiu bine ca pe vremuri se gaseau, in lumea larga, numerosi barbati care nu stiau ce inseamna frica. Ma intreb totusi daca macar vreunul din acestia ar fi avut destul curaj sa-si puna pe deget teribilul inel ce apartinuse odinioara batranului general Löwensköld din Hedeby. - Selma Lagerlöf

Un inel misterios de aur ornat cu un agat superb, un dar regal furat de pe degetul unui mort, trezeste pasiuni, dorinte si lacomie, atata imaginatia si provoaca o serie de nenorociri si crime. Fantoma generalului va urmari cu inversunare, generatii dupa generatii, atat pe faptuitori, cat si pe cei care au ghinionul sa fie in posesia inelului fara sa stie.   

O calatorie in spatiu si timp, o poveste pasionanta, care dovedeste exceptionala arta narativa  a autoarei, inspirata din legendele si istoria meleagurilor sale natale. 

Ca asasină pentru grupul de rebeli Fíur du Ath, Raeve are ca sarcină să îndeplinească ordinele primite și să nu fie prinsă. Când un vânător de recompense rival îi dă peste cap întreaga lume, sângele curge, inimile se frâng, iar Raeve ajunge să fie închisă de Ghilda Nobililor – un grup de fae puternici care o transformă într-un soi de declarație politică. Zdrobit de pierderea marii sale iubiri, Kaan Vaegor a decapitat un rege și și-a pus el însuși pe cap coroana topită. Acum, aflat într-o neobosită căutare a modului de a-și potoli durerea neîncetată care îi arde pieptul, este atras de un anume indiciu în închisoarea de mare securitate din capitală, unde dă peste prizoniera Raeve.

Toată lumea din Hemingway Grove, Illinois, îi știe pe David și Marcie Bowers. David este proprietarul unui pub. Marcie a lucrat pentru o mare corporaţie, dar acum se ocupă de cazuri care ţin de dreptul familiei.

Descoperă în acest final palpitant și extrem de așteptat al seriei romantasy Ultimele ore cum Cordelia Carstairs pierde tot ce contează pentru ea. În doar câteva săptămâni, își vede tatăl ucis, planurile de a deveni parabatai alături de prietena ei cea mai bună, Lucie, destrămate, iar căsătoria cu James Herondale, distrusă. De parcă nu ar fi fost destul, tânăra este acum legată de un nou demon puternic, Lilith, care o deposedează de puterile de vânător de umbre.

Inspirat din evenimente reale și redând atmosfera terifiantă a Vienei de după Anschluss, Cercul scriitorilor din Viena este un roman în care curajul, loialitatea și puterea cuvintelor, într-o lume care încearcă să le reducă la tăcere, devin mai puternice decât frica, trădarea și cenzura.

Viena, 1938. Orașul este prins între trecutul său cultural strălucit și umbrele incertitudinii și fricii aduse de nazism. În această atmosferă tensionată, doi autori de romane polițiste evrei, Mathias Kraemer și Johannes Namal, încearcă să-și protejeze familiile și să scrie în continuare. Cei doi, împreună cu alți intelectuali, obișnuiau să se întâlnească în liniștea cafenelelor vieneze, la cercul literar inspirat de ideile lui Sigmund Freud. Dar plecarea acestuia în exil devine inevitabilă și, oricât ar încerca să-i ferească, ascunzând fotografiile cu ei, tăinuindu-le numele, cu toții sunt captivi în malaxorul terorii naziste: cărțile le sunt interzise și arse, prietenii le dispar unul câte unul, viețile le sunt amenințate. Într-o lume în care oamenii ajung să fie condamnați la moarte pentru ideile lor, Mathias și Johannes trebuie să decidă dacă vor lupta prin scris sau dacă vor alege tăcerea drept singura cale de supraviețuire.

„Un roman captivant ce pune în lumină modul în care evenimentele teribile îi pot determina pe oamenii obișnuiți să ia decizii extraordinare.“ — The Times of Israel

„Un roman impresionant despre curaj, familie și supraviețuire.“ — Booklist