Literatură română

Un jurnal din ultimii sapte ani, divizat in capitole tematice (geopolitico-turistice sau doar politice, viata culturala), al unui intelectual sceptic, care isi face o profesie de credinta din observarea realitatii.

In august 1996, un tinar matematician roman asteapta pe aeroportul din Otopeni sa inceapa lunga calatorie spre o noua viata. A fost admis la doctorat la Michigan State University, unde urmeaza sa lucreze cu unul dintre cei mai buni geometri din lume, dupa care se va intoarce in Romania si va incerca sa profite de avantajul experientei sale. Acesta e planul, dar, cum se intimpla de multe ori, viata lui isi va schimba cursul pe nesimtite. Urmeaza examene ce par imposibile, zile si nopti de studiu, prea multa cafea, adaptarea la o altfel de societate, interactiunea cu romanii si strainii din campus, dar si un punct de cotitura privind viitorul, odata cu nasterea primului copil in America. Cum dorul de casa este eclipsat de dorinta de a-i oferi celui mic o viata buna, tinarul se indreapta spre cel mai dificil examen dintre toate: candidaturile la sute de universitati din SUA si Canada, care necesita nervi de otel si credinta neclintita ca in cele din urma iti vei gasi postul potrivit si un nou loc caruia sa-i spui acasa. Romanul Avalon. Secretele emigrantilor fericiti, cu o puternica tenta autobiografica, este un ghid de supravietuire in mediul universitar american, o carte care ne invata ca, daca ai o baza academica solida, un munte de pasiune pentru ceea ce faci si un strop de optimism, poti realiza orice ti-ai propus.

De buna seama ca ati vazut Bunatatea zburand de multe ori deasupra voastra, nu-i asa? Pentru ca, da, Bunatatea este o pasare. Mai exact, o pasare-cuvant. Cu aripile sale transparente, ea cutreiera cerul in lung si in lat, pentru a veni in ajutorul oamenilor. Ba chiar le-a promis neascultatorilor locuitori de pe Pamant ca va da nastere in curand unui mare ou-cuvant de Bunatate. Insa cand, in urma unei intamplari nefericite, Bunatatea se hotaraste sa ii paraseasca pe pamanteni si sa se mute in Tara lui Faci ce Vrei, Andrei stie ca trebuie sa faca tot posibilul pentru a o aduce inapoi. Si, cum altfel, decat cerandu-i ajutorul chiar lui Lunus Plinus, barbosul rege al Lunilor Plini, locuitorii din Tara lui Faci ce Vrei?

Octavian Saiu, Clipa ca imagine

„Inrudite prin cultul vizualului, teatrul si fotografia au vocatia clipei care ramane. In feluri diferite. Prin forta unui spectacol de a se incrusta parca pentru totdeauna in memoria noastra afectiva, prin iluzia ca o fotografie isi asigura eternitatea, ne razbunam cate putin vremelnicia. De la epoca primelor forme de ritual si pana la era lui «homo selfius», fiinta umana a avut nevoie de ispita timpului oprit in loc. Intr-un loc anume: rama scenei, dreptunghiul unei imagini decupate, poate ambele deodata. In asemenea franturi de vesnicie se oglindeste fie intregul univers, fie intimitatea unui singur suflet. Iar cei care ne-au invatat sa le pretuim se numesc Henri Cartier-Bresson, Richard Avedon, Annie Leibovitz sau Giorgio Strehler, Robert Wilson, Silviu Purcarete... Despre ei, despre alti maestri ai privirii, despre teatralitatea fotografiei si magia fotografica a teatrului este vorba in aceasta carte.“

Antologie de texte pentru clasa a IX-a. Editie ingrijita si selectie a textelor de Adrian Savoiu si Florin Ionita

La finele Evului Mediu, in Moldova secolului al XVII-lea, un tinar dandy, jurnalist londonez, debarca la Galati cu scopul de a pune pe picioare o tipografie pe aceste meleaguri fermecatoare si imbelsugate, unde este convins ca se va imbogati. Din nefericire, chiar la coborire, hamalul care ii cara cufarul cu laba teascului de tiparit, corpurile de litera, drugii de plumb si cositor se pravaleste in Dunarea inghetata. Din acest moment incepe o poveste captivanta, care nu va surprinde prin fapte de glorie, ci prin maruntul fapt divers, prin atmosfera si limbaj, prin obiceiurile, superstitiile si peripetiile personajelor. Refugiindu-se din realitatea cotidiana in istorie si in fantastic, Cezar Amariei cladeste o punte spre prezent si aduce in discutie probleme ramase nesolutionate de mai bine de 300 de ani.

Povestea lui Mihai incepe in 1986, in ziua fatidica in care face cunostinta cu Bristena, colega de liceu, fiica unui securist, frumoasa, inteligenta, dar si alintata, orgolioasa si de o cruzime inimaginabila uneori. Inevitabil, este fermecat pe loc si intra fara sa stea pe ginduri in rindul admiratorilor care ar face orice pentru ea. Astfel incepe o aventura de peste trei decenii, cu suisuri si coborisuri. Mihai participa la Revolutie, se apuca de bisnita in anii ’90, cu deplasari pline de peripetii in Turcia, apoi trece la nivelul urmator, incercind piata din Polonia. In tot acest timp, nu doar Bristena, ci intreaga ei familie profita de naivitatea lui, insa nimic nu il poate opri sa o urmeze peste tot, fie ca e vorba de Budapesta, unde devine colector de deseuri si in timpul liber ii scrie lucrarea de masterat, sau muntii Romaniei, unde ii serveste drept ghid, ori Paris, unde, cind nu lucreaza ca salahor, incearca sa o protejeze de iubitul ei. Purtindu-ne prin tara si prin Europa, scris cu umorul negru caracteristic lui Mihai Buzea, Jimmy este romanul unei iubiri toxice, a carei implinire pare sa fie mereu dupa colt, dar nu e niciodata cu adevarat palpabila.

In Romania anilor 1980, membrii unui grup coral specializat in cintari bisericesti cauta sa scape din robia unor confesiuni care nu-i multumesc, in incercarea de a descoperi adevarata credinta. Apartinind initial cultului baptist, trec la penticostali, apoi la adventisti, iar in cele din urma se circumcid si se convertesc la iudaism. Astfel ajung sa emigreze in Israel, unde fiecare se descurca cum poate. Insa Jac, Corneliu si Beni, cei trei conducatori si ultimii reprezentanti ai grupului, nu isi gasesc nici aici linistea sufleteasca: Beni ajunge sa imbratiseze doctrina mesianica, devenind rabin, in vreme ce Jac si Corneliu se intorc dupa 1990 in Romania, unde pun bazele unui cult iudeo-crestin, Sarbatoarea Corturilor, convinsi fiind, dupa ani de peregrinari, de un singur lucru: "Nu conteaza daca ratacim sau nu. Dumnezeu ne va gasi oriunde Il cautam”.

Roman distins cu Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Romania pe anul 2016

Imparatul Alb. Povestea Muntilor Carpati. Inchipuita de Gabriel Herea si desenata de Nane Crasnean Neagoe

Prin Imparatul Alb - Povestea Muntilor Carpati, Gabriel Herea ne propune un basm cult in care cosmogeneza spatiului geografic romanesc este infatisata ca o mare confruntare intre armatele Tarii de Sus, conduse de Imparatul Alb si armatele intunericului conduse de Imparatul Negru si Imparatul Vulcan. Din dorinta raului de a distruge Tara de Sus apare sirul de munti vulcanici din actualii Carpati Orientali, care vor fi inconjurati in timpul luptelor de muntii de incretire a actualilor Carpati Meridionali si Orientali. Apele cele vii insamantate de Imparatul Alb in muntii vulcanici vor stinge focul distrugator si vor alunga fortele intunericului, in vreme ce soldatii Imparatului Alb se transforma in stanci. Povestea se sfarseste cu salvarea copiilor, femeilor si batranilor Tarii de sus care vor intemeia o noua civilizatie in Muntii Carpati. 

Nu poti avea incredere in propriile amintiri.
Nu poti avea incredere nici in relatarile altora.
Asadar, cum poti sa afli ce s-a intamplat cu adevarat in noaptea aceea?

Psihologul James Cobb sustine intr-o noapte ploioasa, la New York, o prezentare despre arta recuperarii memoriei pierdute. La plecare este abordat de un strain: un om aflat pe moarte, care ii povesteste ca, in urma cu aproximativ patruzeci de ani, s-a trezit intr-o camera de hotel alaturi de o femeie ce fusese ucisa, dar nu isi aminteste ce s-a intamplat. Cobb trebuie sa afle daca are de-a face cu un om nevinovat sau cu un criminal. Insa itele acestui mister vechi sunt mult mai incalcite decat par la prima vedere. 
Fragment din cartea "Cartea secretelor" de Eugen Ovidiu Chirovici:

"In weekend am luat un caiet de notite si am scris toate intrebarile care ramasesera fara raspuns.
Citisem de doua ori jurnalul lui Abraham Hale de la cap la coada si facusem si un rezumat al rapoartelor lui Mallory. O intrebare: Abraham Hale era deja instabil psihic in perioada aceea de la Paris, asa cum il descrisese Josh, sau starea lui se deteriorase ulterior, dupa toti acei ani petrecuti in saracie si teama, cu inima franta din cauza tragediei petrecute acolo? Daca spusese adevarul in insemnarile lui si in anii '90 Josh isi folosise intr-adevar banii si puterea pentru a-i inscena o crima si a-l trimite pentru totdeauna in acel spital pentru bolnavii psihici periculosi? Daca Hale ar fi incercat vreodata sa dezvaluie politiei adevarul despre noaptea aceea de la Paris, nu ar mai fi fost crezut.
Am cautat pe Google si am gasit site-ul fundatiei The White Rose. Potrivit prezentarii, institutia era finantata printr-o mostenire lasata de domnul Salem H. Fleischer, tatal lui Josh. Dar ceva mi-a atras atentia: Josh imi spusese ca parintii lui murisera intr-un accident de masina in 1973, insa fundatia fusese infiintata patru ani mai tarziu, in februarie 1977.
Mi-am notat numarul presedintelui consiliului director, Lionel J. Carpenter. Dupa cateva incercari esuate de a vorbi cu el la telefon, o asistenta ursuza mi-a facut in cele din urma legatura. M-am prezentat si i-am spus ca sunam din partea raposatului Joshua Fleischer. A devenit imediat interesat.
- Domnule Cobb, ati vorbit recent cu Joshua? Vreau sa spun, fata-n fata? Cand?
- Da, domnule Carpenter, l-am intalnit in Maine. I-am fost oaspete cateva zile, in octombrie anul trecut.
- N-am avut placerea sa-l vad in ultimele patru decenii, m-a informat el, spre surprinderea mea. Am preluat conducerea acestei fundatii inca de la infiintarea ei, la cererea lui Joshua, dar apoi n-am mai pastrat legatura... Avocatul lui m-a sunat in urma cu ceva timp si mi-a spus ca a murit.
- Din pacate, este adevarat. Avea leucemie. In acest context a apelat la serviciile mele. Sunt psihiatru, iar domnul Fleischer a fost unul dintre pacientii mei.
- Am auzit de dumneavoastra, domnule Cobb. V-am vazut recent la televizor, cred. Ati publicat o carte, nu-i asa?
- Da, asa este. Domnule Carpenter, vreau sa va intreb ceva, daca nu va deranjeaza: fundatia a fost infiintata de Joshua sau de tatal lui?
- Intr-o anumita masura, a fost ideea lui Joshua, a raspuns el, precaut. Insa n-as vrea sa discut astfel de aspecte la telefon. Daca va permite programul, ne putem intalni in aceasta dupa-amiaza. Maine plec din oras pentru cateva zile. Ne putem vedea aici, la biroul meu, la ora cinci?
- Sigur ca da, va multumesc, voi fi acolo."

Coordonat de Florin Iaru, numărul șapte al Revistei iocan vine cu subiecte din cele mai variate. O poveste despre supraviețuirea de după război o să vă prindă în junglele Thailandei, aproape de instrucțiile armatei de gherilă, dar la doar cîteva pagini distanță veți afla cum e întrerupt un preludiu în dormitorul în care se află un sicriu. Iar după ce veți citi povestea fantastică a unui cartier din București, veți urmări pățania unui prim-ministru fugărit de protestatarii #rezist.

Cele mai bune marturii si surse de cunoastere a istoriei sint epistolele. Acestea pot oferi o imagine foarte limpede a unor vremuri demult apuse, pot delimita teritorii si pot reflecta in detaliu viata oamenilor de acolo, cu bucuriile si nevoile, cu temerile si sperantele lor. In romanul sau epistolar, o mostra de istorie contrafactuala, Ovidiu Pecican reuseste sa reconstruiasca Moldova veacului al XVII-lea, o alta lume, diferita de cea despre care citim in cartile de istorie, si totusi extrem de familiara. Scrisori din focul luptei, solicitari oficiale la domnie, dar si corespondenta personala, din care nu lipsesc ibovnice, tamaduitoare, hatmani, cronicari, stareti si multe alte personaje ce devin nemuritoare prin ravase. Fidel graiului moldovenesc din secolul al XVII-lea, autorul zugraveste o fresca in epistole a unei lumi care n-a fost, dar asteapta sa fie descoperita.

Un carusel in care viata si literatura nu se mai deosebesc

O intalnire neasteptata cu cel mai cunoscut scriitor al momentului ii schimba viata lui Alexandru Damian, un tanar profesor de romana, care viseaza sa-si vada cartile publicate. Faimosul Marius Vasilescu ii propune un joc incitant: fiecare sa scrie un roman si sa il publice cu numele celuilalt. Norocul pare sa fi dat peste el. Prins in chingile scrisului, Damian se indeparteaza de fosta viata, de principiile si de prietenii sai si se trezeste acuzat de o crima pe care nu a comis-o. Cum reusesti sa te salvezi cand totul pare pierdut?

„Cristian Englert ne ofera o carte patrunzatoare despre lumea subterana a literaturii de azi, mai degraba ring al puterii de influenta decat masura onesta a talentului. Fiinta vulnerabila, Damian se trezeste prins intre doua lumi ce par de neimpacat. Tabloul lumii literare, ca univers carnivor, se inscrie intr-un Bucuresti a carui atmosfera este surprinsa cu mult spirit de observatie si finete, autorul reusind sa inveleasca tema cautarii adevarului in si prin literatura intr-o sprintena si complicata poveste de dragoste cu intriga politista.“
Dana Pirvan

„Cristian Englert indrazneste sa vina cu un roman calofil, pe alocuri prolix, tributar unei scriituri vintage, in raspar cu valul minimalist contemporan.
Piramida sa este construita cu migala si cu pasiune pura pentru literatura. Ti se va potrivi, indiferent de ce tip de cititor esti, caci e atat o carte despre carti, scris, scriitori si lumea literara, cat si o cronica a zilelor noastre, o poveste de dragoste, un volum cu intriga politista.“
Eli Badica 

Povestirile lui Iulian Popa au un aer de stranietate și melancolie, indiferent că vorbesc despre criza din cuplu, singurătatea și debusolarea bătrâneții, despre lipsa de comunicare dintr-o lume alienată, uneori lipsită de speranță. Personajele lui traversează fantasmatic un spațiu bucureștean, în principal, a cărui imagine se recompune în jurul unor evenimente mărunte, trăite, din cauza unor sensibilități exacerbate dramatic și cu consecințe majore. În Guadalajara, gãsim o prozã a observației infinitezimale, uneori preocupată de surprinderea celor mai fine articulații sufletești și morale, alteori de schițarea unor tablouri pline de umor (mai degrabă întunecat), scrise alert, cu dialoguri vii.

Diana Bădica, Lavinia Braniște, Vitalie Ciobanu, Dan Coman, Bogdan Coșa, Augustin Cupșa, Tudor Ganea, Adela Greceanu, Mihai Mateiu, Ioana Nicolaie, Veronica D. Niculescu, Cosmin Perța, Bogdan Răileanu, Corina Sabău, Sebastian Sifft, Tatiana Țîbuleac

„Am gândit antologia de față ca pe una în care cititorul de astăzi să regăsească, în același loc, o serie din cei mai buni prozatori contemporani, să poată lua contact cu scrisul lor și să decidă dacă vrea să caute mai departe romane, volume de proză scurtă ale lor. Am ales fie autori care au publicat recent cărți cu ecouri bune din partea criticii, dar și a publicului, fie prozatori care au scris la un moment dat o carte valoroasă, s-au afirmat, apoi s-au retras din prim-planul vieții literare – pe aceștia i-am provocat să răscolească prin sertarele lor cu literatură și să scoată la iveală fragmente din textele la care lucrează. Câteva voci sunt deja consacrate, confirmate prin apariția mai multor volume care au avut parte de o bună receptare în presa culturală, de premii și distincții. Alți autori sunt la început de drum, proaspăt debutați cu romane sau volume de povestiri, care au avut de asemenea parte de o bună primire. Textele lor sunt diferite și ca formulă, și ca tema­tică, și rezervă nu de puține ori adevărate surprize. Scopul a fost de a oferi un eșantion reprezentativ din proza care se scrie astăzi, cu principalele ei tendințe, o proză din ce în ce mai diversă și mai plină de provocări.“ – Andreea Răsuceanu

Doi studenți la Litere, pasionați de poezie și de plimbări printr-un Sibiu mitic, trăiesc o poveste de dragoste care rescrie harta orașului lor. Măcinați de maladii stranii, el de o inexplicabilă decorporalizare, care îl face să devină transparent la orice emoție mai puternică, ea de o sensibilitate exacerbată, care are consecințe dintre cele mai dramatice, cei doi înaintează permanent pe granița subțire dintre normalitate și angoasă existențială dusă la extrem, alimentată cu alcool, discuții literare și dragoste fizică. Câteva toposuri exemplare apar pe această hartă a unui Sibiu magic, a cărui isto¬rie în straturi se revelează de-a lungul cărții: apartamentul ticsit de cărți unde locuiesc cei doi, Graalajul, un misterios local supranumit și „subpământa“, catedralele și străzile labirintice ale orașului.

Construite dramatic pe principiul monologului interior, povestirile din volumul lui Mircea Daneliuc constituie adevărate recitaluri actoriceşti pentru cele şase personaje principale. Prinşi în lumi diferite – unii chiar în zona inefabilă dintre viaţă şi moarte –, protagoniştii evoluează natural în tumultul vieţii cotidiene, afectaţi de toate tarele societăţii contemporane, dar şi de cele din relaţiile interumane. Astfel aflăm povestea unei familii de pensionari bucureşteni care deţine o mică plantaţie de marijuana la subsolul blocului, a tatălui unui adolescent care duce o grenadă la şcoală ori a unei femei care asistă neputincioasă la spectacolul propriei dispariţii. În ultima povestire, autorul reuşeşte să distribuie în rolul principal un personaj stupefiant: mirosul pestilenţial, pe cale să cucerească teritorii noi, un inamic irespirabil, născut şi crescut pe resturile prosperităţii actuale, imposibil de capturat, imposibil de dovedit. Povestirile din Cele mai tîmpite momente sînt o oglindă a realităţii în care trăim, cu bune şi rele, cu adevăruri pe care de multe ori preferăm să le ignorăm, oferindu-i cititorului posibilitatea de a-şi recunoaşte unele dintre cele mai ascunse temeri şi obsesii.

În Vergo se petrec o seamă de lucruri care bulversează halucinant traiul locuitorilor. Dintr-odată, în oraş nu mai moare nimeni. Şi nici nu se mai naşte nimeni. Căutarea unor explicaţii logice nu duce la nici un rezultat. În lipsa acestora, aproape toată suflarea urbei alege o cale dezinhibatoare: petrecerile şi dezmăţul. Cutumele, ordinea, chiar şi credinţa intră în disoluţie. Oraşul devine, oximoronic zis, un iad paradiziac. Un personaj cu o malformaţie anatomică fără precedent în cazuistica medicală, Tiber, este, se pare, cel care a generat haosul din Vergo. Un alt personaj, marchizul, o minte sistematică, încearcă să pună într-o ecuaţie existenţială elementele care marchează noua condiţie umană a vergonilor. Nu izbuteşte, dar conturează în viziune proprie o anume stare viitoare a lucrurilor. La rîndul său, autorul nu propune nici o rezolvare, pentru că scopul său a fost să formuleze probleme, nu să dea răspunsuri. Cititorii însă vor încerca să găsească unele.

„Ce mă interesează, de fapt? Ce caut? Un singur lucru: fragilitatea.“

„Minciuna e mai sexy decât adevărul, tu știi foarte bine, ești scriitor.“

„M-am născut fără certificat de garanție și fără mod de întrebuințare.“

„Nu putem judeca trecutul, s-a depus prea adânc în noi, ca un sediment dur, o piatră la rinichi, uneori doare, alteori nici n-o simți, de evacuat nu poți s-o evacuezi orice ai face.“

Un roman încărcat de erotism și observații sarcastice, cu aventuri care țin de lumea literară și de lumea subteranei interlope. Dar mai presus de toate, un tandru roman de dragoste.

VLAD ZOGRAFI s‑a născut la Bucureşti în 1960. A studiat fizica la Universitatea din Bucureşti, iar în 1994 a obținut un doctorat în fizică atomică la Universitatea Paris XI, Orsay. A debutat în februarie 1990 în România literară, cu o povestire. A publicat proză (Genunchiul stâng sau genunchiul drept, 1993 şi Omul nou, 1994), apoi teatru: Isabela, dragostea mea (1996, Premiul Uniunii Scriitorilor), Oedip la Delphi (1997), Regele şi cadavrul (1998), Viitorul e maculatură (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor), America şi acustica ( 2007, Premiul Uniunii Scriitorilor), Petru (2007, conținând variante revăzute ale unor piese publicate anterior), Toate minţile tale (2011). Petru a fost prima piesă de teatru românească pusă în scenă după 1989 la Teatrul Bulandra, iar spectacolul (regizat de Cătălina Buzoianu) a fost invitat la Bienala de la Bonn în 1998. În 2012 a publicat eseul Infinitul dinăuntru. Șase povestiri despre om, societate și istorie. În 2016 a publicat romanul Efectele secundare ale vieții (Premiul Observator Lyceum, 2017), apărut în limba cehă (traducere de Jiři Našinec, Editura Havran, Praga, 2019) și în limba sârbă (traducere de Ðura Miočinović, Editura Knjževna radionica Rašić, Belgrad, 2020). În 2018 a publicat romanul Șapte Octombrie.

„Îşi bat joc de tine. Te fură, te învârt pe degete, te mint. Îţi castrează legile şi-ţi râd în nas. Te fac să-ţi fie ruşine să scoţi buletinul în aeroporturile lumii. Te tratează cu dispreţ şi, când li se pare c-ar fi nevoie, cu gaze. Te duc cu preşul promisiunilor. Te cred naiv, manipulabil, neinformat. De doi ani. Săptămână de săptămână, zi de zi, ceas de ceas.
Trăieşti într-o ţară aflată în pragul cleptocraţiei, într-o democratură condusă de condamnaţi penal, de impostori şi de analfabeţi. Suporţi zilnic ruşinea de-a avea miniştri care nu ştiu să scrie şi să vorbească nici măcar în limba lor. Te revolţi şi îţi strigi disperarea în pieţe. Iar uneori încerci să scapi de sufocare râzând. Măcar câteva minute sau o oră.

Orice om îi este teamă, cartea-parastas a României după doi ani de guvernare PSD, e o amendă simbolică pentru partidul care mai are puţin şi îşi îngenunchează ţara. Dar nu numai. E în acelaşi timp un instrument care măsoară trei decenii de speranţe înşelate şi de iluzii pierdute.“ – Radu Paraschivescu

„Deși toată viața m-am îndeletnicit cu încercarea de a înțelege lucrurile, și am căutat în toate, în mult mai mare măsură decât plăcerea mea, luciditatea fără rest, a mea și a culturii, foarte târziu am înțeles că tema vieții mele a fost dintotdeauna paradisul. Încă de când mă lăsasem fascinat de ideea posibilității de a-ți începe viața din nou, de astă dată perfect – iar asta s-a întâmplat când am descoperit, la șaptesprezece ani, La vita nuova a lui Dante –, eram deja în căutarea paradisului. L-am căutat, fără să știu că îl caut, în toate formele de frumos la care, de-a lungul vieții, mintea și inima m-au făcut sensibil, recunoscându-l, întotdeauna același, cald, emoționant, încărcat de nostalgie și de promisiuni, în marile pagini ale marilor literaturi, în ideile metafizice ale filozofiei, în ecuațiile fizicii matematice, în construcțiile teologiei, logicii formale sau muzicii, raportându-mă mereu, ca la un orient viu și la un nord polar deopotrivă, prin el, la splendorile poeziei.“ – Horia-Roman Patapievici

Ilustrația copertei: Paradisul, Cântul XXIII (Cerul al optulea, al stelelor fixe). Dante, Divina Comedie, cca 1564, colecția Cornell University Library

Toate aceste poveşti, precum nişte cioburi disparate, formează o oglindă cu valoare literară, devenind o mitologie personală, un topos literar care poartă semnătura inconfundabilă a unuia dintre ultimii reprezentanţi de marcă ai Şcolii literare de la Târgovişte: Ion Mărculescu. George Motroc 

Prozele scurte din acest volum compun un memoir fabulatoriu, traversând decenii şi teritorii şi aducând în faţa cititorului personaje spumoase, pitoreşti.

Spiritul bon vivant al autorului răzbate din fiecare povestire, iar analiza pe care o face existenţei mundane se transformă, de-a lungul cărţii, într-un tablou pe alocuri introspectiv, cu lumini şi umbre, profund uman.

Din păcate, nu ştiu (de fapt, nu pot) să vorbesc despre mine. Rămân uimit când aud ce spun unii oameni despre ceea ce scriu, ce pictez sau ce sculptez. De exemplu, academicianul Mihai Cimpoi, de la Chişinău, a scris o carte (Anatomia fiinţei) în care îmi aminteşte numele ca făcând parte din generaţia de azi a Şcolii artistice şi literare de la Târgovişte. Mi se pare cam mult zis, dar nu pot opri pe nimeni să spună ce crede, bine sau rău. S-a spus că am un stil personal, că am găsit o „nişă" care aminteşte de „jurnal", dar şi că prin ceea ce scriu, transgresez genurile literare. Se poate! Recunosc că nu-mi plac reţetele şi canoanele. Mă abat de la reguli pe cât pot. O fi bine? O fi rău? Cine ştie!... Oricum, nu are importanţă! Ion Mărculescu (interviu în Actualitatea Literară, noiembrie 2014)

„O formă de viață necunoscută le aduce numeroșilor admiratori ai eseurilor Andreei Răsuceanu surpriza pe care am avut-o și eu, de a descoperi o prozatoare de forță, care construiește o narațiune plină de dramatism, cu fire desfășurate contrapunctic. Autoarea juxtapune poveștile a trei femei care n-au cum să se întâlnească, trăind în epoci diferite, dar care au în comun simțul trecerii și dorința de a opri curgerea necontenită a timpului, construind ceva – o biserică, o casă, o familie. A ales momente de criză – a țării cufundată în război (unul este chiar cel serbat de Centenar), a cuplului încercat de boală, a existenței ajunse la final, a despărțirii prin moarte. Prozatoare a prezentului, în aceeași măsură ca și evocatoare a trecutului, Andreea Răsuceanu știe să dea viață personajelor și lasă să se vadă, sub narațiunea plină de culoare, desenul subtil al destinelor, meditația profundă despre generații, viață și moarte. O carte frumoasă, în care plăcerea de a trăi e permanent însoțită de o discretă melancolie“. – Gabriela Adameșteanu

A doua parte din seria TERRA XXI.

Nimic nu prevedea furtuna din primavara lui 2058. Nanitii invinsesera cele mai crunte boli, omenirea ajunsese pe Marte, iar tumultul terorist de la inceputul secolului fusese dat uitarii.

Cei mai puternici oameni de pe planeta, membrii Societatii, incep sa se teama de mecanismele pe care ei insisi le-au pus in miscare: orasele circulare, IA-uri cu puterea a zeci de milioane de creiere umane, o retea secreta de tineri cu abilitati telepatice si, mai ales, diferentele ideologice despre cum sa faca lumea mai buna inainte de contactul cu o civilizatie extraterestra.

Semnele sfarsitului existau. Dar furtuna i-a prins pe toti, buni sau rai, oameni sau ciborgi, batrani sau tineri.
Cine va mai ramane dupa Ziua Judecatii?

„Adrian Mihaltianu ne propune un viitor apropiat sumbru, dar plauzibil, in care nanotehnologiile, implanturile mentale si inteligentele artificiale pun in pericol insasi ideea de OMENIRE. O poveste captivanta si surprinzatoare, care duce mai departe intamplarile din Epoca Inocentei.“ Andrei Crivat