Literatură română

Am început să citesc povestirile Andrei Samson într-o sâmbătă seara și le-am continuat duminică, într-o atmosferă vesperală, pentru a le încheia luni. La finalul cărții am făcut o constatare simplă: indiferent de ziua lecturii, efectul ei rămâne același – unul duminical –, prin tihna și calmul pe care le inspiră.

Întreaga proză a lui Nicolae Stan este una de diagnostic. Cu alte cuvinte, istoria nefastă ca boală trebuie elucidată prin diverse mijloace de cercetare. Așa se face că naratorul ajunge să înfățișeze evenimente și tipuri umane concludente pentru un tratat antropologic. MARIUS MIHEȚ În centrul romanului Apă vie, al lui Nicolae Stan, se află povestea neașteptată a unei gropi de gunoi transformată într-un adevărat „centru al lumii”. Ea devine o arhivă a viului de cândva, locul unde se adună destine, memorii și forme fragile de supraviețuire. Aici, viața capătă o densitate aparte, iar personajele sunt purtătoare ale unei memorii colective marcate de pierdere și adaptare.

Într-o lume sfâșiată de războaie, jurăminte, zei și creaturi mitice care dăinuie în viața oamenilor, mai mulți tineri varegi părăsesc fiordurile nordului pentru a se înrola în armata Bizanțului, străbătând marile drumuri ale Răsăritului. Călătoria spre Constantinopol și apoi întortocheatul drum spre casă, trecând prin ținuturile Dobrogei de astăzi și culminând cu un ocol al Europei pe mări, le scot în cale intrigi locale sau imperiale, mercenari fără scrupule sau călugări mărinimoși, credințe străine lor sau altele noi, care încolțesc în mințile oamenilor. Iar întoarcerea acasă se suprapune și ea cu rezolvarea unor dispute mai vechi... Într-un stil captivant, Flavia Teoc scrie o poveste despre război, supraviețuire și identitate, inspirată din legendele nordului și din realitățile crude ale Evului Mediu.

O savuroasă colecție de povestiri inspirate de vacanțele anilor ʼ80 în România Istorie trăită ● Vacanțele copilăriei „În această lume așezată a vacanțelor noastre și a traseelor pe care le stabilim mereu în avans ca într-o conspirație sau, mai degrabă, ca într-o incantație, mă simt și acum în deplină siguranță.” Vacanțele anilor ʼ80 au un aer previzibil, liniștitor: sejurul la mare rezervat prin agenția ONT, excursiile pe munte, camerele de hotel, gazdele. Lipsurile sunt și ele o constantă, dar Adina întreabă la fiecare restaurant, plină de poftă și de speranță: „Pepsi aveți?“

A young girl’s is instructed by her mother to hide their alien heritage. A clock falls in love with its owner. A nameless character, forgotten by his author, now seeks meaning. Enter READER is a collection of eleven short stories revolving around the many forms escapism takes, penned as a form of bibliotherapy by a lost writer and subjective observer of the world.

Each story tackles a different reason and way to escape, from seeking religious reassurance, to fighting for the protection of books during an authoritarian regime. Some of them touch on a still niche topic in literature, fandom behaviors in the digital age, and the relationship between fans and the stories they love. The approach of looking at modern niche internet communities in the era of social media through the lens of literary speculative fiction has remained an uncharted territory, or rather, one that’s rarely been taken seriously. Thus, a hungry audience is being starved of intimate understanding of their existence and experiences. Still, the book is not limited to just one function, nor should other types of readers feel unwelcomed. All it asks is that you, the reader, no matter your background and previous associations with fiction, let yourself be open towards experiencing this book in full and pondering the questions it poses.

Escapism is an act we all partake in, knowingly or not; it surrounds us like oxygen in the air. It is crucial that people stop seeing escapism, specifically through engaging with fiction, merely as a way to spend time passively, but as an activity that can help shape who we are. As homo narrans (storytelling humans), we create stories to construct ourselves as protagonists of the world we see, to understand others, and to overall cope with life; our minds are intrinsically wired to seek and create tales. By observing how the characters in this book approach life, aided by the narratives they surround themselves with, it is the author’s hope that each reader can reflect on their own coping mechanisms and relationship with fiction.

„Tatiana Țîbuleac a reușit un tur de forță cu acest prim roman al ei. Începutul, un overflow de imagini furioase și hipnotice, aduce bine cu Portocala mecanică de la un punct încolo, furia începe să se domolească, înlocuită de o visătorie paranoidă coagulată în jurul figurii mamei, generând la foc continuu fraze cu nimic mai prejos decât cele ale Aglajei Veteranyi; iar ultima treime a romanului, în care o mamă bolnavă de cancer și un fiu așteaptă moartea împreună – ei bine, pentru intensitatea ei atât de particulară nu îi pot găsi Tatianei Țîbuleac vreun corespondent. Scurt și intens, romanul ei splendid impune o prozatoare de la care am cele mai mari așteptări. (Radu Vancu)

Scriitura Aniței Vulcan Grigoriu se situează la intersecția dintre biografic și arhetipal. Înapoi la Eleusis urmărește povestea protagonistei – Brândușa –, dar și a comunității în mijlocul căreia a crescut și în care revine, ca atrasă de o forță magnetică – cea a Țării Pădurilor Albe. Liniile existenței eroinei se întrețes cu cele ale tărâmului natal, iar experiențele-limită prin care trece tânăra sunt simultan trepte ale cunoașterii de sine, dar și imagini generice ale traumei, pierderii sau maternității. Lumile reale și interioare sunt supuse procesului lent și dureros al destrămării. Mesajul ultim al romanului (gândit ca o a doua secvență dintr-un triptic început prin Fata cu aluniță) rămâne cel al transfigurării suferinței și al reconstruirii sinelui, dincolo de umbrele trecutului și de dificultățile prezentului. Respirația cărții este una profund feminină. Statutul femeii în lume, responsabilitățile ei, formele de abuz a căror victimă este adesea, maternitatea și relația mamă-fiică – toate sunt reflectate în textul cu accente confesive, în care au loc deschideri și închideri simbolice, ca pentru a pecetlui, prin iertare și asumarea rădăcinilor, soarta personajului central. - Cristina Bogdan

Cocioaba este un roman memorabil, prezentând o lume izolată, rudimentară, o realitate îngrozitoare, ascunsă, din păcate, în noi, ca o manifestare atavică, ținând, însă, de complementaritatea ființei umane. Purtăm, cu toții, această infernală cocioabă. Ne relevă un astfel de tărâm tenebros, cu o știință scriitoricească aparte, cu o acuitate analitică specială, cu un rar simț al stilisticii limbii, al resurselor expresive ale acesteia, un autor care a avut curajul să coboare în iad sau, poate, să urce. PAUL ARETZU

Cu talent jurnalistic și prozistic, Katia Nanu face o carte în linie confesivă, fixată între evocare și faptul clocvial, totul structurat în secvențe, scurte povestiri care punctează reperele vieții ei. Persoane și evenimente ale ultimelor decenii, cărți, preocupări generale și unanim cunoscute sunt mixate cu fapte din biografia personală, rememorări, secvențe, fotografii, concentrate toate pe criza timpului și a îmbătrânirii, într-o societate care evoluează și ea, aducând în prim-plan observațiile unui povestitor atent, pe alocuri critic, neputincios în fața schimbărilor și a condiției de simplă „vrabie” dintr-un grup cu legi labile.

Doina Ruști

Există în scrisul Katiei Nanu o foame de adevăr care nu se mulțumește cu suprafața cronicii, ci sapă adânc, până la rădăcina unde „amintirile se adulmecă unele pe altele”. Jurnalistă cu ochi de șoim și poetă cu suflet de catifea, autoarea transformă realitatea ruginită a ultimelor decenii într-un adăpost viu pentru fragilitate.

Pomul cu vrăbii este metafora noastră colectivă: un „pom cumsecade”, în care ne înghesuim cu toții – cu traumele de la Cernobîl, cu larma anilor ‘90, cu singurătatea de pe Messenger și cu spaimele pandemice. Cartea este un strigăt scurt împotriva uitării, o dovadă că prezentul, deși discontinuu și adesea nedrept, rămâne singurul spațiu în care ne putem ciripi trăirea.

O carte ca un pom în care, dacă faci liniște, îți poți auzi propria bătaie de inimă.

Florina Zaharia

Ca în versul acela al Anei Blandiana, „Ar trebui să ne naștem bătrâni”, sau ca în filmul cu Brad Pitt, The Curious Case of Benjamin Button, cartea Katiei Nanu este un jurnal de-a-ndăratelea, de la senectute la copilărie. Dar dacă e să cauți lumina și ea se află în trecut, acest parcurs este cât se poate de necesar.

Katia Nanu este scriitoare prin excelență. Se vede că are obișnuința scrisului, că toată viața a trăit prin scris, din scris și pentru scris. Micropovestirile ei din Pomul cu vrăbii sunt flash-uri de viață trăite ori închipuite, gândite ori auzite, în care putem recunoaște plăcerea amănuntului semnificativ în tot ce observă și spune, dar și poeta care dă formă vasului și îl lipește pe dinafară, atât cât să nu se prelingă apa din el, apoi îl pictează cu pomi și vrăbii din care țâșnește viața.

Violeta Ionescu

Publicat în 1991, romanul Umbra penei de gâscă al prozatorului clujean Radu Ţuculescu se înscrie într‑un moment de tranziţie al literaturii române, când proza începe să experimenteze tot mai vizibil cu formule narative complexe şi cu strategiile intertextuale ale ficţiunii moderne târzii. Textul propune o meditaţie asupra destinului cărţii şi asupra condiţiei celor care îşi leagă existenţa de actul scrisului, explorând tensiunile dintre cunoaştere, putere şi libertate. În acest sens, romanul poate fi citit drept o reflecţie asupra fascinaţiei pe care cartea o exercită asupra individului, dar şi asupra riscurilor implicate de această fascinaţie. (…)

Citit astăzi, în noua ediţie apărută la Editura pentru Artă și Literatură, romanul Umbra penei de gâscă rămâne un text fascinant tocmai prin această ambivalenţă: pe de o parte, este un roman despre puterea literaturii, iar pe de altă parte, este un roman despre fragilitatea celor care o slujesc. Cartea apare simultan ca promisiune şi ca blestem, ca formă de libertate şi ca sursă de pericol. Romanul lui Radu Ţuculescu nu este doar o poveste despre trecut, ci şi o reflecţie asupra condiţiei scriitorului în orice epocă. Destinul lui Iţă Barabă devine simbolul tuturor celor care aleg să trăiască sub semnul scrisului, acceptând riscul pe care această alegere îl presupune. Iar „umbra penei de gâscă“ continuă să planeze asupra lor, ca semn al unei vocaţii care nu poate fi abandonată şi al unei fascinaţii de care nimeni nu se poate elibera cu adevărat.

„12 povestiri imaginate prin toată lumea, inspirate din trăirile reale ale unor oameni care s-au trezit, peste noapte, cu lumea la picioare.
Am încărcat această carte pe cele trei sisteme de inteligență artificială generativă la care am acces și le-am întrebat care e cel mai frumos lucru pe care l-au învățat citind-o. Acestea sunt răspunsurile lor:
Gemini AI: În spatele tuturor poveștilor, oricât de diferite ar fi, există o căutare comună a iubirii care reușește să transforme până și cea mai adâncă suferință într-o formă de vindecare.
Claude AI: Suferința e universală, dar felul în care fiecare om o poartă e atât de personal, încât devine cel mai intim lucru pe care îl poate oferi unui străin.
Chat GPT: Am învățat că oamenii nu sunt salvați de norocul banilor, ci de norocul de a se găsi unii pe alții.” (Adrian Teleșpan)

Adrian Teleșpan s-a născut pe 11 noiembrie 1979, la Drăgășani, în județul Vâlcea, din doi părinți și nu își mai aduce aminte când a decis că nu îi place să scrie biografii de tip prezentare. Neplăcerea aceasta are cel puțin zece ani. Suntem pe 3 februarie 2022 când aceste rânduri curg pe ecranul unui laptop vechi din 2017. Uitați, de aceea, eu, Adrian Malvinus Teleșpan, profit de această ocazie să le transmit cititorilor că oricine e liber să îmi cumpere un MacBook Pro. Nou. Un alt lucru foarte important despre Adrian e că îi place foarte mult piureul de cartofi. E mâncarea lui preferată. Ca să știți. În câțiva ani poate fi o întrebare la un text de cultură generală, cine știe. De asemenea, lui Adrian îi place să petreacă timp și cu oameni, dar și singur, și niciodată mai mult de două săptămâni în oricare din cele două situații. De fapt, patru zile cu oameni și trei zile singur e cel mai splendid. Vă mulțumesc. All the bless.

Scriitura Oharei Donovetsky din Casting pentru ursitoare funcționează ca un zoetrop, creând senzația de mișcare prin succesiunea rapidă a trei chipuri feminine (Lenca, Haia și Mira), care își proiectează pe peretele scriiturii câte un fragment din siluetă și câte o fâșie de poveste, într-o horă a istoriilor pe care le poartă tatuate în pieile lor identitare și pe care le împărtășesc în conversațiile ce le ritmează existențele.

Comparația cu dispozitivul optic inventat în veacul al XIX-lea, considerat a fi unul dintre precursorii cinematografului, poate atinge inclusiv dimensiunea lingvistică, căci înțelesul etimologic al zoetropului este acela de roată a vieții. În fond, asistăm în acest roman la rotirea destinelor celor trei prietene, atât de diferite și perfect complementare, încât par a fi consubstanțiale, precum Moirele, Parcele, ursitoarele sau ielele. La limită, ar putea fi chiar cele trei fețe – privind înspre direcții diferite – ale aceluiași personaj, o trimitere subtilă la Hecate Triformis. Numele acestei divinități este pus, de regulă, în legătură cu vocabula grecească hekás, având sensul de „departe”, pentru a sublinia ideea că această ființă supranaturală acționează sau veghează de la distanță, așa cum fac și întruchipările feminine invocate anterior. Cristina BOGDAN

N-ai cum să nu remarci măiestria cu care autoarea pune în act capacitățile combinatorii ale cuvintelor și ale poveștilor, calculul milimetric pentru plasarea „coincidenței”, ironia, jubilația potrivirii, suspansul din jurul acestor asamblaje. N-ai cum să nu sesizezi propensiunea pentru bivalență a scriitoarei, abilitatea ei de a ține simultan în frâu fantasticul și realul, jongleria în echilibru cu care conjugă abstracțiunea visului premonitoriu, viziunea și exercițiul intelectual cu „poezia” materialității. Iuliana MIU

OHARA DONOVETSKY (n. 1969), absolventă a Facultății de Litere a Universității București (1994), are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii (1995), este doctor în filologie și scriitoare.

Semnează Gramatica limbii române ca o poveste (Corint, 2013, 2014), cartea de eseuri pe teme frazeologice Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor (Corint, 2021), volumele de versuri Meniu cu lupul în poală (CDPL, 2022) și Ce treabă are Gutenberg (CDPL, 2024), epistolarul Cozonac la patru mâini, în colaborare cu Doina Jela (2021), și volumul de proze Ceai de zahăr ars, în dialog cu picturile Iuliei Șchiopu (Editura pentru Artă și Literatură, 2024).

Este autoarea romanelor Casting pentru ursitoare (ediția I, Polirom, 2018), Întâlnirile unei profesoare rătăcite (CDPL, 2019) și Puzzle cu pețitoare (Trei, 2020), Vedere cu solzi (Editura pentru Artă și Literatură, 2025).

Este prezentă în antologii, cu eseuri în Prof de română I, III, IV (CDPL, pentru vol. III, Spațiul dintre punct și virgulă) și cu texte literare în Nume de cod: Flash Fiction (Paralela 45, 2019), Literatura la feminin (Seneca, 2021).

Ține rubrica Cuvinte-vedetă și cuvinte-doamne cu voaletă din Observator cultural.

 Casting pentru ursitoare a fost nominalizat în 2018 la Premiile Uniunii Scriitorilor din România (secțiunea Cartea de debut) și la „Festival du Premier Roman“ de la Chambéry, iar în 2025 a fost tradus în limba bulgară de Vanina Bojikova și publicat de Editura Paradox.

Inimi este o carte-album sensibilă și profundă, în care Dana Saulea transformă emoțiile, fragilitățile și speranțele umane într-o poveste alegorică plină de farmec. Într-o lume în care oamenii aleg să renunțe la sentimente pentru a trăi mai eficient, inimile își iau zborul, lăsând în urmă existențe lipsite de bucurie, iubire și sens. Prin imagini poetice și ilustrații realizate chiar de autoare, volumul vorbește despre puterea de a simți, despre pierdere, regăsire și curajul de a rămâne vulnerabili. O carte pentru copii și adulți deopotrivă, care ne amintește că adevărata bogăție a vieții se află în inimile noastre.

Imbinare intre poveste, legenda si elemente narative de istorie consacrata, Povestirile eroice sunt constructii narative cu cheie morala, pentru ca eroii sai sunt ghidati astfel incat sa fie credibili pentru copiii (de varsta scolara) aflati in cautare de super-eroi.

Asa cum folclorul romanesc utilizeaza cu predilectie modele comportamentale cu valoare generala pentru a organiza o lume a satului, naratiunile lui Camilar ating aceeasi coarda a sensibilitatii noastre la un prototip uman exemplar.

Pentru ca eroii sai sunt ghidati astfel incat sa fie credibili pentru copiii (de varsta scolara) aflati in cautare de super-eroi.

Cu toata aceasta miza (inalta si universal valabila), ceea ce da veridicitate este, paradoxal, nu actiunea ci comentariul auctorial cu caracter de filosofie a istoriei.

Si inca „un detaliu“: libertatea de a fantaza. Expunerea riguroasa este completata cu „pauze“ pentru fantazare, in care cititorul le umple cu propria imaginatie creatoare cu actiune, dialog, identificare cu personajele etc. - Lucian Pricop

În ultima dintre zilele mele, după ce voi fi străbătut toate deșerturile lumii, după ce voi fi băut din toate râurile și voi fi râs cu toți copiii ulițelor prăfuite, în ultima dintre zile, Desculțul Se va întoarce spre mine și va șopti: Taci și iubește-mă… – Crin-Triandafil Theodorescu

O nouă carte a preotului-scriitor Crin-Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de albastru, așază în paginile sale o colecție impresionantă și emoționantă de texte izvorâte din harul său inimitabil, certificat de miile de exemplare tipărite ale cărții sale de debut, Într-o zi se va termina, și de zecile de mii de urmăritori care îi așteaptă în fiecare săptămână postările de pe Facebook. Autorul cărții, Crin-Triandafil Theodorescu, este parohul Bisericii Lușca (Năsăud) și este nu doar teolog, ci și, deopotrivă, cercetător doctorand, muzeograf și speolog, fiind custodele peşterii Izvorul Tăuşoarelor, din Bistriţa-Năsăud.

Recenta apariție a Editurii Cărțile Tango adună în cele cinci capitole ale sale diverse nuanțe de albastru sufletesc și mărturisiri cuprinse în mai multe forme literare, trecând de la poemul în proză la eseu, schiță sau narațiune cu final neașteptat.

Înaintarea lecturii de la un capitol la altul (Lapis Lazuli – Dragostea nu cade niciodată; Ultramarin – Deșertul înflorit; Indigo – Predici neconvenționale; Cerneală – Poveștile Desculțului; Azuriu – Frăția Psaltirii) oferă, de fapt, fiecărui cititor, ghidare într-o călătorie inițiatică spre iubirea înțeleasă, trăită și preschimbată în lege imuabilă.

Semnatarul Cuvântului Înainte, Benedict Vesa Bistrițeanul, episcop-vicar, scrie astfel despre Cerșetorul de albastru:

“Părintele Crin este un sacerdot al altarului, dar și un slujitor al lumii, subterane sau alpine, acolo unde Dumnezeu-Iubire se aciuiește și unde așteaptă să fie căutat. Totul se întâmplă ca un concurs după regulile jocului, unde omul iese întotdeauna câștigător de vreme ce Dumnezeu îi devine complice.

Narațiunile în notă poetică cuprinse în acest volum urmează această perspectivă. Toate sunt legate de viață, pe care o sărbătoresc, deslușind-o ca întâlnire dintre Dumnezeu și om, în termenii unei iubiri în care fiecare se lasă îmblânzit, în mijlocul unei lumi care le stă drept martor la bucuria pe care o trăiesc. Părintele Crin Îl vede pe Dumnezeu pretutindeni, Îl indică în tot ce îi stă în jur, iar tovarășului său, cititorului, îi oferă șansa să se odihnească lângă inima Acestuia. Aceasta este scriitura lui. Episod după episod, narațiune după narațiune, popas după popas. Mulți suntem personaje vii în textele sale, dar, și mai mulți, oameni vii în viața pe care acesta o descrie luminos, cu miresme proaspete și într-un colorit variat.

În cele din urmă, fie că suntem sau nu actori în povestirile sale, scriitura sa ni se oferă generos, ne cuprinde, ne cheamă, ne ispitește, pentru ca, în cele din urmă, să ne facă să ne simțim parte din viața pe care el o sărbătorește. Ne așezăm cuviincios înăuntrul acesteia, ne odihnim la izvorul său viu și, mai ales, ne „culcușim” la pieptul lui Dumnezeu, care o susține.

Acesta este scopul implicit al autorului – prin narațiunile sale, să împreună-călătorească cu noi pe cea mai importantă cale, care ne duce până la capăt, la marginea lumii, la începutul lui Dumnezeu.” † BENEDICT Vesa Bistrițeanul Episcop-vicar

Un grajd de vite în miez de iarnă moldovenească. Doi băieți-soldați adorm pe paie, lângă vaci, în miros de bălegar cald. E o odihnă cum nu mai găsiseră nici în cele mai bune case ale refugiului. Dimineața, îi trezește glasul aspru al sergentului. Viața merge mai departe.

O căruță cu coviltir pleacă prin ceață. Mama e în față, copiii mici în spate. Câinele fuge câțiva pași după ea, se oprește, se uită înapoi la cei doi băieți rămași, apoi pornește din nou. Zăvorul porții cade. Nimeni nu mai spune nimic.

Un om rănit zace pe un câmp din Dobrogea. Se leagă peste piept cu brâul roșu de acasă și așteaptă noaptea sub stele. Dimineața trece un țăran cu nevasta lui. „Nu mă lăsați să mor aici.” Nu-l lasă.

Aceasta este una dintre fețele mai puțin cunoscute ale Primului Război Mondial: nu marile bătălii, ci felul în care războiul pătrunde în viața oamenilor obișnuiți și schimbă pentru totdeauna ceea ce părea firesc și statornic.

S-au arătat semne este, poate, cea mai directă apropiere de omul Ernest Bernea – o lume refăcută din lucruri trăite, privită prin ochii unui copil care vede cum casa, orașul și liniștea de altădată se destramă sub umbra războiului.

Scrisă la Vaslui în 1939 și rămasă zeci de ani în manuscris, această carte apare acum pentru prima oară. Ernest Bernea – sociolog, etnolog, filosof și gânditor creștin, unul dintre fondatorii revistei Rânduiala – se arată aici și ca prozator, într-o scriere cu voce duioasă și limpede.

„Ar trebui să mă ridic acum din pat și să mă duc acasă, dar mintea mă trage înapoi. Acasă e aici, strigă ea, e subsolul acesta în care ai visat cel mai mult. E oglinda veche, în care ai fost frumoasă. Între pereții aceștia roșii, care mă sufocă, viața mea se desface în trei, ca triumo-ul lăcuit al Rozei: copil, femeie, epavă. Am cincizeci de ani, sunt terminată; patruzeci și cinci, femeia lui Haim o să moară repede; treizeci și opt, Malik e viu, încă mai pot naște; douăzeci și cinci, tata e în putere, din nou împreună, le ucidem pe Audrey și pe Donna și le îngropăm sub castan; doisprezece, viața e un film, iar eu la piciorul ei.” (Tatiana Țîbuleac)

"Nu e o autoficțiune, e o carte scrisă la persoana a treia, cu un personaj feminin, Sabina, care trebuie să reziste în București, în anii ’90. În mod paradoxal, este un volum cu un substrat social foarte puternic și n-aș fi crezut c-o să-mi iasă așa. E o reflectare de lumi foarte variate, un roman picaresc, dar și o poveste de dragoste. Mi-am folosit biografia moderat, scoțînd la lumină cîteva povești din propriul trecut. Dar am mizat, ca orice scriitor, și pe fi cțiune. E o lume de oameni tineri care trebuie să supraviețuiască. Despre asta am scris, despre supraviețuire…“ - Ioana Nicolaie

„Dacă vreți o poveste ca viața, melancolică, amăruie, dar cu buna memorie a dulcelui spre care tînjim, O pasăre pe sîrmă e cartea potrivită.“ - Tania Radu

„Proza Ioanei Nicolaie are un puternic filtru liric, O pasăre pe sîrmă fiind un bildungs-poem urban în gri despre supraviețuire la vîrste tinere, un poem cu gustul amărui al tristeții și al compasiunii pentru o fată săracă șezînd singură pe sîrma vieții.“ - Marius Chivu

„Romanul Mariei Pilchin urmărește două destine feminine marcate de totalitarism, dar care rămân întregi și chiar întregite, capabile să mai creadă în oameni, să-și spună povestea, să-și dezvăluie vulnerabilitatea, frica, furia, umilința și, mai ales, puterea. Scriitura ei – sensibilă, profundă, cu efect aproape terapeutic – are grijă de personaje și de cititori deopotrivă, așezându-i alături și protejându-i, atât cât poate un scriitor, de nebunia Istoriei.” - Zinaida Bolea

„În Lecția de rusă, Maria Pilchin surprinde trei dimensiuni esențiale ale tragediei Basarabiei sub regimul totalitar sovietic: contextul local («făleștenii și bobocenii mei») și istoria personală; feminizarea represiunii și a deportărilor – fenomen bine cunoscut istoricilor, dar mai puțin publicului larg –, întrucât deportările din 1949 au fost, în mare parte, deportările femeilor și ale copiilor; și, în fine, drama «celuilalt», a celui de lângă noi, a cărui poveste, la fel de dureroasă, se pierde adesea, deși este spusă chiar în limba celui care l-a supus represiunii.” - Octavian Țîcu

„Lecția de rusă a Mariei Pilchin vine să completeze foarte reușit un raft necesar nu doar pentru istoria noastră literară, ci și pentru o istorie a femeilor – a destinelor frânte, a rezistenței și a luptei pentru supraviețuire –, căci experiența celor deportate din spațiul dintre Prut și Nistru rămâne încă insuficient explorată. Personajele acestei cărți au prototipuri reale, urmează traiectoria unor vieți marcate de suferință și ne oferă un adevăr comun, susținut de o puternică dimensiune emoțională și metaforică. Trenul de pe copertă devine un simbol al groazei și al dezrădăcinării, iar fundalul roșu, intens ca sângele, trimite direct la violența istoriei și la brutalitatea imperiului sovietic, sub a cărui emblemă aceste tragedii au fost posibile.” - Diana Iepure

E ca o navetă „Meciul” ăsta: între ţări, între oraşe, între castele, între ape, între identităţi. Între rigorile (plus prejudecăţile) germane şi acomodarea balcanică. Între copilărie şi maturitate. Între educaţia din noua casă şi risipirea ei în preajma celei vechi. Meciul lui Michael Zwischen este aparent o poveste fără eroi (şi, tot aparent, fără bestii). Nimeni nu are contur de nufăr şi aripi de albatros. Oamenii din carte sunt aidoma celor din viaţă, cu umbre care le atacă raza de lumină, cu gesturi pe care le regretă sau nu, cu şovăiri şi clătinări pe drumul care le poate deveni destin. Şi descoperi, la final de poveste, că există totuşi o convertire pe care poate că n-ai fi bănuit-o la început: cea a lui Heinz Zwischen, tatăl de împrumut al puiului de ţigan Mihai / Michael, în slujba unui bine care-şi lasă urma în minţile noastre printr-o poezie-epitaf. O poezie scrisă de / pentru Heinz, pe care Michael o prelungeşte înapoi în viaţă, alegând să intre voluntar în război de partea asupritului ucrainean în lupta lui cu Anticristul. - Radu Paraschivescu

Pintilie era tatăl poveștilor despre toate familiile țării, era dumnezeul necunoscut al fiecărui cartier, era dumnezeul adevărului absolut despre o întreagă națiune. Ce vedea, aia îți arăta. (Astfel, atât televizorul, cât și ecranul de la cinema erau acum oglinzi, oricât și-ar fi dorit comuniștii ăia să te mintă frumos cu propaganda lor.) Poveștile lui, povești mici, erau dureroase pentru că nu erau ficțiune. Erau povești din viață. Sigur, la orice moment al zilei, undeva, prin țară, era cel puțin unul (de obicei mult mai mulți) căruia viața i se întâmpla exact așa cum spunea Pintilie povestea pe ecran. Ăsta era marele secret, ingredientul de bază – că, orice spunea, se putea întâmpla oricui, oricând, sau s-a întâmplat deja, sub o formă sau alta.

Ioan Cordoș s-a născut la 15 iunie 1956 în localitatea Vărșand, județul Arad.A absolvit Liceul „Moise Nicoară” din Arad, promoția 1975 și Facultatea de Medicină din București în anul 1981. Între 1981 și 1990 este medic șef de unitate militară. Din 1990 până în anul 2000 lucrează ca medic specialist, apoi primar de chirurgie generală și toracică în Spitalul Clinic de Urgență Militar Central București. A condus Clinica de Chirurgie toracică din Institutul de pneumoftiziologie „Marius Nasta” – București din 2000 până la ieșirea la pensie din iunie 2023. A debutat în aprilie 1977 în revista Amfiteatru, cu o prezentare de Ștefan Bănulescu. În 1998 îi apare la Editura Etios (Brașov) volumul de nuvele În câmpul cel cu flori, iar în 2013 îi apare la Tirana traducerea în limba albaneză a nuvelei „Ultimul drum” (din vol. În câmpul cel cu flori). În 1979 i se acordă Premiul I pentru proză și reportaj al revistelor Viața studențească și Amfiteatru. În 2024 a publicat volumul Mama și alte istorisiri.

Adevărata istorie a romilor (GIPSY)! Această carte nu este doar o poveste. Este o chemare. O chemare adresată tuturor celor care simt, undeva în adâncul sufletului, că poporul rom nu este o greșeală a istoriei, ci o taină a ei.

Robert Ersten a apărut la cursul de scriere creativă ținut de Ioana Nicolaie la Școala Germană Hermann Oberth. Elisa Merca, Andrei Droc, Cristian Mitrea, Catinca Nistor, Sara Zapodeanu, Matei Mustea, David Stavila și Gabriel Cărtărescu au ajutat la precizarea lui. Dora, Clara, Raul, Filip și Luca s-au pregătit pentru greutățile vieții de elev: și-au făcut o societate secretă, Reparabile Tempus.

Ediție revizuită și adăugită

Cu ilustrații de Andrei Moldovan

Blestemul nu e nemurirea, ci lumea întreagă.

Într-o lume sfâșiată de războaie, credințe și superstiții, Haiganu, un zeu decăzut, este osândit să trăiască printre muritori. În mintea lui curge necontenit Fluviul Șoaptelor: un torent de rugăciuni, blesteme și gânduri străine, un zgomot fără sfârșit format din toate vocile lumii. De veacuri, Haiganu rătăcește continuu între ură și dorința de răzbunare și încearcă zadarnic să găsească liniștea într-o lume care nu tace niciodată. Când, însă, din adâncul acestui haos, o voce de copil îl strigă, blestemul devine chemare. Zourazi, un băiat cu sânge de vrăjitor, fuge din mâinile lui Dekibalos, un stăpân care adună copii nu pentru a-i salva, ci pentru a-i transforma în arme, în jertfe sau în monștri.

Pe urmele lor se dezlănțuie nu doar oameni și fiare, ci și monștri născuți din disperare, zei și magie interzisă. Lumea însăși pare să se strângă în jurul acestei întâlniri, ca și cum ar presimți că echilibrul fragil dintre divin și uman este pe cale să se frângă.

Fluviul Șoaptelor nu mai este doar un blestem. Devine o chemare.

Pășește în Fluviul Șoaptelor, cartea întâi a trilogiei Haiganu, un loc în care zeii nu sunt milostivi, iar copiii nu au timp să viseze pentru că învață prea devreme cum se moare.

„Zei uitați și pribegi, magi și vrăjitoare, pietre vii, grifoni care dețin toată înțelepciunea lumii, cei mărunți, un război și o oaste zombi de copii-orfani, un tărâm imaginar plin de magie… Marian Coman reușește să creeze un univers fantastic unic în literatura română. Cu trimiteri la miturile tracice, dar și la folclorul românesc, în care regăsim supereroi și personaje (mai ales cele negative) impecabil conturate, trilogia nu este doar o bijuterie a genului, dar și cărți minunat scrise, care conțin nu doar povești și perspective care se suprapun, într-o țesătură narativă complexă, dar și multă poezie și filozofie. Cele trei romane se adresează tuturor vârstelor și oferă cititorilor, dincolo de Poveste, o parabolă tulburătoare a lumii în care trăim.“ Adina Popescu

„Marian Coman are o apetență ieșită din comun de a construi universuri întregi care nu seamănă cu nimic altceva, care rup bariere, care reimaginează lumile cu care am putea fi familiarizați. O face și-n cărțile lui anterioare (vă amintesc doar de Omulețul din perete și alte povestiri fantastice și Ultima carte, piese dintr-un puzzle care va căpăta alte și alte interpretări odată ce vom avea acces la el integral), dar și în trilogia de față. Seria Haiganu, începută în benzile desenate HAC!, înconjurată deja de propria mitologie, întinsă pe aproape o decadă și jumătate, este, fără tăgadă, încă o demonstrație în acest sens. Pentru că, pe o fundație solidă, desprinsă din scrierile lui Creangă, Marian Coman topește mituri și folclor, rugăciuni, bocete și letopisețe, toarnă erudiție și livresc, țese multiple planuri, se joacă cu limitele (sub)genurilor, mută basmul în secolul XXI, aduce în prim-plan personaje în straie noi, vine cu ritmuri alerte și dileme mai vechi decât timpul, adaugă nuanțe peste nuanțe. Și-și creează astfel un univers cu totul și cu totul al său. Și, deși atipice în parcursul scriitorului, cele trei romane care pot fi încadrate, la rigoare, în subgenul grimdark fantasy, se supun aceluiași crez nestrămutat în puterea poveștilor de a ne salva. Și sunt literatură în adevăratul sens al cuvântului.“ Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor

Ediție revizuită și adăugită

Cu ilustrații de Andrei Moldovan

Cine îndreaptă universul, când zeii se dezlănțuie?

Un copil a murit. Iar lumea nu a rămas aceeași.

Războiul se întinde ca o plagă: cetăți cad una după alta sub focul și cruzimea celor care au învățat să transforme oamenii în monștri. Dekibalos, Moroianu și Akarun nu mai cuceresc doar teritorii. Dezlănțuie ceva ce nu mai poate fi oprit. Dincolo de granițele lumii cunoscute, un mag proscris descoperă că există locuri în care nici zeii nu privesc. Iar acolo adevărurile nu aduc liniște.

Cea mai mare schimbare, însă, nu vine din război. Prins între vocile care nu tac și o lume care se destramă sub ochii lui, Haiganu ajunge la limita răbdării.

Furia Oarbă, al doilea volum al trilogiei Haiganu, este o poveste despre război, transformare și forțe care scapă de sub control într-un loc în care mila este rară, iar ceea ce pare un dar se dovedește a fi doar o altă formă de condamnare.

„Zei uitați și pribegi, magi și vrăjitoare, pietre vii, grifoni care dețin toată înțelepciunea lumii, cei mărunți, un război și o oaste zombi de copii-orfani, un tărâm imaginar plin de magie… Marian Coman reușește să creeze un univers fantastic unic în literatura română. Cu trimiteri la miturile tracice, dar și la folclorul românesc, în care regăsim supereroi și personaje (mai ales cele negative) impecabil conturate, trilogia nu este doar o bijuterie a genului, dar și cărți minunat scrise, care conțin nu doar povești și perspective care se suprapun, într-o țesătură narativă complexă, dar și multă poezie și filozofie. Cele trei romane se adresează tuturor vârstelor și oferă cititorilor, dincolo de Poveste, o parabolă tulburătoare a lumii în care trăim.“ Adina Popescu

„Marian Coman are o apetență ieșită din comun de a construi universuri întregi care nu seamănă cu nimic altceva, care rup bariere, care reimaginează lumile cu care am putea fi familiarizați. O face și-n cărțile lui anterioare (vă amintesc doar de Omulețul din perete și alte povestiri fantastice și Ultima carte, piese dintr-un puzzle care va căpăta alte și alte interpretări odată ce vom avea acces la el integral), dar și în trilogia de față. Seria Haiganu, începută în benzile desenate HAC!, înconjurată deja de propria mitologie, întinsă pe aproape o decadă și jumătate, este, fără tăgadă, încă o demonstrație în acest sens. Pentru că, pe o fundație solidă, desprinsă din scrierile lui Creangă, Marian Coman topește mituri și folclor, rugăciuni, bocete și letopisețe, toarnă erudiție și livresc, țese multiple planuri, se joacă cu limitele (sub)genurilor, mută basmul în secolul XXI, aduce în prim-plan personaje în straie noi, vine cu ritmuri alerte și dileme mai vechi decât timpul, adaugă nuanțe peste nuanțe. Și-și creează astfel un univers cu totul și cu totul al său. Și, deși atipice în parcursul scriitorului, cele trei romane care pot fi încadrate, la rigoare, în subgenul grimdark fantasy, se supun aceluiași crez nestrămutat în puterea poveștilor de a ne salva. Și sunt literatură în adevăratul sens al cuvântului.“ Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor

Cu ilustrații de Andrei Moldovan

Sfârșitul lumii vine cu o șoaptă.

La capătul lumii, când zeii au obosit de oameni și oamenii au uitat de zei, rămâne doar tăcerea. Iar când liniștea poate fi obținută doar prin distrugere, alegerea devine imposibilă.

Haiganu, zeul osândit să trăiască printre oameni, pășește printre ruine, ritualuri crude și jocuri divine. Un rău mai vechi decât zeii înșiși se strecoară în mintea lui, iar granița dintre protector și distrugător se șterge. Alături de el, Zourazi, un om transformat în ceva ce nu mai are nume, și Păi, o regină-copil cu un popor în pribegie.

În Tristețea Zeilor, romanul care încheie trilogia Haiganu, zeii se întorc unii împotriva altora, oamenii devin doar o monedă de schimb, iar lumea se apropie de o nouă cădere. Uneori, tăcerea nu înseamnă pace, ci sfârșit.

„Zei uitați și pribegi, magi și vrăjitoare, pietre vii, grifoni care dețin toată înțelepciunea lumii, cei mărunți, un război și o oaste zombi de copii-orfani, un tărâm imaginar plin de magie… Marian Coman reușește să creeze un univers fantastic unic în literatura română. Cu trimiteri la miturile tracice, dar și la folclorul românesc, în care regăsim supereroi și personaje (mai ales cele negative) impecabil conturate, trilogia nu este doar o bijuterie a genului, dar și cărți minunat scrise, care conțin nu doar povești și perspective care se suprapun, într-o țesătură narativă complexă, dar și multă poezie și filozofie. Cele trei romane se adresează tuturor vârstelor și oferă cititorilor, dincolo de Poveste, o parabolă tulburătoare a lumii în care trăim.“ Adina Popescu

„Marian Coman are o apetență ieșită din comun de a construi universuri întregi care nu seamănă cu nimic altceva, care rup bariere, care reimaginează lumile cu care am putea fi familiarizați. O face și-n cărțile lui anterioare (vă amintesc doar de Omulețul din perete și alte povestiri fantastice și Ultima carte, piese dintr-un puzzle care va căpăta alte și alte interpretări odată ce vom avea acces la el integral), dar și în trilogia de față. Seria Haiganu, începută în benzile desenate HAC!, înconjurată deja de propria mitologie, întinsă pe aproape o decadă și jumătate, este, fără tăgadă, încă o demonstrație în acest sens. Pentru că, pe o fundație solidă, desprinsă din scrierile lui Creangă, Marian Coman topește mituri și folclor, rugăciuni, bocete și letopisețe, toarnă erudiție și livresc, țese multiple planuri, se joacă cu limitele (sub)genurilor, mută basmul în secolul XXI, aduce în prim-plan personaje în straie noi, vine cu ritmuri alerte și dileme mai vechi decât timpul, adaugă nuanțe peste nuanțe. Și-și creează astfel un univers cu totul și cu totul al său. Și, deși atipice în parcursul scriitorului, cele trei romane care pot fi încadrate, la rigoare, în subgenul grimdark fantasy, se supun aceluiași crez nestrămutat în puterea poveștilor de a ne salva. Și sunt literatură în adevăratul sens al cuvântului.“ Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor