Literatură română

Panait Istrati (1884–1935), scriitor român de limbă română şi franceză, a fost supranumit de Romain Rolland „Gorki al Balcanilor”. Printre operele sale se numără: Chira Chiralina (1923), Codin (1925), Trecut şi viitor, Pagini autobiografice (1925) şi Ciulinii Bărăganului (1928).

Ligia Pârvulescu. Cunoscută mai ales ca poetă, a debutat editorial la Casa de Editură Max Blecher, în 2014, cu volumul de versuri Fluvii de asfalt. Romanul Translucid a fost selectat la concursul de manuscrise „Primul roman”, 2021, organizat de Editura Litera, situându-se pe primul loc. Activă și apreciată în lumea literară bucureșteană, publică în mod curent în revistele de profil.

Ştefan Agopian (n. 1947) a debutat editorial cu romanul Ziua mâniei (Cartea Românească, 1979). A publicat: Tache de catifea (Cartea Românească, 1981; Ararat, 1995; Gramar, 1999; Polirom, 2004, 2012); Tobit (Eminescu, 1983; Polirom, 2005, 2014; traducere în limba germană, Kriterion, 1989; Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti); Manualul întâmplărilor (Cartea Românească, 1984; Humanitas, 1993; Polirom, 2014; traducere în limba italiană, Felici Editore, 2012; traducere în limba germană, Verbrecher, 2018; Premiul Uniunii Scriitorilor); Sara (Eminescu, 1987; Paideia, 1991; Polirom, 2006; traducere în limba franceză, Actes Sud, 2015; Premiul revistei Amfiteatru pentru cea mai bună scriere beletristică a anului); Însemnări din Sodoma (Eminescu, 1993); Republica pe eşafod (Cartea Românească, 2000; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti); Fric (Polirom, 2003; Premiul ASPRO pentru experiment în cadrul Târgului Internaţional de Carte Bookarest 2004 şi Premiul revistei Cuvântul la categoria „Superlativele anului 2003”). La Editura Polirom au mai apărut volumele Opere I. Însemnări din Sodoma, Drumul, Republica pe eşafod, Ziua mâniei, Manualul întâmplărilor, Tache de catifea (2008), Opere II. Sara, Tobit, Fric (2009) şi Scriitor în comunism (nişte amintiri) (2013; Premiul special al juriului USR şi Premiul revistei Observator Cultural, secţiunea „Memorialistică”).

„Merişor parcă ar fi un extraterestru care învaţă comportamentul ciudat al oamenilor, consemnându-I cu scrupulozitate într-un jurnal de expediţie. Hipersensibil, el îşi trăieşte starea de graţie răpit de liniştea serii, atunci când se poate interioriza şi lăsa în voia contemplaţiei. Mirarea perpetuă a personajului narator este interesantă în sine, pentru că este «pură», nedeliberată... (...) Stuporile succesive ale eroului dau un puternic fond de autenticitate povestirii. De fapt, capacitatea de a se mira, de a nu ceda comodităţii convenţiilor sociale, care transformă prea curând stratul fertil al percepţiei copilului într-un teren bătătorit de reguli prestabilite, îl însingurează pe protagonist în mijlocul colegilor săi, conferă felului său de a fi datele unei filozofii in nuce. (...) Ultima mirare a protagonistului este legată de moarte, de care Merişor se apropie firesc, ca de un prag după care nu mai urmează nimic. Moartea e un fel de ecuaţie cu rezultatul ştiut dinainte. Senzaţia sfârşitului transpare in rânduri tulburătoare, ca atunci când realizezi că tot ce-ai învăţat în şcoală nu-ţi mai este de nici un folos...” Vitalie Ciobanu

Vincent n-ar fi fost același fără Theo van Gogh. Călătorind prin volutele unei vieți chinuite, pictorul l-a avut mereu alături pe credinciosul său frate. Relația lor a fost zbuciumată, dar profundă, definitorie pentru amândoi. Minuțios documentată, bazată pe corespondența dintre Vincent și Theo, cartea lui Deborah Heiligman spune dramatica poveste a acestor destine și a devotamentului nemărginit care le-a legat.

„O istorie emoționantă despre iubirea fraternă.” Kirkus Reviews

„Fără Theo, lumea nu l‑ar fi avut pe Vincent.” Așa își începe cartea Deborah Heiligman, care mărturisește că l-a iubit pe Vincent van Gogh încă din copilărie, când a și citit Bucuria vieții, romanul lui Irving Stone inspirat de destinul pictorului. Mulți ani mai târziu, aflată în vizită la Muzeul Van Gogh din Amsterdam, a descoperit că Vincent avusese un frate pe nume Theo, despre a cărui existență nu știuse până atunci. După ce a citit corespondența dintre Vincent și Theo, apoi pe cea dintre Theo și viitoarea lui soție, Johanna, autoarea și-a dat seama că are în față o poveste frumoasă și complexă, marcată de iubire și sacrificiu, care până în acel moment rămăsese nespusă: povestea relației profunde și agitate dintre doi frați, care în adolescență făcuseră un legământ de a rămâne apropiați și devotați unul altuia, indiferent de ceea ce le-ar fi rezervat viitorul. 

Andrei Crăciun (născut în 1983, la Târgoviște) este poet, prozator, dramaturg și ziarist.

În ultimii cincisprezece ani, a fost premiat în repetate rânduri pentru activitatea sa publicistică, fiind, printre altele, cel mai bun debutant, cel mai bun tânăr jurnalist de cultură, cel mai bun editorialist și cel mai bun reporter din România. Se numără printre părinții fondatori ai site-lui Recorder.

A publicat două biografii romanțate (Cioran. Ultimul om liber și Povestea lui Ion Creangă), două romane (Prietenul visătorilor și al învinșilor și Nu mai suntem nemuritori), patru antologii de publicistică (Baricadele), două poeme–roman (Și fericirea era obligatorie și Aleea Zorilor), trei volume de povestiri (Pălăria albastră și alte povestiri, Îndurabile și La Paris, nimic din toate astea nu contează) și două plachete de versuri (Poezii pentru acea necunoscută și Toată poezia lumii). 

Are studii superioare în administrație publică, științe politice, istoria ideilor și a mentalităților, cultură și civilizație ebraică. A studiat la București, Madrid și Tel Aviv.

În prezent, este doctorand la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati.

Norman Manea (n. 1936), unul dintre cei mai apreciați prozatori și eseiști români, profesor de literatură europeană și „writer in residence” la Bard College, New York. De la debutul din 1966 și până în 1986, când a plecat din țară, a publicat 10 volume, fiind distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din București (1979) și Premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de Consiliul Culturii și Educației Socialiste). După 1986, Norman Manea a fost tradus în peste 30 de limbi, cărțile sale fiind elogios recenzate. Volumele publicate în SUA au figurat în selecția celor mai importante apariții editoriale din The New York Times. În 1992 a primit Bursa Guggenheim și Premiul MacArthur, în 1993 Biblioteca Națională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincției de „Literary Lion”  al bibliotecii, în 2002 i s-a atribuit Premiul internațional de literatură Nonino pentru „Opera omnia” , iar în 2006, Premiul Médicis Etranger pentru Întoarcerea huliganului. În 2010 a primit distincția „Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres”  din partea guvernului francez, iar în 2011 a primit prestigiosul premiu literar Nelly Sachs și a fost ales membru de onoare al Royal Society of Literature. În 2012, Uniunea Scriitorilor din România i-a decernat Premiul Național pentru Literatură. În 2013, Uniunea Scriitorilor l‑a nominalizat pentru Premiul Nobel, iar în 2014, PEN‑ul românesc și edituri străine au reiterat propunerea. În 2016 a primit Marele Premiu pentru Literatură în limbile romanice al Târgului Internațional de Carte de la Guadalajara, Mexic. În același an a fost decorat cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Mare Ofițer de către președintele României.

ION LUCA CARAGIALE (1852, Haimanale, jud. Dâmboviţa – 1912, Berlin) a încetat de mult să fie doar „cel mai mare dramaturg român" sau „Molière al românilor". A devenit emblemă naţională, categorie etnopsihologică, „chipul diurn al fiinţei naţionale", cel nocturn fiind, desigur, Eminescu. Aşa stând lucrurile, a fost adulat, contestat şi discreditat deopotrivă. „Cel mai sociabil scriitor al românilor", marele epicureu „campion al colaţiunilor bucureştene" şi „marele zugrav de moravuri" a fost fluierat la premiere pentru incom patibilitate cu high life-ul epocii, a fost refuzat de două ori la premiul Academiei, i s-au înscenat procese de plagiat, i s-a decretat perisabilitatea operei ş.a., „grecul genial" fiind considerat când „arhicanalie", când „ultimul ocupant fanariot" al României. Era fatal, aşadar, ca, în relaţie cu societatea autohtonă, scriitorul să practice constant „jocuri cu mai multe strategii", iar omul să-şi plănuiască tenace „exilul voluntar" dinspre Regat către Apus, fie la Braşov, Sibiu, Cluj, fie, în final, la Berlin. A fost gazetar, sufleur, revizor şcolar, copist, profesor, corector, registrator, director general al Teatrelor, patron de berării falimentare ş.a., iar în politică a slujit nonşalant, cu pragmatic sarcasm, cameleonismul, trecând pe la conservatori şi socialişti, la liberali, junimişti şi radicali, pentru a campa – sexagenar jovial, dar nu doar ludic – în „takismul" conservator-democrat. Un clasic provocator, de redescoperit şi recalibrat cu fiecare generaţie.

SEBASTIAN SIFFT (n. 1977) a absolvit Facultatea de Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. A debutat cu volumul de poezie Smintirea (Vinea, 2004). A mai publicat volumul de poezie Dadi (Nemira, 2017) și romanul Câinele iubirii (Humanitas, 2018). Trăiește la Bruxelles.

Răzvan Petrescu (n. 1956) a absolvit Facultatea de Medicină din București și a profesat opt ani ca medic. Din 1990, a renunțat la medicină și a lucrat la revistele Cuvântul și Amfiteatru, apoi la editurile Litera, All și Curtea Veche Publishing. La Cartea Românească i-au apărut volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989, Premiul Fundației „Liviu Rebreanu”), Eclipsa (1993, Premiul orașului Târgoviște), Într-o după-amiază de vineri (1997, Premiul Cartea Anului la Salonul Național de Carte de la Cluj, Premiul ASPRO pentru cea mai bună carte de proză a anului și Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București) și metajurnalul Foxtrot XX (2008, Premiul Radio România Cultural). În 2013, i-a fost publicată cartea de interviuri în proză Variațiuni pe o temă de Vater-Puccini la Curtea Veche Publishing – unde i-au mai apărut un volum epistolar, Scrisori către Mihai (2014), Ursulețul lui Freud, cronici ficțional-literare (2015), și Mandarina, proză scurtă (2017, Premiul Observator cultural, Premiul Național Ziarul de Iași și Premiul „Iocan” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2017). A scris două piese de teatru: Farsa (1994, Unitext, Premiul UNITER) și Primăvara la bufet (1995, Expansion, Marele Premiu la Concursul Național de Dramaturgie „Camil Petrescu”, ediția I, și Premiul Uniunii Scriitorilor). A fost tradus în Spania, Anglia, Israel, Suedia, Germania, Bulgaria, Ucraina, Serbia, Franța și SUA.

Vladimir Sergheievici SOLOVIOV (1853-1900) este magistrul filozofiei sistematice din Rusia, întemeietorul gândirii creştine moderne ruseşti. Între multiplii săi adepţi şi urmaşi se
numără Nikolai Alexandrovici BERDIAEV (1874-1948) şi Gheorghi Petrovici FEDOTOV (1886-1951). În tratatele şi studiile sale, Soloviov a unit profunzimea cugetării cu un remarcabil talent literar. Farmecul eseistic distinge şi vasta operă a lui Berdiaev, devenită celebră în toată lumea. Fedotov s-a impus, la rândul său, printr-o amplă publicistică de idei.

Eva Lorena Laust a intrat de câțiva ani în fermecătoarea lume a cărților. După ce a finalizat Facultatea de Litere din cadrul Universității de Vest din Timișoara, s-a hotărât să investească și în celelalte pasiuni ale sale: fotografia și călătoriile. Imaginația sa este cea care îi ajută pe cititori să pornească într-un periplu atent conturat alături de personaje care devin parte din viața lor.

„Lecturile mele de suflet au fost mereu cele romance și, pentru că nu mă pot desprinde așa de ușor de perioada adolescenței, cele Young Adult. Consider că adolescenții sunt cei mai creativi și totodată cei care mă inspiră în scrierile mele.”

Eva Lorena Laust a intrat de câțiva ani în fermecătoarea lume a cărților. După ce a finalizat Facultatea de Litere din cadrul Universității de Vest din Timișoara, s-a hotărât să investească și în celelalte pasiuni ale sale: fotografia și călătoriile. Imaginația sa este cea care îi ajută pe cititori să pornească într-un periplu atent conturat alături de personaje care devin parte din viața lor.

„Lecturile mele de suflet au fost mereu cele romance și, pentru că nu mă pot desprinde așa de ușor de perioada adolescenței, cele Young Adult. Consider că adolescenții sunt cei mai creativi și totodată cei care mă inspiră în scrierile mele.”

Andreea Dobașu (n. 1981, Iași) este absolventă a Universității de Medicină și Farmacie Iași, promoția 2004. Pasiunea pentru literatura science-fiction a determinat conceperea ,,Tărâmului făgăduinței”, ,,Omega” fiind primul volum al acestei trilogii. În curând, autoarea va prezenta publicului și cel de-al doilea volum, ,,Alpha”.

Alex Szöllö (n. 1990, Timișoara) a studiat la Colegiul Național Bănățean (2006-2010), apoi la Universitatea de Vest din Timișoara (2010-2015), unde a fost licențiat în Limbi Moderne Aplicate; are un masterat în Studii Americane. Este traducător literar, prezentând publicului român autori precum Gayle Forman, Dean Koontz și Clive Cussler. A debutat ca scriitor în 2018, cu romanul istorico-religios ,,Eu, Baraba'', apărut la editura Datagroup, iar în 2019, a publicat la Libris Editorial culegerea de eseuri creștine dedicate tinerilor ,,Tupeu de creștin''. Fascinația față de romanele gotice cu protagoniști vizibil diferiți, precum ,,Frankenstein'', ,,Fantoma de la Operă'' și bineînțeles ,,Notre-Dame de Paris'' l-au motivat să scrie romanul ,,Quasimodo'', cu care speră să aducă în discuție, într-o manieră creativă și de impact, tema dizabilității.

„Povestirile Marianei Codruţ instituie un univers aproape magic în care lumina şi întunericul îşi dispută întîietatea. Nimic artificial în aceste instantanee fluide ale trecerii timpului de o simplitate emoţionantă, melancolice dar pline de un umor discret. Lipsite de sentimentalism, de o francheţe tulburătoare, povestirile oferă o variată galerie de stări, de situaţii şi de personaje, explorînd cu eleganţă şi subtilitate faţetele diferite ale lumii şi pliurile din care e alcătuită memoria subiectivă. Intens, sobru din punct de vedere stilistic şi foarte puternic, volumul Era lumină, era vînt are sinceritatea şi rafinamentul unei proze de mare calitate." (Carmen Muşat)

„Aparenţele idilice, însemnînd lirism, nostalgie a copilăriei, oameni şi locuri în orizontul unui ethos patriarhal, camuflează, în Era lumină, era vînt, o vînă realistă inclementă, căreia nu-i scapă spectacolul slăbiciunilor inavuabile, al ipocriziilor travestite, al perversiunii şi ororii. Mănuşa de catifea ascunde un pumn de fier care te loveşte violent cînd nici nu te-aştepţi. Te loveşte ca să te trezească. Scrisul Marianei Codruţ, cunoscută publicului în primul rînd ca o excepţională poetă, îşi păstrează nealterată forţa cathartică şi în proză. Ceea ce ai impresia că începe ca Elena Farago se încheie în Carson McCullers." (0. Nimigean)

Maia Levantini s-a născut și a crescut în București. A absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila˝. Din 2002 locuiește în Statele Unite ale Americii, unde este profesor la Universitatea din Pittsburgh. A debutat în 2017 cu romanul Cu titlu provizoriu.

Mihail Victus (n. 1986, București), artist plastic și prozator din grupul LiterNautica, al cărui fondator este, multipremiat, printre altele, cu Premiul I „Marin Preda”, a publicat romanul Fracturi (2019), nominalizat de Agenția de Carte la Cele mai bune cărți ale anului și laureat al Premiilor „Cristian Săileanu“.

Alina Nelega este romancieră și autoare dramatică. Piesele sale de teatru sînt jucate și premiate la nivel național și internațional. Dublă laureată UNITER, „Autor European” la Heidelberger Stückemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universității din Iowa, SUA, este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Tîrgu-Mureș. În 2020 i se decernează premiul pentru proză al revistei Observator Cultural pentru romanul ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat (Polirom, 2019).

Mihai Duțescu (născut în 1979, la Alexandria) este arhitect, lector la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu" din București. În urma câștigării concursului de debut organizat de editura Cartea Românească, publică în 2010 volumul de poezie și toată bucuria acelor ani triști, recompensat cu mai multe premii și nominalizări, printre care și Premiul „Mihai Eminescu". În 2014 revine cu franceza un avantaj (poezie, Pandora M) și Uranus Park (roman, Polirom), o ficțiune realistă despre jungla imobiliară a Bucureștiului de la începutul anilor 2000, pentru care primește premiul „Tânărul prozator al anului" în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Este prezent cu eseuri, proză și poezie în diferite antologii din țară și din străinătate.

Ramona Gabăr (n. 1980) a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării la Universitatea din București și are un master în Comunicare. În timpul facultății, a contribuit la culegerea antropologică „Istorie la firul ierbii – documente sociale orale“ (coord. de Zoltán Rostás și Sorin Stoica, Ed. Tritonic, 2003).

Eugen Uricaru s-a născut la 1 noiembrie 1946, în Buhuşi, județul Bacău.

Prozator, traducător, poet, scenarist de film. De două ori laureat al Premiului Academiei Române (1985), de două ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru roman (1980, 1985), Premiul Internațional pentru roman „Balkanika”, Premiul „Mihail Sadoveanu”, Premiul revistei „Ateneu” pentru roman, Premiul Național „Ion Creangă”.
Debutează editorial în 1974 cu volumul de povestiri Despre purpură.

După cartea de debut, publică volumul de nuvele Antonia (1977) şi romanele Rug şi flacără (1977), Mierea (1978), Aşteptându-i pe barbari (1981, 1999), Vladia (1982), 1784 – Vreme în schimbare (1984), Stăpânirea de sine (1986), Glorie (1987), Pentimento (2000), Navigare (2001), Cât ar cântări un înger (2008), Plan de rezervă (2011).
Volumele sale au fost traduse în Franța, Italia, Germania, Rusia, Ungaria, Serbia, Macedonia de nord, China și Vietnam. Este de asemenea traducător din limbile italiană (Curzio Malaparte, Italo Calvino) şi rusă (Alexandr Soljenițîn), precum şi autor de scenarii de film. Filmele Rug şi flacără şi Stare de fapt (realizate după scenariile sale) au fost distinse cu Marele Premiu la Festivalurile de la Santa Rem (Portugalia, 1979) şi respectiv San Marino (1995). Fondator al revistei Echinox (1968).