Literatură română

Cum ar fi fost România dacă la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial nu ar fi fost ocupată de Uniunea Sovietică? Ce ar fi discutat Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu într-o frumoasă dimineață a anului 1971, la o cafea și o bere rece în Grădina Cișmigiului? Există oare vreun motiv pentru care România ar putea fi numită Grădina Maicii Domnului?

„Eliadesc, scris cu pasiune, romanul lui Eugen Cadaru pare o continuare firească a prozei interbelice, în care se întîlnesc personaje reale și ficționale și marile teme legate de timp, trecere, ritualuri. Atmosfera interbelică, reconstituită riguros în anii ’70 ai unui trecut alternativ, face ca personajele să fie foarte veridice. Eliade, Cioran, Ionescu, Țuțea și Vulcănescu prind viață în discuții care evocă operele lor sau în plimbări tihnite printr-un București idealizat. Scris cu implicare și cu talent, Cișmigienii lui Cadaru este un roman cu temă nostalgică și aspirații înnoitoare, construit atent și fermecător, cu eleganță estetică.” (Doina Ruști)

„Eugen Cadaru face o figură singulară între scriitorii de fantastică ai celei mai recente generații prin felul în care introduce ruptura de sorginte fantastică în realitatea ficțională, abstractul «marii taine» fiind înlocuit de concretul exemplelor de interferență a neobișnuitului magic cu realitatea cotidiană. O sursă pentru efectul estetic cu semnătura «Eugen Cadaru» este aceea că salvarea raționalității nu se poate face fără acceptarea datului irațional, «magic», realitatea completă neputînd fi redată decît prin realism magic. Dacă îmi permiteți jocul de cuvinte, cel puțin în cadrul generației sale, Eugen Cadaru este singurul cu acces magic la realitate.” (Cătălin Badea-Gheracostea, Observator cultural)

Rafael este un unchi atît de special, încît, atunci cînd poposește în casa nepoților săi, aceștia nu își amintesc să-l fi văzut vreodată. Pelaghia, stareța mănăstirii Aglăiești, nu pare o slujitoare prea devotată a Domnului, chiar dacă poartă veșmintele potrivite. Alina Olăcaru este o jurnalistă foarte talentată, ce reușește să găsească știri senzaționale și acolo unde nu e nimic. Acestea și multe alte personaje, dintre cele mai diverse, populează prozele reunite în Un drum cu Ceapă. Uneori triste sau chiar tragice, alteori debordînd de umor, povestirile lui Radu Pavel Gheo se citesc pe nerăsuflate, iar fiecare îți face mereu poftă de încă una.

„Povestirile lui Radu Pavel Gheo, un autor plin de talent, se mișcă lejer între Cehov și Caragiale. Autorul privește cînd tandru, cînd sarcastic lumea românească în care ne ducem zilele, fiecare cum poate. Prima calitate a lui Gheo e că știe să povestească în așa fel încît cititorii să nu se plictisească.” (Ștefan Agopian)

„Saga de familie, bildungsroman și epopee istorică, Viața și întoarcerea unui Halle este povestea unui timișorean născut în Austro-Ungaria și devenit după 1918 cetățean român. Prin ochii lui de contabil și, mai apoi, de administrator de hotel ni se conturează o frescă inedită a Timișoarei din perioada interbelică. Deși tihnit și cosmopolit, orașul n-a fost ferit de turbulențele ideologice din anii ’30, care au provocat tensiuni între etniile conlocuitoare. Viziunea lui Halle Rezső asupra evenimentelor ce culminează cu rebeliunea legionară și atacul Reich-ului împotriva Iugoslaviei ilustrează cu realism și o ironie «la firul ierbii» această lume tulburată, căci în hotelul unde lucrează protagonistul sînt cazați în 1940 ofițerii Wehrmacht-ului, sosiți în Banat cu Misiunea militară germană.

Perspectiva obiectivă, uneori tăioasă, alteori încărcată de un umor negru, e asigurată și de faptul că Halle e un evreu convertit la creștinism. Asta îl situează între lumi care îl resping deopotrivă. În toiul celui de-al Doilea Război Mondial, dat afară din serviciu din pricina legilor antisemite, Halle se refugiază în Ungaria, unde i se mai permite încă să muncească, însă își lasă familia acasă. Ia cu el, pe lîngă propriile povești, și pe cele ale soției cu origini elvețiene și maghiare și le împărtășește colegilor din lagărul în care ajunge în 1944, atunci cînd statul ungar îi strînge și pe evreii botezați, trimițîndu-i la muncă forțată.

Halle Rezső dispare în război. Întoarcerea sa, îndelung așteptată de familie, se produce prin rememorările unui supraviețuitor din lagăr și ale fiicei Julianna, într-un roman de o intensitate dureroasă semnat de strănepotul său.” (Radu Pavel Gheo)

Ce poate să facă un tată dacă fiica lui este ademenită în străinătate de traficanți de ființe umane? Cei mai mulți nu au altă variantă decît să aștepte ca autoritățile să-și facă datoria. Nu este și cazul lui Albert, care, după ce și-a pierdut soția, apoi a fost închis o perioadă, nu mai are nimic de pierdut, în afară de Mara, fata lui. Cînd aceasta dispare și toată indiciile conduc spre o rețea de trafic de persoane, începe o cursă nebună prin cele mai sordide și mai periculoase locuri din București, Istanbul și Kurdistanul turc. O va găsi la timp pe Mara? Va reuși să o salveze? Va reveni viața lor la normal? Pe toate acestea le aflați din Cerberus, un roman care îl ține pe cititor cu sufletul la gură pînă la ultima pagină.

„Deși numele acestui roman trimite cu gîndul la mitologia greacă, povestea lui Marius Albert Neguț este una cît se poate de actuală și posibilă. Cu precizie și vădită aplecare spre detaliu, autorul ne arată o lume ale cărei caverne par să înghită tot ceea ce înseamnă puritate, inocență, naivitate. Astfel, cel mai negru scenariu pe care și-l poate imagina un părinte prinde viață și, odată declanșat, lasă porțile Hadesului larg căscate. Însă iubirea părintească n-are limite și transcende timpul și spațiul, pornind într-o misiune de salvare ce pune întregul univers în mișcare. Cerberus este o călătorie în Infern la capătul căreia rămîi cu spaima unei amenințări ce va plana mereu deasupra lumii.” (Camelia Cavadia)

Silvia Albu este o tînără librăreasă întoarsă de curînd în orașul natal, după o absență forțată de aproape cinci ani. Sîntem în România anului 1983. Mîncarea e raționalizată, nu se mai găsește aproape nimic în magazine, lumina se ia timp de o oră pe zi, avorturile sînt interzise și metodele de contracepție inexistente, dragostea vine laolaltă cu amenințarea morții. În cartierul de la marginea Piteștiului, Complexul este un întreg univers, planetele ce se rotesc în jurul propriilor axe sînt Alimentara, Măcelăria, Cofetăria, Merceria, Librăria, Ceasornicăria, Poșta. În viața librăresei, marcată de traumă pe cînd avea doar 17 ani mișună o mulțime de copii. De-a lungul verii, o idilă se înfiripă între ea și ceasornicar, un bărbat cu șapte ani mai în vîrstă. Apariție atrăgătoare, ceasornicarul pare să-i promită că o va duce cu el către alte orizonturi – dar poți să crezi în promisiuni sau totul e scînteiere fugară? Toți copiii librăresei este un cîntec al însingurării și-al dragostei care poate fi aducătoare de moarte, din vremurile trăite de cei ce-au fost tineri în anii ’80. Un cîntec pe-al cărui fundal este etalat un întreg evantai de povești cu copii.

„Fiul meu este un corp plutitor într-o apă neagră, el bate la uşă, nu vrea să mă deranjeze, merge în vîrful picioarelor, lipit de pereţi, ocupă atît de puţin spaţiu, încît îmi vine să-l leg de scaun şi să-l hrănesc forţat, el mă îmbrăţişează uneori, iar eu nu-l strîng prea tare, pentru că mi-e teamă să nu-l sparg în bucăţi. Fiul meu este de sticlă şi îl admir în tăcere, pentru că s-a întors la mine, deşi nimeni din lumea asta împuţită şi coclită n-a crezut că acest pui de jidan căcăcios şi încăpăţînat va putea supravieţui.”

„Am dat să mă ridic, dar îmi era imposibil.
– Fir-ar să fie, am uitat să mă prezint! Steinhardt!
S-a aplecat, mi-a întins mîna, a ezitat, apoi şi-a retras-o.
– Nu puteţi să vă mişcaţi. V-a lovit o maşină. Mergeam spre casă şi mi-a părut că am auzit ceva în spatele meu. Nu ştiu, Dumnezeu m-a făcut să întorc capul! Adică nu doar să întorc capul, a fost mai mult. Am mers un colţ înapoi şi v-am găsit aici, pe drum. Vă amintiţi ceva?”

„Unii băieţi din mănăstire aveau îndatorirea de a «ţîpa» mîncare la porci. Ca să ducă resturile de la bucătărie pînă la porci era ceva drum, aşa că foloseau un cărucior, în care transportau un bidon de plastic mare, de 60 de litri, plin cu resturi. Se întîmpla uneori ca peste lături să fie aruncate şi nişte prăjituri care poate se întăriseră sau rînceziseră prin cămară. Eu şi părintele Nicolae treceam într-o zi pe acolo, pe lîngă cei care transportau bidonul, iar părintele s-a oprit şi le-a zis:
– Vedeţi cum plutesc prăjiturile acelea? Credeţi-mă, cînd am fost la puşcărie, dacă ne-ar fi dat în ziua de Paşte asemenea mîncare cum daţi voi acum la porci… Păi, porcii ăştia sînt nişte boieri, mănîncă ciorbă cu prăjituri plutind pe deasupra… Aoleu şi vai!”

Ciprian Valcan propune nu doar o perspectiva sumbra asupra istoriei si asupra intregii alcatuiri a lumii, in care preeminenta raului e un dat metafizic, ci si o vitriolanta descriere a naturii umane. Viziunea sa, exprimata in cele mai surprinzatoare moduri, fortind absurdul, parodicul sau macabrul, mizind pe efectul retoric al paradoxului si al formulei sofistice, conduce la alcatuirea unui adevarat catalog al viciilor omenesti, rizibile ori hidoase, monstruoase sau numai grotesti.

Pentru a scrie, in ziua de azi, intr-o perioada a tranzitiei, trebuie sa scrii despre altceva sau sa scrii altcumva. Si, spre fericirea noastra, a cititorilor, Cristian Melesteu stie foarte bine sa faca acest lucru.” (Marin Ionita)

„Meridianul ilustrează un mod de a vorbi despre poezie ce se substituie obiectului însuși, unde strădania de a «descrie» un drum al creației se confundă cu creația, cea a cărei deschidere dialogică implicită «spațiilor indefinite» («Leerstellen») și incompatibilă cu sentențiozitatea riguroasă, frizînd Definitivul, a expozeului «teoretic» emană dintr-un «joc cu mărgelele de sticlă» al limbajului. Preferînd speculației metaestetice despre «poiein» și produsele sale empatia cu acestea din urmă, Celan încearcă s-o «transpună» într-un idiom aplecat asupra propriilor resurse de a accede către momentul, oricît de efemer, al coagulării virtuale, în limbaj, a «întîlnirii» cu Altul.

Am încercat să ținem seama în această întreprindere de transpunere în limba română a prozei lui Paul Celan de întreaga experiență acumulată de traducătorii care, în alte limbi și culturi, au inițiat-o cu mult înaintea noastră. Ne-am confruntat cu aceleași dificultăți și dileme în a găsi un echivalent adecvat «densității» textelor, cumulată în paleta de registre ce glisează de la ceremonios la ironic și de la emfatic la patetic, în reverberația intertextuală, în alternanța dintre «spus» și «nespus», în preaplinul semantic ce emerge din travaliul de remodelare a materiei lexicale, și nu numai...” (Andrei Corbea)

Dupa succesul repurtat de reeditarea romanului Cafeneaua Pas-Parol, Matei Visniec revine in proza cu un nou roman. De data aceasta, centrul lumii se muta la cafeneaua Saint-Medard – o agora a literelor, un turn Babel contemporan, in jurul caruia graviteaza doar autori si personaje. Un intreg univers patronat de un editor francez fara editura, domnul Cambreleng, care, excedat de lectura manuscriselor primite, de sutele de pagini de cuvinte scrise de autori avizi de glorie literara, intr-o lume in care domnesc imaginea si sunetul, decreteaza moartea cuvintelor. Acum, principala lui pasiune este colectionarea cartilor moarte, care umplu librariile devenite abatoare, din cauza cititorilor orbi si surzi la suferinta si plansul cartilor necitite. Intr-un Paris asediat de personalitatile care l-au locuit si de o istorie glorioasa, se deruleaza numeroase intamplari neobisnuite, invizibile unui ochi neexersat: un poem cucereste planeta, o pisica tine un jurnal, o poveste de dragoste scapa de sub control, visele evadeaza in realitate si toti locuitorii devin, fara voia lor, personaje.

Sindromul de panica in Orasul Luminilor este o distopie vie, care tocmai se consuma sub pana unui scriitor ratat, devenit personajul principal al acestui roman total.

Roman cîștigător al Concursului de manuscrise Polirom Junior, ediția 2020

Vîrsta recomandată 10+

Cu ilustrații de Teodora Răileanu

Alex e un puşti mărunţel, vesel şi neastîmpărat, cu păr nisipiu şi ochi verzi-albăstrui. La cei unsprezece ani ai săi, e cel mai mic dintre prietenii lui. Cînd tot grupul de amici se grăbeşte pe biciclete spre fostul parc de distracţii ca să cerceteze o explozie bizară de artificii, el rămîne în urmă, pe cîmp. Aşa ajunge să trăiască aventura vieţii sale: fără să-şi dea seama, urcă la bordul unei nave extraterestre atent camuflate, cu destinaţia Xilon. Călăuzit de Xonya şi Xelen, Alex descoperă, plin de curiozitate, o planetă populată de uriaşi binevoitori şi paşnici, cu piele albastră, tehnologie şi obiceiuri stranii. Atunci cînd xilonienii sînt atacaţi şi înrobiţi de maleficii arborieni, după multe peripeţii, soarta lor ajunge în mîinile curajosului pămîntean. Va reuşi el să-i salveze pe toţi şi să se întoarcă acasă în siguranţă?

Pizdeț este prima parte a trilogiei Letopizdeț

„În sfîrșit am citit o carte românească. Alexandru Vakulovski: Pizdeț. Să-i scriu? Să nu-i scriu? Nu știu, oricum în seara asta o să mă văd cu Santiago și o să-i povestesc despre Pizdeț, poate o să-i dau cartea și lui... și altora, și altora, și la emisiune probabil o să povestesc de ea, și poate o să-i spun și Mădălinei, și lui Bogdan, și lui Miron, și poate o să uit, așa cum deseori o fac, și poate o să-mi treacă. Sper să nu.” (Andrei Gheorghe)

„Într-un moment de confuzie și stagnare, cum e cel pe care îl traversează acum literatura română, Alexandru Vakulovski a știut să deschidă un drum, să schițeze o orientare, a avut, cu alte cuvinte, puterea să inoveze. Nu e puțin lucru.” (Gheorghe Perian)

„După un roman fantasy pentru copii, Războiul solomonarilor, Moni Stănilă recurge la elemente de fantastic și de basm pentru a crea, de data asta, o autoficțiune deghizată. Personajele sînt toate feminine. De fapt, ar trebui întrebuințat singularul: cartea se deschide cu Una, Una Stanilovski, poetă și jurnalistă în jur de 40 de ani (ca și Moni Stănilă, născută în 1978), care se va multiplica, într-un scenariu aproape oniric, în cîteva ipostaze, în Noua, Prima, Drei (cea mai tînără, de 17 ani), a Opta și, pe ultima pagină, Alta, ca într-un final deschis. Una e nostimă, cu savoir-vivre, dar și credincioasă și microbistă (trăsături ale autoarei, pentru cine o cunoaște), celelalte adăugîndu-se unui personaj colectiv, un fel de Alice cu mai multe fețe, dar nu în Țara Minunilor, ci în Țara Timpului. Țipă cît poți: un roman aparent feeric, de fapt o carte despre identitatea multiplă, despre viață și despre trecerea ei.” (Simona Popescu)

„O carte absolut surprinzătoare. Un roman insolit și curajos, plin de umor, candoare și ironie, cum n-am mai citit de multă vreme în literatura noastră. O poveste atipică, spusă inteligent și abil, cu schimbări neașteptate ale registrelor, într-un permanent joc al apropierilor și distanțelor. Un text proaspăt și dinamic despre identitate și alteritate, construit fragmentar, cu o scriitură precisă și densă, asemănătoare cînd structurilor poetice, cînd jurnalului, cînd textelor vechi/sacre. O istorie personală de la Una la Alta, conturînd, alături de Noua și Drei, unul dintre cele mai interesante personaje feminine din literatura de azi.” (Dan Coman)

„Mama păstra cartea lui, Elegii pentru fiinţe mici, ca pe icoană şi ştia poeziile acelea pe de rost. Ea nu s-ar fi supărat nici dacă fiul ei ar fi ajuns actor. Dacă îi place, zicea ea. Îşi spuneau versuri, iar cînd el ne vizita, se jucau, se strîmbau, interpretau roluri închipuite. Schimbau replici de parcă jucau teatru adevărat, iar eu eram publicul lor, spectatoarea, nu participam, tu semeni cu tata, ziceau ei, dar nu mă supăram. Ştiam că aşa e, eu semănam cu tata, trebuia să fiu fata tatei, iar între ei era o legătură care în teatrul lor ciudat îi făcea să pară un singur rol cu două feţe, unul tînăr, altul bătrîn, unul vesel, altul trist, dacă mama era veselă, Eugen era trist, dacă era invers, Eugen făcea tot posibilul s-o înveselească, aşa erau mama cu Eugen. Dansau amîndoi uneori, nu aveam patefon, cînta Eugen sau cîntau amîndoi şi dansau. Atunci se producea minunea, atunci mama noastră îmbătrînită înainte de vreme întinerea, de parcă atingerea fiului ei era fermecată. Devenea tînără, o fetiţă, şi fericită şi bucuroasă, ochii îi străluceau, obrajii se rumeneau şi devenea frumoasă. Dansul lor magic, dragostea ca un fir mătăsos de lumină nevăzută între mamă şi fiu. Eugen nu putea accepta moartea ei prematură. Cînd eram mic, mă ducea mama la cinematograf, dacă o rugam, iar eu nu am dus-o niciodată, aş vrea la un teatru, a zis ea şi eu i-am răspuns: nu-mi place teatrul, nu vreau la teatru. Am stat departe de ea cît am locuit la tata, apoi la Craiova, am stat departe cît eram student, niciodată nu aveam timp pentru ea. N-am dus-o nicăieri, n-am bucurat-o cu nimic, în timp ce ea ne-a dat tot ce-a avut mai bun, a lucrat ca să ne poată ajuta, să ne ofere totul, iar cînd şi eu am avut, am băut toţi banii cu prietenii. Am fost străin, am fost departe. Dureros de departe! Mamă, hai să jucăm mai departe teatru, tu de la tine de sus, eu de aici de jos.”

Romanul Darul lui Serafim leagă trei poveşti istorisite pe trei voci diferite, care introduc cititorul în atmosfera anilor nebuni ai jazzului, ai epocii în care se naşte viteza şi încep să moară vechile convenţii sociale, într-o Românie modernă, doar în aparenţă calmă şi prosperă. Actori principali: Nicolae Malaxa, unul dintre cei mai mari industriaşi români din perioada interbelică, producătorul locomotivelor Malaxa, inginer talentat şi figură politică foarte controversată a acelor ani; o candidată la titlul de Miss România 1932, în concursul organizat de revista Realitatea ilustrată; o familie de aristocraţi bucureşteni, cu un destin tragic, şi toţi membrii săi strînşi în jurul celor doi băieţi de vîrstă şcolară. Ce au în comun toate aceste personaje? Răspunsul îl ştie numai Serafim, bătrînul cerşetor cu puteri tainice care străjuieşte, în noaptea de Vovidenie a anului 1932, impunătoarea biserică a Amzei.

O prevestire care schimbă oamenii. O carte despre cum binele și răul se fac deodată, despre cei simpli, care nu deosebesc dreapta de stânga și despre cei complicați, care se cred aleșii lui Dumnezeu. Despre poveștile care îndreptățesc și nedreptățesc, despre tați și despre Tată, și despre o fiică isteață, care nu lasă povestea să moară.

O carte în care dragostea vine neinvitată, ca oricând și oriunde pe lume. Un roman cu suspans, despre marea aventură a încercării omului de a găsi un rost vieții.

Pentru prima oară în literatura română, un roman care reface realist o pagină din Vechiul Testament: istoria nesupusului profet Iona. O lume colorată, cu personaje din satul lui Iona, de pe corabia pe care călătorește și din cetatea cu sclipiri ca din 1001 de nopți, Ninive. Nu lipsesc monstrul din ape și cei de pe pământ.

Prevestirea este al 4-lea roman publicat de Ioana Pârvulescu. După 4 ani de la Inocenții, romanul copilăriei brașovene, și după mai bine de un deceniu de la debutul cu Viața începe vineri (continuat cu Viitorul începe luni), despre Bucureștiul epocii frumoase, autoarea schimbă complet decorul și costumele, dar amprenta ei stilistică rămâne: ironia tandră și jocul narativ care ascund, niciodată complet, hohotul marilor întrebări fără răspuns.

IOANA PARVULESCU, scriitoare și profesor la Facultatea de Litere din București, unde predă literatură română modernă. Timp de 18 ani a fost redactor la România literară, unde a scris săptămânal. La editura Humanitas a inițiat și coordonat colecția de literatură uni­versală „Cartea de pe noptieră“. Romanele ei sunt traduse în peste 10 limbi europene.

SCRIERI PRINCIPALE: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăți literare (1999), Întoarcere în Bucureștiul interbelic (2003), În intimitatea secolului 19 (2005), În Țara Miticilor (2007), Întoarcere în secolul 21 (2009), Viața începe vineri (2009), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Viitorul începe luni (2012), Cum continuă povestea (2014), Inocenții (2016), Dialoguri secrete: Cum se roagă scriitorii și personajele lor (2018). A obținut în 2013 Premiul Uniunii Europene pentru romanul Viața începe vineri.

TRADUCERI: Angelus Silesius, Călătorul heruvimic / Cheru binischerWandersmann (1999), Maurice Nadeau, Să fie bine cuvântați (2002), Laurent Seksik, Consultația (2007), Rainer Maria Rilke, Îngerul păzitor (2007), Milan Kundera, Sărbătoarea neînsemnătății (2014), René Goscinny & Albert Uderzo, Asterix, viteazul gal (2017), René Goscinny & Albert Uderzo, Cosorul de aur (2018).

ANTOLOGII: De ce te iubesc: Paradoxurile iubirii în poezia lumii(2006), Povești de dragoste la prima vedere (2008), Intelectuali la cratiță: Amintiri culinare și 50 de rețete (2012), Și eu am trăit în comunism (2015).

„Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. În apartamentul în care au locuit cincizeci şi trei de ani, din cei cincizeci şi şase cât au fost împreună, urlă liniştea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vânzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat în amintire. Mă ajută în vreun fel scrierea acestei cărţi? Prea puţin. După trei-patru pagini, bănuiala devine certitudine: prezenţa tatei în carte nu-i suplineşte absenţa în carne şi oase. Şi atunci, de ce o scriu? Fiindcă nu pot să n-o fac. «Prea puţin» e mai mult decât «deloc». Ajutorul, mai cu seamă în vremurile astea, nu se refuză. Iar Recviemul vesel e o carte pentru cititori şi un sprijin pentru mine.“ — RADU PARASCHIVESCU, aprilie 2020

,,O pendulare ca un sport extrem între realități care se intersectează, se suprapun sau se resping / atrag – ca într-o dragoste violentă, constant alimentată și în același timp devorată de propriile coșmaruri, amintiri, frici, (atracții)iubiri, dependențe.'' Lila Passima

O meditație asupra lumii contemporane, în care virtualul ocupă din ce în ce mai mult spațiu, pregătind trecerea spre epoca postumană.

Crimele nu lipsesc și reflectă contradicțiile și instabilitatea vremurilor noastre.

Se spune că robotica și inteligența artificială vor ușura viața oamenilor. Desigur, aceasta este partea pozitivă, însă tehnologia avansată poate fi folosită și în scopuri distructive, criminale. Această lume computerizată este o lume fragilă, supusă atacurilor din partea hackerilor. Industria militară este în alertă. Cine va avea supremația? Cine va profita? Organizațiile din spatele guvernelor, populiștii, extremiștii, islamiștii – toți vor să aibă acces la ultimele noutăți în domeniu.

Realitatea depășește imaginația.

Ce se ascunde sub fațada Stockholmului elegant? Orașul Luxor din Egipt nu este numai locul templelor și al mormintelor faraonilor. Ce decizii se iau la Edinburgh?

O speranță există, totuși. Poate vom reuși să oprim dezastrul.

Și în această situație fericită, tot tehnologia avansată operează.

Romanul "Licean… odinioară", cu un pronunțat caracter autobiografic, constituie, după opinia profesorului și criticului literar Ion Buzași, „una dintre cele mai celebre cărți despre Școlile Blajului și o lectură prin care vestitul orășel de «credință și tărie românească» poate fi cunoscut și îndrăgit; vedem în aceste pagini lupta Blajului pentru unitate națională, cultul pentru latinitate, atmosfera școlară de studiu temeinic, formarea unor caractere «pe stânca tare a credinței», gata să-și dea viața pentru idealul național.” Ilie Rad

„Ai nevoie de un răgaz ca să te potolești după ce închizi cartea aceasta despre copilărie a lui Mihail Vakulovski, cu scriitura ei nervoasă, clocotitoare ca o magmă. Toate schemele ideologice sunt abandonate, nu avem bolșevici răi și albgardiști buni, toate sunt așa cum le percepeam atunci în copilăria noastră sovietică, care aici este una frenetică, burlescă, savuroasă. Toate se învălmășesc, Lenin și Pavlic Morozov stau bine mersi lângă eroina Zoia Kosmodemianskaia și supra-omul Iuri Gagarin. Versurile patetice despre eroii sovietici fac casă bună cu folclorul porcos al copiilor despre aceiași eroi. Autorul refuză să se uite la copilăria sa din perspectiva adultului de astăzi, el o re-trăiește exact pe cea de atunci, plină de triumfuri adolescentine și răcoritoare ca o limonadă. O copilărie în sânul unui tată protector și adorat ca un Dumnezeu”. — CONSTANTIN CHEIANU

„Injecții de stări și de imagini, fără complexe, fără filtru și fără cenzură, textele lui Mihail Vakulovski sunt ca acele poze alb-negru, făcute de «Zenit»-urile sovietice. Fie că aleargă după băiatul care jupoaie șerpi ca să-și oblojească mama, fie că o pândește pe lăptăreasa care se scaldă noaptea în laptele colhozului, fotograful nu este niciodată un simplu privitor, este chiar lentila care ajustează realitatea. Mult umor, multe înjurături și cruzime, dar și o duioșie aproape copilărească, specifică slavilor, care se împletește aici straniu cu scrisul românesc.  Toate acestea pe muzica lui Vîsoțki, de la înălțimea lui Gagarin, dar mai ales cu gândul la «tătelu’» – developatorul-șef al amintirilor. O carte care va enerva multă lume și tocmai de aceea merită citită“. — TATIANA ŢÎBULEAC

O călătorie nu este altceva decât un pod, o trecere către un alt tărâm, o altă zare, o altă lume. Oricât de depărtată ori apropiată de lumea ta, ea implică întâlnirea cu necunoscutul, cu insolitul, cu un alt mod de-a fi. Omenesc şi acela, desigur, dar altfel. Fiindcă insolitul, surpriza călătoriei stă în a constata cât de diferiţi pot fi oamenii, rămânând, însă, peste tot aceiaşi.
Doar că la capătul fiecărui pod se află o vamă, iar cunoaşterea de sine prin alţii se plăteşte nu doar la intrare, ci şi la ieşire. Cu întrebările pe care le pui depărtării cu apropierea ta şi cu răspunsurile datorate întrebărilor ce ţi se pun. Încercând să te lămureşti de tine însuţi prin alţii. Plătind vama!
Iar preţul adevărat, preţul cel mare al călătoriei este iubirea de sine prin celălalt. Mai bogat eşti la capătul ei, de te întorci cu oglindirea celuilalt în sufletul tău. (Horia Bădescu)

Imagine coperta I: casa părintească a autorului

Tărâmului care mă trimisese în lume şi care acum făcea parte din mine îi parcurgeam hotarele reale şi imaginare cu sentimentul cu care trăieşti amurgul primei iubiri. De care nu te vei lepăda niciodată şi pe care o vei duce în tine până la capătul zilelor.
Urma să-mi iau zborul, să iau viaţa în piept, să învăţ să mă descurc de unul singur. Porţile Raiului meu se închideau încet, însă nicicând pe deplin. Nimeni nu mă alunga din tărâmul pe care, de fapt, n-avem să-l părăsesc vreodată. Plecam de bunăvoie, urmând străvechi legi ale vieţii, pe un drum care nu era altul decât acela al eternei reîntoarceri în lumina nepieritoare a locului peste care plânsese cândva Dumnezeu. (Horia Bădescu)

Bucureşti 1988. Paul este student la Filosofie, are un set de tobe şi un plan secret: vrea să fie exmatriculat şi să se angajeze ca baterist la un restaurant, într-o formaţie. Planul îi reuşeşte, dar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată şi Paul îşi face un nou plan.

„Acest roman vorbeşte doar aparent prin cuvinte, adevărata lui limbă este muzica. Cuvintele sînt ca o cortină. Odată ce le deschizi, pe scenă se cîntă. Cu personaje celebre, precum libertatea, prietenia, dragostea.” (Peter Kerek)

„După ce am citit Vizuina de Aur, mi-am dat seama că în spatele Cortinei de Fier muzica a avut alt gust şi altă putere.” (Charles King)

„O poveste dulce-amăruie şi foarte emoţionantă despre cum a fost şi cum este.” (Vladimir Mirodan)