Literatură română

Premiul PEN România, ediţia 2024

Roman pentru care autorul a fost inclus pe lista scurtă a nominalizărilor la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, ediţia 2025

„Povestea de dragoste dintre voluntara, intransigenta, imprevizibila fiică a unui fost torționar și fiul fostei victime a acestuia îi oferă prozatorului Bogdan Crețu prilejul să facă în noul lui roman un portret al României din intervalul cuprins între anii ’50 (cu eflorescența temnițelor comuniste) și contemporaneitatea receptivă la mișcarea #metoo. Un portret relevant și foarte realist: torționarul e judecat doar de propriul copil, altfel rămânând prosper și liber până la moarte, viața deținutului politic e distrusă pentru totdeauna, iar urmașii lor direcți, marcați într-un fel sau altul de compromisurile și dramele familiale, nu se vor regăsi pe deplin niciodată. Întrețesute, cele două fire narative asigură tensiunea din Mai puțin decât dragostea, o carte densă, dramatică, puternică.” (Mariana Codruț)

Anii 1946-1947 au fost poate cei mai dureroși pentru Republica Moldova, o perioadă de foamete similară Holodomorului ucrainean, dar mult mai puțin cunoscută. Atunci s-au întâmplat lucruri de neconceput, părinți care se topeau pe picioare încercând să-și țină copiii în viață, fii și fiice care mureau de foame după o lungă agonie. Cartea Liliei Calancea urmărește povestea unei familii destrămate dintr-un sat de pe malul Nistrului, în acele vremuri fatidice, când cei trei copii au rămas singuri după ce tatăl i-a părăsit, iar mama s-a avântat în necunoscut pentru a face rost de hrană. Când nu mai au ce pune pe masă, iar nimeni nu mai poate ajuta cu nimic, oamenii își pierd umanitatea și devin capabili de cele mai mari atrocități, iar copiii sunt cei mai vulnerabili la această transformare. Foamea nu mai lasă loc de milă, de principii sau de altruism, nici măcar în sânul familiei, astfel încât cei doi băieți și sora lor mai mare nu se pot baza decât pe ei și trebuie să se ferească până și de cei care înainte le erau cei mai apropiați. Și totuși, lumina și bunătatea pot apărea de unde te aștepți mai puțin... Hora înfometaților pictează un tablou crud al uneia dintre cele mai mari tragedii ale secolului XX, o poveste despre reziliență și supraviețuire în timpuri în care moartea se plimba, la propriu, pe ulițe.

Foarte sugestiv titlul... autorul are harul tabloului de mediu social marginal (capitolul 1) și al dozei de straniu care dă sarea și piperul oricărei proze de un acut realism. Este o proză a periferiei, a drumului peste câmpurile și liniile ferate de la marginea orașelor, dar și a personajelor „altfel”, într-adevăr rănite de viață. Adolescenți buimaci, savanți în căutarea tinereții fără bătrânețe, interlopi, bătrâni cu program fix, refugiu în himere, presiunea istoriei (suntem în anii comunismului în multe texte, sau imediat după) deformează insesizabil realul. Oamenii sunt vulnerabili, e o „ciocnire a lumilor” care îi strivește pe cei slabi. Autorul are precizie descriptivă, ochi pictural, imaginație epică și acel simț special de înțelegere a oamenilor și a mediilor sociale diverse, fără de care nu poți fi un bun prozator. Există, se bănuiește, se insinuează în lucruri și oameni un fel de morb care le dă dimensiunea de plutire halucinantă, chiar când atmosfera este atroce (personajul dansatoarei). Rănile sunt vizibile sau, mai adesea, ascunse (o soție care pleacă) dar rămâne în aerul epic acel iz de mutilare lăuntrică. O excelentă proză de observație și atmosferă! - Christian Crăciun

Sunt povești care nu se încheie, dar care trebuie spuse, pentru că în ele se adună ceea ce nu poate fi reparat, ci doar purtat mai departe. Bomboane acrișoare este o astfel de poveste. Daria Dalin scrie despre copii fragili și despre adulți care aleg să rămână, despre gesturi de grijă care nu vindecă totul, dar fără de care lumea ar deveni de nelocuit.

Cu o voce calmă și lucidă, autoarea vorbește despre răni deschise, despre pierderi care nu se repară și despre binele făcut fără promisiunea unui final fericit. Este o carte despre responsabilitatea de a nu întoarce privirea și despre compasiunea care nu caută recompense.

Bomboane acrișoare nu promite consolare ușoară. Oferă, în schimb, onestitate, umanitate și curajul de a privi realitatea așa cum este. O lectură care nu caută să aline, ci să spună adevărurile pe care, de multe ori, le trecem sub tăcere.

„Am scris cartea aşa cum m-a rugat ea, povestind-o. Asta înseamnă şi că mi-am acordat libertatea de a o privi cu ochii îndrăgostitului care pune uneori realul deoparte, transfigurându-l prin frumuseţe, printr-o nezdruncinată credinţă. Francisca ştia că nu vom avea timpul să trăim toată povestea aceasta împreună. V-am schiţat, de dragul ei, harta unui pământ nou pe care m-a ajutat să-l descopăr, un paradis posibil. Poate că, având această hartă, un El şi o Ea vor alege să pornească în larg într-o bună zi, fie spre Insula lui Prospero, sau spre propriul lor Eden. Un paradis pe care, dragă cititorule, oricât ar fi de îmbietoare cuvintele, nu-l vei putea descoperi decât trăind.” - Fragment din romanul Manuscrisele nu ard

„…scrierea sa cea mai pură, mai copleșitoare este romanul Patimile după Pitești. Căci, deși acest roman se încadrează în literatura revoltei, irezistibil profesată de dânsul, Paul Goma a reușit să-și reprime cu desăvârșire de astă dată sentimentele de umanitate, ca să zic așa, asigurând scrierii lui o rigoare pe măsura supliciilor consemnate, amestecul sferei torționare cu sfera victimală scoțând și mai bine în evidență sensul pedagogic, marxist-utopic al torturii.” (I. NegoIțescu)

Paul GOMA (2 octombrie 1935, Mana, județul Orhei – 24 martie 2020, Paris), scriitor român. În iunie 1944, familia Goma se refugiază în România, unde Paul urmează diferite școli din Transilvania. După absolvirea Liceului „Negru-Vodă” din Făgăraș (1953), este admis la Institutul de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” (1954), desființat ulterior, studenții fiind transferați la Universitate. Arestat în noiembrie 1956, pentru solidarizarea cu Revoluția din Ungaria, este condamnat în martie 1957 la doi ani de închisoare corecțională. Urmează închisorile Jilava și Gherla, de unde este „eliberat” în noiembrie 1958 și trimis sub escortă în domiciliu obligatoriu în Bărăgan, pentru cinci ani. Depune la E.S.P.L.A., în 1966, romanul Ostinato, care este respins de cenzură; în același an debutează în „Luceafărul” cu povestirea Când tace toba. Debut în volum cu Camera de alături, în august 1968. Un alt manuscris, Ușa noastră cea de toate zilele, predat la Editura Cartea Românească, este respins de cenzură. În 1971, versiunea germană a romanului Ostinato vede lumina tiparului la Suhrkamp Verlag, simultan cu ediția în limba franceză la Gallimard. În februarie 1977, Radio Europa Liberă difuzează scrisoarea de solidarizare a lui Paul Goma cu Charta ‘77 a intelectualilor din Cehoslovacia. Este arestat pe 1 aprilie, fiind eliberat pe 6 mai în urma unei campanii internaționale. Pe 20 noiembrie 1977, părăsește pentru totdeauna România, cu destinația Paris.
Cărți publicate: Camera de alături, 1968 (până la căderea comunismului, singura carte publicată în România); Ostinato, 1971; Ușa noastră cea de toate zilele, 1972; Gherla, 1976; În cerc, 1977; Culoarea curcubeului ‘77, 1979; Garda inversă, 1979; Patimile după Pitești, 1981; Soldatul câinelui, 1983; Bonifacia, 1986; Din Calidor, 1987; Arta refugii, 1990; Sabina, 1991; Astra, 1992; Amnezia la români, 1993; Adameva, 1995; Scrisori întredeschise – singur împotriva lor, 1995; Justa, 1995; Jurnale I, II, III, 1997; Altina – grădina scufundată, 1998; Alte jurnale, 1998; Jurnalul unui jurnal, 1998; Jurnal de apocrif, 1999; Roman intim, 1999; Basarabia, 2002; Săptămâna roșie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și evreii, 2003; Jurnale 1999 – 2003, 2004; Alfabecedar, 2005; Infarct, 2008; Jurnal 2004 – 2006, 2007; Jurnal 2007, 2010; Scrisuri I, 2010; Scrisuri II, 2012; Scrisuri III, 2014; Bătrânul și fata, 2018; Catherine, 2024.

„Dumitru Matcovschi este unul dintre scriitorii basarabeni a căror operă şi biografie justifică o relectură, atât din perspectivă literară – în încercarea de a răspunde la întrebarea ce rămâne dintr-o operă alcătuită nu din considerente exclusiv estetice? –, cât şi din perspectivă morală.” (Răzvan VONCU)

Dumitru MATCOVSCHI (20 octombrie 1939, Vadul Raşcov, Soroca – 26 iunie 2013, Chişinău; este înmormântat în satul de baştină), poet, prozator, dramaturg, publicist şi om de cultură român din Basarabia. Licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova (1961). Redactor la ziarul „Moldova socialistă”, apoi redactor-şef adjunct la săptămânalul „Cultura” (1966-1970). Între 1988-1997, este redactor-şef al revistei „Nistru” (căreia îi schimbă numele în „Basarabia”), unde publică eseul lui Valentin Mândâcanu Veşmântul fiinţei noastre. Victimă a unui cumplit accident (17 mai 1989), în condiţii suspecte, urmează un lung tratament şi, în cele din urmă, revine în primele rânduri ale luptătorilor pentru cauza naţională, acum aureolat şi de nimbul de martir al neamului. Scriitor al Poporului (1989); membru titular al Academiei de Ştiinţe din Moldova (1995); Premiul Național al Republicii Moldova (1990); Marele Premiu pentru poezie „Nichita Stănescu” (1997); Premiul Naţional al Republicii Moldova (2011); cavaler al Ordinului Republicii (1996); cavaler al Ordinului Steaua României în grad de Comandor (2000); cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2012).

Debut editorial cu placheta de versuri Maci în rouă (1963), urmat de volumele: Univers intim (1966), Casă părintească (1968), Melodica (1971), Soarele cel mare (1990), Imne şi blesteme (1991), Neamul Cain (2008) ş.a. În 1969, este dată la cuţit cartea Descântece de alb şi negru.

Autor de romane: Duda (1973), Bătuta (1975), Toamna porumbeilor albi (1979), Focul din vatră (1982) şi Piesă pentru un teatru provincial (1988). Apreciat dramaturg: Preşedintele; Cântec de leagăn pentru bunici; Tata; Pomul vieţii; Abecedarul; Troiţa.

„Fecioarele despletite se prezintă ca o operă de valoare sub raportul analizei sufletești și al compunerii și constituie un mare pas înainte în ogorul romanului psihologic românesc.” (Constantin ȘĂINEANU, Adevărul, noiembrie 1925)

„O carte de dna H.P. Bengescu este așteptată ca un eveniment literar. Cel puțin critica a fost unanimă în aprecierea marelui său talent, chiar dacă prețuirea sa publică este foarte restrânsă, iar lectorului mijlociu de-a dreptul indiferent sau ostil. Romanele sale ciclice, Fecioarele despletite, admirabilul Concert din muzică de Bach și Drumul ascuns înseamnă un capitol distinct în proza noastră contemporană, iar meritele sale în direcția psihologismului și urbanizării epicii noastre naționale sunt atât de mari, încât îi conferă una din cele mai autentice victorii.” (Pompiliu CONSTANTINESCU, Vremea, aprilie 1935)

Hortensia PAPADAT-BENGESCU (8 decembrie 1876, Iveşti, jud. Tecuci/Galaţi – 5 martie 1955, Bucureşti) este prozatoare şi autoare dramatică. Fiică a Zoei Ştefănescu, profesoară, şi a lui Dimitrie Bengescu, ofiţer, frate cu generalul Gheorghe Bengescu-Dabija (dramaturg şi traducător), urmează, între 1887 și 1894, ca elevă internă, cursurile Institutului de domnişoare „Dimitrie Bolintineanu” din Bucureşti. La vârsta de 20 de ani, se căsătorește cu magistratul Nicolae N. Papadat, mariaj din care s-au născut, în perioada 1898-1906, cinci copii.
Debutează publicistic în 1912, în ziarul conservator „La Politique”, cu articolul Sur la mort de Petre Liciu, semnat cu pseudonimul Loys. Peste un an, îi apare în revista „Viața românească” proza poematică Viziune. În 1919, susținută de George Topîrceanu, publică volumul de proză Ape adânci. Întreține o corespondență bogată cu G. Ibrăileanu. Frecventează cenaclul lui E. Lovinescu Sburătorul și este prezentă cu texte în revista cu același titlu.
După debutul cu Ape adânci, publică volumele de proză: Sfinxul (1920), Femeia în fața oglinzei (1921), Balaurul (1923), Romanță provincială (1925), Desenuri tragice (1927), Logodnicul (1935). Este autoarea pieselor de teatru Povârnișul (1915) și Bătrânul (1920). Începând cu anul 1925, publică romanele ciclului Hallipa – Fecioarele despletite (1925), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1932), Rădăcini (1938) –, care „alcătuiesc a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu, și trebuie considerate împreună” (Nicolae Manolescu). În același ciclu va fi încadrat și romanul Străina, scris între 1942 și 1955, pierdut, apoi reconstituit de Gabriela Omăt și publicat în 2013.
Hortensia Papadat-Bengescu a fost membră a Societății Scriitorilor Români (din 1921) și a Societății Autorilor Dramatici Români (din 1923). În 1936, a primit Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români.

„Concertul din muzică de Bach, ca și Fecioarele despletite, aduce în scenă o burghezie destul de proaspătă socialmente, spre a nu-și fi pierdut cu totul instinctele primare, naturale, de clasă în ascensiune, dar și destul de bine înstăpânită pe averile și pe rostul ei social, spre a-și permite să se comporte aproape ca o castă, conform unor norme pe care singură și le-a impus ca pe un fel de marcă deosebitoare și care urmăresc, nu în ultimul rând, limitarea accesului noilor veniți. Problema psihologică și socială principală este pentru personajele primelor două romane din ciclul Hallipa aceea de a masca cât mai bine fondul de elementare porniri: de a-l pune la adăpostul convențiilor. E o lume care încearcă să dea despre ea însăși o anumită impresie, să-și fixeze, ca pe o mască, o anumită imagine standard, să-și disimuleze propriul trecut: căci în casele fiecăruia din acești burghezi bogați, cu fumuri aristocratice, născuți de obicei în a doua generație, continuă uneori să trăiască, bine ascunși de ochii lu mii, îmbătrâniți în uitare, ca niște mobile demodate, dar care nu pot fi zvârlite în stradă, cei dintâi din neam, pionierii îmbogățirii spectaculoase […]” (Nicolae MANOLESCU)

„Premeditat sau nu, Hortensia Papadat-Bengescu practică […] portretul-psihanalitic minuțios, căci ce altceva e urmărirea drumului ascuns decât o aplicație a teoriei răfuielii? Când individul, supraveghindu-și tendințele (refuzând să dea curs instinctelor), păstrează aparența eticii, refularea devine o realitate. Pe scurt, Freud afirmă că refularea, departe de a fi un fenomen morbid, constituie o modalitate de conduită, un mecanism cotidian, vizibil la tot felul de indivizi. Autoarea Hallipilor are slăbiciune pentru depistarea mobilurilor secrete, confruntând cu pasiune relațiile dintre viața externă și impulsurile din zone profunde. Disecția intimă duce la descoperirea unor orizonturi sufletești revelatoare, protagoniștii, diferențiați puternic, fiind nu o dată cazuri-limită. Alte figuri rămân în umbră pentru efecte de perspectivă și contrast. Cu privirea lui ocultă de cerebral steril, Walter e un tip de posesiune; omul care «acceptase pe Salema, care se slujise de Lenora și acum o păstra pe Aimée» reprezenta o vocație de parvenit. Întocmai ca Walter, Coca-Aimée își urmează drumul ascuns, mobilizându-și resursele pentru a intra în posesia palatului-muzeu. […] Până aici frapează la double vie, refularea presupunând mascarea intențiilor. […] Psihologia rezultă când din fapte, când din examenul resorturilor intime.” (Constantin CIOPRAGA)

„Liuba Rusnac construiește o distopie a interiorității în mijlocul capitalismului digital care pătrunde până în fibrele biologice ale individului. O viață structurată în jurul muncii, monitorizării și consumului, în care existența însăși devine o sumă de metri pătrați, procente, grafice și randamente; o lume în care spațiul este parcelat, timpul este monitorizat, iar fiecare milimetru pătrat din corp are o cotă de piață. Cât mai costă o viață? Un roman poetic, neliniștitor și lucid despre fragilitate și limite, povestea unei generații care a învățat să se măsoare pe sine înainte de a învăța să trăiască.” (Cosmin Perța)

„Liuba Rusnac ne introduce, printr-un stil confesiv, brutal de sincer, într-o lume distopică în care oamenii sunt doar angajați care trebuie să aducă profit, locul de muncă reprezintă singurul deziderat, iar Instituția e cea care controlează totul. Departamentul de Resurse Umane a devenit Forța Umană, timpul personal e un lux inutil, iar două minute de întârziere pot face diferența între a rămâne sau nu în Sistem. (Totul se petrece într-un spațiu urban arid, anonim, traversat de trenuri care duc angajații la serviciu, la ore fixe, apoi îi transportă spre locuri meschine pe care ei le numesc “acasă”. ) E o lume familiară, în care ne regăsim cei mai mulți dintre noi, dezumanizantă și conflictuală, o frescă autentică a societății de acum și de mâine, iar Liuba Rusnac demonstrează încă din romanul ei de debut că este o voce puternică a literaturii contemporane.” (Adina Popescu)

„Romanul Vioricăi Răduță este o frescă amară și poetică a Bucureștiului de azi – o ființă bolnavă și îmbătrânită, chiar muribundă, un loc în care trecutul se evaporă printre crăpăturile ruinelor, iar prezentul e o luptă surdă pentru supraviețuire, nu pentru idealuri. Este romanul poetico-satiric al unui oraș prăbușit, care moare în fiecare zi și care își uită trecutul și își devorează visurile, demnitatea și valorile. La fiecare colț de stradă sau în pragul fiecărei clădiri istorice, istoria sa își pierde noblețea. Prin alternarea planurilor temporale și a vocilor narative, Bucureștiul devine un personaj în sine, trecutul său strălucitor (Micul Paris) contrastând cu prezentul său murdar, dezolant, corupt. Firul narativ pornește de la imagini ale Podului Mogoșoaiei și ale Kilometrului Zero, evocând un București al vremurilor boierești, apoi trece într-o critică acidă a prezentului: oameni slugarnici, instituții corupte, intelectuali degradați, o lume literară stătută. Instituțiile culturale și administrația sunt prezentate ca focare de impostură, parazitism și slugărnicie, iar personaje, caricaturizate, sunt mai ales figuri corupte, funcționari blazați și scriitori decrepiți. Peste toți se ridică o femeie feroce, care sfâșie ultimele iluzii și ultima brumă de sens. Scris cu nerv, ironie și luciditate dureroasă, Vremea Femeii-rechin e o călătorie nemiloasă și pe alocuri melancolică prin ruinele Bucureștiului și ale sufletului nostru, o oglindă crudă în care fiecare cititor va recunoaște, măcar pentru o clipă, realitatea.” (Dana Pîrvan)

Tatiana Țîbuleac revine, în forță, într-un alt context și la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/neiubit, a consecințelor tragice ale „neiubirii“, a remușcării, într-o carte la fel de tulburătoare ca și Vara în care mama a avut ochii verzi. Orfana care descoperă un Chișinău multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură și ambițioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper ori poate cumpărată ca mână de lucru și exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens? Întrebările te urmăresc și după lectura pasionantă a acestui roman de formație a unei fete care crește între două limbi și două culturi, în anii când se schimbă frontierele și sistemele politice. Grădina de sticlă reconfirmă intrarea în literatura de azi a unei scriitoare pe cât de talentate, pe atât de inteligente, care știe să alieze cruzimea observației și compasiunea față de suferință, scoțând la iveală tragedia destinelor și frumusețea vieții. Gabriela Adameșteanu

Tatiana Țîbuleac e o povestașă paradoxală. Ea știe, ca foarte puține scriitoare române contemporane, că „o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate“. Mai știe că atunci când exiști „între coastele moi și fermecate ale poveștii“, adică între povestitor și eroul povestirii, ajungi să te împaci „cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările“. Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi Tatiana Țîbuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectivă fragil-masculină, în noul său roman ea povestește o lume aflată pe granița mișcătoare dintre coagulare și dezagregare, dintre Rusia și Europa, dintre luptă și fatalitate. Grădina de sticlă este, în mai multe feluri, romanul unei întregi generații feminine și al unei povestitoare pe cât de autentice, pe atât de surprinzătoare. Simona Sora

Sub pana măiastră a lui Constantin Virgil Gheorghiu, renumitul autor al romanului Ora 25, identitatea patriarhului Athenagoras e o alta decât cea pe care ni se părea că o știam...

Gheorghiu, pur și simplu, își uimește și de această dată cititorii, care se vor aștepta să regăsească în paginile acestei cărți o biografie: vor descoperi o operă lirică, în care faptele sunt filtrate poetic. Athenagoras nu este om, ci în întregime lumină, cetățean al cerului. 

Athenagoras, prin urmare, nu se poate reduce la o simplă biografie. E o epopee de trei sute de pagini - de­spre ciocnirea dintre greci și latini, despre Ierusalim și Turnul Babel, icoane, monahism, legiuiri eterne... O carte închinată patriarhului și monahului deopotrivă, prin care Gheorghiu îl aduce pe marele ierarh înaintea lumii și judecăților avizate ale cititorilor săi.

Un adevărat roman al iubirii de Hristos. De nelăsat din mână până la ultima filă.

Filip e om de televiziune, Sonia e scriitoare. Cei doi îşi trăiesc o vreme iubirea prin scrisori. Fiecare scrisoare a lui către ea e deschisă de un vers dintr-o piesă pop, rock sau de muzică uşoară. Fiecare răspuns al ei e prefaţat de un citat dintr-o carte. El străbate Europa şi revede locuri dragi, ea rămâne acasă şi lucrează la un nou roman. Geografia tandreţei prinde toate formele de relief într-un dans epistolar pe care nimic nu pare să-l poată întrerupe. Asta până când neprevăzutul dă buzna şi schimbă decorul. Ce începuse ca o sărbătoare a culorilor, a gândurilor şi a trăirilor continuă ca străbatere a unei Sahare personale. O Sahară în care e ger şi întuneric în toiul zilei. Un deşert prin care pasul devine şovăielnic, iar amintirile ard. Un pustiu fără orizont, fără lacrimi şi fără sfârşit. La capăt de drum se trage cortina. Poate peste un pat dintr-o rezervă de spital. Poate peste o viaţă în care nu poţi grăbi durerea. Sau poate peste nişte speranţe năruite de o furtună a sorţii.

Povestile si basmele lui Ioan Slavici reprezinta un segment distinct al creatiei sale, in care prozatorul valorifica materialul folcloric printr-o rescriere cultivata, atent structurata si profund moralizatoare. Aceste texte – de la Doi feti cu stea in frunte si Zana Zorilor pana la Florita din codru sau Ileana cea sireata – integreaza motive traditionale ale basmului romanesc (eroul predestinat, calatoria initiatica, confruntarea cu forte antagonice, interventia supranaturalului), dar le organizeaza intr-o naratiune mai coerenta si mai sobru articulata decat in varianta orala.

Prin stilul sau clasicizant, prin economia limbajului si prin accentul pus pe dimensiunea etica, Slavici muta centrul de greutate de la spectacolul fabulos la analiza caracterului. Eroii sai sunt figuri simbolice ale virtutii: perseverenta, cumpatarea, spiritul justitiar sau fidelitatea fata de adevar. Lumea rurala transpare discret in fundal, nu ca spatiu etnografic, ci ca orizont moral in care valorile comunitatii se reflecta in destinul personajelor.

In ansamblu, basmele lui Slavici pot fi privite ca o sinteza intre traditia folclorica si proiectul educativ al literaturii culte din secolul al XIX-lea: texte care conserva imaginarul popular, dar il supun unei ordonari rationale si unei intentii formative explicite. Astfel, ele raman relevante nu doar ca literatura pentru copii, ci si ca document cultural despre modul in care modernitatea romaneasca a reinterpretat patrimoniul narativ traditional.

Craii de Curtea-Veche de MATEIU I. CARAGIALE (1885 – 1936) este un roman-bijuterie al literaturii romane, o incursiune hipnotica in Bucurestiul de altadata, unde eleganta obosita a saloanelor se amesteca cu umbrele hanurilor si cu farmecul periculos al noptii. Intr-o atmosfera decadenta, rafinata si tulbure, trei personaje memorabile – Pasadia, Pantazi si Pirgu – isi traiesc ratacirile printre masti sociale, excese si iluzii, in timp ce un narator lucid le urmareste caderea cu fascinatie si ironie fina.

Cu o fraza somptuoasa si o arta rara a portretului, Mateiu Caragiale compune o poveste despre sfarsitul unei lumi, despre aristocratism si impostura, despre seductia viciului si nostalgia unei nobleti pierdute. Craii de Curtea-Veche nu este doar un roman: este o experienta de lectura intensa, un tablou nocturn in care splendoarea si degradarea merg mana in mana, lasand in urma gustul inconfundabil al unei epoci apuse.

După zece ani de la succesul fără precedent pe care l-a avut Biblia pierdută, romanul care a schimbat cu totul piața românească de carte, Igor Bergler revine cu continuarea atât de așteptată de cititorii săi. Provocările pe care le întâlnește simpaticul comisar praghez Ledvina, devenit acum personaj principal, și obsesia sa pentru umbra care a terorizat omenirea de la Vlad Țepeș-Dracula încoace îl vor pune în fața unor descoperiri pe cât de neașteptate, pe atât de ingenioase pe drumul spre înfruntarea finală cu răul absolut. O istorie spectaculoasă și plină de surprize a felului în care a apărut prima carte tipărită vreodată va duce în final la dezlegarea teribilului mister care străbate istoria, printre râuri de sânge, crime și conspirații enorme, și, mai ales, la descoperirea formulei secrete a cernelii prin care s-a scris alfabetul întunericului total, cel al umbrei care devorează toate celelalte umbre și se hrănește cu ele. 

Un cor mut, un tablou fără culoare, un clopot de bronz al cărui ultim ecou decide dacă răul e închis într-o pagină sau dacă lumea întreagă devine pergamentul pe care se tipărește. O singură explicație care să le lege pe toate și să răspundă unei singure întrebări: dacă răul ar putea dispărea de tot din lume, ar mai rămâne ceva din noi? O carte care, odată deschisă, nu te va mai lăsa să închizi ochii.

 „Îi mulțumesc autorului pentru vacanța prelungită. Și pentru că m-a repus în acțiune. Deși uneori îmi dă niște misiuni mai grele decât cele ale Serviciilor Secrete. Dar cuvântul scriitorului e poruncă pentru personaje. Dacă mă trimite după cai verzi pe pereți, mă duc. Bine că nu e cazul, totuși. Prefer umbrele pe pereți.“ Comisar Mikuláš Ledvina, Branșa Specială

 „Cărțile lui Bergler sunt bune pentru că sunt scrise de el sau sunt scrise de el pentru că sunt bune? Iată adevărata dilemă!“ Milo Temesvar

IGOR BERGLER, regizor, scenarist și critic de film, doctor în management și profesor de naratologie, este cel mai bine vândut autor român din ultimii 30 de ani și singurul ale cărui cărți au fost publicate în 35 de țări, de cele mai mari grupuri editoriale ale lumii – de la Penguin Random House la Grupo Planeta.

Primul său roman, Biblia pierdută, apărut în 2015, a stabilit un record de 300 000 de exemplare vândute. A fost depășit de Testamentul lui Abraham, publicat în 2017. Acestuia din urmă i-au trebuit mai puțin de nouă luni pentru a atinge 100 000 de exemplare vândute și deține în acest moment recordul în preferințele cititorilor, cu peste 350000 de exemplare vândute numai pe piața românească. Ambele romane au primit votul publicului pentru „Cea mai râvnită carte“ la cel mai important eveniment editorial românesc – Târgul Internațional Gaudeamus –, în anii 2015 și 2017. Același premiu, care îl plasează pe primul loc în preferințele publicului, l-a primit în 2018 și volumul 6 povești cu draci , republicat cu titlul Un detectiv și niște tablouri dintr-o expoziție și alte povestiri.

Minciuna lui Michelangelo. Catedrala în flăcări este al treilea roman din seria Charles Baker, fiind urmat de Templul umbrelor. Minciuna lui Michelangelo și Toate cărțile. Testamentul lui Abraham, două spin‑off-uri care prezintă acțiunea din perspectiva simpaticului detectiv Columbus Clay. Romanul Gutenberg 42B este continuarea mult așteptată a bestsellerului Biblia pierdută și va fi urmat, în curând, de Întoarcerea ereticilor. Minciuna lui Michelangelo.

 În anul 2023 au apărut Biblia pierdută. Roman grafic, primul roman grafic românesc de anvergură, și Moș Teacă cel Nou, ciuca bătăilor lui Klaun Împărat și alte schițe. La insistențele fanilor, autorul a publicat Cronicile nesăbuinței. Adevăruri istorice în trilogia Charles Baker, carte intermediară din serie.

 De asemenea, recent au apărut romanele Apocalipsa după Charles și Cubul lui Metatron.

Premiul Tânărul Prozator al Anului 2020

Ce au în comun o starletă porno care se chinuie să își crească de una singură copilul, doi gangsteri care preferă să discute despre muzica pop în loc să-și ucidă victima și un scriitor care descoperă că romanul pe care tocmai l-a publicat este, de fapt, 100% plagiat? Care e legătura dintre un copil cu buză de iepure, un bărbat nostalgic ce-și revizitează anii de glorie în timpul unei plimbări prin cartier sau o tânără bisexuală care a ajuns din greșeală să lucreze la un hotline al sinucigașilor? Ce se întâmplă atunci când îți tragi pe sfoară sora sau îți ajuți iubita să ia o decizie de viață și de moarte? Și ce-i cu moaca lui dumnezeu pe toate billboard-urile astea?

Un volum în care viețile personajelor sunt prinse într-un vârtej halucinant din care nimeni nu scapă neschimbat.

„Cosmin Leucuța este un prozator consecvent, căruia nu-i lipsește curajul de a experimenta, de a schimba formula narativă de la o carte la alta. Acest volum de povestiri e un amestec surprinzător și puternic de duioșie și cruzime, de tandrețe și duritate, care funcționează bine într-o serie de narațiuni între care se creează legături neașteptate. Din întreg volumul se desprinde un sentiment al sfârșitului, fie că e vorba de un fel de frumusețe apocaliptică sau despre diferite exerciții de cruzime, uneori ambigue, care au un aer amenințător. Leucuța e, în acest volum, un prozator care scrie, cu multă siguranță de sine, pe teme relevante ale lumii de azi.“  — ANDREEA RĂSUCEANU

Un roman despre prețul pe care îl plătești ca să scapi din iad — și despre ce mai rămâne din tine după asta.

Un cadavru pe Dunăre. Un oraș mic care știe să tacă. Și o poveste construită în straturi — o copilărie flămândă din anii 1940, o vară sufocantă din anii 1980, în care doi frați învață devreme că lumea nu iartă, și o Românie a anilor 2000, unde totul s-a schimbat și nimic nu s-a schimbat. Lucian Cernat — omul care trage sforile orașului de la Dunăre — descoperă că trecutul știe să aștepte.

„Lucian Cernat este cel mai carismatic antierou al literaturii postdecembriste, un politician manipulativ, lipsit de scrupule, periculos de simpatic și îngrijorător de actual, un pumn de fier într-o mănușă de catifea ce controlează toate pârghiile puterii. Trăind în lumea creată de el, unor personaje ca Nadia și Sebastian nu le rămâne decât să aleagă cât vor să vadă din realitate și cât de aproape vor să fie de Lucian. Deopotrivă social și psihologic, construit în jurul unor întrebări etice privind vinovăția și responsabilitatea, romanul ia cele mai întunecate fenomene ale perioadei de tranziție, le examinează în lumină și le organizează într-o poveste captivantă despre mecanismele corupției, pierderea inocenței și modurile în care trecutul supraviețuiește în prezent.“  - Cristina Chira

„Pădurea mirosea a pământ răscolit și a lemn ud. După ce au trecut de rândurile de mesteceni, poteca a devenit moale, simțea cum îi iese noroiul printre degete atunci când pășea. Nu mai fusese niciodată atât de adânc în pădure, dar nu îi era frică. Se ținea după ea privind în jur și ascultând foșnetele din tufișuri. La un moment dat, femeia s-a oprit și i-a făcut semn să tacă. Au stat nemișcați câteva momente, ascultând, până când, dintr-o încrengătură cu ierburi înalte, a țâșnit un mistreț. S-a oprit la câțiva metri de ei, fornăind. Au stat nemișcați, mama și fiul pe de o parte și mistrețul, de cealaltă, apoi animalul s-a întors și a luat-o la fugă în direcția opusă. Ea s-a întors la el și i-a zâmbit. Îi lipseau deja câțiva dinți, dar zâmbetul îi era luminos, un zâmbet de femeie tânără pe chipul îmbătrânit înainte de vreme. Trebuie că nu avea mai mult de douăzeci și ceva de ani atunci, dar era deja bătătorită de viață.“  - Ruxandra Burcescu

Ruxandra Burcescu a debutat ca romancieră cu Instabil (2022), roman nominalizat la Premiile Observator cultural, Premiile „Sofia Nădejde” și Le Premier Roman de Chambéry și distins cu Premiul de Debut al Agenției de Carte.  În 2025, Instabil a apărut în traducere neerlandeză la Editura Pegasus Boek, în versiunea realizată de Charlotte van Rooden care a obținut Premiul 2025 pentru Cel Mai Talentat Traducător, acordat de Fundația Olandeză pentru Literatură.  A publicat proză scurtă în antologiile Kiwi – Sosiri/Plecări, Kiwi – Trecuturi și Retroversiuni, iar povestirea Goldanii Gândului a fost adaptată pentru scenă de Radu Afrim, în spectacolul Antologia dispariției.  A beneficiat de rezidențe literare oferite de Fundația Cărturești (2022) și de Fundația Jan Michalski din Elveția (2026).

Carte cu autograf

„Nas de bulgar o duce pe fetița din Ferenike la liceu și facultate, transformă cronica familială într-un roman de campus (Căminul nr. 6 din faimosul Pușkin al Universității ieșene), cu studenți arabi traficanți de orice și violatori în serie, etalează recunoscător calitățile unor magiștri ca Adelina Piatkowski și Cicerone Poghirc, ne revoltă cu șicanele securistice, dar ne și provoacă vedenii exotice cu incursiunile în sudul dunărean arhaic până la Alexandru cel Mare, cu goți, traci, vizigoți și niște strămoși vlahi muntenegreni, cavaleri născuți cu sulița în mână.

Spectacol complet de realism și fantasmare, cu iubiri himerice, inocențe vulnerabile și egocentrism histrionic, romanul etalează conținutul sertarelor din care au ieșit toate cărțile anterioare ale autoarei, oferindu-ne, în fascinația fostei studente pentru reveriile stihiale ale lui Gaston Bachelard, cheia cea mai sigură întru descifrarea misterelor sale. Cu văzul în Ferenike și mirosul în Nas de bulgar, putem aștepta cu înfrigurare următorul volum, dedicat, poate, auzului ca ascultare.“ — DAN C. MIHĂILESCU

„O saga învăluitoare, cinematografică, densă, în care istoria crudă se intersectează cu istoria subiectivă a protagonistei și te ține captiv într-o poveste cu mituri și spirite neîmblânzite precum zulii, evocând părți necunoscute din istoria arhaică, dar și teme sociale majore, precum condiția femeii sau a migrantului.

După formidabilul roman Ferenike, Nas de bulgar e o continuare a arheologiei identitare menite să completeze un antipanteon al demonilor personali.“ — ROXANA DUMITRACHE

Imperiul Roman.

Anul 2484 de la fondare.

Mileniul al III-lea bate la ușă.

Dirijabilele brăzdează cerul, corăbiile cu orgii traversează oceane cenușii, corporațiile au înlocuit legiunile, turnurile de comunicații transmit șoapte financiare care pot ruina orașe, electricitatea nu a fost descoperită, iar informația este mai letală decât orice armă.

Într-o lume alternativă în care Imperiul Roman a cucerit viitorul, Falerio Aether, fiul misteriosului magnat Amphiaraos, are dușmani peste tot: în Senat, în Bursă, în dormitor. Acuzat de fraude, urmărit de spioni, înconjurat de zvonuri și conspirații și trădat de propria amantă, fuge din Pictavi spre Noua Atlantă, în încercarea de a-și salva averea și, poate, puterea și viața.

Ca într-un joc de șah planetar, 2484 Quirinal Ave. construiește, din multiple mișcări și perspective, un univers distopic tulburător.

„Aveți în față un 2484 Quirinal Ave. inedit, unul în care Sebastian A. Corn și Florin Chirculescu și-au dat mâna și au lucrat împreună la ediția pregătită pentru aniversarea de peste 30 de ani de la prima publicare. Un remake, mai degrabă, așa cum îl numește însuși autorul, nu doar o simplă ediție revizuită și adăugită. Unul în care veți regăsi, in nuce, o parte dintre temele predilecte și obsesiile scriitorului aflat atunci la debut – intrigi politice, manipulări, personaje care conduc lumea din umbră, trădări, aventuri, sete de putere și control, iluzie a libertății, iubiri frânte, fragilitate etc. –, unul în care veți (re)descoperi o lume steampunk originală, hipnotică, rafinată, unul în care veți fi surprinși de detalii care își găsesc (sau își pot găsi) corespondent în realitatea imediată. Adică un roman esențial pentru seria de autor dedicată lui Florin Chirculescu.“ Eli Bădică

„Ajunseseră în For. Cățărați pe coloane și ziduri, muncitorii aranjau ultimele ornamente înainte de Calende. În spatele Columnei amplasaseră bateriile care vor lansa cele mai teribile focuri de artificii văzute vreodată în Imperiu. Puștii alergau nebunește, înhămați la căruțuri mici, încărcate cu jurnale de seară. Lumea se pregătea de schimbarea Mileniului, fericită că apuca un eveniment încărcat cu atâtea semne rele, după cum credeau cetățenii din Est, spre deosebire de cei din Vest, care așteptau schimbarea cu optimism.“

Acolo unde ai tăcut cu mine e un cvasiroman și gotic, și neoexpresionist, și simbolist, și de un poetic inițiatic-oracular. Deși eliptic și ambiguu, acest text straniu are, de fapt, un personaj central; altul decât cel în jurul căruia gravitează spirală narativă. Acest personaj invizibil – a cărui prezență-absență devine tot mai sufocantă – este ceea ce nu poate fi spus. Mi se pare că proiectul poate inconștient al autoarei a fost de a inventa un fel agonic și crepuscular de a fi al cuvintelor, de a reda perplexitatea limbajului aflat în fața misterului. Întrucât cuvintele din această carte sunt cuvintele pe care le-ai putea folosi atunci când știi că nu poți înțelege sau că, după ce înțelegi, nu se mai poate decât tăcea. În cea mai fericită împrejurare – a tăcea împreună. Teodor Dună

Rebeca Țenea s-a născut în 1980 și locuiește în Târgoviște, județul Dâmbovița. A absolvit Facultatea de Științe Economice, specializarea Managementul firmei, din cadrul Universității „Valahia” din Târgoviște. Lucrează în departamentul comercial, în domeniul industrial.