Literatură română contemporană

„Un pui de Cioran în fustă lungă și neagră." - George Pruteanu

„Chris, Copilul‑Poet, și‑a clădit o Persoană cu ferestre mari, deschise larg, Luminate. Zic să privim atent. Sigur învățăm ceva sau reînvățăm, ceea ce ar fi chiar mai mult." - Marcel Iureș

„Citindu‑ți cartea, am tras și eu o concluzie: Vrei să fii fericit? Dacă ești pregătit să suferi, iubește! Chris Simion… nu ești cumva o reîncarnare a mea?" - Florian Pittiș

„O scriitoare cu un talent extraordinar și un artist cu o propunere regizorală originală, profundă, neobișnuită. Un om conectat la univers, un om al unei Ere care ar putea începe!" - Cătălina Buzoianu

„Sunt convins că din tristețe s‑a născut o mare scriitoare, un important regizor. O parte din sufletul meu de tătic‑prieten îi aparține încă de pe vremea adolescenței ei. Te sărut, Chris, cu dragoste!" - George Mihăiță

În teatru, Chris Simion este cunoscută ca un regizor de avangardă.

Este absolventă a două facultăți din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale" București (secția teatrologie în 1999 și secția regie teatru în 2004).

Spectacolele ei reprezintă provocări atât pentru actorii cu care lucrează, cât şi pentru spectatorii care îi consumă poveştile. Printre spectacolele care au consacrat-o, se numără: Domnul Ibrahim și florile din Coran, Oscar și Tanti Roz, Maitreyi, Mecanica inimii, Hoții de frumusețe, Dragostea durează 3 ani, Ce ne spunem când nu ne vorbim, Hell, Studii despre iubire, 7 blesteme, Scaunele și multe altele. Printre actorii cu care colaborează, se numără Maia Morgenstern, Oana Pellea, Marian Râlea, Florin Zamfirescu, Marius Manole, Vlad Zamfirescu, Medeea Marinescu, Cristi Iacob și mulți alții.

În 1999, împreună cu scriitorul francez Pascal Bruckner a înființat unul dintre primele teatre independente din România, Fundația Compania de Teatru D’AYA. Cu această companie de teatru a reprezentat România în multe festivaluri de teatru din lume și a obținut premii care îi certifică munca și experiența și pe plan internațional.

Pe lângă mișcarea independentă de teatru pe care o susține cu încăpățânare și dăruire de 17 ani, Chris Simion colaborează ca regizor și cu teatre de stat, precum Teatrul Bulandra, Teatrul Metropolis, Teatrul Național din Iași, Teatrul de Stat din Oradea sau Teatrul „Mihai Eminescu" din Botoșani.

Din 2007 este inițiatoarea Festivalului Internațional de Teatru Independent Undercloud.

Chris Simion are 9 cărți publicate, ultimele două romane ale sale, Ce ne spunem când nu ne vorbim (2010) și 40 de zile (2015), fiind bestselleruri.

Prima carte i-a fost publicată în 1994, când autoarea avea 16 ani, iar a doua carte i-a apărut peste un an.

În 2009 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Din 2015 este ambasadorul proiectului Chris Simion Theatre & More.

Chris Simion Theatre & More este instrumentul prin care regizoarea își propune să realizeze cel puțin o dată pe an un spectacol inovator și exclusiv cu tineri pe care dorește să-i promoveze, mergând pe principiul că „nu notorietatea convinge, ci performanța".

Detalii pe www.chrissimion.ro sau www.daya.ro.

Anul acesta Chris Simion a fost distinsă cu Premiul „Femeia anului 2015" — Ambasador al artei românești peste hotare.

Enigmaticul titlu al cartii spune, intr-un fel, totul: caci „exuviile” sint pieile lepadate, carcasele subtiri lasate in urma de fluturi atunci cind ies din pupe, invelisurile napirlite ale vietatilor care, crescind, se transforma cu totul. La fel facem si noi cu ipostazele noastre vechi, infantile, imature, pe care le ingropam in uitare. Simona Popescu, ea, nu poate si nu vrea sa le abandoneze: le stringe, le colectioneaza, le suprapune intr-un timp prezent care, ca intr-o sincronie perpetua, aduna toate virstele precedente la un loc. Credinta ei este ca psihologia individuala, identitatea, personalitatea isi pierd consistenta daca renunta la pasii anteriori. Nu sintem doar ce sintem, ci si ce am fost. Iar adevaratele abisuri ale fiintei se ascund in trecut, in experientele instrainate ale avatarilor care ne-au purtat numele.

Se spune că, atunci când citeşti unele cărţi, nu poţi sau nu ştii cum să vezi şi să treci dincolo de coperţi, dincolo de aparenţe, dincolo de cuvinte. Unele cărţi sunt aşa, iar altele sunt altfel. Sunt cărţi care te fac să pătrunzi cu paşi timizi şi mici, în lumea şi în sufletul celui care le-a scris. Iar cartea "Fluturi" este o invitaţie în universul unui suflet. Povestea începe oarecum timid, ca să continue cu paşi grăbiţi şi să sfârşească printr-o avalanşă, aparent haotică, a tot ceea ce înseamnă şi poate aduce iubirea în viaţa unui om: fluturii iubirii, fericire fără margini, lacrimi şi amărăciune, dezamăgire şi resemnare.

Citind cartea, descoperi magia fluturilor, care într-o singură zi se nasc, iubesc şi mor. Ei asistă la propria lor naştere şi îşi trăiesc viaţa, ca să asiste chiar şi la propria moarte. Au parte de iubiri stinghere care ofilesc şi visează pe flori străine, deseori nesărutate, făcându-le să vibreze a goluri neplânse, a doruri neînvinse. Fluturii iubirii ating pe oricine găsesc frumos. Ei surprind întreaga esenţă a lumii, în dorul dintre două bătăi de aripi. Se bucură alungând şi respirând doruri nebune, şoptind la fiecare deschidere de aripi, iubire.

Iubirea face ca, în timp, măştile oamenilor să cadă, pentru că prea puţini sunt cei care, odată dezveliţi de măşti, mai pot privi printre şi spre iluziile vinovate pe care le-au creat sau păstrat şi să topească lacrimi, prin sărutări fierbinţi, cu care să alunge toate umbrele vieţii.

Citind cartea "Fluturi", te bucuri de un univers plin de emoţii şi te regăseşti în fiecare zbucium. Iar la finalul poveştii, te bucuri că "Fluturi" nu este doar o poveste, regăsind părţi din sufletul tău ascunse acolo, între pagini. La sfârşit, te bucuri, zâmbeşti şi mulţumeşti pentru tot: că ai cunoscut şi trăit iubirea cu toţi fluturii şi cu toate lacrimile ei, că ai avut parte de prietenii adevărate şi sincere, că ai crescut printre cei mai minunaţi şi delicaţi oameni, că te-ai pierdut ca să te regăseşti, pentru că toate au un rost şi pentru că nimic nu este întâmplător…

Cititorilor mei, cu multă dragoste!

Irina Binder

„Tudor Ganea surprinde prin faptul ca, desi aflat la prima carte, stapineste perfect tehnicile narative, are tensiune, ritm, povesteste cu forta si, mai ales, stie cum sa gliseze in chipul cel mai natural elementele fantastice in real (sau invers) intr-o lume a cartilor tot mai invadate de un neorealism sufocant. O carte care merita din plin sa fie citita, un autor care cred ca va avea o frumoasa cariera literara.” (Razvan Petrescu)

  Romanul "Fluturi", un fenomen fara precedent, aduce, odata cu acest ultim volum, deznodamantul povestii de iubire dintre Irina si Robert. Protagonistii se confrunta acum cu tensiuni ireconciliabile si cu sentimente devastatoare. Irina Binder isi poarta cu magie cititorii prin meandrele unor suflete mistuite de pasiuni puternice si de slabiciuni profund umane. Ce va prevala: fiorul iubirii unice si desavarsite sau simtul datoriei fata de cei dragi? Oare iubirea adevarata este imposibila?
    Voce a tinerei generatii, Irina Binder este citita si indragita de mii de oameni; recent, blogul ei a ajuns la 10 000 000 de vizualizari. Autoarea se numara printre cei mai cititi scriitori romani, iar primele doua volume din "Fluturi"au ocupat timp de 3 ani locul 1 in topul vanzarilor.

O carte despre modul în care traumele din copilărie ajung să ne domine și să sufoce maturitatea. O poveste care probabil reprezintă realitatea multor familii de aici și de aiurea: amprenta lăsată asupra viitorului unui copil de un părinte autoritar, violent și incapabil să își depășească neputințele. O istorie a metamorfozei unei personalități abuzate de violență și frică, o privire emoționantă asupra maternității înăbușite de stereotipuri și a unei iubiri care putea să fie perfectă, dacă protagoniștii săi ar fi trăit prezentul (clipa).

“Un roman frumos și trist, dur și sensibil deopotrivă, o mărturie impresionantă despre părinți și copii și frica teribilă care îi desparte uneori, sufocând iubirea, pacea interioară, bucuria vieții, tot ce e mai frumos în oameni.” - Radu Gavan

“Pe Camelia o cunosc de foarte multă vreme și am fost uimită să descopăr în cărțile sale o voce nouă, necunoscută mie. Matură și tranșantă în felul în care își creează personajele, ea le iubește apoi ca pe niște copii, cu toate defectele și durerile lor. Ema, David și Sofia sunt niște personaje tragice, într-o istorie cutremurătoare în familiaritatea ei. Abuzul, fizic și emoțional, suferit și perpetuat de personaje, este șocant prin perspectiva intimă din care e reflectat. Și dacă e nevoie de un argument în plus pentru a citi "Maștile fricii", iată-l: vă va face să vă reevaluați relația cu cei iubiți, cu teama de a nu descoperi un pic din bovarica Ema în voi înșivă.” - Ada Roseti

Prezentul volum, "Turnul. File de jurnal", face parte din ciclul Jurnalul de la Marcona, început în 2008.  „Destinația Turnului? Nimeni nu o cunoaște sau nimeni nu vrea să vorbească despre aceasta. Atâta doar că la parter, pe o piatră veche, afumată, fixată cu mortar în perete, abia dacă se văd urmele unor litere de neînțeles. Unii spun că acolo ar fi fost scris ceva legat de fericire, sau cam așa ceva. Dar eu nu cred! Nimic nu e sigur, așa că, după lungi dezbateri și interpretări, s-a ajuns la concluzia că sus trebuie să fie ceva unde oamenii se simt bine și cine urcă nu-și mai dorește să se întoarcă.“  „Farmecul prozei originale a lui Ion Mărculescu îl dă anume acest mod de a nara: esențial umoristic, fantezist, cu împingeri bruște în hilaritate și în absurditate. Antifrazismul lui Creangă și «marea trăncăneală» a lui Caragiale sunt bine însușite, ca și breviarul onomastic trucat al lui Mircea Horia Simionescu. Nu mai puțin transpare și tutelara umbră a lui Urmuz în mecanismul artificios al sofisticăriei, ambiguizării. E o tehnică insolită a mistificării, a păcălelii (cu rădăcini și în râsul popular, dar și în procedeele marilor satirici), a inducerii strategice în eroare (…)“ - Acad. Mihai Cimpoi  „Orice prozator aspiră să-și construiască un spațiu al lui, peste care să fie unic proprietar. Pentru Ion Mărculescu, acest spațiu este Marcona. În scriitura de transpunere a toposului, ludică, sprințară, se amestecă parodia, persiflarea, maliția, ironia și autoironia, ilustrând o poetică postmodernistă, integrându-l pe scriitor într-o generație, dar și în tradiția Școlii de la Târgoviște. Prozatorul lasă permanent impresia că se joacă, în transcrierea realului, ficțiunea se confundă cu nonficțiunea până la completa absorbție a uneia în cealaltă. “ - Ana Dobre – „Luceafarul“, 2015  Ion Mărculescu a mai scris: Cioara schioapă (1998), Quatrocente (2001), Nastasia, un amor de aproape un an (2007), Mesterul de oglinzi (2007), Jurnalul de la Marcona. Geneza (2008), O iubesc enorm, Domnule judecător (2009), Al treilea picior (2011), Haralamba (2012), Spovedania (poezie, 2013), Oglinzi zgâriate (poezie, 2013), Gumelnița (poezie, 2014), Jurnalul de la Marcona – Însemnările (2015).

Cipangu, nume a cărui sonoritate ne duce azi cu gândul la un tărâm imaginar, e prima denumire sub care Japonia a fost cunoscută în Europa. Niciunul dintre autorii acestei antologii nu este primul român în Japonia, dar fiecare dintre ei a trăit emoţia explorării şi a simţit nevoia să o transmită cumva, cuiva.

Astfel au luat naştere Scrisorile din Cipangu: povestiri japoneze scrise de autori români, nu despre o Japonie reală, prinsă în tuşa strâmtă a însemnărilor de călătorie, ci despre una cât se poate de personală.

Ilustraţiile lui Dan Perjovschi, realizate în timpul Trienalei de la Aichi, se adaugă celor douăzeci şi una de povestiri, ilustrând o altă poveste a Japoniei, una grafică de data aceasta.

„Arhiva tradarii si a miniei este o poveste cu multe ramificatii, comedia tragica, uneori grotesca, a unui secol de singe si de rusine in care gloriosi apar numai invinsii.” (Ion Vianu)

„Sarbatoarea Corturilor" descrie o experienta radicala a alteritatii ca identitate gasita, asumata si iarasi pierduta. Cum sa-ti construiesti, cu alte cuvinte, propria fiinta, propriile adincimi spirituale sacrificindu-ti (inclusiv prin suferinta fizica) datele banale, comune, concrete ale existentei. Personajele lui Ioan T. Morar sint niste iluminati profunzi si naivi totodata, straini si familiari, de aici si de acolo, care absorb crestineste litera si spiritul religiei iudaice. Romanul propune o modalitate inedita a eternei lupte dintre Bine si Rau (acesta din urma avind chipul concret al institutiei represive a comunismului, Securitatea, al delatiunii, al tradarii, al urii si santajului, dar si al demonilor interiori, ai neasezarii omului in lume), dintre trairea religioasa si cea profana. Ioan T. Morar a scris cea mai buna carte a sa de pina acum, o tulburatoare analiza cu o miza neobisnuit de inalta – un exceptional roman al marturisirilor care mintuiesc.” (Mircea Mihaies)

„Norman Manea este maestrul actual, probabil neintrecut, al unui adevarat gen literar-memo-rialistic-istoriografic.”( El Diario)

O poveste despre dragoste, intrigi, tari indepartate si valori vechi si noi. O carte interactiva in trei parti diferite - jurnal de calatorie, corespondenta electronica si eseu, pentru a promova valori universale. O istorie romantata care arata cum a fost schimbata in urma caderii Turnurilor Gemene si viata celor care nu au pus niciodata piciorul in SUA.

„La prima vedere, "Jurământ de rătăcire" pare un bildungsroman. Numai că devenirea stagnează într-un timp zero, transformându-l, mai degrabă, într-un antibildungsroman. Căderea eroinei vine odată cu izgonirea din paradisul primei copilării, iar asta o închide într-un şir de matrioșka identice cu sine, avataruri ale aceleiaşi dezrădăcinări.” Nora Pavel

Într-un fel, îi sunt recunoscătoare. Dacă nu era el, să-mi zică „Tu nici n-ai nevoie să te pregătești cu un profesor, ca să intri, tu te-ai pregătit cu mă-ta și cu tac-tu gratis timp de doișpe ani, o să intri prima, îți fac ăia și cunună de lauri încă de la admitere“, poate că nu aș fi avut curaj să dau la teatru. Credeam că nu sunt suficient de bună, că talentul nu ajunge. Dar el m-a făcut, pentru prima dată în viață, să m-arunc cu capu-nainte. Ce-aveam să pierd, un an pe bară, până la următoarea admitere? Dar câți ani pierde un om, dacă ar fi să adunăm momentele alea cretine în care-și risipește timpul cu regretele? M-am dus și-am intrat. Acum, sunt o actriță îmbunătățibilă, dacă e să fim sinceri, însă, pentru că în generația mea e cam jale, sunt considerată o actriță foarte bună. Rahat. Mai e mult până departe, în cazul în care apuc departele ăla.

„S-ar zice: un Bal-Shem-Tov văzut de Sterne.“ (E.M. CIORAN)

„Încercând să explic ideea de Lichter… tentativa de-a face incredibilul credibil, de a justifica poziţia cea mai dificilă, de a crea un «sfânt» din perspectiva unui necredincios, de a construi o psihologie şi o logică profetică dintr-o perspectivă sceptică. Succesul unei astfel de întreprinderi se măsoară după tentaţia finală a autorului de a se converti la filozofia personajului, care-i apare necesară, inevitabilă, de-un adevăr incontestabil.“ (Matei CĂLINESCU)

„Matei Călinescu imagina, vizionar, un sistem social în care n-ar fi existat decât hoţi şi cerşetori. Hoţii ar fura de la cerşetori, cerşetorii ar cerşi de la hoţi şi totul ar merge strună. De unde ai ştiut, Matei, cum aveam să ajungem în aşa scurtă vreme?“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

L-am început în 1987, cred că era primăvară. Eram un amărât de profesor la o şcoală generală din fundul Colentinei, proaspăt căsătorit şi cu o proaspătă fetiţă în cărucior. Am început "Levantul" pe un colţ de masă de bucătărie acoperită cu muşama, bătând la maşină cu o mână, iar cu cealaltă împingând căruţul înainte şi-napoi pe vinilinul murdar al bucătăriei. Timp de un an şi jumătate am scris vreo şapte mii de versuri lăsându-mă, pur şi simplu, purtat de „zefirii“ stilurilor şi-ai prozodiei. După vreo trei cânturi am ştiut că poemul avea să fie o epopee clasică, în douăsprezece părţi, şi că va cuprinde o lume autosuficientă şi completă, cu geografia şi istoria ei, cu poveştile ei amoroase şi politiceşti, cu intrigile şi trădările ei, cu filozofia şi fantasmele ei. Ultimele părţi, tot mai transparent pamfletare, le-am scris cu urechea lipită de radio, ascultând, ca toată lumea, Europa Liberă. Vodă „şi al lui perfect orând“ mai aveau foarte puţin de trăit…
Am terminat poemul prin toamna lui 1989, cu câteva luni înainte de „revoluţiunea“ ce-avea să se dovedească la fel de suspectă ca şi cea din poema mea: „Ştiu, e un eşec penibil, ştiu, ţaruki şi paluki…“

RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

„Cum gândesc politicienii? De multe ori, aşa cum vorbesc. Adică şleampăt, confuz, îngălat. Iar dacă vorbirea reflectă procesele mintale, situaţia bate spre dramatic. Or fi ei aleşi, dar vorbirea lor e foarte rar aleasă. Metaforita unora, confuziile de termeni ale altora şi în general nivelul scăzut al celor mai mulţi ar trebui să-i facă pe alegători ceva mai circumspecţi. Din păcate, unii alegători par mai departe sclavii burţii pline şi ai vorbei goale. Peţiţi cu o pungă cu alimente şi duşi cu preşul promisiunilor deşarte, ei girează pentru a doua, a treia sau a patra oară oameni compuşi din corigenţe: la conţinut, la competenţă, la maniere şi la exprimare.
Tragicomedia alegerilor readuce la putere tot mai puţine personalităţi şi tot mai multe personulităţi. Iar când politicianul se ştie impotent intelectual sau incapabil de acţiuni eficiente, arma cea mai la îndemână este patriotismul sforăitor, stropit cu lacrimi, mujdei şi şpriţ. Mai ales că e atât de uşor să le treci celor mulţi şi neinformaţi idea că ţara e sub asediu şi împresurată de duşmani.
Până la urmă însă, cartea de faţă nu e doar despre politicieni. E în egală măsură despre cei care-i ajută să obţină funcţii şi privilegii: alegătorii. Poate că parcurgerea acestui «catalog de perle» îi va convinge că e cazul să-şi activeze discernământul. Pe bună dreptate, politicienii sunt la ora actuală dispreţuiţi. Ceea ce uităm de multe ori este că ei n-ar fi putut ajunge unde sunt dacă nu i-am fi crezut, dacă nu le-am fi luat de bune promisiunile, dacă nu ne-am fi lăsat păcăliţi. Dacă nu i-am fi votat.“ (Radu PARASCHIVESCU)

„M-am tot intrebat, dupa ce am citit extraordinarul «scenariu» de George Balaita sub titlul Invoiala, in ce raport exact sta el cu "Povestea lui Stan Patitul" a lui Creanga, dupa care se pretinde a fi fost scris. Cum oricine isi poate da seama, Balaita a inventat o poveste paralela cu aceea a lui Creanga, plina de viata, cu amanunte autentice, vii, pitoresti, cu personaje memorabile. Aceasta poveste este un adevarat roman taranesc, realist si fabulos totodata, ceea ce povestea lui Creanga nu voia sa fie. De aici diferenta principala si care, cum sugeram, nu tine de deosebirile faptice, ci de altceva, mai profund, si anume de sensul intregului. Povestea lui Creanga este, in felul celor populare, paradigmatica, ilustrarea propozitiei ca barbatului neinsurat pina la 30 de ani «numai dracu-i vine de hac» (evident, intrupat intr-o femeie care poseda una sau mai multe dintre coastele necesare); si nu stiu daca nu cumva numele de Stan Patitul i se trage mai curind eroului de la experienta lui matrimoniala tardiva decit de la Chirica, dracul, care mai mult l-a ajutat. Scenariul lui Balaita este mai complex si nu poate fi redus la o singura idee (era sa spun coasta de drac), cum ar fi bunaoara aceea (inexistenta la Creanga) ca nu e om fara ceva diavolesc in sine, dupa cum nu e diavol fara capacitate de umanizare. Personajul principal nu mai este, cred, Stan, ca la Creanga, ci Chirica (sau, ma rog, cei doi ajung pe picior de egalitate, frati). Acest Chirica impatimit de jocuri de noroc si papusarii, ba chiar cazind in ispite erotice, este delicios, profund si totodata insesizabil, un personaj complet nou. Chirica si Stan sint asemanatori, iar de la un punct isi fac unul altuia pandant. Aici este originalitatea scenariului, care transforma o opera dupa Creanga intr-una noua, inedita, personala.” (Nicolae Manolescu)

Casele de copii au fost una dintre cele mai mari orori ale regimului comunist din Romania. Intunericul, lipsurile, umilintele, abuzurile, abandonarea oricaror sperante sint incercari de netrecut pentru adulti, insa in cazul copiilor intrec orice imaginatie. Nicolae Avram reuseste sa depaseasca simpla descriere a acestor atrocitati si, violent, personal, il face pe cititor sa simta in profunzime ce au simtit cei carora li s-a furat atit de brutal inocenta in orfelinate. Incarcata de un lirism negru, Mame spune povestea socanta a unui suflet chinuit (si a citor altora). 

„Mame este de fapt un poem enorm si halucinant, mai exact, abnorm – in sensul ca incalca absolut toate normele imaginabile. Nu doar pe cele ale pudibonderiei lingvistice, ci mai ales pe cele tinute drept etice atit in colectivitatea parcului uman, cit si in intimitate. E greu de gasit vreun tabu pe care imaginatia inspaimintatoare a lui Nicolae Avram sa nu-l transgreseze in aceasta relatare a experientelor infernale ale orfelinilor aproape mitici, despre care se spunea ca sint antrenati pentru a deveni soldatii personali cei mai devotati si cei mai fanatici ai lui Nicolae Ceausescu.” (Radu Vancu)

„Unul dintre cele mai puternice si mai de efect texte pe care le-am parcurs in ultima vreme. Mame este un text disperat, scris cu sufletul la gura. O carte extraordinara, cu multe deschideri, cu multe oferte de interpretare. Este si o carte despre comunism, cu posibile iesiri catre parabolic. Pedagogul ca imagine a micului dictator – iata un personaj care se tine minte. E un poem in proza despre oroare. Dar si despre salvare. Una dintre cartile speciale, atipice, curajoase (e nevoie de un mare curaj estetic pentru a risca o asemenea formula).” (Bogdan Cretu)

Un roman surprinzator, emotionant si plin de umor care exploreaza, prin ochii inocenti ai Raditei si cei ai mamei sale, un fenomen ce a marcat profund Romania postcomunista: emigratia temporara. Pentru a-si scoate familia din impas financiar, Letitia hotaraste sa plece la munca in strainatate pentru citeva luni. Prin intermediul unei cunostinte ajunge la Roma, in Italia, unde face menaj si ingrijeste de batrina familiei Bosse, Nona. Intimplator, intilneste o fosta colega de liceu, Laura, o veterana a locurilor de munca precare, fire puternica, spontana si onesta, care ii deapana povestea ei de emigranta. Acasa, au ramas cele doua fetite: Radita – sensibila, introvertita – in grija bunicilor si Malina in cea a sotului Letitiei, Vali. Aflata la inceput de scoala si puternic atasata de mama sa, Radita sufera in urma despartirii asa cum numai copiii pot sa o faca, cu tot corpul si toata imaginatia. Cele citeva luni preconizate se tot lungesc, planurile de viitor sufera mereu schimbari, iar efectele secundare ale plecarii se dovedesc imprevizibile. Ne aflam in fata unui roman tulburator, in care sunt imbinate subtil o varietate de teme: copilaria, inocenta, instrainarea, confruntarea mentalitatilor, relatiile de cuplu sau reconfigurarea identitatii. Totul intr-o constructie plina de tensiune si cu un limbaj proaspat, efervescent.

„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând." (Gabriel LIICEANU)

CM: Trăiam cu trei sute de ceausesti în cap, în buzunare, nimeni nu părea în stare să-i măture din viaţa mea. O armată de ceausesti liliputani mărsăluia zilnic prin mine, mă cucerea, redutele cădeau una după alta...

VT: Am stat o dată si la Vila Lac 2. Pe coridoare, noaptea, umblau tiptil ceausestii liliputani, ca o armată de gângănii belicoase...

Capitole inedite fata de versiunea online! Nu stiu daca ai urat vreodata atat de mult pe cineva, incat sa simti ca nu poti respira fara acea persoana. Paradoxal! Cu ratotii ne amintim de prima iubire adolescentina, care vine la pachet cu suferinta, tradare, fluturi in stomac, scenarii fanteziste. La prima iubire lumea se prabuseste si renaste la fiecare atingere, la fiecare dialog, in fiecare zi. Prins intre pasiunea pentru Ramona si dorinta de a se razbuna pentru indiferenta ei, Andrei traieste cateva aventuri extrem de incitante si se transforma din timidul indgostit intr-un Casanova modern. Suge-o, Ramona! este povestea unei deveniri, o confesiune onesta despre maturizare sexuala si morala, despre trecerea de la adolescenta la maturitate. Hilare sau triste, emotionante sau cinice, aventurile lui Andrei sunt cele ale adolescentului obisnuit, care cauta, incearca, esueaza sau invinge, totul pentru a o impresiona pe fata visurilor sale.

Ce poate sa faca un om ajuns la o virsta la care viata pare sa fi intrat pe ultima turnanta spre Marele Finis? Sa se resemneze si, asemenea unui condamnat la sentinta capitala, sa astepte inevitabilul in anticamera lumii de dincolo? Nu. La 73 de ani, Mihnea Pascal, un fost bibliotecar, vaduv si aproape salbaticit de singuratate, se gindeste obsesiv la viata pe care a trait-o si la cit i-a mai ramas de trait, asa cum, in anii tineretii, virgin si nefericit, se gindea in fiecare zi la sinucidere. Acum, la venerabila etate, reuseste sa-si invinga frica de moartea ce-l pindeste dupa colt si, dintr-un pensionar cumsecade, devine Pascal Nebunul, „vedeta blocului” si a cartierului, un personaj controversat care, printre multe altele, viziteaza domnisoare si se lasa vizitat de ele, asa cum altii viziteaza tari. Prin comportamentul si actiunile lui, ignora normele sociale si sfideaza insasi vesnicia. Nu vrea sa plece din aceasta lume fara lupta, nu vrea sa mai rateze nimic din micile placeri, iar cind va fi sa moara, vrea sa o faca dupa regulile lui. Cei care mor si cei care vor muri este un roman emotional si emotionant despre refuzul batrinetii si ideea ca viata merita sa fie traita, mai cu seama atunci cind societatea, prin conditionarile ei, te indeamna sa te gindesti neincetat la moarte.

„Dacă de obicei omul vine la judecata istoriei, iată că aici, în romanul lui Tudor Brătescu, vine istoria la judecata omului. De fapt, vin istoriile. Cea mare, în care planeta e aprinsă de două războaie mondiale. Şi cea mică, desfăşurată în interbelicul românesc al patimilor politice, al complicaţiilor de familie, al rosturilor şi prejudecăţilor obşteşti, al aspiraţiilor şi deziluziilor. Medicul Gogu Slăvescu, protagonistul acestui roman-fluviu, trece de la fierberea frontului la siguranţa relativă a unui cabinet privat şi apoi la conducerea unei primării de urbe mică. Viaţa lui se desfăşoară în triunghiul Alexanria–Bucureşti–Văleni şi e un carusel de emoţii, surprize, regăsiri, decepţii, iubiri şi vinovăţii. Fanatic al igienei şi poreclit «Vespasian» în urma ambiţiei de a construi o latrină pe linia frontului în Primul Război Mondial, medicul Slăvescu practică o filozofie a igienei infuzată de umor, înţelepciune cotidiană şi înţelegere a semenilor. E igiena trupului, dar şi a conştiinţei, chiar dacă în calea fiecăruia se ivesc cumpene, momente de slăbiciune sau răzgândiri. E igiena privitului atent în oglindă, a refuzului de a face compromisuri şi-a puterii de a te indigna când le fac alţii, fie ei carne din carnea ta. Gogu Slăvescu e un om cu alunecări şi rătăciri, cu şovăieli şi momente de furie, însă păstrează un înviorător nivel de autoexigenţă. Viaţa lui e cheia care deschide uşa unei cronici de familie placate pe dodecafonia (sau poate dodecacofonia) politică dintre războaie. E o cronică vie, pe rând dramatică şi spumoasă, în care apar personaje conturate cu mână de povestitor versat. O cronică pe care o citeşti oftând sau clătinând din cap, cu lacrimă sau cu zâmbet, în funcţie de felul cum se joacă vântul prin trestiile gânditoare.“ (Radu PARASCHIVESCU)

„Se luminase, şi Slăvescu privea cu foame copacii şi spărturile albastre dintre norii întunecaţi. Bănuia pe unde vine drumeagul şi pândea apariţia preotului. Apoi avu o străfulgerare care-l făcu să chicotească. Găsise ce avea să-i spună. Îi va povesti de tatăl lui, care, pe patul de moarte, îi spusese că pe frate-său, Virgil, visase să-l facă popă. Dar după ce Dumnezeu îi luase copilul, se hotărâse să-l scoată pe Gogu doctor. Să-i apere pe oameni de Dumnezeu şi de dracu’. Fără deosebire.
Deodată zâmbetul condamnatului pieri. Taică-său fusese un naiv. Dumnezeu şi dracu’ se cuibăriseră în oameni, şi el nu putea face nimic ca să-i scape pe bieţii posedaţi. «La dracu’ cu preotu’!» Nu era vreme să-şi plângă de milă şi nici să găsească justificări. Prefera să mai rătăcească în anii trecuţi: auzea doar pocnetele sticlelor de şampanie şi ale focurilor de artificii.
O detunătură zdruncină grajdul, şi simţi suflul trecând printre ţambre. Urmă îndată o altă explozie mai îndepărtată. Caporalul începu să strige şi doctorul se ghemui. Voia să fie lăsat cu sărbătorile lui trecute. Nici măcar nu încercă să-i potolească pe cei doi camarazi de temniţă care răcneau după ajutor. Se zbăteau ca nişte sticleţi în colivie, îngroziţi că un obuz i-ar putea lipsi de plutonul de execuţie. Apoi caporalul împinse uşiţa ţarcului şi soldatul îl urmă afară. Slăvescu îi privea prin crăpătură, aşteptând să-i vadă seceraţi de gloanţe. Abia după ce fugarii dispărură, se ridică şi el. Se urni parcă neîncrezător spre ieşire. Privi câmpul alb, trecu pragul, încremeni cu un zâmbet în colţul gurii. Rupse un ţurţure şi-l ronţăi. O pisică cenuşie îl privea dintre dărâmături. S-au cercetat îndelung, după care ea s-a apropiat mieunând şi i s-a frecat de picior.“

„Scrisul lui Norman Manea se inscrie in traditia marilor profeti ai catastrofei, Kafka, Blecher, Bruno Schulz.” (Le Monde)

Sosit in Londra la sfirsit de secol XVII, picaroul-narator originar din Caraibe adevereste teoriile vremii despre „bunul salbatic” si se instruieste temeinic, ajungind ca
gravor in mediul savantilor si filosofilor ce alcatuiau Colegiul Invizibil. Amestecat fara voie in conflicte politice complicate (lupta dintre partidele whig si tory, incercarea de a-i retrage dreptul de succesiune la tron viitorului James al II-lea, aliantele schimbatoare in razboaiele pentru colonii dintre Anglia, Olanda, Spania, Franta, inimicitia dintre catolici si protestanti), devine persona non grata in Anglia si-si continua drumul si meseria in Olanda. Pleaca apoi cu o misiune in Franta, periculoasa pentru el, si, in fine, incercind sa se intoarca in tinutul de bastina, se pierde undeva in nordul Spaniei, intr-o pestera dintr-o „vale cu lupi”. Salbaticul are soarta unui sfint, in timp ce haituirea si executiile adversarilor politici din lumea zisa civilizata, pline de cruzime, fac un contrast pilduitor cu aceasta transfigurare a Celuilalt detestat. Vineri seara intr-o vale cu lupi este un roman captivant si tulburator despre transformarea si incercarea de adaptare a unui om la o civilizatie pe care nu o cunoaste. Si de aceea o lupta a sinelui cu propria credinta.

Intr-o Romanie in tranzitie, Radu Cosasu poarta un dialog epistolar cu fiul sau inexistent emigrat in Groenlanda. Discuta despre filme, literatura, politica, ghetarii topiti de incalzirea globala, dar si despre momente dureroase care au dezbinat familia si a caror amintire continua sa-i bintuie. Printre scrisorile lor se insinueaza cele ale mamei inexistente, ale unor prieteni (reali sau nu) si chiar ale unor necunoscuti care vor sa faca precizari sau adaugiri. Toate acestea sint un preambul pentru a doua parte a cartii, inedita, in care Radu Cosasu redevine Oscar Rohrlich, destinatarul unei colectii de scrisori de la Artur Reznicek, fostul sef al cenzurii din Romania. Cenzorul, pensionar, este stirnit de un articol despre el semnat Oscar Rohrlich si simte nevoia sa inceapa o corespondenta cu „cel care de patruzeci de ani incearca sa-l sugrume pe scriitorul Radu Cosasu din Bucuresti si nu izbuteste”. Viata sa se invirte in jurul fiicei care a imbratisat intru totul capitalismul, al bunului sau prieten, fost adjunct la cenzura, acum bolnav, si... al lui Oscar Rohrlich, care nu il uraste si pe care nu poate sa-l urasca, iar confesiunile pe care le pune pe hirtie penduleaza intre autocritica si disculpare, acuze fatise si resemnare. Tragedia, misterul, autoironia si umorul subtil, cu care Radu Cosasu si-a obisnuit cititorii, sint nelipsite din Viata fictiunii dupa o revolutie, o carte ca un pansament pentru rana ramasa deschisa pe tot parcursul anilor de supravietuiri.

Intr-un autobuz plin de muncitori navetisti, un tinar observa zi de zi o fata blonda si tacuta care pare sa traiasca intr-o lume numai a ei. Fata il priveste la rindul sau si intre ei se naste o legatura stranie, care se transforma intr-o poveste de dragoste, incununata de casatorie si de doi copii. De la un moment dat insa ceva se rupe. El nu intelege tacerile si raceala sotiei, ea simte ca nu mai este dorita si simpla lui prezenta o agaseaza. Isi gasesc insa un punct comun, pe Daria, prietena care incearca sa-i inteleaga si sa-i ajute. Luminoasa si libera, Daria devine elementul indispensabil pentru supravietuirea relatiei lor. Si totul merge perfect pina cind Daria se imbolnaveste si dispare brusc, iar cei doi ramin din nou singuri.

Tânărul îşi lăsase acasă fetiţa de cinci anişori şi acum aştepta emoţionat pe holul maternităţii naşterea celui de-al doilea copil. O să fie băiat? O să fie fată? Medicina vremii nu îi răspunsese la întrebarea pe care şi-o punea de nouă luni, iar acum mai erau câteva minute şi avea să afle. Fiorii erau tot mai mari şi minutele păreau ore. Aşezase buchetul de flori pe un scaun şi se plimba pe coridor, dintr-un capăt în celălalt, când îşi făcu apariţia doctorul, care se îndreptă tăcut spre el şi îl bătu pe umăr. Ii dezvălui că are o fetiţă, apoi îi întinse palma dreaptă în care ţinea o verighetă de aur şi îi spuse că-i pare rău. Nu putuse să facă nimic…
Femeia făcea mâncare. Pentru că soţul ei era plecat pe un mare şantier al ţării din acea vreme, gătea acum doar pentru copiii ei, o fetiţă de trei ani şi un băiat de doi.

Un accident de muncă…
Diriginta poştei din localitate aflase prima. De la ea, au aflat şi alţii, vestea se răspândea în sat cu repeziciune. Numai femeia gătea liniştită în continuare, iar copiii se jucau în preajma ei şi erau cu gândul la soţul care avea să se întoarcă acasă în scurt timp.

Nu s-a mai întors…

Tânărul văduv se mutase să lucreze în Braşov, dar se ducea des la Proviţa de Sus, unde era înmormântată mama copiilor lui. în cimitirul urât şi trist, o vedea de fiecare dată pe femeia în negru, şi ea tot cu doi copii, şi ea tot văduvă.

Au ajuns să se cunoască. S-au cunoscut atât de bine, încât s-au căsătorit şi au făcut un copil.Un băiat. Un băiat care pe atunci n-avea caschetă. Pentru că era pe 7 septembrie şi a doua zi se sărbătoarea Naşterea Maicii Domnului, mi-au pus numele Marian. Marian Godină.