Literatură română contemporană

Pornind de la istoria şi legendele medievale ale oraşului său natal, Bistriţa, Ioana Bradea reconstruieşte o poveste spectaculoasă, depănată pe rând de locuitorii acestei cetăţi „uitate de rege şi sfinţi“: un preot şi notar care consemnează în cronica sa zbuciumatele zile din preajma condamnării la moarte a fostului jude al oraşului, rebela Margareta — fiica noului jude, care încalcă normele vremii şi ale familiei sale pentru a-şi găsi ursitul —, un arhitect italian însărcinat cu renovarea catedralei, vegheaţi, cu toţii, de privirea unui enigmatic călugăr străin.
Înalt este numele tău este, poate, acea carte despre care autoarea spunea cândva că nu va reuşi niciodată s-o scrie, „o carte doar pentru Dumnezeu, o carte care să-l ajungă, să-l îndoaie, să-l mute din loc ca pe munţii din bobul de credinţă“.

„Mai ştergi cu pana câte un cuvânt nepotrivit sau, enervat deodată, mototoleşti foaia cumpărată pe bani grei de negustorii tăi tocmai din târgurile veneţiene şi o arunci cât colo şi te întinzi spre altă coală, pe care te străduieşti din nou să aranjezi istoria cum se cuvine, să aşterni aici toate faptele cetăţii — uneori sângeroase, păcătoase ori neruşinate, alteori glorioase şi pline de surprize, uneori preschimbate în incredibile fapte de arme înălţate spre slava lui Dumnezeu, alteori pătate de impostori, curve şi soldaţi idioţi — oricum or fi fost, este destinul tău să ilustrezi, poate chiar să îndrepţi şi, în cele din urmă, să făureşti respiraţia atât de zbuciumată a cetăţii.“

Ilustraţia copertei: Poarta Spitalului, Bistriţa, desen realizat de Miron Alexandru David, 6 ani, în cadrul atelierului de pictură al Clubului Scenica, Bistriţa.

„Câţiva ani m-am întrebat continuu cine era de vină, de ce nu răspunde nimeni pentru marile catastrofe, cum de există atâtea victime subînţelese, care n-au deloc glas? Nu mi-am putut răspunde altfel decât scriind Pelinul negru. Punctul de vedere e al unei fetiţe născute la câteva luni după explozia de la Cernobîl, iar cei câţiva ani pe care îi decupez din viaţa ei lasă să se vadă, sper, mare parte din desenul de adâncime.“ (Ioana NICOLAIE)

Dinu Sararu revine in atentia publicului cu o poveste-metafora care confirma de ce scriitorul a fost supranumit “cel mai mare romancier politic din Romania”. Ura din ochii vulpii este, asa cum dezvaluie chiar Dinu Sararu in deschiderea cartii, romanul unei mari dezamagiri. Cartea porneste de la evenimente reale, pe care scriitorul le transfigureaza cu bine-cunoscutul sau talent, dandu-le noi si noi valente. Astfel, cititorii au privilegiul de fi martorii experientei traite de autor putin inainte si dupa caderea comunismului, pe vremea cand era directorul Teatrului Mic.   Povestitor cu har, fin observator al naturii umane si portretist de o mare subtilitate, Dinu Sararu face o incursiune in viata culturala a acelor vremuri si ne ingaduie sa fim partasii unor intamplari tulburatoare.  Romanul este o meditatie  asupra conditiei artistului, dar si o cutremuratoare poveste despre dragoste, prietenie si tradare.

Simona Antonescu este autoarea romanului Fotograful Curtii Regale – romanul cistigator al Concursului de Debut al Editurii Cartea Romaneasca, editia 2014, si al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania. 

Al treilea roman al Simonei Antonescu ne poarta cu doua veacuri in urma, in Principatele Romane. De data aceasta, remitizarea istoriei nu doar insufleteste destine individuale, ci da viata si tensiune unor evenimente cruciale de mult arhivate. Aceasta calatorie de sase ani in perioada razboiului ruso-turc, terminat cu pierderea Basarabiei, este o autentica evadare in trecut. 
Pe mosiile Tarii Romanesti, grinarul marilor imperii, sau in batalii pe mare si pe uscat, pe ulitele tirgului Bucurestilor, traversate de picioare desculte si taine de palat, sau la Constantinopole, in serai si catacombe, printre intrigi si capete taiate, istoria isi urmeaza cursul. 
Hanul lui Manuc, la fel ca primele romane ale Simonei Antonescu – Fotograful Curtii Regale si Darul lui Serafim –, se situeaza sub aceeasi inscriptie heraldica: Daca nu revezi trecutul, nu vezi prezentul si nu prevezi viitorul. 

„Iti voi arata lucrurile, asa cum au fost ele. 
Ii voi chema pe toti in jurul tau. Vei simti mirosul prafului de pusca si vei auzi chiotele sarbatorii de Armindeni. Vei ingheta de frig pe cimpurile de lupta si te vei topi de arsita la vremea secerisului, pe mosiile boierilor Samarghiteni. 
Te voi trimite calare pina dincolo de serhatul Giurgiului, cu solie de taina de la Manuc. Vei gusta de-a valma placinte oltenesti si sugiucuri turcesti, vei respira praful drumului ridicat de caravanele cu griu si-ti vei scapa viata in pivnita culei batrinesti ori in apele Dunarii. 
Vei aseza piatra de temelie a Hanului lui Manuc alaturi de mesterii brasoveni si vei apara apoi santierul cu pretul vietii, in noaptea plina de spaime si sperante a intrarii Armatei Dunarene in Bucuresti. 
In jurul tau vor dansa cadine cu valuri de matase si fete din baraganurile Tarii Romanesti, in vreme ce din departare va rasuna clocot de lupta. 
Vei iubi. 
Vei dusmani. 
Vei pacatui si te vei ierta.
Vei iesi din toate acestea obosit, tulburat, schimbat.  
Vino cu mine!” (Simona Antonescu)

Intr-o literatura in care scriitorii au de toate – ambitie, imaginatie, talent –, Marian Ilea vine cu ceva neauzit, el este un prozator cu proiect. Daca vocabula n-ar fi prea uzata, as vorbi chiar de viziune. El e un intemeietor de lume imaginara si un contemplator activ al acestei lumi. Nu abandoneaza lucrul pana n-a dus la ultimele consecinte explorarea minei secrete descoperite nu din intamplare, ci prin concentrata, statornica meditatie asupra rosturilor adanci (sau doar absurde?!) ale universului inconjurator. Derapaj controlat intre imaginar si real, proza lui Marian Ilea e un semnal luminos venit din Nord. Acel Nord in care, pe buna dreptate, un poet-matematician vedea Polul Plus al desavarsitei sensibilitati. - Mircea Mihaies

Fragment din carte:

"PREA GRATIOSULE, 
ILUSTRISSIME DOMNULE JUDECATOR SILVIU BUDO, 

Noi, un numar urias de locuitori ai Pianului de Sus, orasul Medio Monte, va prezentam aceasta situatie disperata in care ne aflam de un impresionant numar de ani si de aceea adresam aceasta plangere si rugare: precum bine stie ilustrissima voastra persoana, noi, minerii de la Societatea Imperiala, n-avem a oferi nimic copilitelor noastre, asa ca de la paisprezece ani impliniti singura lor distractie de noapte este excursia in gradinita frobeliana din Medio Monte. Copilitele ucenicesc acolo pentru a deveni femei si mame si pentru a locui in Pianul de Sus, a naste viitori mineri, de care are comunitatea nevoie si a nu mai tanji dupa orasul Medio Monte. Aceasta situatie a fost privita cu intelegere si toleranta de catre Consiliul Municipal. Inainte de a ne pronunta necazul, prea gratiosule domn, noi spunem sincer ca ne-am dat toata silinta de a inconjura cearta, neintelegerea ori neplacerea pe care ne-o provoaca ilustrissimul domn tamplar Valdemar Schlesak. Rugam a vedea atitudinea impaciuitoare pe care am avut-o fata de ilustrissimul domn Adam Csozberger, poreclit in Medio Monte si Necurata Godina. Sute de alte persoane, ale caror nume si functii le-am aflat de la copilitele noastre, au fost trecute sub tacere. Pe langa maruntele satisfactii financiare de care minerii au atata nevoie, era si lectia de viata pe care acei cetateni le-o aplicau, in gradinita frobeliana, odraslelor noastre. Dar cazul cu acest tamplar, tata de familie si taur al gradinitei frobeliene, nu mai poate fi tolerat. In sumetia si cerbicia lui, acest taur a luat dragostea copilitelor noastre, le-a pervertit si le-a invatat numai pe la spate. 
Ilustrissime domnule judecator, Silviu Budo, noi ne crestem copilele pentru a trai si procrea normal. Am avut si o discutie cu acest individ care, in orbirea lui, n-a dorit sa asculte sfatul celor multi. In rautatea lui, Valdemar Schlesak a pretins si a avut in continuare satisfactia oferita pe la spate si rezemat de tasnitoare. Determinand copilitele care paraseau aceasta treaba si se aranjau la casele lor sa solicite numai astfel de satisfactii dosnice de la legitimii lor barbati. "

Romanul lui Gabriel Chifu este o distopie. Autorul a scris cronica neagra a straniei morti, prin inec, a unei tari dominate de pacat, violenta, nestatornicie si desertaciune morala. Postmoderna in structura, cartea straluceste prin imbinarea de naratiune clasica si poezie, meditatie filozofica si explorare a mintii umane, instinctualitate primara si inalt intelectualism. Personajele transmit, prin vocile puternic individualizate, mesaje explicite. Ele vorbesc in numele unei realitati deja condamnate, dar care se iluzioneaza ca poate supravietui prin duplicitarism, minciuna, turpitudine si violenta – ori chiar printr-un sumbru vizionarism. Admirabil scrisa si structurata, Ploaia de trei sute de zile seduce prin subtilitatea ideilor si uimeste prin inaltimea tonului oracular, de inevitabila si asumata tragedie biblica. - Mircea Mihaies

Povestea celor trei sute de zile de ploaie ale Caramiei este o parabola neobisnuita, atat prin adancimea viziunii, cat si prin amplitudinea cuprinderii realitatii pe care romanul lui Gabriel Chifu o transfigureaza. Poemation tragic (nu lipsit, fireste, de scene de un comic… trist), textul uneste trei niveluri de semnificatii: umane, sociale si metafizice. In toate, Caramia esueaza implacabil, stapanita de un demon al macularii, de o nevazuta energie autodistructiva, al carei corolar apocaliptic este ploaia nesfarsita. Care, pe masura ce romanul avanseaza, iar semnificatiile secventelor sale epice polifonice se compun arhitectural, se transforma dintr-o taraiala agasanta intr-un diluviu pedepsitor. Diluviu din care se salveaza cativa drepti, ca-n Scriptura. Un roman total, tulburator, halucinant si, in acelasi timp, revelator, scris cu mana de maestru. - Razvan Voncu

Milo, un copil care isi pierde tatal la nastere si mama inainte de a incepe sa vorbeasca, pare predestinat sa traiasca inconjurat de moarte. Ramine curind si fara matusa care l-a luat in grija, intr-o cocioaba de linga un crematoriu pentru saraci si o groapa de gunoi, ceea ce-i atrage si porecla funesta Exitus. Singur intr-o lume distrusa de ororile razboiului, reuseste totusi sa ramina in viata, printre oamenii neinsufletiti de la morga si avind drept profesori cartile si almanahurile gasite printre resturi. In pragul adolescentei, hotaraste sa iasa intre oamenii vii, dar descopera ca acestia sint de o cruzime fara margini si il expun mereu unor situatii extreme. Marii conflagratii i-a luat locul lupta pentru supravietuire si intre bande, pericolul pindeste la tot pasul, dar pe parcursul calatoriei lui spre maturitate rasare si speranta ca lumea se poate schimba. Uneori de o violenta de neinchipuit, alteori cu totul induiosator, Exitus ne arata fata urita a societatii macinate de razboi, in care civilizatia se transforma rapid si brutal in salbaticie si se recistiga apoi incet, cu fiecare act de umanitate ce aduce un licar acolo unde intunericul pare etern.

Un roman-manifest despre efectele suprainformarii asupra omului zilelor noastre 

Ne aflam la Paris sau in orice alta capitala a lumii, intr-un viitor nu foarte indepartat, in redactia unui important post de radio, de unde stirile despre accidente, cutremure, incendii, atacuri teroriste, crize financiare, razboaie si iminente catastrofe planetare sint zilnic lansate in eter cu tot mai multa frenezie. 
Intr-un alt plan, rapoartele unei organizatii internationale oculte descriu impasul societatii globale si fac referire la un proiect de restructurare radicala a lumii prin controlul informatiei si crearea sistematica a unei „dezordini preventive”. Nu e intru totul sigur, insa acest proiect ar include si un protocol de colaborare intre rasa umana si o rasa a sobolanilor-mutanti... 
Satira acida, romanul lui Matei Visniec ii propune cititorului un exercitiu de reflectie, provocindu-l sa-si „deparaziteze creierul” bruiat de actiunea – cind grosiera, cind insidioasa – a unui colectivism „de noua generatie”.

Boris Mercuti, profesor la o importanta universitate, afla cu stupoare ca tatal sau, pe care nu a reusit niciodata sa-l egaleze din punct de vedere profesional, i-a lasat mostenire un manuscris-testament. De aici incepe o calatorie in timp, din anii ’70 ai regimului comunist pina intr-un viitor indepartat, anul 2098, prin intermediul noilor manuscrise care ies la suprafata. Personajele acestora se transforma la rindul lor in naratori, ca intr-un joc ametitor al oglinzilor, iar fictiunea se contopeste cu realitatea, modelata dupa vointa fiecarui nou Scriptor. Oamenii devin plastilina in miinile scribului la care se afla penita, iar lucrurile iau mereu o turnura neasteptata, cariere infloresc neasteptat si vieti sint ruinate nemeritat – toate evenimentele derulindu-se spre un final surprinzator. 
Scriptor sau Cartea transformarilor admirabile este captivant, amuzant si, nu in ultimul rind, plin de scene care iti dau fiori, precum romanele gotice de odinioara.

Roman care sta la baza filmului Ana, mon amour, in regia lui Calin Peter Netzer

Luminita si Cezar sint studenti la Litere, iar in seara in care se cunosc vorbesc ore in sir despre literatura, in camera lui de camin. La plecare, fata are un atac de panica, iar aceasta criza grabeste apropierea dintre cei doi. De altfel, afectiunea nervoasa a Luminitei va avea un rol de catalizator si va face ca toate reactiile din relatia de cuplu sa fie accelerate si augmentate. Cu timpul, Luminita ajunge sa dezvolte un intreg arsenal de fobii, iar cei doi vor apela la tot felul de solutii pe care le ofera lumea in care traim. Majoritatea, vindute drept retete de fericire. Vor reusi oare cei doi sa-si rezolve problema? Pe de alta parte, insanatosirea Luminitei va face ca relatia lor sa intre pe un fagas normal?

Ajunsa la cea de-a treia carte de proza, Lavinia Braniste a reusit ceva ce altii nu obtin nici pina la finalul carierei: sa aiba un personaj personal, un tip recognoscibil care navigheaza dintr-o carte in alta, cam ca Henry Chinaski al lui Bukowski, toutes proportions gardees... Iarasi, Lavinia da senzatia ca scrie foarte usor, ca pur si simplu noteaza ce i s-a intimplat peste zi, or, asta este proza cea mai «muncita» de fapt. Acest comportamentism lejer, marca Laviniei, ascunde framintari, revolte, chiar si o teorie personala a literaturii. Nu stiu daca avem in fata un roman sau proza scurta: as spune mai curind ca este harta unui teritoriu pe care autoarea il cartografiaza obsesiv si minutios. (Bogdan-Alexandru Stanescu) 

Interior zero cartografiaza zona sinistra dintre noi. Orice apropiere se preschimba numaidecit in strimtorare si abuz. Oamenii sint aici meschini ori egoisti ori amindoua. De aceea, nicio comuniune nu este posibila. Lavinia Braniste surprinde tragicul acesta – de tip dostoievskian, mi se pare – nu in expresia sa monumentala, ca un Ivan Karamazov revoltat, ci in tot felul de... nimicuri aparente. Parerea mea este ca tocmai aceste mici scene de interior, faptele banale care se succeda implacabil, dau forta de convingere pe care o are cartea. (Ovidiu Pop)

Fragment din roman:

"Ei cand aud de cuvantul „sarac" parca aud de necuratul si nu stiu cum sa mai scape si sa schimbe vorba si decorul. 
Sefa se duce la bar sa ceara muzica, iar barmanul ii ofera locul la laptop, sa aleaga ea de pe YouTube ce considera. Muzica e proasta, boxele sunt proaste si sunt pauze mari intre melodii, pana se mai gandeste ce sa puna. Cu toate astea, lumea s-a incumetat sa se ridice la dans. Cei cativa copii continua sa alerge bezmetic. Parintii se straduiesc sa le mai bage in gura cate ceva de mancare. Ioana Paun desface o rulada in faramite si alege din ea pentru fete ce i se pare mai bun. 
Dupa niste Coco Jambo si Macarena, se trece repede la populare si Mona ma trage de maini peste masa, hai si tu, asa ca ma vad nevoita sa ma extrag de la perete si sa ma duc sa dansez. Pana si Ursu se-nvarte pe-acolo, cu pistolul intr-o mana si cu cealalta prins de cineva. Copiii au fost impinsi la mijloc. Ma prind in hora cu vampirii si cu piratii si se-mpiedica toti de mine, ii incurc teribil. Si-au infipt ghearele in umerii mei, si cel din stanga, si cel din dreapta, iar eu imi concentrez toata energia pe a nu ramane in urma. Hora dureaza o vesnicie. Imi jur in barba ca urmatorul Craciun nu va mai fi asa."

Visul, introdus in roman ca element fantastic, irational, abandonarea identitatii personajului narator ca una incerta, enigmatica, copilaria versus adolescenta, prima vazuta ca un spatiu protector, din care se decupeaza definitia fericirii („Fericirea este galopul necontenit al vietii.“), a doua un univers angoasant, in care obsesia singuratatii se instaleaza definitiv si cu efecte ucigatoare, toate sunt temele sfasietoare ale acestei carti.

Intr-o dimineata funebra, tanara Arabelle pleaca sa identifice cadavrul iubitului sau sinucigas, Jasper, patrunzand astfel in universul dezolant al spitalului, spatiu ce gazduieste nu numai ravagiile provocate de boala, dar mai ales tristetea ultima, moartea. Intalnirea cu mama iubitului sau si apoi inmormantarea provoaca in sufletul Arabellei o cascada de trairi ce frang mai intai perceptia acesteia asupra realitatii, iar apoi insasi existenta ei. Drama lui Jasper se lasa descifrata in continuare ca o succesiune de intamplari nefaste, disparitia tatalui sau fiind elementul declansator al psihozei din care s-a putut elibera doar plecand inspre nicaieri si oriunde.

ANDA GABRIELA DOLIS (n. 13 februarie 2002) este eleva la Onesti. De cand se stie, a fost fascinata de povesti: cele pe care i le spuneau parintii si bunicii si cele pe care le-a descoperit singura odata ce a invatat sa citeasca, foarte devreme. Povestea Cenusaresei a lasat o impresie adanca in imaginatia copilului de cativa anisori. Bucuria lecturii a fost urmata de placerea scrisului. Imaginatia, hranita de cartile indragite, si-a gasit expresia in texte scurte, pe care Anda le scria pe unde apuca: in pauza, la scoala, in parc sau acasa, dupa cum ii venea inspiratia. Apropiatii i-au remarcat imediat talentul si au indemnat-o sa publice. Primele texte i-au aparut in 2015, in revista scolii si in publicatia locala Expresia ideii. Cam tot atunci a inceput sa lucreze la romanul Perspective. Cand nu scrie si nu este prinsa de lectura vreunei carti, Anda deseneaza si asculta rock (Alternosfera), sau rap (Ed Sheeran), sau… pop sud-coreean. Autorii ei preferati sunt Haruki Murakami si Stephen King, insa recunoaste ca Splendoare de Margaret Mazzantini este cartea care a marcat-o cel mai mult.

„Primul lucru care izbeste la romanul Perspective e scrisul percutant, baroc, inventiv, cu fraze care arata o scriitoare pe deplin formata si care stapaneste atat forma, cat si fondul – si asta intr-o lume-n care milioane de grafomani se agita in amatorism, banalitati disperante si lipsa totala a simtului literar. Apoi, daca afli ca Anda Gabriela Dolis nu are decat 15 ani, incerci sa rezisti stupefactiei. Nu rezisti. Pentru ca ne aflam in fata unui fenomen.“- RAZVAN PETRESCU

„Un roman scris alert, incisiv pe alocuri, analitic si psihologic peste tot ce anunta un prozator plin de perspective: Anda Gabriela Dolis.“- BEDROS HORASANGIAN

Jurnalul incarcat de emotie al unei femei care demonstreaza ca dragostea si erotismul nu sint si nici nu trebuie conditionate de virsta sau de vreun obstacol pe care viata ti-l pune in cale.

Densitatea textului Norei Iuga integreaza nu doar voci, frinturi de cotidian, poezie, ci si trup, mult trup. Si sex. Nicaieri n-a provocat Nora Iuga mai mult cititorul la lectura ca in Lebada cu doua intrari. Autoarei Nora Iuga ii place sa se joace. Lebada cu doua intrari ramine proiectul ei literar cel mai radical. Clipa in care ninsoarea de iarna, ploaia de mai, cromatica agonica de toamna si clipoceala de vara s-au revoltat. Trebuie sa admit, avem aici un text extrem(ist). La cit de balcanica si romantica ne este literatura, codul rosu inscris in Lebada cu doua intrari poate fi anuntat ca eveniment major la toate «posturile de radio si televiziune» din limba romana. - Alexandru Matei

Umorul, satiricul şi grotescul au fost dintotdeauna, în volumele sale de versuri, în Levantul şi-n Orbitor, în Enciclopedia zmeilor şi-n De ce iubim femeile, a doua coardă la arcul lui Mircea Cărtărescu, alături de cea onirică şi vizionară. În Frumoasele străine ele sunt coarda dintâi. Puţine cărţi din literatura română de azi îi pot sta alături ca naturaleţe a povestirii şi ca ubicuitate a comicului, întins pe toate registrele, de la zâmbetul discret la râsul cu lacrimi.
Cele trei povestiri unite de aceeaşi voce narativă, destinsă şi firească, sunt filme cu camera în mână, fără nici o emfază, mizând pe sinceritate şi simplitate. Sunt road movies, mai scurte sau mai lungi, cu scriitori, artişti vizuali, poliţişti şi criminali, studente şi responsabili culturali, fantome şi cineaşti, risipiţi într-o lume mereu surprinzătoare.

Misterul masinutelor chinezesti este o colectie de patruzeci de povestiri si tot atitea episoade din viata unui (viitor) scriitor. Scriitorul nu e neaparat acelasi care si-a pus numele pe coperta, dar nici foarte diferit de el, si, ajuns la virsta de patruzeci de ani, rememoreaza cu nostalgie citeva dintre momentele mai mult sau mai putin definitorii care i-au marcat copilaria si adolescenta. Patruzeci de povestiri care relationeaza intre ele si in care memoria si fictiunea se completeaza reciproc pentru a forma un univers personal populat cu tot felul de creaturi, cind blinde, cind fioroase, cind amuzante, cind melancolice, cind protectoare, cind reci, cind pur si simplu ciudate.
 
„Torturat, ca noi toti, de un irepresibil sindrom Peter Pan, Florin Irimia porneste, in Misterul masinutelor chinezesti, in cautarea propriilor «à côte de chez…». Adica isi retraieste, scriind, propria copilarie petrecuta in decorul sordid al ultimului deceniu comunist, transmutind viata imediata a copilului intr-o introspectie de multe ori dureroasa.
Caci nu atit multimea de intimplari comice si de «faze», cum ar spune Ovidiu Verdes, pe care autorul si le aminteste, povestindu-le cu un talent si o placere evidente, sint partea cea mai intensa a cartii, ci cautarea obsedanta a vechilor traume, a crapaturilor din portelan, a punctelor freudiene de calcifiere din propria biografie, atita vreme refulate, prin care autorul isi citeste, ca-n liniile din palma, viata actuala. Florin Irimia nu cauta copilul pierdut, copilaria pierduta, ci, prin ele, se cauta pe sine insusi. In acest proces, fictionalizarea, mergind pina la construirea amintirilor-paravan si la modelarea intimplarilor in sens estetic, este uneori evidenta si necesara: un cosmar stravechi, cu mama care-si decapiteaza fiul, e retrait in realitate odata cu moartea tragica a acesteia. O intimplare de o mare cruzime, cea a descoperirii de catre copil a jucariilor care nu erau pentru el, il aduce-n lumina pe tata, marele histrion al cartii, cel care schimba masti si femei ca un prestidigitator. Ei sint cu adevarat eroii «misterelor» lui Florin Irimia, drama divortului parintilor (mai curind pusa-n scena decit cu adevarat rememorata) e adevarata miza, de o tristete de multe ori insuportabila, a cartii sale.
Dincolo de toate acestea, povestirile din volum respira o ingenuitate, o naturalete, o lipsa de fasoane literare care mie mi-au amintit de cartile lui Cezar Paul-Badescu si mi-au placut mult. Sper sa placa si cititorilor.” (Mircea Cartarescu)

Finalul trilogiei „Octopussy”

Moartea tragica a surorii sale i-a schimbat complet viata Hyenei. Ajunsa in pragul maturitatii, tanara fata este nevoita sa isi reconsidere toate principiile care au ghidat-o pana atunci, aflata fiind in mijlocul fragmentatei familii Sugar.

La implinirea a 18 ani, petrecerile nebune, experientele sexuale libertine si trairile intense si aproape de limita sunt parte din cotidian. Insa a venit momentul de a invata sa faca diferenta intre adevaratele prietenii si simplul joc al celor care nu merita. Astfel, boala Octopussy se dovedeste a fi doar un pas peste care trebuie sa treaca pentru a-si regasi adevarata sa identitate. 

Dupa moartea tragica a sotiei sale, Gerard – un profesor francez de istorie a artei – decide sa se retraga o perioada in nordul indepartat al Europei. Linistea pe care o cauta in meditatie printre fiordurile Norvegiei este intrerupta de intalnirea accidentala cu o tanara ce urmeaza cursurile unei stranii scoli locale de fotomodele, a carei deviza este „Sine Anima”.

„Niciun drum nu seamana complet cu un altul, asa cum nici vietile noastre nu sunt identice in fiecare zi. Trebuie doar sa iti reamintesti cine ai fost in clipa respectiva si vei sti si unde ai fost.“ 

(Psihanaliza unei secretare de primarie)

In mijlocul Baraganului, viata are propriile reguli, capatate de intreaga suflare a satului prin ani si ani de obiceiuri, mai mult sau mai putin potrivite unui trai linistit, asezat pe fagasul istoriei si al credintei. Insa cand secretara primariei se indragosteste, lucrurile nu pot ramane la fel, desigur. Pornita pe un drum al schimbarii, ea intalneste pe batrana Stoltz, detinatoarea unui numar impresionant de acareturi ancestrale, ca orice baba la casa ei, dar si de miraculoase solutii pentru o intrebare fundamentala: ce rost poarta sufletul omului?

„Visele oamenilor au oase de sticla, atat de fragile, incat adeseori nici insisi visatorii nu au curajul sa si le pipaie, atat de transparente, incat, atunci cand le visezi, nu pe ele le vezi, ci doar pe tine prin ele. Dar hultanii, cei consacrati si cei in devenire, reusesc intotdeauna sa praduiasca visele altora. Le dau obsesiv tarcoale, nu pentru ca i-ar interesa cum arata scheletul transparent al viselor, nici pentru ca, atunci cand raman singure, visele se aprind si isi striga pe nume stapanii rataciti, nici macar dintr-o pofta sadica, fiindca le-ar placea sunetul cristalin al osului de vis faramat, ci, pur si simplu, pentru ca orice cariera de hultan are nevoie de o cauza fondatoare. Chiar daca n-au invatat-o nicaieri – n-am auzit sa existe vreo scoala care da doctorate in hultanism, asta e mai degraba o vocatie, hultanul e artist in felul lui – ei stiu din instinct ca la fundatia oricarei opere din lumea noastra, fie si a uneia mediocre, trebuie sa ingropi un vis.” 

In ziua in care se interneaza in sanatoriu pentru a-si depasi tulburarile de anxietate si pentru a se impaca odata pentru totdeauna cu o trauma din trecut, Anei nici nu-i trece prin cap ca se va indragosti fulgerator de un tanar misterios si fascinant, dar cu care nu poate fi impreuna. In timp ce vara se apropie de sfarsit, in decorul uneori idilic, alteori gotic al sanatoriului, Ana se vede prinsa intr-un vartej sofisticat si indraznet, care va deveni si mai tulburator odata cu evenimentul tragic care le schimba tuturor vietile. O scriitoare depresiva cu tendinte de sinucidere, un fotomodel narcisist, o adolescenta bipolara, un pusti rebel si… Ana, care nu-si doreste decat sa se regaseasca. Impreuna sunt Invingatorii.
***
“Stiu ca o sa mai am obsesii. Stiu ca foarte probabil o sa mai am si depresii. Stiu ca anxietatea va fi mereu acolo, gata sa sara in fata oricand si sa incerce sa preia controlul, numai pentru ca e convinsa ca poate. Stiu ca atacurile de panica vor ramane pentru mine ca niste colegi de scoala primara; ne vom mai vizita din cand in cand, sau ne vom intalni pe strada, si ne vom minuna de cat de tare ne-am schimbat cu totii si, in acelasi timp, ceva din noi a ramas la fel si asa va fi pentru totdeauna. Stiu ca ma voi mai simti defecta pana in ultima fibra, si fara vindecare.
Stiu si ca, dincolo de astea, vor mai fi si multe alte sentimente. Stiu ca am sa mai fiu fericita.
Stiu ca am sa ma mai pierd, pentru ca nu se poate altfel. Dar stiu la fel de bine si ca am sa ma regasesc dupa momentele de ratacire. Intreaga si vie, la fel ca intotdeauna.
Iar asta, azi, acum, imi este de ajuns.”

E dimineata, Abiscruda ii povesteste lui Altiulius despre un cercetator al somnului, pe nume Dement, pe care ea l-a visat. Palev si Abisa aud intreaga discutie dintr-o camera alaturata, si surid.
– Acest Dement, in visul meu, cerceta somnul oamenilor si oamenii aveau somnul tulbure si cercetatorul Dement le privea somnul in ochi si zimbea. Eu eram treaza in visul meu si cercetatorul a venit la mine si mi-a zis: „La saptezeci de ani, oamenii viseaza de opt ori mai putin decit nou-nascutii“.
Altiulius o asculta pe Abiscruda, si spune:
– Pai, da, batrinii nu mai au de ce sa viseze, CIND ESTI BATRIN TI SE TERMINA VISELE.
– Nu, Altiulius, BATRINII VISEAZA MAI PUTIN FIINDCA LI SE USUCA PLEOAPELE, de aia. NOU-NASCUTII VISEAZA MULT PENTRU CA PLEOAPELE LOR MIROS A LAPTE.
– Asta ti-a zis-o cercetatorul?
– Nu. Asta i-am zis-o eu lui.
– Copiii astia parca sint de pe alta lume, spune Abisa in soapta.
– Si nu sint de pe alta lume? spune Palev, cu voce scazuta. 

Referitor la noul volum , autorul spune : "Doi ani de zile mi-a luat să-l scriu, dar până la urmă am reușit să-l termin și pot să-ți spun că va fi mai lung decât prima parte."

Singurul mod în care poți să afli dacă ai reușit să uiți cu adevărat o persoană pe care cândva o iubeai cu toată puterea ta este să te întâlnești cu ea, s-o privești în ochi și să nu-ți dorești s-o iei în brațe. 

Abia dacă reușești lucrul ăsta poți să spui că ești pregătit să treci mai departe 
Mulți dintre noi, dacă nu toți, am avut o poveste de iubire care ne-a dat lumea peste cap și ne-a făcut sufletul să zburde de fericire ori să urle de durere. 

O persoană care ne-a bântuit gândurile ani întregi și pe care cu greu am reușit să o scoatem din suflet. O persoană pe care am căutat-o în fiecare relație nouă și care ne-a lăsat cicatrici invizibile, dar adânci.

Încercând s-o uite pe Anemona, Andrei are tot felul de aventuri, unele amuzante, altele neobișnuite. Dar în realitate, el nu caută pe altcineva. Căutarea lui este o căutare de sine. Şi de fiecare dată se găsește în altă persoană, în mod diferit.

O carte care o să te facă să zâmbești, să râzi în hohote, să te gândești la propria relație sau, pur și simplu, să te miri ce mare-i grădina Domnului! 

Andrei Ciobanu este un comediant român care, la doar 25 de ani, a reuşit să îşi facă un nume pe scenele de stand-up comedy din ţară, să preia, alături de Sergiu Floroaia, matinalul de la postul de radio Kiss FM şi să pregătească lansarea primei sale cărţi, „Suge-o, Ramona“.   Iniţial „o joacă“ pe pagina de Facebook a lui Andrei, proiectul a prins rapid contur şi a câştigat popularitate în rândurile internauţilor.  

Andrei mărturiseşte că „Suge-o, Ramona“ s-a născut mai mult din greşeală. „Am scris pe pagina mea de Facebook o postare, care acum e chiar primul capitol al cărţii. Am scris doar postarea aia, care a făcut o mulţime de like-uri, peste media paginii mele. Toţi oamenii mă întrebau ce s-a mai întâmplat şi am continuat să scriu dar îmi puneam şi un prag de like-uri. Dacă o postare depăşea un anumit număr de like-uri, mai scriam“, a povestit Andrei.

    "Miercuri, respiram" este un roman palpitant si realist in acelasi timp, cu personaje memorabile si intamplari ca-n viata, scris azi si aici, pentru cititoarele de azi si de aici. 

Revista iocan încheie cel de-al treilea an al existenței sale cu o colecție de proze semnate de autori mai vechi și mai noi - Primo Levi, Vintilă Mihăilescu, Bogdan Răileanu, Lavinia Braniște, Anca Vieru și Liviu Rebreanu, ca să-i amintim doar pe o parte dintre ei.

Începem cu rețeta rujului care lasă urme fără cusur, continuăm cu emoțiile unei amante care trage cu urechea la cearta dintre soți, aflăm ce rol poate avea un cablu HDMI în debutul unei relații extraconjugale, trăim cu emoție momentele tensionate din timpul traversării Dunării cu bacul și încheiem cu bijuteria literară „Proștii”, de Liviu Rebreanu. Copertă și fotografii de Vlad Eftenie.

Iocan, revista de proză scurtă, a pornit din capul unor scriitori. Au complotat la alcătuirea ei Cristian Teodorescu, Marius Chivu și Florin Iaru.

Revista Iocan numărul 8 apare cu sprijinul AFCN.

Prin zece povestiri ce ar putea fi considerate la fel de bine și capitolele unui roman, autorul construieste o carte despre copilarie, despre inocenta pierduta a lumii contemporane. Fiecare personaj (indiferent daca este vorba despre copilul care isi duce impreuna cu tatal sau televizorul la reparat sau despre cel ce merge pe jos pina la bilci pentru a vedea Balena Goliat, despre paznicul de iaz care e „prieten” cu un crap ori despre batrina ce se imbata asteptind intoarcerea fiului sau de la puscarie) traieste intr-un scurt timp o adevarata aventura, o drama ori o comedie – acestea reusind sa fie totodata firesti, umane, dar si spectaculoase. Pentru copilul povestitor, viața pare un teren de joaca in care nu conteaza daca pierzi sau cistigi, ci daca reusesti sa fii fericit fie macar si o clipa, jucind dupa regulile proprii, printr-o continua arta a improvizatiei.

    Cuprins: Ursoaica Lili si Balena Goliat • Cirtita • Lumea interlopa a brusturelui  • Amintirile mele din al doilea razboi mondial • Poveste de Craciun • Paispe tigari • Lampa cu caciula • Nea Mihai si tovarasul Dumnezeu • Titanicul • Maimuta

"Almanahul Times New Roman"  are în jur de 150 de pagini și include o selecție dintre cele mai bune texte de pe site și în jur de 100 de materiale noi, nepublicate anterior.

„A venit momentul fericit in care "Insomniile" Irinei Binder sa ni se prinda ca o podoaba in jurul sufletelor, iar gandurile ei de la ceasuri tarzii sa ne imbratiseze pe toti cu generozitate. Citindu-i trairile, vom descoperi inca o data, cu uimire, ca nedormirile ei sunt si ale noastre, ca nesomnul meu si al tau ne apropie pe toti in acele clipe in care reusim sa ne privim viata cu sinceritate si cu inimile asternute in palme. Vom afla astfel, in nopti incercanate, ca gandurile si simtirile Irinei sunt si ale noastre, ca bucuriile, tristetile si sperantele ei ne curg navalnic prin sange tuturor, iar Irina e a fiecaruia dintre noi. Fiindca Irina Binder scrie pentru noi, naste splendori inspirate de stele si de viata si daruieste confesiunile sale nocturne fiecarui om, fie el din Brasov, de la Melbourne sau Toronto – spre linistea cugetelor si mai ales a existentelor noastre, unindu-ne intr-o lume ideala, fara diferente in simtire si fara frontiere geografice – pentru ca universalitatea trairilor sale reuseste sa ne fie far autentic si sincer, fara pretiozitate si fara emfaza.” Carmen Voinea - Raducanu

Pentru romanul "Virstele jocului. Strada Cetatii" Claudiu M. Florian a primit Premiul Uniunii Europene pentru Literatura, editia 2016. 

Un roman al jocului istoriei cu individul. Totodata un roman despre descoperirea lumii si a propriei identitati de catre un pusti de cinci-sase ani, intr-un colt multietnic de Transilvanie, in Romania anilor ’70. O continua pendulare, din perspectiva copilului, pe alocuri plina de umor, intre spatii, epoci si culturi diferite. Lumea ce se dezvaluie celui mic este una marcata de notiuni elementare si totusi contradictorii: totul se intimpla „aici”, dar multe ginduri se indreapta catre „Ingermania”; toti si toate sint „de-mai-multe-feluri”, mai putin copilul singur la parinti; rudele, fie ele oltenesti, sasesti sau malurene, sint altceva decit „astia”, executantii nevazuti ai unei vointe dominante; omuletii din televizor pot vorbi tare si nestingherit, pe cind cei din aparatul radio vorbesc doar intr-ascuns si pe soptite. Un roman despre origini si mentalitati, propaganda si realitati istorice, statornicie si emigrare, ocrotire si nesiguranta, integritate si compromis, intr-o tara evoluind sub semnul independentei in plan extern si al oprimarii interne.

O scrisoare cu un mesaj pe cit de surprinzator, pe atit de tulburator redeschide pentru Matei Visarion traumele trecutului. Un pelerinaj in sine insusi – in care victimele si calaii, nesabuinta si intelepciunea, misterul si confesiunea, nostalgiile si sperantele se amesteca intr-o succesiune de intimplari care tine atentia cititorului treaza pina la ultima pagina – sugereaza ca ranile, daca nu se redeschid, nu se pot cu adevarat vindeca. Amploarea actiunii si varietatea personajelor, acoperind intreaga perioada a României postbelice, fac ca fiecare cititor sa se regaseasca, intr-un fel sau altul, printre personajele cartii, prin situatiile in care ele sint puse sa actioneze ori prin constatarile lor, pe rind amare si hazlii. Romanul aduce, prin forta de expresie a literaturii, o completare necesara istoriei ambigue, controversate si, in orice caz, nepovestite pina la capat a comunismului si postcomunismului românesc.
Aceasta poveste adevarata despre copiii razboiului pune in fata eroilor cartii optiunea fundamentala a conditiei umane, cea dintre uitare, razbunare si iertare, lasindu-l pe fiecare dintre ei sa aleaga si indemnindu-i pe cei care parcurg aceste pagini sa aiba, la rindul lor, curajul propriei optiuni.

Un „caiet“ al autorului, dar şi unul al protagonistului său: doctorul Cassian Robert, fugit la vârsta senectuţii de acasă şi retras undeva la munte, lângă o fostă Staţie meteorologică. Atât fuga, cât şi izolarea protagonistului sunt simptomatice. În proza lui Buzura, personajul central este implicat în evenimente, dar îşi asigură şi o anumită distanţă faţă de ele. Mai mult, el se încarcă de istoriile trăite de alţii, pe care le ascultă răbdător sau le reconstituie minuţios. Diferenţa faţă de alte contexte epice este că, în acest caz, protagonistul simte acut că i se apropie sfârşitul. Măcinat de boli, medicul se retrage departe de lume, într-o pustietate montană, unde speră că, scriind, va putea să-şi regăsească echilibrul. Evadarea e însă relativă. Lumea lăsată în urmă continuă să-i trimită semnale. O tânără pe cât de frumoasă, pe atât de insistentă îl tot vizitează pe Cassian, readucându-i în faţa ochilor trecutul. Mara e fiica Teodorei, iar defuncta Teodora a fost o dragoste mai veche, neconsumată, a bărbatului. Augustin Buzura foloseşte din plin, în romanul de faţă, reţeta senzaţionalismului epic, cu tot ce presupune aceasta: întâmplări şocante, deznodăminte tragice, curs imprevizibil al lucrurilor, care impun calea parcursului narativ. Dar aceste evenimente sunt însă atrase şi integrate într-o structură reflexivă, ba chiar într-un mecanism care scoate la lumină întrebări şi care are nevoie de fapte, de cât mai multe fapte, pentru a le interpreta şi a le aşeza în ordine. Cassian, aidoma scriitorului, e un colecţionar de experienţe. Medicul din ei lucrează cu omul. Iar scriitorul i se alătură.

„Cristian Tudor Popescu a debutat cu un volum de proze S.F. in 1987, a continuat cu proza, in linii mari, realista dupa 1989 si s-a facut remarcat in mod deosebit cu editorialele din Adevarul, veritabile pamflete politice, intr-un stil transant si savuros. "Viata si Opera" e o culegere de proze scurte, in mare parte, care s-ar fi putut intitula, daca nu era atit de potrivit titlul ironic pus de autorul insusi pe coperta, "Momente si schite", gratie unui spirit fundamental caragialian. Semnificativa este si deosebirea dintre lumea lui Caragiale si aceea a lui C.T.P. Locul micilor si mijlociilor burghezi Mitica si compania il iau personaje din stratul de jos al societatii, atit aceea dinainte de 1989, cit si aceea de dupa. Oameni banali, cei mai multi, niste amariti, citiva mahari facuti din mucavaua tranzitiei, vorbind fiecare pe limba lui, care ii caracterizeaza la fel de bine precum ii caracteriza limba lor pe Miticii lui Caragiale. Sint in culegere si amintiri, nu tocmai duioase, mizind pe un inteles simbolic, reportaje pline de haz, chiar daca avind subiecte deloc vesele, portrete in tuse puternice, ba chiar si recenzii literare, bunaoara, nimicitoarea analiza a poeziei cu efect sporitor de drojdie a unui fost prim-ministru sau aproape socanta radiografie a scrisorilor adresate Veronicai Micle de catre Eminescu, in care C.T.P vede un personaj curat caragialian, la fel cu acelea din Momente, dar fara a-l lua in deriziune, ci privindu-l ca si cum ar juca in mod constient acest rol. 
De cit talent si cit umor are C.T.P. in prozele scrise de peste doua decenii incoace, unele inedite, cititorii isi vor da singuri seama, citindu-l. Lectura placuta!” (Nicolae Manolescu)