Literatură română

Robert Ersten a apărut la cursul de scriere creativă ținut de Ioana Nicolaie la Școala Germană Hermann Oberth. Elisa Merca, Andrei Droc, Cristian Mitrea, Catinca Nistor, Sara Zapodeanu, Matei Mustea, David Stavila și Gabriel Cărtărescu au ajutat la precizarea lui. Dora, Clara, Raul, Filip și Luca s-au pregătit pentru greutățile vieții de elev: și-au făcut o societate secretă, Reparabile Tempus.

Ediție revizuită și adăugită

Cu ilustrații de Andrei Moldovan

Blestemul nu e nemurirea, ci lumea întreagă.

Într-o lume sfâșiată de războaie, credințe și superstiții, Haiganu, un zeu decăzut, este osândit să trăiască printre muritori. În mintea lui curge necontenit Fluviul Șoaptelor: un torent de rugăciuni, blesteme și gânduri străine, un zgomot fără sfârșit format din toate vocile lumii. De veacuri, Haiganu rătăcește continuu între ură și dorința de răzbunare și încearcă zadarnic să găsească liniștea într-o lume care nu tace niciodată. Când, însă, din adâncul acestui haos, o voce de copil îl strigă, blestemul devine chemare. Zourazi, un băiat cu sânge de vrăjitor, fuge din mâinile lui Dekibalos, un stăpân care adună copii nu pentru a-i salva, ci pentru a-i transforma în arme, în jertfe sau în monștri.

Pe urmele lor se dezlănțuie nu doar oameni și fiare, ci și monștri născuți din disperare, zei și magie interzisă. Lumea însăși pare să se strângă în jurul acestei întâlniri, ca și cum ar presimți că echilibrul fragil dintre divin și uman este pe cale să se frângă.

Fluviul Șoaptelor nu mai este doar un blestem. Devine o chemare.

Pășește în Fluviul Șoaptelor, cartea întâi a trilogiei Haiganu, un loc în care zeii nu sunt milostivi, iar copiii nu au timp să viseze pentru că învață prea devreme cum se moare.

„Zei uitați și pribegi, magi și vrăjitoare, pietre vii, grifoni care dețin toată înțelepciunea lumii, cei mărunți, un război și o oaste zombi de copii-orfani, un tărâm imaginar plin de magie… Marian Coman reușește să creeze un univers fantastic unic în literatura română. Cu trimiteri la miturile tracice, dar și la folclorul românesc, în care regăsim supereroi și personaje (mai ales cele negative) impecabil conturate, trilogia nu este doar o bijuterie a genului, dar și cărți minunat scrise, care conțin nu doar povești și perspective care se suprapun, într-o țesătură narativă complexă, dar și multă poezie și filozofie. Cele trei romane se adresează tuturor vârstelor și oferă cititorilor, dincolo de Poveste, o parabolă tulburătoare a lumii în care trăim.“ Adina Popescu

„Marian Coman are o apetență ieșită din comun de a construi universuri întregi care nu seamănă cu nimic altceva, care rup bariere, care reimaginează lumile cu care am putea fi familiarizați. O face și-n cărțile lui anterioare (vă amintesc doar de Omulețul din perete și alte povestiri fantastice și Ultima carte, piese dintr-un puzzle care va căpăta alte și alte interpretări odată ce vom avea acces la el integral), dar și în trilogia de față. Seria Haiganu, începută în benzile desenate HAC!, înconjurată deja de propria mitologie, întinsă pe aproape o decadă și jumătate, este, fără tăgadă, încă o demonstrație în acest sens. Pentru că, pe o fundație solidă, desprinsă din scrierile lui Creangă, Marian Coman topește mituri și folclor, rugăciuni, bocete și letopisețe, toarnă erudiție și livresc, țese multiple planuri, se joacă cu limitele (sub)genurilor, mută basmul în secolul XXI, aduce în prim-plan personaje în straie noi, vine cu ritmuri alerte și dileme mai vechi decât timpul, adaugă nuanțe peste nuanțe. Și-și creează astfel un univers cu totul și cu totul al său. Și, deși atipice în parcursul scriitorului, cele trei romane care pot fi încadrate, la rigoare, în subgenul grimdark fantasy, se supun aceluiași crez nestrămutat în puterea poveștilor de a ne salva. Și sunt literatură în adevăratul sens al cuvântului.“ Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor

Ediție revizuită și adăugită

Cu ilustrații de Andrei Moldovan

Cine îndreaptă universul, când zeii se dezlănțuie?

Un copil a murit. Iar lumea nu a rămas aceeași.

Războiul se întinde ca o plagă: cetăți cad una după alta sub focul și cruzimea celor care au învățat să transforme oamenii în monștri. Dekibalos, Moroianu și Akarun nu mai cuceresc doar teritorii. Dezlănțuie ceva ce nu mai poate fi oprit. Dincolo de granițele lumii cunoscute, un mag proscris descoperă că există locuri în care nici zeii nu privesc. Iar acolo adevărurile nu aduc liniște.

Cea mai mare schimbare, însă, nu vine din război. Prins între vocile care nu tac și o lume care se destramă sub ochii lui, Haiganu ajunge la limita răbdării.

Furia Oarbă, al doilea volum al trilogiei Haiganu, este o poveste despre război, transformare și forțe care scapă de sub control într-un loc în care mila este rară, iar ceea ce pare un dar se dovedește a fi doar o altă formă de condamnare.

„Zei uitați și pribegi, magi și vrăjitoare, pietre vii, grifoni care dețin toată înțelepciunea lumii, cei mărunți, un război și o oaste zombi de copii-orfani, un tărâm imaginar plin de magie… Marian Coman reușește să creeze un univers fantastic unic în literatura română. Cu trimiteri la miturile tracice, dar și la folclorul românesc, în care regăsim supereroi și personaje (mai ales cele negative) impecabil conturate, trilogia nu este doar o bijuterie a genului, dar și cărți minunat scrise, care conțin nu doar povești și perspective care se suprapun, într-o țesătură narativă complexă, dar și multă poezie și filozofie. Cele trei romane se adresează tuturor vârstelor și oferă cititorilor, dincolo de Poveste, o parabolă tulburătoare a lumii în care trăim.“ Adina Popescu

„Marian Coman are o apetență ieșită din comun de a construi universuri întregi care nu seamănă cu nimic altceva, care rup bariere, care reimaginează lumile cu care am putea fi familiarizați. O face și-n cărțile lui anterioare (vă amintesc doar de Omulețul din perete și alte povestiri fantastice și Ultima carte, piese dintr-un puzzle care va căpăta alte și alte interpretări odată ce vom avea acces la el integral), dar și în trilogia de față. Seria Haiganu, începută în benzile desenate HAC!, înconjurată deja de propria mitologie, întinsă pe aproape o decadă și jumătate, este, fără tăgadă, încă o demonstrație în acest sens. Pentru că, pe o fundație solidă, desprinsă din scrierile lui Creangă, Marian Coman topește mituri și folclor, rugăciuni, bocete și letopisețe, toarnă erudiție și livresc, țese multiple planuri, se joacă cu limitele (sub)genurilor, mută basmul în secolul XXI, aduce în prim-plan personaje în straie noi, vine cu ritmuri alerte și dileme mai vechi decât timpul, adaugă nuanțe peste nuanțe. Și-și creează astfel un univers cu totul și cu totul al său. Și, deși atipice în parcursul scriitorului, cele trei romane care pot fi încadrate, la rigoare, în subgenul grimdark fantasy, se supun aceluiași crez nestrămutat în puterea poveștilor de a ne salva. Și sunt literatură în adevăratul sens al cuvântului.“ Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor

Cu ilustrații de Andrei Moldovan

Sfârșitul lumii vine cu o șoaptă.

La capătul lumii, când zeii au obosit de oameni și oamenii au uitat de zei, rămâne doar tăcerea. Iar când liniștea poate fi obținută doar prin distrugere, alegerea devine imposibilă.

Haiganu, zeul osândit să trăiască printre oameni, pășește printre ruine, ritualuri crude și jocuri divine. Un rău mai vechi decât zeii înșiși se strecoară în mintea lui, iar granița dintre protector și distrugător se șterge. Alături de el, Zourazi, un om transformat în ceva ce nu mai are nume, și Păi, o regină-copil cu un popor în pribegie.

În Tristețea Zeilor, romanul care încheie trilogia Haiganu, zeii se întorc unii împotriva altora, oamenii devin doar o monedă de schimb, iar lumea se apropie de o nouă cădere. Uneori, tăcerea nu înseamnă pace, ci sfârșit.

„Zei uitați și pribegi, magi și vrăjitoare, pietre vii, grifoni care dețin toată înțelepciunea lumii, cei mărunți, un război și o oaste zombi de copii-orfani, un tărâm imaginar plin de magie… Marian Coman reușește să creeze un univers fantastic unic în literatura română. Cu trimiteri la miturile tracice, dar și la folclorul românesc, în care regăsim supereroi și personaje (mai ales cele negative) impecabil conturate, trilogia nu este doar o bijuterie a genului, dar și cărți minunat scrise, care conțin nu doar povești și perspective care se suprapun, într-o țesătură narativă complexă, dar și multă poezie și filozofie. Cele trei romane se adresează tuturor vârstelor și oferă cititorilor, dincolo de Poveste, o parabolă tulburătoare a lumii în care trăim.“ Adina Popescu

„Marian Coman are o apetență ieșită din comun de a construi universuri întregi care nu seamănă cu nimic altceva, care rup bariere, care reimaginează lumile cu care am putea fi familiarizați. O face și-n cărțile lui anterioare (vă amintesc doar de Omulețul din perete și alte povestiri fantastice și Ultima carte, piese dintr-un puzzle care va căpăta alte și alte interpretări odată ce vom avea acces la el integral), dar și în trilogia de față. Seria Haiganu, începută în benzile desenate HAC!, înconjurată deja de propria mitologie, întinsă pe aproape o decadă și jumătate, este, fără tăgadă, încă o demonstrație în acest sens. Pentru că, pe o fundație solidă, desprinsă din scrierile lui Creangă, Marian Coman topește mituri și folclor, rugăciuni, bocete și letopisețe, toarnă erudiție și livresc, țese multiple planuri, se joacă cu limitele (sub)genurilor, mută basmul în secolul XXI, aduce în prim-plan personaje în straie noi, vine cu ritmuri alerte și dileme mai vechi decât timpul, adaugă nuanțe peste nuanțe. Și-și creează astfel un univers cu totul și cu totul al său. Și, deși atipice în parcursul scriitorului, cele trei romane care pot fi încadrate, la rigoare, în subgenul grimdark fantasy, se supun aceluiași crez nestrămutat în puterea poveștilor de a ne salva. Și sunt literatură în adevăratul sens al cuvântului.“ Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor

„Sunt secvențe narative a căror relativă autonomie nu anulează impresia că fac parte din același întreg. Îi revine cititorului menirea de a reconstitui coerența epică, umplând golurile și refăcând legăturile latente dintre episoade și personaje, și de a descoperi «desenul din covor», dincolo de fragmentarea structurii de suprafață. Gabriela Adameșteanu construiește astfel un roman latent – formulă narativă hibridă, utilizată, printre alții, și de Milan Kundera în Ridicole iubiri...“ (Carmen Mușat)

Există cărți care se citesc și există cărți care rămân cu tine pentru totdeauna. Povești de Ion Creangă face parte din acea categorie rară care dăinuie peste generații și continuă să fascineze prin umor, inteligență și farmec autentic românesc. În paginile acestui volum, lumea satului prinde viață prin personaje memorabile, întâmplări savuroase și povești care ascund, dincolo de haz, adevărate lecții despre viață, curaj, lăcomie, bunătate și dreptate.

În paginile acestui volum, Ion Creangă readuce la viață lumea satului românesc de altădată, cu umorul ei sănătos, personajele pitorești și întâmplările care au traversat generații fără să-și piardă farmecul. Povestirile și anecdotele sale păstrează savoarea limbii române autentice și bucuria povestitului spus cu har, transformând fiecare text într-o experiență vie, plină de culoare și emoție.

Amintiri din copilărie este una dintre acele cărți care nu doar se citesc, ci rămân cu tine o viață. Ion Creangă reușește să transforme lumea satului românesc într-un univers viu, plin de culoare, umor și emoție autentică.

The International Dublin Literary Award 2024

Los Angeles Times Book Prize for Fiction 2023

Roman nominalizat la International Booker Prize 2025

„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând.“ — GABRIEL LIICEANU

Ideea acestui volum s-a născut din dorința de a mă încadra, și eu, cu modestie, dar fără a reuși a mă dezbăra complet și de o oarece semeţie, în rândul celor care au încercat să răspundă cât mai personalizat la atât de notoriile întrebări: „cine suntem?”, „de unde venim?”, dar mai ales... „unde oare ne ducem?”.

Nu vă entuziasmați prea tare, pentru că, până la urmă, nici eu nu am găsit suficiente resurse, rămânând, spre rușinea mea, tot la faza aceea de... a-mi da cu presupusu’. Nădăjduiesc totuși că poate istorioarele personajelor acestei cărți vor avea în ele suficiente pilde și provocări pentru a vă trezi interesul şi de a vă remodela sau reorienta anumite principii sau crezuri pe care le-ați avut până acum, sau poate, în aceeaşi măsură, doar pentru a vi le consolida.

Dacă inițial am avut intenția să intitulez acest volum: Trei canalii, scrisul, dar și mersul acțiunii, m-au făcut să renunț și să rămân la ideea „anonimatului”. Asta și pentru că, printre cele peste opt miliarde de oameni care încă mai populează astăzi Pământul, dar și printre cele alte zeci de miliarde care s-au retras în veșnicie până acum, oricât de mari vedete sau notorietăți s-ar crede unii, tot nu ne-am putea considera altfel decât nişte simpli „pacienţi” anonimi, suferinzi de viaţă, o boală paradoxală, cu un sfârşit previzibil şi totuşi foarte incert.

Această carte mi-am dorit să fie şi o scurtă monografie a trei epoci care se suprapun, şi prin care, ţărişoara noastră dragă, România, a trecut şi, din păcate, încă se mai chinuie să iasă... vie. Personajele mele, cele mai multe negative, sunt desigur imaginare, și tot imaginare sunt și poziţiile lor în societate.
Celor mai multe le-am atribuit câteva din cele mai întâlnite vicii, gesturi și întâmplări, care ar părea la prima vedere greu de imaginat, dar cu care, în mod direct sau indirect, ne-am întâlnit cu toţii în viața de zi cu zi. Nici orașele sau satele în care se petrec acțiunile nu pot fi considerate ca fiind întru totul reale, chiar dacă, după denumiri sau descrieri, pe unele le-am putea identifica pe vreo hartă. Pe unul dintre cele trei personaje principale l-am preluat dintr-o nuvelă a unui alt volum al meu, și i-am continuat povestea vieţii, considerându-l, pentru epoca lui, un caz foarte reprezentativ.

O altă epocă este reprezentată de un simplu țăran, iar cea de a treia de un politician. Pentru o mai corectă percepţie, și o încadrare cât mai reală în atmosfera, anturajul, dar și educaţia personajelor, am folosit un limbaj, poate, nu chiar întotdeauna academic. Asta şi pentru că, așa după cum veţi constata, nici personajele mele nu sunt chiar nişte... academicieni. Uneori, chiar în momentele celor mai încrâncenate, triste sau chiar monstruoase acţiuni, am strecurat printre rânduri şi firimituri de ironie sau umor de situaţie, încercând să detensionez starea cititorului şi să-l readuc în lumea reală.

Dacă am reuşit sau nu, rămâne de verificat. Una peste alta, dacă veți avea bunăvoinţa să deosebiți realitatea de ficțiune, dar și fabulosul de fabulație, atunci, negreșit, vă veți bucura de o lectură plăcută, dar și interesantă.

„Alexei Marinat este un scriitor-simbol al scriitorilor români din Basarabia.” (Maria ȘLEAHTIȚCHI) „A rămas în istoria literaturii române din Republica Moldova, așa cum spun criticii de pe ambele malurile ale Prutului, un Soljenițîn.” (Ion HADÂRCĂ)

„Acum când se dă lupta cu nostalgia, populația noastră, care duce dorul regimului și al trecutului, să vadă ce barbar a fost acel trecut, cum a distrus suflete, cum a distrus destine, cum a distrus oameni de mare cultură și demnitate.” (Vladimir BEȘLEAGĂ)

„Întreaga creaţie a scriitorului (…) pledează contra pierderii de suflet. Romanele sale ţintesc anume în această direcţie. Dacă am încerca să completăm o fișă a personajelor, ne-am convinge că cei mai mulţi sunt purtătorii unui mesaj etic bogat, în care grija pentru suflet ocupă un loc esenţial. Toate împreună, romane le (în continuarea poeziei) devin o veritabilă profesiune de credinţă a artistului şi cetăţeanului.” (Stela LUCA)

Au trecut douăzeci de ani nu doar din viaţa muschetarilor lui Dumas, ci şi din cea a nesimţitului român. Timpul scurs între Ghidul din 2006 şi cel de astăzi poate fi rezumat într-o spusă a unui politruc de pe vremuri: „Situaţia s-a ameliorat din ce în ce mai rău“. Formele nesimţirii s-au diversificat, canalele împrăştierii ei în spaţiul public sunt mai multe ca altădată. Au apărut reţelele sociale, s-a consolidat atacul la persoană, s-a înteţit viforul şovin şi xenofob. Plăcerea de-a insulta şi de-a mânji e la aceleaşi cote ca acum două decenii, semn că „România educată“ a fost şi rămâne un slogan fără acoperire.

Cartea de faţă e un (nou) tur ghidat al nesimţirii, care conţine o serie de probe ale virtuozităţii în domeniu. Uneori pitorescul se îneacă în abjecţie, alteori râsul îngheaţă pe buze. Radu Paraschivescu îşi plimbă cititorii prin câteva zone şi spaţii din care bunele maniere au fost evacuate şi unde domneşte mârlănia. În politică şi în fotbal, în sala de spectacole şi în studioul de televiziune, în metrou sau pe stradă, nesimţirea nu e doar un colorant vremelnic. Zgomotoasă şi agresivă, ea vorbeşte despre o lume în care înjurătura dizolvă argumentul, iar paharul cu apă aruncat în figură ţine loc de răspuns la întrebare.

Noul ghid al nesimţitului e cronica unei vieţi punctate de răcnete, scandări obscene, găselniţe rasiste, gesturi revoltătoare şi dispreţ.

E sfârșitul anilor ’40. Un fost sublocotenent de artilerie trăiește ascuns într-un pod, complet izolat, fiind căutat și de trupele ruse aflate în București, și de noua poliție politică. Dacă ar ieși de acolo un singur minut, și-ar pune viața în pericol și, foarte probabil, le-ar provoca destul de mult rău și tuturor celor pe care îi iubește. Privește lumea de afară fie printr-o deschizătură îngustă din chepengul cel mare al podului, fie prin chepengul cel mic din acoperiș. În această temniță în care domnesc doar frigul, praful și încremenirea, singurul lucru pe care poate să-l facă este să scrie. E leacul lui. E un antidot împotriva disperării și a nebuniei. Pune pe hârtie trăiri mai vechi și mai noi, asistă la un prezent mutilant, descrie întâmplări de pe frontul din vest și de pe frontul din est, își amintește fel și fel de povești din interbelicul bucureștean și din trecutul familiei, totul țesut pe urzeala unor cifre și numere care dau iluzia că absurdul lumii are un sens.

„Rareori se întâmplă ca un volum de povestiri să fie atât de omogen, de inteligent și de atent construit în jurul a trei mari teme, tratate uneori foarte subtil: exilul, familia, timpul. Scrise cu multă maturitate, de o prozatoare venită târziu în literatură, aceste povestiri spun câteva istorii memorabile ale primei generații de emigranți de după Revoluție, prinși între două lumi imposibile: România comunistă și America de azi. Umorul și tragicul, suspansul și domesticul, familiarul și diferitul, inocența și cruzimea, dragostea și boala, alienarea și nostalgia se împletesc fermecător în căutarea deopotrivă a unui trecut promis și a unui prezent compromis. Placebo de Adriana Neagoe este unul dintre foarte puținele volume de proză scurtă cu adevărat inedite apărute la noi în ultimul deceniu.” (Marius Chivu)

BILDUNGSNOVELLA

Premiul Observator cultural pentru debut, 2019

Prix du Festival du Premier Roman de Chambéry, 2019

Roman tradus în neerlandeză și nominalizat la Europese Literatuurprijs

Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu spune nu doar povestea unor aventuri și-a oamenilor care-l înconjoară pe erou, ci și a lumii neîmblânzite și pline de frumusețe din care vin cu toții. Priță Barsacu se naște într-un sat mărginaș al Văii Oltului, într-o regiune care, deși nu e ruptă nici de istorie, nici de lumea cea mare, pare să aibă o atmosferă doar a ei, unde violența și dragostea merg mână în mână. Priță nu crește în cea mai bună dintre familii și trebuie să navigheze cu grijă, păstrându-și speranța, printre obstacolele impuse nu doar de sărăcie, alcoolism și criminalitate, ci și de schimbarea contextului istoric. Nu le înțelege întotdeauna și totuși, în mijlocul lor,

se străduiește să-și încropească un trai din puțin. Reușește să facă asta o vreme, găsindu-și un prieten neașteptat într-o fată din vecini, alături de care pornește în explorarea lumii cu o curiozitate neobișnuită de naturalist. Dar viața are capriciile ei, pe care niciun naturalist nu poate să le domesticească.

„Lumea sumbră și violentă descrisă de Bocai nu este – așa cum ilustrează romanul său – niciodată doar sumbră, niciodată doar violentă, ci în același timp plină de frumusețe și iubire.“ - Dutch Review of Books

„Ce înseamnă exact denumirea de literatură universală nu mi-a fost niciodată pe deplin clar, dar, orice ar însemna, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu cu siguranță se califică.“ - Hans vander Heijde, Tzum

„Serile îi prindeau așa și cădeau peste ei ca oboseala, seri din acelea în care frica de a rămâne afară creștea în tine, dacă erai copil, odată cu amurgitul; câteodată, când apusul îi găsea în vale, la nevăstuici sau la scăldat, îi apuca puțin panica — căci știau că noaptea o să-i prindă pe drum. Când se întâmpla așa, Stanca îi zicea lui Priță să stea în poartă până ajunge ea acasă, ca să nu i se facă frică dacă se uită cumva înapoi și vede ulița pustie, înfricoșătoare în întuneric. Dacă înnegurarea îi prindea mai aproape de casă, aveau suficient curaj să rămână afară cu greierii, să ia pietre de prin șanțuri și, izbindu-le unele de altele, să vadă care dintre ele face scântei mai mari.“ – Iulian Bocai

Iulian Bocai (n. 1986) este scriitor și cercetător, cu un doctorat summa cum laude în filologie la Universitatea din București. A publicat până în prezent două romane, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (2018, Premiul Observator cultural pentru debut, Prix du Festival du Premier Roman de Chambéry; tradus în neerlandeză în 2025) și Constantin (2019, Premiul Tânărul Scriitor), o istorie intelectuală a instituționalizării studiului literar în Europa, Filologii (2020, Premiul ALGCR pentru teorie și Premiul „Alexandru Piru“ al Muzeului Național al Literaturii Române), un volum de proză scurtă, Revărsatul zorilor (2025), precum și eseuri. Din 2022, ține o rubrică de cronica ideilor pentru „Scena 9“. De același autor, la Editura Trei a mai apărut Revărsatul zorilor, nominalizat la Premiile Observator cultural și la Premiile Radio România Cultural. Cartea de față este o reeditare a romanului apărut în 2018.

Parisul de sus strălucește. Parisul subteran devorează.

Uneori, primul pas spre dezastru seamănă perfect cu libertatea.

Bun-venit în Néant – locul în care golul devine experiență premium.

 S-au regăsit în Paris. S-au pierdut în Néant.

Anghel Dorneanu pleacă din România cu sentimentul că nu a emigrat, ci a fost evacuat din propria viață. Ca mulți dintre cei alungați de corupție, compromis și nedreptate, ajunge la Paris împreună cu soția lui, Letiția, convins că un oraș străin le poate oferi ceea ce propria țară le-a refuzat: demnitate, libertate, un nou început.

Parisul li se arată în toată splendoarea lui: rafinat, strălucitor, irezistibil. Dar frumusețea aceasta ascunde adâncuri întunecate. Cu fiecare pas făcut dincolo de masca orașului, printre cluburi libertine, întâlniri seducătoare și nopți fierbinți, Parisul devine erotic, toxic, sufocant. Un abis care nu îți cere să te prăbușești, ci te convinge s-o faci de bunăvoie.

Néant este un thriller psihologic despre fascinația golului, despre eros și cădere, despre farmecul primejdios al unui oraș care te primește cu brațele deschise doar ca să te înghită și despre prăpastia dintre confortul resemnat al Estului și mirajul imoral al Vestului.

Viața ca un carambol este un volum omagial, publicat postum, care adună poeziile și povestioarele cu tâlc ale actorului Teodor Corban – un suflet profund acordat la vibrația artei.

Cartea este nu doar o întâlnire cu scrisul său, ci și cu vocea sa: unele texte sunt însoțite de coduri QR ce deschid accesul la interpretările filmate ale autorului, păstrând vie emoția și autenticitatea prezenței și inspirației sale.

„Undeva, cândva, trăiam în formă de sferă. Și toți din jur eram sfere. Eram viu colorat și îmi zburdam rostogolul țanțos, ca orișicine care la tinerețe se dă rotund. Odată, o sferă neagră mi-a spus: „Ai grijă, viața nu e chiar așa… rondă. Viața, pentru noi sferele, e un biliard”. Am văzut-o pe Madam. Și-a suflecat mânecile și, cu coada coasei, ca un tac, a lovit o sferă anunțând: „Bila 8 la gaură!” Eram foarte tânăr și 8 era prietenul meu; tânăr și el. Apoi, vremea tot trecea și tacul tot băga, una câte una, cu sarcastică precizie, și alte sfere: prietene, rude ori cunoștințe din carambolurile vieții. Într-o zi, Madam a anunțat: „Azi, timeout! Nicio bilă la gaură!”. Și, un pic istovită, și-a pus coasa pe umăr, și-a potrivit gluga mai bine și… a dat să plece în weekend… În urmă, din răsucire, colțul coasei a atins ușor o bilă. Bila s-a rostogolit încet, încet spre mantă, s-a oprit mirată, cu ochii ațintiți la gaura ce se căsca lângă ea. O boare de primăvară a adiat peste ea, fluturându-i șuvițele albe, apoi, discret, fără să scoată un sunet măcar, s-a scurs alene în gaură. Era… sfera din a cărei circumferință mă născusem. Era mama. Azi, mi-au rămas doar nopțile. Mă uit spre cer și văd sfere mici și luminoase, care se învârt alene deasupra noastră. Și parcă aud un glas bătrân, cu barbă albă, care, cu toiagul ca un tac împresurat de flori le mână, și șoptește în răstimpuri: „Bila albă, la viață”. Și bila albă, ascultătoare, suspinând, gângurește iar a viață.” (Viața ca un carambol, Poezie din volum)

„Teo a fost cel mai important actor român al ultimilor 20 de ani. Fără dubiu. Și n-o spun doar acum, când lumea poate înțelege, privind în urmă, ce mare actor a fost. Pentru mine este, de ani buni, referința în actorie. Omul era de a dreptul transparent, înțelegeai prin ce trece personajul cu foarte puține mijloace de expresie, fără să apese nuanțele sau să abuzeze de tehnică. Nu scotea actorul în față, ci împrumuta din sensibilitatea lui personajului pe care l avea de jucat și, prin tipul ăsta de transfer empatic, îl făcea uman și memorabil. Teo era un om cu adevărat special. Avea umor, sensibilitate, chef de joacă și de lucru, verticalitate. O să mi lipsească mult.” (Interviu din Filmsinframe – Radu Muntean)

În România ultimilor 36 de ani, a fi antreprenor a însemnat adesea să joci un joc fără instrucțiuni, cu zaruri strâmbe și cu tabla înclinată în direcția greșită. Și totuși, mii de oameni s-au încăpățânat să joace. Unii au câștigat, alții au pierdut spectaculos, iar mulți au continuat să încerce, convinși că pot influența jocul.

În „Imperiul Roman de Dâmbovița”, un amestec de epopee, autoironie și realism balcanic, nu avem Colosseum, dar avem ghișee; nu avem Senat, dar avem comisii; nu avem zei, dar avem deadline-uri. Și totuși, în acest decor improvizat, oamenii au construit afaceri, au inventat soluții și au supraviețuit unui climat economic care, de cele mai multe ori, părea scris de un scenarist cu simțul umorului negru.

Adrian Christescu povestește despre cei care au pornit afaceri în garaje, bucătării, birouri improvizate sau în spații care miroseau simultan a vopsea proaspătă și a speranță, despre cei care au învățat contabilitate pe repede înainte, au descoperit birocrația ca pe un sport extrem și au făcut networking înainte să existe cuvântul.

Saga de familie și fumul se ridica la cer traversează aproape un secol de istorie frântă și tăceri apăsătoare. De la frontul de răsărit și umbrele Holocaustului la povestea de dragoste a unui cuplu de intelectuali în comunism și până la războaiele prezentului, o familie își poartă trecutul ca pe o rană deschisă. Amintirile nu se pierd – se transmit, se deformează, otrăvesc prin mecanismul unei memorii fragmentate, al cărei obiect este caietul cu amintiri de război ale bunicului.
Un roman despre istoria care bântuie prezentul, despre vină și iubire, despre ce rămâne nespus – și despre căutarea disperată a unui sens dincolo de ruină.

Bogdan CREȚU (n. 1978) este profesor doctor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Între 2013 și 2022 a fost director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iași. A fost redactor-șef al revistei Timpul. Membru PEN România. A publicat opt volume de critică literară, dintre care cel mai important este Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir (ediția a II-a, Editura Cartier, 2021). Lucrările sale au fost distinse cu mai multe premii (Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Academiei Române). A contribuit cu numeroase studii la volume academice din țară și din străinătate, a editat, a îngrijit și a prefațat multiple antologii. La Editura Polirom a mai publicat romanele Cornul inorogului (2021) și Nichita. Poetul ca și soldatul (2022, tradus în sârbă). Romanul Mai puțin decât dragostea (Polirom, 2023, 2026) a obținut Premiul PEN România, ediția 2024, și s-a aflat pe lista scurtă a nominalizărilor la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, ediția 2025.

„Un roman al relaţiilor interumane «otrăvite» (a se vedea, în acest sens, şi semnificaţia expresiei din franceză «le bouillon d’onze heures», la care trimite explicit autoarea…) se transformă, de la o pagină la alta, într-o istorie a redempţiunii prin suferinţă şi prin sublimare artistică – căi deschise către o dimensiune abia întrevăzută aici, dar pe care o putem regăsi în poezia cu fond mistic a Martei Petreu. Un filon poetic străbate, de fapt, şi romanul de faţă. Şi îi dă adîncime.” (Bianca Burța-Cernat)

Marta PETREU este scriitor şi profesor. Face parte din gruparea literară „Echinox”; e membră a Uniunii Scriitorilor din România. Este profesor de istoria filosofiei româneşti la Universitatea „Babeş‑Bolyai” şi redactor‑şef al revistei Apostrof, mensual editat de Uniunea Scriitorilor din România. Doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti. A debutat editorial în 1981, cu volumul de poeme Aduceţi verbele. Alte volume de poezie: Dimineaţa tinerelor doamne (1983); Loc psihic (1991); Poeme neruşinate (1993); Cartea mâniei (1997); Apocalipsa după Marta (1999); Falanga (2001); Scara lui Iacob (2006); Asta nu este viaţa mea (2014); Haita (2022). Ca eseist şi istoric al filosofiei româneşti, a publicat volume precum: Teze neterminate (1991); Jocurile manierismului logic (1995); Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României” (1999); Ionescu în ţara tatălui (2001); Filosofia lui Caragiale (2003); Filosofii paralele (2005); Despre bolile filosofilor. Cioran (2008); Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009). A publicat, sub titlul Conversaţii cu… (2004 şi 2006), două volume de interviuri cu personalităţi ale vieţii intelectuale româneşti. A gândit şi alcătuit mai multe volume tematice de confesiuni. A prefaţat şi îngrijit ediţii de carte de filosofie şi de literatură (Nae Ionescu, Bucur Ţincu, Constantin Rădulescu‑Motru, Radu Stanca, D.D. Roşca, Alexandru Vona, Miklos Bánffy, Ion Vartic ş.a.). În 2011, Editura Polirom a iniţiat seria de autor „Marta Petreu”, în care au apărut până în prezent: romanul Acasă, pe Câmpia Armaghedonului (Premiul „Cartea Anului 2011” acordat de România literară şi Fundaţia Anonimul; Premiul pentru cea mai bună carte de ficţiune a anului 2011, decernat la Gala Industriei de Carte din România; laureat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry, 2012; reeditat în colecţia „Top 10+”, 2019); Apocalipsa după Marta (integrală a poeziei editate până în 2011); Cioran sau un trecut deocheat; De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească; Filosofia lui Caragiale; O zi din viaţa mea fără durere; Ionescu în ţara tatălui; Jocurile manierismului logic; Filosofii paralele; Biblioteci în aer liber. Oameni, cărţi, amintiri; Asta nu este viaţa mea (poezie); Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (reeditat în colecţia „Plural”, 2009, 2010). În colecţia „Eseuri şi confesiuni” a Editurii Polirom au apărut volumele Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag. Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generaţia tânără (2016) şi Despre bolile filosofilor. Cioran (2017), iar în colecţia „Plural”, Domni şi Doamne (2020) şi Blaga, între legionari şi comunişti (2021; Premiul „Scriitorul Anului 2021”, acordat de USR). În 2017 a publicat, tot la Editura Polirom, romanul Supa de la miezul nopţii (Premiul PEN România, 2018). Pentru cărţile ei, Marta Petreu a primit numeroase premii naţionale şi internaţionale. Mai multe volume ale sale (poezie, romanul Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, studii asupra culturii româneşti) au fost traduse şi publicate în Franţa, S.U.A., Italia, Ungaria, Serbia, Spania, Elveţia, Israel.

Ce-ai face dacă ai descoperi că trecutul tău nu este doar al tău... ci o moștenire care te așteaptă de secole? O femeie. O pălărie albastră. Un destin care nu poate fi evitat. Între vis și realitate, între prezent și un Ev Mediu încărcat de mister, povestea prinde contur ca o chemare imposibil de ignorat.

Ce ai face dacă ți-ai putea schimba destinul... dar prețul ar fi să te pierzi pe tine? Inelul cu smarald este o poveste care te prinde de la primele pagini și nu te mai lasă: iubire regăsită, secrete ascunse în timp, alegeri care dor și un trecut care nu iartă. Într-un loc unde realitatea se amestecă periculos cu legenda, iar urmele catarilor încă pulsează sub pielea prezentului, Ines este obligată să decidă: rămâne cine a fost... sau devine cine trebuie?

Cât din viața ta e alegere... și cât e destin? O întâlnire care nu trebuia să mai aibă loc. O prietenie care nu s-a încheiat niciodată. O iubire care refuză să rămână în trecut. Și un fir invizibil care le leagă pe toate - dincolo de timp, dincolo de rațiune. Mesteceni și rafturi este genul de carte care te captivează din primele pagini și nu te mai lasă. Între artă și logică, între trecut și prezent, personajele sunt obligate să-și revizuiască alegerile și să înfrunte adevăruri pe care le-au evitat ani la rând. Într-un decor încărcat de simboluri - de la fragilitatea aparentă a mestecenilor până la misterul catarilor - povestea capătă profunzime și tensiune. Pentru că unele locuri nu sunt doar locuri. Sunt puncte de întoarcere.

Dansează cînd îți vine să plângi e una dintre acele cărți care mi-a adus lacrimi în ochi de la primele pagini. E o carte despre prietenie ca formă de salvare, agapè în forma cea mai pură: conexiune genuină, nefiltrată, neîmpiedicată, legături care dăinuie o viață pentru că se încarnează pe grijă și iubire împărtășite. Și mai este o carte despre doliu, așa cum doliul ar trebui purtat. - Petronela Rotar, scriitoare

Cum să concepi o culegere de microficțiuni axată până la identificare pe figura lui Franz Kafka, dacă nu rotunjind o vârstă nemaiîmplinită de el în 1924? Compozite, blocurile textuale îmbină tematica onirică și constrângerea oulipiană, ca să respecte la virgulă structura din „Un vis” (1914) - poate cea mai desăvârșită povestire a praghezului, unde alter egoul său cutreieră cimitirul pentru a vedea cum i se gravează numele pe o piatră tombală. După douăsprezece proze poematice inspirate din vise proprii și tot pe atâtea situații absurde ivite în plină zi, ultimul ciclu descrie cum, la un veac și mai bine de la moartea Scriitorului absolut, ajungem să trăim acte doar imaginate de el; fiindcă, până la proba contrară, suntem cu toții creaturi kafkiene în forul nostru intim: eternul domn K., inform și infirm și infim, reluând același proces al unicei zile ca pe un drum spre castelul nopții.

Roman despre identitate, alert și scris cu implicare emoțională, Léa aduce o poveste foarte actuală, narată cu sinceritate și grijă pentru final. Andrei Velea e un scriitor complex, cu disponibilități pentru construcția dramatică, preocupat de poveste și cu un filon liric autentic. Interesat de simplitate și de acuratețe epică, și-a ales ca gen neorealismul, în formula concisă a noveletei, alternând tonul liric cu cel colocvial. Miza lui este povestea cu trimiteri la realități indubitabile, pe urmele lui Truman Capote, adeseori cu efuziuni care îl amintesc pe Radu Cosașu sau îl evocă pe Sorescu, prin tipul de umor. Punctul lui forte este observația exactă, iar de aici decurge calitatea descrierii, precisă, topită în fluxul narativ. Vizual, curgător, cu subiect foarte la modă, Léa are toate ingredientele unei proze-cult despre declinul masculinității, ca model social. - Doina Ruști

Dincolo, roman existențial cu accente filosofice și de realism imaginar, urmărește destinul lui David, personaj care, după o moarte clinică, devine profund preocupat de singurătatea și alienarea oamenilor. După o călătorie inițiatică în Filipine, sub îndrumarea unui guru, devine vindecător și influencer, în timp ce inteligența artificială se insinuează tot mai mult în lumea oamenilor. Un roman despre nevoia de sens, fragilitatea umanului și pericolul mântuirilor într-o epocă dominată de algoritmi.

Laura, o adolescentă care are o relație disfuncțională cu mama ei, Iana, o întâlnește în fostul Cimitir militar românesc din Chișinău pe nonagenara Maria, iar între ele se leagă o prietenie ce o schimbă pe Laura și îi redă Ianei curajul de a-și trăi viața. Cele trei femei recompun, prin poveștile lor, aproape un secol de istorie basarabeană, cu toate nedreptățile și momentele ei dureroase, de la vizita Regelui Mihai la acest cimitir până în zilele pandemiei și ale războiului din Ucraina.