Literatură română

Tatiana Tibuleac a reusit un tur de forta cu acest prim roman al ei. Inceputul, un overflow de imagini furioase si hipnotice, aduce bine cu Portocala mecanica de la un punct incolo, furia incepe sa se domoleasca, inlocuita de o visatorie paranoida coagulata in jurul figurii mamei, generand la foc continuu fraze cu nimic mai prejos decat cele ale Aglajei Veteranyi; iar ultima treime a romanului, in care o mama bolnava de cancer si un fiu asteapta moartea impreuna - ei bine, pentru intensitatea ei atat de particulara nu ii pot gasi Tatianei Tibuleac vreun corespondent. Scurt si intens, romanul ei splendid impune o prozatoare de la care am cele mai mari asteptari. - Radu Vancu

„Romanul Laurei T. Ilea are o dimensiune eseistică asumată: autoarea dezbate, problematizează, polemizează în legătură cu tot ceea ce înseamnă viața unei femei mature care își marchează teritoriile prin criză, tumult, dileme. Jurnalista Anne Legendre percepe lucrurile printr-o dualitate sporită și mereu adâncită: cu luciditate tranșantă și totodată într-un mod extrem corporal. Ea este și în mod intens femeie (amantă), dar și o mamă ardentă; e inclusiv o fiică hibridată sufletește cu figura paternă. Căci există trei patrii (psihologice) pentru această femeie stratificată: cea a iubiților, cea a fiului și cea a tatălui. O făptură eretică, o catară (postmodernă), cum se autoportretizează personajul. Centrul spațial al poveștilor este orașul Montreal, dar varii cordoane ombilicale duc spre SUA, America de Sud și spre România. Personajul se află în mijlocul unei questa din care face o dezbatere pro și contra, lăsându-l pe cititor să aleagă o baricadă sau alta. Așa încât acest roman e pentru toate generațiile și vârstele, pentru români, ca și pentru străini, pentru estici ori pentru occidentali, pentru femei în egală măsură ca și pentru bărbați. Finalmente, scopul autoarei e pur și simplu să declanșeze o discuție despre condiția umană.” (Ruxandra Cesereanu)

Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.

Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe. - Ana-Maria Negrilă, scriitoare

Romanul Corinei Ozon suprapune istoria unor familii (a căror existență este strâns legată de poveștile unui spațiu anume – moșia de la Rânghilești, din Moldova) peste marea istorie românească și europeană, cu nenumăratele ei cotituri sociale, ce se ivesc în răstimpul unui veac deșirat de două războaie mondiale și de mai multe schimbări semnificative de regim politic. Simbolul acestei țesături de tip palimpsest, în care biografiile protagoniștilor se profilează pe contururile fluide ale vremurilor, este leagănul magic, în care se odihnesc pruncii fiecărei generații și de al cărui balans nefiresc se tem adulții.

Dimensiunea istorică a romanului, menită să lumineze creșterea și descreșterea unor moduri de existență și înlocuirea lor treptată cu altele noi, este dublată de cea psihologică, ce urmărește destinele eroilor și răspunsurile lor în fața dificultăților ce le jalonează parcursul.

Ritmul alert al scriiturii pare a ne atenționa că uitarea poate fi o formă gravă de vulnerabilitate și că povestea trebuie spusă, pentru a recupera astfel chipurile celor ce nu mai sunt prezenți. Arhitectura narațiunii trimite mereu în subtext la importanța memoriei, înțeleasă în termenii lui Henri Bergson, ca memorie-imagine, capabilă să proiecteze trecutul în prezent prin intermediul scenelor pe care ni le livrează. În felul acesta, timpul întâmplărilor și cel al rememorării se întrețes, într-un roman care te poartă rapid prin epoci și locuri diferite, creând impresia că totul se petrece sub ochii tăi de cititor. - Cristina Bogdan

Cartea ale carei prime pagini le parcurgeți acum nu este o excepție. Din nou, Corina Ozon se aventurează pe tărâmuri literare noi și construiește o combinație originală între o saga de familie și istoria unuia dintre colțurile îndepărtate ale României de-a lungul a aproape un secol, cel mai zbuciumat secol dintr-o istorie niciodată blajină. La intersecția imperiilor și în luptă cu natura și cu vremurile, personajele cărții vă vor cuceri de la primele pagini și vă vor antrena în universul lor. Națiuni și credințe, pasiuni și tradiții se întâlnesc într-o succesiune de capitole care desfășoară firul narațiunii din perspectivele personale ale eroilor cărții. Bagheta magică ia forma unui leagăn verde, pictat cu flori de mac, care nu trebuie lăsat nicicând să se legene gol. Vă invit să dați pagina și să deschideți poarta acestei cărți. - Dan Romașcanu

Acțiunea romanului Când macii leagănă povești începe într-o perioada prosperă, sfârșitul secolului al XIX-lea, care pune afacerea cu grâne din Rânghileşti pe harta Europei. Această lume așezată devine amintire când tăvălugul celor două războaie mondiale ară întreaga Europă, distrugând țări și destine. Chiar și povestea de iubire dintre Anastasia și Mihai este greu încercată. Dacă autoarea Corina Ozon ar fi lăsat povestea lor și a supraviețuitorilor să se piardă, tu, cititorule, n-ai fi aflat niciodată cât au pătimit. Contează o poveste? Da, pentru că uneori o poveste salvată face cât o lume. - Emilia Chebac

Dostoievskian în intenţie, romanul năzuieşte să potenţeze zone de penumbră ale eului. Pe de o parte, profesorul Dragodan se vrea un om din subterană, un cinic care face experimente pe propriul suflet şi pe sufletul celorlalţi.

OVIDIU PECICAN este prozator şi eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1994). A publicat romanele Eu şi maimuţa mea (1990; ed. a II-a: 2012), Razzar (1998, în colaborare cu Alexandru Pecican; premiul Nemira; ed. a II-a: 2012), Imberia (2006), Bokia (2011), Arhitecturi mesianice (2012; ed. a II-a: Cluj-Napoca, Editura Limes, 2020), Noaptea soarelui răsare (2013) şi Lumea care n-a fost (2018).

Autor de proze scurte din volumele Darul acestei veri (2001; nominalizat la premiile ASPRO pe 2001), Clipuri (2001), Zilele şi nopţile după-amiezei (2005), Poveşti de umbră şi poveşti de soare (2008), Clujul în legende (2010, în colaborare cu Irina Petraș; singur: Geografii alese. Legendele Clujului, 2021; ed. a III-a: Legendele Clujului, 2024), 999 de minciuni (2012); Rebeliune la Chittagong (Iași, Editura Junimea, 2020);

Volume de poveşti: Aventurile lui Matiaş Corvin la Cluj (2011; viziune grafică: Andor Kömives), Cuțitul lui Matiaș Corvin (2018; viziune grafică: Andor Kömives) şi Povestea fraților Roman și Vlah și a urmașilor lor. Legende despre originea românilor desprinse din vechile cronici românești (2018).

„Un avertisment la început: mii de cărți vor mai apărea în acest an, dar va fi greu de găsit una care să fie atât de remarcabilă precum Oxenberg & Bernstein (America de peste pogrom) a autorului român Cătălin Mihuleac. Cine va începe să citească această carte n-o va mai putea lăsa din mâini. Căci romanul lui Mihuleac poate orice: provoacă râsul și plânsul, meditația și îndoiala, ne ia cu el și ne răvășește.“ — GABRIEL RATH, Die Presse

„America de peste pogrom e un roman aflat într-un echilibru instabil între burlesc și gravitate, dar de o forță indiscutabilă.“ — Libération

Volumul Momente si schite, de Ion Luca Caragiale, face parte din colectia de Bibliografie scolara recomandata, coordonata de prof. MARIANA BADEA. Utila pentru cunoasterea principalelor opere literare studiate la scoala, colectia se remarca printr-o atenta ingrijire a textului, astfel incat copiii carora li se adreseaza aceste titluri sa beneficieze de o experienta a lecturii folositoare, menita sa accentueze aplecarea spre literatura romana si scriitorii care au marcat diversele perioade si curente.

 

O beție cuantică e un pseudo-jurnal care conține 365 de povești despre lumea în care trăim, câte una pentru fiecare zi a anului, texte scrise cu același umor și sarcasm cu care ne-a obișnuit scriitorul, dar și cu o doză sănătoasă de ireal.

Goran Mrakić observă aici micile și marile beții ale existenței, de la frici colective și obsesii sociale, până la deliruri intime și scăpări de rațiune. Oamenii despre care scrie – și care devin, astfel, personaje – trec prin situații în care logica obișnuită cedează locul paradoxului, iar cititorul descoperă, prin lentila lui, un univers neliniștitor, îmbibat de contradicțiile societății contemporane, unde totul e posibil și nimic nu e stabil. Textele scriitorului bănățean devin, astfel, un spectacol de oglinzi strâmbe, unul în care recunoaștem, cu un zâmbet amar, de cele mai multe ori, frânturi din propriul nostru prezent.

„În noua lui carte, Goran Mrakić continuă să observe lumea în modul său particular și să ne-o redea așa cum numai un scriitor o poate face, așa numai cum acest scriitor, de fapt, o poate face: cu o doză sănătoasă de ireal, una de absurd, alta de ironie și încă una de empatie. Iar rezultatul e literatură pur și simplu, chiar dacă, de data aceasta, e literatură non-ficțională (cu toate alunecările spre fantastic sau oniric, de pildă). O literatură care-ți clatină certitudinile, care rupe convențiile, care face ca universurile să se ciocnească, care produce scântei și mici revelații. O literatură pe care o citești cu bucurie. Ceea ce vă doresc și vouă.“ - Eli Bădică - coordonatoarea imprintului n’autor

„La 1871, romanticul student vienez Eminescu era absorbit de vis, himerism, arhei, științe oculte, Ahasver, vălul lui Isis, alchimie și astrologie. La 1971, romanticul student bucureștean Culianu a absorbit deja toată acea «lume» eminesciană, îi dublează pe Schopenhauer cu Jung, pe Kant cu Kierkegaard, pe Gautier cu Borges. Ca și la Eminescu și Eliade, la Culianu, în prozele sale, nici o hermeneutică nu poate fi vreodată excesivă.
La tot pasul apar simboluri policentrice, iar referințele se ramifică de la Casa Usher la Remember-ul matein, de la Cezara și Contes cruels la Novalis și – de ce nu? – la cromatica strălucitoare a mandalelor din epoca hippy a anilor ’60, cu extazele psihedelice. Nu vă lăsați scandalizați de atari trimiteri în timp, fiindcă, dincolo de mulțimea și limpezimea simbologiei arhaic-romantice, prozele lui Culianu din anii 1967-1972 au subtextul fermecător de impregnat de acel extraordinar amestec de rock, indianistică, etno-melo-filozofie «haiducească», magie, alcool, sincretism religios, extaze yogine sau de Kama-sutra, erudiție și senzualism ca la generația ’27, plus frenezia comunitară a libertății împărtășite ce caracteriza tînăra generație din anii festivalului de la Woodstock – ori de la Clubul Arhitecturii bucureștene, anii Phoenix sau Sideral...” (Dan C. Mihăilescu)

„Precum în Ultima cruciadă, în care figura tutelară a lui Iancu de Hunedoara este retrasă în planul mitului, și în Coborârea în cetate se întâmplă la fel cu cea a lui Mihai Viteazul. Valahul e personajul menținut, nu cu puțin efort auctorial, în ipostaza contemplării, lăsând în prim-plan, ca personaje principale, junii din Șcheii Brașovului.
Nu este romanul lui Mihai Viteazul, precum cel anterior se arătase a fi al Chiajnei, ci romanul Brașovului, în care, mai mult ca niciodată, se remarcă rafinamentul scriitural și documentarea ireproșabilă, iar camera diegetică proiectată pe suma de personaje interpretând cumva o partitură a istoriei, altcumva o partitură a umanității și bunului-simț arată și cum se lasă ele strunite de bagheta auctorială.
Coborârea în cetate devine mai mult de atât: romanul Brașovului prin excelență. Rămâne doar ca Brașovul să-și deschidă porțile primirii acasă a acestui roman, cum se vor deschide, cu siguranță, în mod simbolic și călăuzitor, și celelalte pe care a intrat cândva Mihai Viteazul.” (Adrian Lesenciuc)

„În timp ce majoritatea prozatorilor români contemporani preferă să abordeze provocările unui prezent adeseori mult prea familiar, Simona Antonescu resuscitează aproape de una singură romanul istoric autohton. O carte este, printre altele, un refugiu din realitatea imediată, un mod de a trăi în pielea altcuiva, poate într-un alt loc, într-un alt timp. 1600 se arată a fi un an bun de explorat. După excepționalele romane Hanul lui Manuc și Chiajna din Casa Mușatinilor, Coborârea în cetate îmi dă încă un prilej să susțin că Simona Antonescu merită succesul unor celebre creatoare de ficțiuni istorice, ca Philippa Gregory sau Tracy Chevalier.” (George Cornilă)

Caftul - Un roman de dragoste cu invective. În plin comunism.

În socialism, studenții bucureșteni de la Medicină Militară sunt trimiși în Bărăgan pentru muncile agricole patriotice. Fiecare escapadă de la ferma Dragalina, pe ruta Ciulnița – Slobozia – Ograda, poate fi o gură de aer proaspăt, care eliberează și alimentează, dar și una care poate încătușa. Protagonistul cărții, Secundo, va simți asta pe propria piele. Pentru că, alături de „tovarășii lui de suferințe“, cu gândul constant la Baca, cea care n-are pereche, intră constant în tot soiul de… buclucuri.

Un roman al dragostei și al confruntărilor, Caftul ne spune povestea unor tensiuni permanente: între iubire pasională și sex, între putere și neputință, între brutalitate și fragilitate, între sens și lipsa acestuia, între idei și fapte, între conspirații și ideologii. Între lupte – verbale, emoționale, simbolice sau fizice.

„Apăsând și mai accentuat pedala oralității, cu forța-i literară binecunoscută, Florin Chirculescu revine cu un nou roman, unul (aproape) de dragoste, dar și unul în care lumea poate fi privită prin lentila unui (pseudo-)ring de luptă, unde fiecare gest se poate transforma într-un caft. O încăierare și un act sexual destabilizează, de altfel, unitatea, deopotrivă la propriu și la figurat. Iar în anii ’80, când mecanismele politice deformează realitățile personale și adevărurile individuale, repercusiunile pot fi de-a dreptul tragice. Chiar și când intervin forțe externe, chiar și când (re)apar personaje influente, chiar și când violența e latentă, chiar și când iubirea traversează ca un fior, ca o undă, ca un laitmotiv întreaga carte. O poveste intensă, așadar, pe care nu v-aș dori s-o ratați.“ - Eli Bădică

„Eu nu știu dacă dragostea nu e un concept inventat. Sunt clipe în care cred că cineva a pus bazele conceptului de iubire, de parc-ar fi întemeiat o ideologie, că a îmbrăcat în speculații ceea ce, altminteri, e o condiționare biologică, și că cei mai slabi și mai fragili dintre noi cad în patima îndrăgostirii, fiindcă au fost învățați că nu-s totuna cu vitele, porcii, maimuțele.“

Romanul Carbo de Andrei Ciobotaru se desfășoară la granița dintre luciditate și vis, dintre ordinea rațiunii și fascinația haosului. Povestea unui tânăr inginer naval trimis într-o misiune tehnică în estul Siberiei devine treptat un drum inițiatic, un test al propriei umanități.

Sub pretextul unei aventuri profesionale, autorul construiește un roman de introspecție, scris cu o rigoare aproape inginerească și o sensibilitate confesivă, în care logica și neliniștea metafizică se împletesc într-un limbaj rafinat, poetic și ironic în același timp. În romanul Carbo, naratorul cultivă o voce interioară care se dezvăluie prin observații precise și dialoguri tensionate, menținând un echilibru fragil între confesiune și distanță, între detaliul material și simbolul ascuns.

Adrian Lesenciuc are toate darurile. Poet, romancier, autor de eseuri, critic și teoretician al literaturii, el lucrează la harta propriului ținut cu fervoare și eficiență. Scrisul lui se distinge prin buna acoperire a realităților beletristice pe care le scrutează cu un ochi de strateg care dispune contingente noționale și conceptuale într-un câmp al dezbaterilor pe care tot el l-a delimitat.

Este un soi de partidă de șah oriental, jucat de mai mulți parteneri, unii îndrăzneți, alții inteligenți, alții de-a dreptul înțelepți, în care remizele survin după caz, glorificându-l când pe unul, când pe altul dintre cei angajați în confruntare. Acest aspect agonal rămâne în esența sa ludic, dar jocul este serios și pasionează pe cititorul care îndrăznește să se avânte pe urma celui ce scrie. Indiferent de rezultat, la urmă se dovedește că victoria este și a discursului care triumfă, și a autorului dindărătul său, și a cititorului care l-a urmat printre volute, pe sub și peste nori, în baletul ideilor și al intuițiilor pe care acestea le traduc.

„Fetița dădu din cap de câteva ori de la stânga la dreapta și invers. Tatăl îi spuse că acelea erau semințe tratate cu otravă pentru șobolani și că provocau moartea instantaneu. Și din ziua aceea săculețul dispăru. Moartea? Dar ce mai însemna moartea atunci când aveai antidotul fermecat la îndemână tot timpul? Bijuteria ei miraculoasă anula pătrunderea în eternitate. Plimbările prin oraș când tatăl o lua cu el la piață iar ea, ca să-l amuze, se agăța de fustele femeilor pe lângă care treceau. Pauza pe care o făceau la Boema, el să se răcorească cu o bere Tulceana, iar ea să mănânce o amandină. Serile când ieșea pe stradă din zece în zece minute și le urmărea cum se jucau pe ea și pe sora ei, ca să se asigure că totul era ok. O plimbare împreună pe faleza în ale cărei gropi se cuibărise Dunărea ieșită excepțional din matcă și care reflecta bucăți de cer.” fragment

Vladimir Colin, ca principal exponent al "genului" fantasy in literatura romana, si inzestrat cu un foarte abundent debit imaginativ, deschide calea catre o mirifica si eflorescenta imaginatie a feericului si totodata a realului concret si "veridic".

„Un volum despre feminitate, loialitate și libertate, totul narat cu o voce calmă, lucidă și șocant de vie. În spatele fiecărei povești pulsează presiunile subtil înrădăcinate ale unui sistem patriarhal, care modelează viețile fetelor și femeilor, apasă relațiile și încurcă firele dense ce le leagă în calitățile lor de surori, mame, fiice, prietene sau necunoscute care interacționează într-un mijloc de transport în comun. Prozele surprind interacțiuni tensionate, uneori la limită, și plonjează în sentimente familiare: rușine, teamă, neputință, dar și dorință, tandrețe, revoltă. Din irealul realității, fie ea excepțională sau de rutină, se decupează existențe în care maternitatea, sau chiar lipsa ei, devine o sursă de sens, de vină sau de libertate; prietenii care se contorsionează odată cu timpul; femei dominatoare, amenințătoare și femei domoale, aproape placide. În Fete bune. Fete cuminți prezențele se simt uneori ca niște absențe și invers, familiaritatea încălzește, dar poate și să îndepărteze; sexualitățile reprimate se împletesc cu cele asumate, își face loc și câte o faptă misterioasă, sentâmplă răzbunări și avem parte de legături fragile ce adaugă un strat de tensiune și mister presărate din loc în loc cu aparentă neglijență, deși un cititor atent va remarca plăcut surprins că autoarea știe foarte bine ce face cu proza și personajele ei. Totul observat și consemnat fără judecată, dar cu o profunzime jucăușă care amintește de Lisa Taddeo, Rachel Cusk, Lucia Berlin sau chiar Elena Ferrante.“ — ANCA ZAHARIA

Împletind autobiografia, antropologia și (auto)ironia, romanul-confesiune al lui Dan Alexe evocă în culori vibrante un tablou din viața cenușie a unui sat din Bărăganul anilor ’60–’70. Prin ochii copilului și ulterior adolescentului, care își pierde inocența descoperind treptat duplicitatea adulților, erotismul și moartea, romanul reconstituie dureros de real copilăria petrecută în comunism, zugrăvind totodată o frescă socială burlescă, cu personaje sfâșiate, vii și dialoguri savuroase. Densă, mustind de umor, dar străbătută de amărăciune, La apa morților surprinde esența unei Românii dispărute și oferă în același timp o perspectivă surprinzătoare asupra faliilor universului totalitar, fiind scrisă cu luciditatea unui etnolog și cruzimea unui poet care refuză nostalgia.

Proza românească de azi, surprinsă în plină mișcare.

De ani buni, Familia și-a făcut un obicei din a aduna, în numerele ei estivale, cele mai vii voci ale literaturii momentului. Încet, aceste grupaje au căpătat amploare și s-au transformat în adevărate antologii – scene pe care scriitorii de azi își prezintă poveștile.

„Box Office” este titlul sub care au stat aceste întâlniri anuale cu proza contemporană. Acum, pentru prima dată, selecția părăsește paginile revistei și se adună între coperte, ca antologie în toată puterea cuvântului. Un barometru al prozei de azi, o imagine vie a literaturii care se scrie acum.

• Coordonatori antologie: Miron Beteg, Mihók Tamás, Mircea Pricăjan – Revista de cultură Familia.
• Autori BOX Office. PROZA – Alexandru Lamba, Alina Cobzac, Anca Chimoiu, Andrei Crăciun, Bogdan Munteanu, Cristian Boricean, Cristian Englert, Cristina Chira, Daniel Timariu, George C. Dumitru, Ioana Unk, Iulia Biró, Mihaela Buruiană, Oana Paler, Ovidiu Lorenz, Radu Găvan, Raluca Nagy.

O poveste adevărată, transpusă într-o formulă neonaturalistă, cu pagini de viață trăită cu patimă și gelozie, cu dragoste și ură, cu umilință și trădare. Personajul narator este un erou al zilelor noastre, care dorește să fie toți ceilalți, în realitate încasând continuu, fără să se dea bătut. Un nemulțumit sentimental și un naiv plin de speranță, ca mine, ca tine, ca alții… Biete vietăți de fum!

România Grupului Divertis este populată de crescători discreți de animale mici, fără frontiere, de pușcași pârâiași, culegători de ciumperci, primari inventivi care fac retrocedări pe catetă și pe ipotenuză, hingheri îndrăgostiți de vedete de cinema, descendenți ai unor familii cu vechi renume european (Șopingău, Zolău etc.), dar și de daci liberi, cu urechea lipită.

Onomastica specifică grupului propune cele mai năstrușnice nume atât pentru personajele complet fictive, cât și pentru cele adaptate pornind de la realitatea crudă: Ionel Pomparău, Decebal Ștefan cel Mare, Vasile Alecsandrilă, Brad Chit (un fel de Brad Pitt, dar din Chitila, Brad Pitt e din Pitila), Valter Mărăcinosul, Geta Bioenergeta, Regele Emilir, Vacarena, etc.

Dicționarul de umor Divertis recapitulează cele mai reușite creații lingvistice ale Grupului, menționând totodată termeni amuzanți ai altor creatori de umor, sau împrumutați din filonul inepuizabil al limbii romane.

Romanul, construit asemenea unui bildungsroman, este inspirat din viața unei pictorițe cunoscute, Constanța Stratulat, bunica scriitoarei. Ila, o fetiță trimisă la orfelinat de chiar mama sa, rămasă văduvă de ofițer în Primul Război Mondial, se confruntă cu durerea excluderii, fiind aleasă tocmai ea din cele patru surori pentru a fi „dată”. Lumea crudă și nedreaptă a orfelinatului o însingurează, dar și apropie de unele fete.

Desenul este însă cel care o ajută să supraviețuiască. Odată majoră, este admisă la Belle Arte și are parte de o vară magică la Constanța și Balcic, cu prietenii, amoruri și o maturizare rapidă.

O ficțiune istorică emoționantă care reușește să redea un parfum interbelic deloc edulcorat, altfel decât îl cunoaștem din romanele epocii.

„Protagonista romanului de debut al Andreei Ionescu-Berechet are o forță sufletească aparte, izvorâtă din dorința de a-și găsi un loc și de a-și descoperi rostul într-o lume ostilă, marcată de indiferența mamei, de moartea pe front a tatălui, de răstimpul lung și adesea traumatizant petrecut într-un orfelinat, în perioada plină de lipsuri de după Primul Război Mondial. Felul în care își spune povestea, uitându-se simultan în lumile înconjurătoare și în ea însăși, îmbracă forma unui Bildungsroman, presărat pe alocuri cu secvențe decupate din formula narațiunilor epistolare.
Creionându-și personajul din tușe suprapuse, din ce în ce mai intime și mai convingătoare, adunând discret mărturii din toate experiențele pe care le traversează în diverse spații – la București, Buzău, Constanța sau la Balcic – Andreea Ionescu-Berechet reușește performanța de a propune o siluetă feminină absolut memorabilă, care se va înscrie în galeria eroinelor din literatura noastră.

Meritul de netăgăduit al cărții rezidă în farmecul povestirii fluide, în care timpul mic al biografiei și cel mare al istoriei înoată mereu sincron, scoțând la iveală dintre valuri chipul copilei, al adolescentei și al tinerei femei ce îmbrățișează meșteșugul artelor, pe fundalul complicatelor schimbări sociale și politice din societatea românească interbelică.” - CRISTINA BOGDAN

„Datorită abilității de a îmbina o poveste profund personală, petrecută într-un context istoric tumultuos, cu reflecții asupra condiției umane, Andreea Ionescu‑Berechet ne oferă un roman intens din punct de vedere emoțional. Sus e numele meu, Ila! este o combinație nimerită de imagini poetice și senzoriale care introduc cititorul într-o atmosferă captivantă. Autoarea transformă trauma personală într-o meditație asupra supraviețuirii și a autoafirmării, romanul devenind astfel o contribuție semnificativă la literatura contemporană română.” - STEJĂREL OLARU

Dupa Povestile unei motocicliste si #Error 2017: Timp inversat, aceasta este cea de-a treia dintre Cartile Sabinei. Probabil, ultima. Am tras cuvintele din adanc de mine si le-am asezat pe ecran, cu toata impotrivirea incapatanata a tastelor. Ca si tripticurile de icoane vechi din biserici, cartile pot fi privite (in cazul de fata, citite) impreuna sau separat.

Cartea Povesti teleportate e o capsula de viata cotidiana spusa cu umor, tandrete si o ironie care nu raneste, ci vindeca. De la biroul unei companii de telecomunicatii, unde realitatea romaneasca se da zilnic in spectacol, autoarea prinde din zbor conversatii, ticuri, accente si trairi autentice, oameni veniti cu facturi, intrebari, drame, glume sau singuratati. Totul trece prin filtrul unei voci narative care observa cu rabdare si cu o doza de duioasa neincredere in absurdul lumii.

Cartea Dr. Albert, Anna si iesirea ei din Labirint este o lucrare de suflet, inspirata din experiente reale si dintr-un profund proces de transformare interioara. Este mai mult decat o poveste, este un parcurs initiatic despre trauma, iubire, regasire si curajul de a iesi din propriul labirint. Textul a fost conceput cu grija pentru a atinge cititorii nu doar prin firul narativ, ci si prin emotia autentica ce strabate paginile. Nu stiu ce ar putea fi cu adevarat diferit fata de alte carti care abordeaza tema depresiei, insa un lucru este cert: tot ceea ce am scris reprezinta o traire autentica. Experienta mea nu este una teoretica sau abstracta, ci una traita zi de zi, pas cu pas. Am reusit sa ies din depresie nu printr-un tratament medicamentos de lunga durata, am urmat medicatie doar aproximativ 40 de zile, ci, mai ales, cu ajutorul psihoterapeutului meu, dr. Albert. Fara sprijinul sau neconditionat, fara dedicarea si devotamentul sau, la orice ora din zi sau din noapte, nu as fi reusit. Cartea mea nu este un manual stiintific despre depresie. Este o marturie literara sincera, o piesa vie si profunda despre lupta interioara, despre fragilitate si curaj, despre cum poti regasi lumina chiar si in cele mai adanci umbre. Cred ca tocmai autenticitatea, simplitatea si emotia reala a acestor pagini pot atinge cititorii acolo unde au cea mai mare nevoie: in propriul lor adevar sufletesc. - Ani Cubaniti

Pornind de la figura reală a lui Andrei Radu Benke, cunoscut ca „exterminatorul de strigoi“, Recensământul morților este un roman al fantomelor care nu pot fi îngropate: fantomele istoriei, ale vinovăției și ale unei conștiințe ce nu-și găsește alinarea. În centrul poveștii se află Rudi Baraba, un deținut de drept comun devenit unealtă a regimului, care își rememorează viața cu luciditate și groază. Cartea îmbină ficțiunea cu documentul și aduce în prim-plan trauma deținuților politici din lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră. Poate fi citită ca un Bildungsroman, dar nu al formării, ci al destrămării interioare: o devenire inversă, în care libertatea, voința și răspunderea se estompează pe măsură ce sinele se golește. Ce înseamnă să devii cineva într-un context care nu îți mai permite să fii om? Această întrebare se insinuează printre rândurile romanului ca o judecată suspendată în negura istoriei româneşti.

Romania comunista, sfarsitul anilor '80. Robert, un tanar medic cu metode de investigatie neconventionale, ajunge intr-un mare oras, unde viata i se schimba radical odata cu intalnirea, aparent intamplatoare, cu Omer Savinescu - un personaj sarmant, cu origini neclare -, care il ademeneste intr-o locuinta somptuoasa si tacuta, decorata asemenea unui muzeu. Un volum vechi din Robinson Crusoe, regasit, reaprinde amintiri uitate si deschide o poarta spre o poveste pierduta din copilarie. De aici, totul se transforma intr-un joc periculos - o investigatie a propriului trecut, o adevarata cursa contra cronometru, in interiorul unei panze de paianjen intinse printre anticari, cronici de familie bine ingropate si umbrele Securitatii. O calatorie labirintica, unde granitele realului devin tot mai fragile. Trei povesti de iubire, traite in etape diferite ale vietii, intr-un decor narativ tensionat, unde thrillerul psihologic se amesteca cu nuante de fantastic, mister, spionaj si horror.

E limpede că şi adulţii au nevoie de poveşti. Numai că zânele lor şi-au scurtat rochiile, şi-au tăiat părul care le ajungea cândva la călcâie şi au învăţat să fie femei, ceea ce e mult mai complicat şi mai periculos decât meseria de zână. Un mănunchi de istorii cu femei aşadar, spuse simplu, captivant, de un povestaş a cărui viaţă seamănă ca două picături de rouă cu a lui Mircea Cărtărescu. În fiecare poveste e un sâmbure de neobişnuit care stă ascuns în carnea obişnuitului, în „ordinar" o sămânţă de extraordinar care dă rod epic. Un omagiu (adesea în sensul cel mai concret, erotic, al cuvântului) adus femeilor „pentru că sunt femei“. Întrebările criticului: Cine spunea că scriitorul român a uitat să povestească? Cine spunea că e misogin?

„Un pictor de vitralii, un arheolog grec și un profesor crescut în Balta Brăilei își spun pe rând povestea, fiecare presărând la tot pasul mici indicii care fac cititorul să caute, de la bun început, legătura dintre ei. Autorul ne poartă prin locuri cu încărcătură istorică magică – vechea catedrală din Chartres, lângă care se află unul dintre cele mai vechi ateliere de vitralii din lume, țărmurile Mării Egee, în adâncurile căreia este descoperit un mozaic roman, sau insula Rodos, pe care încă se mai pot vedea ruinele templelor vechilor zei.