Literatură străină

Amy Gumm este o adolescentă inteligentă, care avea deja suficiente probleme în Kansasul natal și fără să fie silită să supraviețuiască unei tornade. Iar atunci când furtuna o aruncă într-un tarâm magic în care lucrurile par să fi scăpat de sub control, viața sa o ia cu totul razna. În curând, tânăra se vede târâtă în mijlocul unui adevărat razboi civil care se poartă în ținutul Oz între popoarele asuprite și cei care îi sunt loiali lui Dorothy Gale, care nu mai e, nici pe departe, inocenta și drăgălașa fetiță pe care credeam că o știam cu toții din romanul lui L. Frank Baum, Vrăjitorul din Oz. O aventură palpitantă, un thriller în care forțele revoluționare ale Ordinului Celor Răi se confruntă cu o tirană nemilostivă și plină de cruzime. Concluzia rebelilor e una singură: DOROTHY TREBUIE SĂ MOARĂ! 

„Dorothy trebuie să moară! este o lectură obligatorie pentru toți aceia cărora le plac poveștile extraordinare, care au fost reinterpretate și răsturnate pe dos.” Huffington Post

Povestea lui Dorothy Gale, eroina principală a Vrăjitorului din Oz de L. Frank Baum, a părut să se încheie atunci când fata din Kansas s-a întors acasă, la ferma sărăcăcioasă a mătușii Em și a unchiului Henry. Numai că, atunci când ai cutreierat prin magicul Ținut Oz și te-ai desfătat cu minunățiile sale, prăfoasa prerie americană nu îți mai poate fi pe plac. Așa că, atunci când Dorothy primește o pereche de pantofi rubinii fermecați de la Glinda, Vrăjitoarea cea Bună de la Miazăzi, nu poate rezista ispitei de a se reîntoarce în tărâmul de basm. Tânăra pornește într-o nouă aventură, una în care va afla că magia și toți cei care o folosesc se schimbă în permanență. Și că, uneori, e tare greu să stabilești ce este Bine și ce este Rău. Sau dacă nu cumva pe tine însăți te paște pericolul de a te preschimba, dintr-o nevinovată eroină, într-o tirană nemilostivă, căci...

Brooks Rattigan știe clar ce vrea de la viață: să fie admis la Columbia University și să părăsească odată pentru totdeauna orășelul natal, unde nu se întâmplă nimic niciodată. Plictisit de moarte sau poate doar enervat din pricina răutății celor din jur, adolescentul se oferă să joace rolul iubitului de rezervă pentru verișoara unui coleg la Balul Bobocilor. Când primește și un bacșiș generos pentru eroica lui faptă, Brooks își dă seama că ideea de a fi „înlocuitor” nu a fost tocmai rea. Așa se face că, destul de repede, își oferă serviciile de escortă părinților superbogați care își doresc ca fetele lor să aibă un partener prezentabil și, mai ales, cuminte la evenimentele mondene ale anului. Societatea aleasă în mijlocul căreia ajunge să se învârtă e destul de crudă, așa că Brooks începe să înșire minciuni una după alta pentru a fi mai bine văzut, dar, până la urmă, cui îi pasă? Și ce ar putea merge prost?

„Cu siguranță va fi pe placul tinerilor care își doresc o altfel de poveste despre maturizare!” School Library Journal

„Ritmul frenetic și scriitura plină de vioiciune fac în așa fel încât această istorioară amuzantă să nu își piardă nicio clipă din farmec. Perspectiva unui «tip normal» asupra vieții celor bogați și privilegiați se încadrează bine în poveste, iar cititorul este îndreptățit să simpatizeze cu eroul uneori bădăran, dar întotdeauna bun la inimă.” Booklist

Nu mai sunt majorete în orașul Sunnybook.

Două dintre fete au murit într-un accident auto. Alte două au fost ucise de vecinul pervers, împușcat mortal de un polițist din cale afară de zelos. A cincea adolescentă și-a luat zilele. După câțiva ani, conducerea liceului unde învățau fetele hotărăște să le aducă un omagiu. Pentru Monica, sora mai mică a majoretei care s-a sinucis, nu e deloc ușor. Ea nu vrea să își amintească, vrea doar să uite. Din păcate, nu are cum. Câteva scrisori anonime descoperite din întâmplare în biroul tatălui vitreg și un telefon mobil ascuns într-un sertar o fac să creadă că între cele cinci fete moarte există o legătură tainică. Nu mai sunt majorete în orașul Sunnybrook, dar asta nu înseamnă că locuitorii sunt în siguranță.

„O combinație ideală de Riverdale și Veronica Mars, romanul Majoretele este cu adevărat captivant și te va face să te îndoiești de fiecare personaj în parte, dar și de tot ceea ce crezi că știi.” RILEY SAGER, autorul romanului Final Girls

„O poveste inteligent construită, întunecată, tulburătoare. O lectură fascinantă!” KATHLEEN GLASGOW, autoarea romanului O fată din bucăți

„Uneori bizar, palpitant și chiar înspăimântător [...], acest thriller plin cu delicioase amăgiri este o lectură obligatorie.” SLJ

„Te ține cu sufletul la gură până în ultima clipă.” KIRKUS REVIEWS

Suntem în 2002, la un an de la atentatele din 11 septembrie, iar Shirin tocmai a început să meargă la o nouă școală. Este o perioadă agitată pentru omenire, însă și pentru Shirin, o tânără musulmană de șaispre zece ani care se confruntă în continuu cu prejudecățile. Shirin este agresată zilnic – prin priviri nepoliticoase, comentarii umilitoare și chiar prin violență fizică. Totul se întâmplă ca reacție la rasa căreia îi aparține, la religia sa și la hijabul pe care îl poartă. De aceea, tânăra a decis că nu va mai avea încredere în oameni, nu va mai încerca să se integreze și nici nu va mai lăsa pe nimeni să se apropie de ea suficient, încât să fie rănită. Așa că își îneacă frustrările în muzică și în breakdance.

Însă, deodată, Ocean James apare în viața ei. Pentru prima oară, cineva se arată cu adevărat interesat să o cunoască. Cei doi tineri provin din două lumi ireconciliabile, iar Shirin se simte incapabilă să dărâme zidul de protecție pe care l-a clădit în jurul ei.

Tahereh Mafi, autoarea seriei ATINGEREA LUI JULIETTE, revine cu un roman emoționant, inspirat din propriile experiențe legate de dragoste, de pasiunea pentru breakdance și de impactul devastator pe care îl pot avea stereotipurile.

„Oceanul care ne desparte este ca o inimă deschisă – una care strălucește, care suferă, care simte dor nestăvilit și care, mai presus de orice, iubește cu patimă, în ciuda tuturor piedicilor. Chiar și peste ani, vă veți aminti exact momentul în care ați citit această carte. O poveste despre adevăr, iubire și bucurie, care depășește granițele.” Marie Lu, autoarea seriilor TINERELE ELITE și WARCROSS

„O explorare nedisimulată – și totuși extraordinar de elegantă – a identității, a singurătății și a familiei, onestă și plină de forță până la capăt! Tahereh Mafi dă tot ce are mai bun, iar cititorul are doar de câștigat.” Sabaa Tahir, autoarea seriei ELIAS și SPIOANA CĂRTURARILOR

„Este o carte splendidă! Dulce, dar neînfricată, frumoasă chiar și când descrie o realitate crudă. Proza lui Tahereh debordează de pasiune și de sinceritate. Fără să fie sentimentală, este plină de suflet. Cele mai bune cărți reușesc să te facă să reevaluezi lumea din jur, iar Oceanul care ne desparte se numără printre ele. Am adorat această carte!” Nicola Yoon, autoarea romanelor Și soarele e o stea și Absolut tot

O parabolă  despre misterele sufletului, și, în același timp, o frumoasă declarație de dragoste a unui băiat pentru mama sa.

În neobositul cartier parizian Belleville, cafeneaua „La Muncă“ e un reper al bunei dispoziții. Fatou, tânăra patroană, o senegaleză plină de viață, și-a câștigat, cu veselia ei molipsitoare și știința de a asculta și sfătui, o clientelă fidelă și pestriță. Simone, travestitul cu talent contabil, domnul Sophronidès, filozoful pesimist, sau înduioșătorul Robert Larousse, care citește marile dicționare în ordine alfabetică, alcătuiesc o mare familie pentru ea și pentru fiul ei, Félix, pe care îl crește singură.

Echilibrul perfect al vieții lor este spulberat într-o zi, odată cu planurile de viitor ale lui Fatou, care devine brusc o umbră. Pentru a-și recăpăta mama, Félix, ajutat de pitorescul unchi Bamba, apelează la vraci și vrăjitori care se dovedesc însă niște șarlatani.

În ultimă instanță însă, Fatou nu-și va putea găsi liniștea și drumul către cei dragi decât prin întoarcerea acasă – pe malul fluviului Senegal. Sufletul ei, asemenea baobabului străvechi de lângă satul natal, este adânc înrădăcinat în pământul fierbinte al Africii, și se adapă din izvorul invizibil al energiei și iubirii care animă tot ce e viu. Iar secretul acestui izvor îi va fi dezvăluit și lui Félix.

Un mic roman strălucit, feeric. (Le Point)

Una dintre cele mai emoționante povești din „Ciclul invizibilului“. (Le Pèlerin )

„O carte al cărei personaj principal este, în acelaşi timp, individual şi generic, simpatic şi detestabil. Un Portnoy ajuns la vîrsta a treia, vorbind pe tonul inconfundabil al lui Roth: arogant, provocator, spiritual şi ironic.” (Publishers Weekly)

„Un roman remarcabil prin concizie şi eleganţă, dar şi prin îndrăzneala cu care abordează o temă prea puţin exploatată în literatura contemporană: degradarea trupului sub asaltul nemilos al timpului. Philip Roth ne oferă o meditaţie tulburătoare despre condiţia omului modern şi relaţia acestuia cu lumea şi cu sine însuşi.” (The Washington Post Book World)

„O nouă capodoperă a unui talent incontestabil.” (The Observer)

Germania anilor ’30. Trei foşti camarazi de arme îşi cîştigă existenţa pe zi ce trece tot mai precară vînzînd maşini de ocazie şi lucrînd în atelierul de reparaţii auto pe care l-au pus pe picioare împreună. Trupe înarmate de soldaţi mărşăluiesc cu mîndrie pe străzi. Nesiguranţa, sărăcia şi violenţa domnesc pretutindeni. Pentru cei trei, prietenia este singurul refugiu în faţa haosului din jur. Cel mai tînăr dintre ei se îndrăgosteşte de o femeie misterioasă, Patrice Hollmann, care se alătură curînd micului lor grup, iar pînă la urmă prietenia le este pusă la încercare în feluri greu de imaginat. Scris cu aceeaşi simplitate şi francheţe copleşitoare ce au făcut din Pe frontul de vest nimic nou un roman clasic, Trei camarazi (1937) portretizează măreţia spiritului uman, ilustrată de personaje silite permanent să găsească resurse interioare pentru a supravieţui într-o lume pe care trebuie s-o înfrunte. Romanul a fost adaptat pentru marele ecran la un an după apariţie de regizorul american Frank Borzage, cu Robert Taylor, Franchot Tone şi Robert Young în rolurile principale, scenariul fiind semnat de F. Scott Fitzgerald.

„Era în timpul inflaţiei. Cîştigam două bilioane de mărci pe lună. De două ori pe zi ni se făcea plata, şi de fiecare dată aveam o jumătate de oră pauză pentru a ne putea repezi în magazine să cumpărăm cîte ceva înainte de a se fi schimbat din nou cursul dolarului, şi astfel valoarea banilor să se reducă la jumătate. Şi apoi? Anii ce-au urmat? Am lăsat creionul din mînă. N-avea nici un sens să mai continui bilanţul. Nici nu-mi mai aminteam exact. Prea se învălmăşiseră multe. Ultima aniversare a zilei mele de naştere o sărbătorisem la cafeneaua Internaţional, unde un an întreg am fost angajat să cînt seară de seară la pian. Apoi i-am regăsit pe Köster şi pe Lenz.”

„O cronică a epocii şi o rapsodie a iubirii cum puţine sînt în literatura modernă.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

„Trei camarazi marchează, fără îndoială, un progres important în creaţia lui Erich Maria Remarque.” (The New York Times)

Publicat postum, Tînărul Ioannis (1981) relatează uimitoarea tinereţe a protagonistului din Amanţii din Bizanţ. Hoinar liber de orice îndatoriri, Ioannis porneşte într‑un periplu din dorinţa de a‑şi potoli setea de cunoaştere. Pe drum, el va fi martorul şi, uneori, actorul invizibil al unor episoade istorice de mare intensitate: luptele politice dintre Biserica orientală şi cea occidentală în preajma încercării de unificare din secolul al XV‑lea, epidemia de ciumă şi cruciada încheiată cu înfrîngerea creştinilor la Varna, în 1444. Căzut apoi în mîinile sultanului Mahomed al II‑lea, bărbatul asistă la amplele pregătiri ale turcilor pentru cucerirea Constantinopolului. Evenimentele istorice descrise cu umor se împletesc cu destinul lui Ioannis. Oscilînd între lumesc şi spiritual, incapabil să iubească, el se modelează intrînd în dezbateri teologice şi filosofice cu înţelepţii vremii şi asistă la începutul unei ere marcate de o violenţă nemaivăzută.

„Cel mai citit scriitor finlandez din lume, Mika Waltari este protagonistul unei vieți agitate și autorul unei opere colosale, în aceeași măsură erudită și accesibilă. O operă ce s-a hrănit din bogăția istoriei și a teologiei. O operă melancolică, stranie și rebelă, care traversează spațiul și timpul, explorînd Antichitatea, tragismul shakespearian și trăirea autentică. O veritabilă «piatră filosofală», ce amintește de Marguerite Yourcenar, dar în stilul propriu al lui Waltari: o alchimie ce îmbină, fără a dilua, onoarea și deziluzia, iubirea și moartea, plăcerea și fatalitatea, frumusețea și sufletul rănit.” (France Culture)

John Kennedy Toole este autorul bestsellerului international Conjuratia imbecililor (Polirom, 2005), pentru care i s-a decernat postum Premiul Pulitzer

Romanul Biblia de neon, publicat in 1989, a fost scris cu 35 de ani in urma, Toole nedorind niciodata sa-l incredinteze publicarii.
Scrisa la virsta de numai 16 ani, intr-un stil mai retinut si mai melancolic decit acela al operei care l-a consacrat postum pe Toole, Biblia de neon este povestea maturizarii unui baiat dintr-un orasel din Mississippi. David traieste impreuna cu mama sa, care nu si-a revenit niciodata de pe urma mortii tatalui lui David in cel de-al Doilea Razboi Mondial, si cu matusa Mae, o fosta cintareata de bar, pe care tirgul o priveste cu ochi rai, banuind-o de moravuri usoare. Urmarindu-i pe cei din jur cu un ochi atent si sensibil la detalii, David devine tot mai constient de bigotismul si prejudecatile lor rigide si simte nevoia de a se apara si izola de lume. Romanul reuseste sa comunice o emotie autentica, intr-un stil simplu si direct, reprezentind o realizare uimitoare pentru virsta frageda a scriitorului.

Departe de a se îngrijora cu privire la iminentul război mondial, societatea de pe Riviera franceză din 1938 este străbătută de o întrebare arzătoare: să-i facă sau să nu-i facă reverențe ducesei de Windsor?

Cu o distribuție impresionantă de personaje istorice care mai de care mai colorate, politicieni, scriitori și artiști – Winston Churchill, Salvador Dalí, ducele și ducesa de Windsor, Aldous Huxley și Edith Wharton –, având-o în centrul acțiunii pe enigmatica Coco Chanel –, Riviera lui Chanel reînvie cu vervă și o mulțime de date istorice o perioadă în care extreme precum luxul și teroarea nu au fost niciodată mai prezente.

De la extravaganța petrecerilor și vizitelor la cazinou dinaintea războiului până la transmițătorul secret ascuns de Robert Streitz în subsolul vilei La Pausa – locuința lui Chanel pe care chiar el o crease – în timp ce Coco și iubitul ei neamț erau prezenți în concediu, Riviera lui Chanel explorează lumea fascinantă a elitei de pe Coasta de Azur din anii 1930 și 1940, susținută de o documentare originală care pune sub lumina reflectoarelor viețile celor bogați și ale celor săraci, soarta celor protejați și a celor persecutați.

„Anne de Courcy combină perseverența unui specialist în istorie socială cu nervul unui romancier.“ The Times

ANNE DE COURCY este o cunoscută scriitoare, jurnalistă și editoare. În anii ´70 a fost editoarea secțiunii pentru femei a ziarului London Evening News și, la încetarea apariției acestuia în 1980, a mai lucrat ca redactor și colaborator pe proiecte speciale la Evening Standard și Daily Mail.

Din 2003 s-a concentrat asupra scrierii de cărți, publicând volume de istorie socială și biografii, cum ar fi: The Husband Hunters, The Fishing Fleet, The Viceroy’s Daughters și Debs At War.

Anglia secolului al XVI-lea. Datoria unei devoratoare de păcate este să ia păcatele muribunzilor asupra ei și să le poarte cu sine până-n mormânt. Ea trebuie să asculte confesiunile acestora și să le devoreze păcatele, într-un ritual funerar complex, în care tuturor păcatelor, mai mici sau mai mari, le corespund anumite bucate. Întinată de păcatele altora, devoratoarea este evitată de toți și redusă la tăcere, trăind izolată la periferia orașului.

May Owens este o copilă orfană, în vârstă de paisprezece ani, a cărei principală preocupare este procurarea hranei de zi cu zi. Arestată pentru că a furat o pâine, ea este condamnată să devină devoratoare de păcate. Este o sentință nimicitoare, care îi schimbă peste noapte întreaga viață, dar îi deschide totodată multe uși. Și atunci când două dintre doamnele de la curtea reginei se îmbolnăvesc grav, May le ascultă confesiunile pe patul de moarte și începe să cerceteze un zvon teribil, abia șoptit pe coridoarele palatului.

Romanul Devoratoarea de păcate este o poveste captivantă despre trădare, putere, destinul femeii și strania libertate pe care ți-o poate oferi statutul de paria al societății – căci, așa cum va afla May, să fii un nimeni schimbă uneori totul...

„Un debut răsunător, impresionant... Imaginea tulburătoare a nedreptății, pictată de Campisi, este consolidată de inteligența, frustrarea și suferința lui May. Romanul acesta fascinant este un adevărat deliciu pentru adepții prozei feministe speculative.“ Publishers Weekly

„Un roman care amintește foarte mult de Povestea slujitoarei. În acest sens, transcende originile sale istorice, pentru a ne oferi o eroină modernă. De o imaginație debordantă și uimitor de contemporan.“ Kirkus Reviews

„O carte captivantă și întunecată, care privește distopic trecutul, dintr-o perspectivă tulburător de contemporană.“ Emma Donoghue

„Campisi conturează o poveste a datinilor străvechi, a superstițiilor sumbre și a puterii feminine... Recomand acest debut, un amestec original de mister și istorie alternativă, pentru admiratorii thrillerelor medievale, cu nuanțe folclorice ale lui Karen Maitland și cei ai romanului A fost odată un râu de Diane Setterfield.“ Booklist

„Devoratoarea de păcate este o surpriză încântătoare – Megan Campisi se folosește de istoria nedreptății patriarhale pentru a crea o poveste cu tematică feministă, bine documentată, despre abundența nesperată, judecată, intelect și supraviețuirea feroce.“ Maria Dahvana Headley

„Întâlnim o combinație între Numele trandafirului și Wolf Hall în acest roman strălucitor, fascinant. Megan Campisi invocă o versiune deformată, dar absolut delicioasă, a Angliei secolului al XVI-lea: Anglia dinastiei Tudorilor, văzută printr-o oglindă distorsionată. Eroina, o tânără fată transformată brutal într-o paria a societății, este conturată cu ingeniozitate și un realism tulburător. Megan Campisi a creat o poveste sumbră, intensă, plină de umor, personaje de neuitat și mistere adânci. Îți vrăjește mintea și sufletul deopotrivă, de la prima până la ultima pagină.“ Jennie Melamed

„Bogat în detalii imaginative și istorice, romanul Devoratoarea de păcate prezintă o poveste cu mistere, cu orori, dar, mai presus de orice, povestea unei femei care își redobândește puterea. Mi-a plăcut de la un capăt la altul.“ Christina Dalcher

„Devoratoarea de păcate de Megan Campisi: o poveste distopică despre o fată din Anglia secolului al XVI-lea, condamnată să devină o devoratoare de păcate, o femeie care nu poate fi atinsă, care nu poate vorbi și a cărei datorie este să asculte confesiunile muribunzilor și să mănânce alimentele care simbolizează păcatele lor, pentru ca sufletele acestora să poată ajunge în rai. Gândiți-vă la o combinație între Margaret Atwood și Umberto Eco, rezultatul fiind o lectură incredibilă.“ Palm Beach Post

MEGAN CAMPISI a absolvit Universitatea Yale și are un masterat de la École Internationale de Théâtre Jacques Lecoq din Paris. A primit premiile French Alfa și ADAMI pentru dramaturgie, iar piesele sale au fost puse în scenă cu succes în Franța, China și Statele Unite. În 2019 a primit o bursă de excelență Fulbright pentru a ține cursuri de dramaturgie la teatrul Tatbikat din Turcia. Devoratoarea de păcate (Sin Eater, 2020) marchează debutul ei ca romancieră. Locuiește în Brooklyn, New York, împreună cu familia.

În ziua în care ETA anunță încetarea acțiunilor armate, Bittori se duce la mormântul soțului ei, Txato, asasinat de teroriștii basci, ca să-i spună că se va întoarce definitiv acasă, în sat. Dar va putea ea să conviețuiască din nou cu cei care, departe de a-și asuma vreo vină, culpabilizează și resping familia victimei? Va afla vreodată cu certitudine cine a fost cel care i-a ucis soțul? Prezența lui Bittori are un efect răscolitor asupra celor din sat și mai ales asupra lui Miren, prietena ei de o viață, al cărei fiu, Joxe Mari, este închis pentru terorism și acuzat de fapte care alimentează cele mai negre gânduri ale lui Bittori.

Structurat în secțiuni scurte care pun lumina, pe rând, asupra fiecăruia dintre numeroasele personaje, a căror evoluție este urmărită pe parcursul a mai mult de două decenii, romanul Patria dezvăluie cu o tehnică strălucită dilemele morale cu care se con fruntă cele două familii. Atingând doar în măsura strict necesară contextul istoric al faptelor, Aramburu se concentrează mai ales pe complexitatea psihologică a personajelor.

Aclamat pe plan internațional, romanul lui Fernando Aramburu evocă istoricul nesoluționat al violențelor terorismului basc tran spus într-o relatare fictivă a unor fapte care au distrus vieți, lansând astfel o dezbatere asupra adevărului istoric și asupra reconcilierii.

„Complex și provocator... etalând o dinamică sofisticată, asemenea unei maree, care, cu fiecare flux și reflux, lasă noi indicii în nisip.“ The Washington Post

„Un roman plin de forță care își revendică rolul de relatare ficțională definitivă asupra tulburărilor din Țara Bascilor... Aramburu țese cu măiestrie poveștile în capitole scurte, percutante, care îl poartă pe cititor înainte și înapoi, în timp.“ The Economist

„O operă literară memorabilă, profund umană.“ Kirkus Reviews

În Ghetoul interior, Santiago H. Amigorena îndrăznește să-și arunce personajul, pe Vicente Rosenberg, în vârtejul unei introspecții dureroase, violente pe alocuri, în căutarea unei justificări pentru ceea ce nu poate fi cuprins cu mintea: oroarea supremă a secolului XX, Holocaustul.

Oscilând între normalitate și depresie adâncă, strivit între două lumi, cea interioară și cea exterioară, cea a vinovăției și cea a inocenței, între Bătrânul Continent și Lumea Nouă, eroul se refugiază într-o tăcere aparent fără întoarcere. Efortul de raționalizare îl conduce la chestionarea propriei identități, astfel că, obosit să fie polonez, Vicente se detestă pentru a fi visat să devină german și ajunge să-și urască identitatea evreiască. Numai iubirea, celălalt mare mister, reversul fecund al violenței și barbariei sterile, îl poate elibera de el însuși.

Cartea, cu puternice tușe autobiografice, se citește dintr-o răsuflare. Forța evocativă a autorului, stilul său direct, ce nu ocultează însă reflecția asupra condiției umane, captivează încă de la primul paragraf. Dincolo de lectură, cititorului i se propune o experiență formatoare și transformatoare.

„Santiago H. Amigorena dezvăluie în Ghetoul interior o dramă familială cumplită, așterne cuvinte simple și noi peste traumatismul colectiv, leagă intimul de universal. Este o carte bulversantă, trebuie s-o spunem... și s-o citim!“ Héléna Villovitch, Elle

„Santiago H. Amigorena își dezleagă astăzi bunicul de jurământul de tăcere și ne îngăduie să auzim vocea, atât de disperată și de demnă, a străbunicii sale. Mai mult, le reunește în această carte cu accente de kadiș, pe care le-o încredințează copiilor săi astfel încât aceștia să știe de unde vin și cu cine seamănă.“ Jérôme Garcin, L’Obs

Roman recompensat cu Man Booker Prize 2018, National Book Critics, Circle Award și Orwell Prize

Un roman cu impact remarcabil încă de la apariţie, Lăptarul impresionează atît prin dimensiunea personală, subiectivă, cît şi prin deschiderea istorică şi originalitatea radicală a vocii care îşi spune povestea. Naratoarea este o tînără ce se străduieşte să trăiască o viaţă normală într-o epocă tulbure şi într-o comunitate închisă şi temătoare. La un moment dat se vede asaltată de insistenţele unui bărbat mai în vîrstă, numit „lăptarul”, unul dintre liderii grupărilor paramilitare ce luptau pentru desprinderea Irlandei de Nord de Marea Britanie. Scris din perspectiva unei femei care şi-a trăit adolescenţa în perioada conflictului dintre comunitatea separatistă catolică şi cea protestantă, „loialistă”, susţinută de autorităţile britanice, Lăptarul oferă o imagine tulburătoare a unei societăţi frămîntate. Aici conflictele naţionaliste şi religioase, teama, moartea şi conformismul constituie normalitatea, iar libertatea e mereu o aparenţă. Umorul şi ironia ce se simt în vocea naratoarei conferă un farmec suplimentar unei poveşti în care viaţa cotidiană este marcată de absurdul interdicţiilor, regulilor şi spaimelor.

„Această carte debordează de energie, de mici răbufniri de bunătate şi de un soi de bucurie tinerească... Senzaţia ce te învăluie cînd te laşi înghiţit cu totul de vocea ei îţi aminteşte inevitabil că una dintre emoţiile cele mai complexe şi mai greu de inserat într-o carte sumbră este bucuria. Prin ea, Lăptarul reprezintă un triumf al puterii de a rezista.” (The Boston Globe)

„Vocea naratoarei este fascinantă, amuzantă, pătrunzătoare... Asemenea tuturor cărţilor mari, şi Lăptarul îşi inventează propriul context, devine propriul univers.” (The Irish Times)

„Lăptarul clocoteşte de umor negru şi furie adolescentină la adresa lumii adulte şi a brutalelor ei absurdităţi... Avînd ca subiect traiul supus feluritelor forme de control totalitar – politic, de gen, sectar, comunitar –, acest roman etalează un sarcasm fermecător.” (The New Yorker)

Basil Hallward pictează într-o bună zi portretul tulburător al lui Dorian Gray. Doar că, odată cu trecerea timpului, tînărul din tablou îmbătrîneşte, pe cînd modelul lui, Dorian, rămîne neschimbat. Fiecare faptă, fiecare an care trece lasă pe chipul pictat încă un semn, fără ca acest amănunt să fie cunoscut de ceilalţi; doar creatorul lui, Basil Hallward, ştie şi va lua secretul în mormînt. Dorian Gray va ajunge şi el la confruntarea fatală cu reflexia sa pictată şi va sfîrşi, îmbătrînit fără veste, victima misterioasă a imaginii din tabloul pe care atît l-a preţuit.

„Dorian merse distrat spre tablou şi se întoarse să‑l privească. Cînd îl văzu, se trase înapoi, iar obrajii i se îmbujorară de plăcere. În ochi îi apăru o expresie de bucurie, de parcă s‑ar fi recunoscut pentru prima oară. Stătu acolo nemişcat, extaziat, vag conştient de ce‑i spunea Hallward, dar fără să sesizeze sensul cuvintelor. Sensul propriei frumuseţi îi apăru ca o revelaţie. Nu o simţise înainte. Complimentele lui Basil Hallward îi păruseră doar exagerări fermecătoare venite din prietenie. Le ascultase, rîsese de ele şi le uitase apoi. Nu‑i influenţaseră firea. Apoi apăruse lordul Henry Wotton cu straniul lui panegiric despre tinereţe, avertismentul teribil despre scurtimea ei. Îl impresionaseră pe moment, iar acum, cum stătea privind la umbra propriei sale frumuseţi, îl străbătu întreaga realitate a descrierii. Da, va veni o zi în care faţa lui va fi ridată şi sfrijită, ochii goi şi incolori şi graţia figurii sale, distrusă şi deformată. Purpura buzelor se va stinge, iar auriul va dispărea din părul lui. Viaţa care va trece în sufletul lui îi va ruina trupul. Va deveni îngrozitor, hidos şi respingător.” (Oscar Wilde)