Autori români

Prin Colectia Biografii, editura isi propune sa aduca in atentia cititorilor viata si opera marilor scriitori ai literaturii romane. Scrise cu intentia de a contura un context istoric, politic si cultural, pe care elevii si adultii sa-l inteleaga usor, cartile dezvaluie fapte, mentalitati si idei in jurul carora s-a construit o personalitate si fixeaza repere pentru intelegerea operei, deschid un demers reflexiv, contureaza valori si atitudini.

„Cu remarcabil talent scriitoricesc și cu acribie documentară, Cristian Preda reconstituie biografia politico-intelectuală a scriitorului Victor Eftimiu și, odată cu aceasta, aduce în fața cititorilor o Românie trecută prin două războaie mondiale, șase Constituții, patru regi, două republici – populară și socialistă – și un regim totalitar de sorginte sovietică. Istoria carierei minuțios construite a lui Victor Eftimiu este deopotrivă istoria instituțiilor, a mentalităților și a breslei scriitorilor pe parcursul a peste 70 de ani. O admirabilă izbândă în scrierea de biografii, această carte plină de informații și intuiții, de răsturnări de situații, de portrete de epocă și de oglinzi îndreptate către prezent cucerește de la primele pagini, invitând la o nouă reflecție despre duplicitățile și metamorfozele succesului în literatură și în politică.“ — TATIANA NICULESCU

„A debutat, sprijinit de E. Lovinescu, pe același afiș pe care stătea scris și numele lui Sadoveanu; a fost acuzat de trădare în Primul Război Mondial; a căpătat cetățenia română doar ca să poată fi numit director al Teatrului Național; a scris un pamflet contra Brătienilor înainte de a deveni membru al PNȚ; s-a luptat ca deputat cu A.C. Cuza și I. Zelea Codreanu, iar ca gazetar cu Stelian Popescu; a sperat ca toată dreapta naționalistă să se reunească în jurul lui O. Goga; a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu fiind bănuit că e comunist; în 1946 i-a cerut lui Stalin să dezvolte trans­porturile în URSS. A intrat în Academia Română și, după 9 zile, s-a trezit dat afară. A fost urmărit 15 ani de Securitate, deși era prieten cu Dej. Acum o jumătate de secol s-a întâlnit cu Enver Hogea, care-l considera cel mai mare scriitor albanez, și a murit la spitalul Elias, după ce a fost transferat de la Tirana cu un avion special. Azi se vorbește despre el foarte rar, deși a avut nu doar o operă vastă, ci și o viață fabuloasă. Vă invit să-l (re) descoperim împreună pe Victor Eftimiu.“ — CRISTIAN PREDA

„Opera nu este o înșiruire de răspunsuri, ci o înșiruire de întrebări, ea nu oferă explicații, ci cereri de explicații, de lămuriri. Poetul, pentru a folosi acest cuvânt denigrat, e cel care știe să vadă problemele, cel care vede problema acolo unde ceilalți nu văd nicio problemă, e cel care știe să scoată în evidență o problemă sau mai multe probleme, ori să le pună în evidență, e cel care știe să le redea evidența. Opera este întocmai o înșiruire de întrebări. De vreme ce opera este o construcție, poate fi considerată o structură de întrebări. Dacă totul s-ar putea explica, atunci nu ar exista niciun discurs. Orice operă trebuie să fie o punere în discuție. Adică o punere în scenă. La urma urmei, nu există răspuns. În orice caz, nu există niciun răspuns definitiv. Așadar, nu răspunsul clarifică, ci întrebarea.“

„Mă văd în pozele mele de când eram copil, cu ochii rotunzi, uimiți că există. Nu m-am schimbat. Uimirea inițială mi-a rămas.“

În Descoperiri, pentru prima oară tradusă în limba română, Eugène Ionesco ne arată desenele lui, impregnate de o notă naivă, ne vorbește despre perioada lui de formare, ne invită în universul lui intim, ne prezintă amintiri tulburătoare, care l-au însoțit toată viața.

Scrisul lui de mână, forme, texturi și culori – toate acestea creează un adevărat carusel de emoții.

Pentru Ionesco, a scrie înseamnă a căuta, a căuta...

Ilustraţii de Andrei Gamarț

Fiecare carte, asemenea fiecărui om, are o poveste a ei. E-adevărat însă că, în timp ce poveştile oamenilor ies mai uşor la lumină, poveştile cărţilor sunt doar arareori cunoscute.

Şi Poveştile mai deocheate ale lui Neagu Djuvara au o... poveste a lor. Într-o bună zi, venit la editură să discute sumarul unei viitoare cărţi despre boierimea română, autorul a lăsat şi un manuscris pe a cărui primă filă era scris (cu roşu!) pentru după moartea mea. Imposibil de trecut peste o asemenea hotărâre! Şi totuşi, cum să le întârzii cititorilor bucuria de a se reîntâlni cu un povestitor atât de plin de har cum e Neagu Djuvara! Aşa că, după nu puţine şi nici uşoare exerciţii de persuadare, Neagu Djuvara s-a lăsat înduplecat şi ne-a îngaduit să adunăm în volum cele patru poveşti risipite într-o revistă. Mai mult chiar, acum, dacă tot aveau să devină carte, poveştile s-au îmbogăţit cu noi, spumoase şi irezistibil istorisite întâmplări.

Ca şi Amintirile din pribegie, aceste Amintiri şi poveşti mai deocheate sunt un prilej minunat de a călători în timp, căci memoria lui Neagu Djuvara, ajutată de fermecătoarea sa limbă română, e cea mai bună călăuză - şi, de astă dată, o călăuză mai pusă pe şotii şi dispusă la indiscreţii ca oricând.

1989. Jurnalul unui profesor este o mărturie pe alocuri kafkiană despre o viață căreia un regim constrângător și crud nu i-a îngăduit să simtă aerul tare al libertății. Împărtășindu-ne experiența cea mai intimă a scrisului, confesiunea prin jurnal, Ion Mărculescu face cronica unui an din viața sa de profesor de desen, prins între dorința de creație și vocația pedagogică, și consemnează zi de zi neputința personală în fața unui orizont absurd, lipsit de orice perspectivă. Și totuși, în acel „tărâm pustiit", zugrăvit în culori terne, monocrome, găsește mici oaze de bucurie: pasiunea pentru scris și fotografie, prietenia cu unii dintre cei mai originali scriitori români precum Mircea Horia Simionescu și Mircea Nedelciu, curiozitatea față de natura umană și față de poveștile oamenilor, pe care le surprinde cu acuitate și preocuparea constantă pentru propriul destin și menirea sa în lume. Pentru că jurnalul este, în esență, o oglindă care reflectă viața: „Târziu. Transcriu. Scriu. Respir. Trăiesc". Domnica Drumea

Tu mă’nspăimânți cu visuri, și’n spaime pui vedenii,

zburdalnicul meu suflet rupându-mi-l de duh

și oasele, de moarte.

Că nu trăiesc cât veacul, să’ndur la nesfârșit;

ci lasă-mă în pace cu viața-mi găunoasă!...

Ce-i omul, că Tu Însuți l-ai ridicat în slăvi?

ce-i omul, ca Tu Însuți să nu-l scapi din vedere,

să ai un ochi asupră-i din seară până’n ziuă

și’n ceasu-i de odihnă să-l iei la întrebări?

O, până când mă’nvălui, și până când m’acoperi,

și până când n’am tihnă nici să-mi înghit scuipatul?

Dac’am greșit, ce oare să fac eu? ci spune-mi,

Tu, Cel ce pân’și gândul din om îl sfredelești!...

De ce m’ai pus pe mine să-Ți stau, eu, împotrivă,

și sarcină să-Ți fiu?

De ce fărădelegea Tu nu vrei să mi-o uiți

și pentru ce păcatul din mine nu mi-l speli?...

Și-acum, merg în pământ;

curând s-o face ziuă, dar eu nu voi mai fi.

(Iov, 7, 14-21)

Ceasul iubirii. Cei 16 ani ai mei alaturi de Victor Socaciu
Tineti in mana nu doar o simpla carte. Tineti in mana 16 ani din viata mea. 16 ani pe care i-am respirat in preajma unui mare artist, care mi-a cerut candva, parca intr-o alta existenta, sa-i fiu alaturi pana la moarte. Dar ii voi fi chiar si dincolo de ea, prin aceasta carte. Cartea este despre iubire, despre greseala si despre neiertare. Dar, mai ales, despre IUBIRE...

Deși s-a scris mult despre controversatul rege Carol al II-lea, atât studiile de specialitate, cât și cele adresate publicului mai larg se referă de obicei sumar la educația școlară primită de principe. Autorii diverselor lucrări le amintesc pe dădace și guvernante, sau pe preceptorii care s-au perindat la palat, dar sunt reținuți în legătură cu dascălii care l-au călăuzit, de la însușirea scrisului și a cititului până în anii de liceu. Cu toate acestea, toți îl prezintă pe copilul Carol ca pe un cititor pasionat, în stare să se cufunde nopți întregi în lectură. Lucrareaa de față nu umple această lacună, dar permite o privire instantanee peste umărul elevului Carol, dezvăluind crâmpeie din programul pedagogic ce i s-a aplicat.

La vremea asta joc. Joc şi interpretez tot felul de personaje. Potrivite pentru vârsta mea, pentru experienţa mea, pentru viaţa pe care am trăit‑o. Joc şi particip în tot felul de spectacole, evenimente artistice. Mă pregătesc aşa cum o fac de‑o viaţă: mai întâi citesc textul (de şapte ori fiecare replică, apoi totul), repet mişcarea, respect indicaţiile. Dar, mai ales, mă documentez: citesc, ascult (muzică şi poveşti), încerc să reconstitui fapte reale sau să‑mi imaginez o epocă, o lume. Uneori reuşesc, alteori doar îmi închipui. Dar pentru mine e foarte important. Învăţ, studiez, descopăr.

Ediţie îngrijită, prefaţă și scurtă cronologie de de Lucian Boia

„Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut câtă muncă şi câte eforturi am dus la capăt! Dar mai toate au fost o muncă binecuvântată, m-au adus foarte aproape de inima poporului meu, m-au adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie.

Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfâşiat, neînţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atâta tărie... Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfărâmat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză în care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns, am plâns cum nu poate plânge decât o mamă cu inima frântă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte şi a inimii sângerânde a unui popor îndurerat pe care a învăţat să-l iubească şi care a învăţat s-o iubească la rându-i. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima şi cu tot sufletul.

Cred că, dacă va citi cineva vreodată însemnările pe care le-am făcut zi după zi, îşi va da seama că fiecare cuvânt pe care-l aştern izvorăşte din adevăr.“

„În primăvara anului 1918, România e prăbuşită. Pacea separată, pe care fusese nevoită să o accepte în urma defecţiunii ruseşti, a mutilat-o teritorial, înrobind-o totodată economic şi anulându-i independenţa politică. Cine ar fi putut să întrevadă răsturnarea care avea să se petreacă pe frontul de Vest în partea a doua a anului? La doi paşi de ceea ce ar fi putut fi pentru ea victoria definitivă, Germania cedează şi pierde complet partida. România înfrântă, aproape nimicită, se află acum în tabăra învingătorilor. Austro-Ungaria dispare de pe harta Europei. Bucovina şi Transilvania se unesc, la rândul lor, cu ţara. Din ideal, România Mare devine realitate. Înfrângerea Puterilor Centrale o propulsează din nou pe regină în prim-plan. Istoria i-a dat dreptate! Tot mai multe voci o aclamă, numind-o «împărăteasa tuturor românilor». La 1 decembrie 1918 îşi va face intrarea triumfală în Bucureşti, călare şi în uniformă militară... A rămas în istorie, la loc de frunte, printre marii făuritori ai României Mari.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe coperta: Regina Maria în uniformă de roşior, purtând colanul Ordinului Carol I, placa Ordinului Carol I (în grad de Mare Cruce), placa Ordinului Steaua României (în grad de Mare Cruce), o decoraţie straină; nr. inv. 87521, © MNIR, 2013

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă.

Oamenii noştri politici încă nu sunt pregătiţi să se sacrifice pentru cauza comună. Sunt zile când mârşăvia omenească în general, şi a guvernelor şi administraţiilor în particular, mă izbeşte cu o putere copleşitoare şi îmi dă impresia că toate eforturile noastre sunt în van.

O, Doamne, de-aş fi bărbat, cu drepturile unui bărbat şi cu spiritul de bărbat pe care îl am în trupul meu de femeie! I-aş înflăcăra, i-aş îndemna la o rezistenţă disperată, glorioasă, orice-ar fi!

Dacă va fi să murim, măcar să ştie că nu murim ca nişte neghiobi orbi! Nu cred că şi-a mai ridicat vreodată o regină glasul ca să spună adevăruri atât de cumplite şi de făţişe, care nu se pot spune decât atunci când priveşti moartea în faţă şi ai de gând să-i ţii piept eroic, fără să clipeşti şi fără să te sinchiseşti de tortura înceată a agoniei.“

„Partea a doua a jurnalului reginei Maria este cea mai încărcată cu desfăşurări dramatice. Situaţia e atât de nesigură şi de schimbătoare, încât momentele alternative de bucurie şi de disperare se ţin lanţ, punând nervii şi judecata tuturor la grea încercare. România se simte trădată: de ruşi, în primul rând, dar şi de partenerii occidentali, care par să nu înţeleagă situaţia disperată în care a ajuns, fără să aibă vreo vină. Românii nu mai au de ales decât între un sfârşit eroic şi o pace înjositoare. Cârmuitorii ţării aleg pacea, în cele din urmă. Cu alte cuvinte, capitularea. În ciuda apelurilor reginei la rezistenţă. Jocurile erau făcute. Probabil că până la urmă a fost mai bine aşa: o decizie raţională, care a salvat pe moment ce se mai putea salva, şi nu una eroică, extrem de riscantă. Dar trebuia să apere cineva nu numai interesele imediate ale ţării, ci şi onoarea românească. A făcut-o, cu nestăvilită pasiune, regina Maria.“ — LUCIAN BOIA

Foto copertă: Regina Maria a României la căpătâiul unui rănit, 1917 (Arhivele Naţionale ale României)

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Ce dimineaţă frumoasă, cât de tăcut şi de liniştit e totul, dar eu ştiu că va fi război.

Război!

Soarele străluceşte şi va fi război! Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!

Aş vrea să fiu eu rege – poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.“

„Ediţia de faţă reproduce textul integral al însemnărilor reginei Maria din perioada Primului Război Mondial, din care doar mai puţin de jumătate au fost preluate în memoriile sale, Povestea vieţii mele. În plus, chiar fragmentele preluate, de regulă fără mari modificări, au fost supuse totuşi unei «autocenzuri». Sunt eliminate sau atenuate tocmai impresiile – şi uneori izbucnirile – cele mai sincere ale reginei, care, evident, nu puteau fi făcute publice: cuvinte adesea grele la adresa regelui Ferdinand, a prinţului moştenitor Carol, a prim-ministrului Ionel Brătianu sau a clasei politice româneşti în genere. Nu e nevoie de mai multe argumente pentru a justifica publicarea integrală a Jurnalului; odată ce dispunem de textul originar complet, n-avem nici un motiv să ne mulţumim cu versiunea trunchiată şi edulcorată a volumului memorialistic. Cu atât mai mult cu cât aceştia sunt anii mari ai reginei Maria, anii care i-au creat legenda.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe copertă: Regina Maria a României, Colecția George Grantham Bain, Library of Congress

Această carte, neobișnuită și tulburătoare, este scrisă de o autoare care timp de cinci ani a fost prostituată în România și în Spania. Dar nu este doar o reamintire a anilor plini de durere și violență, ci și o profundă analiză a fenomenului prostituției. Cartea Ameliei Țigănuș este o mărturie, o revendicare de sine și o radiografie a sistemului prostituției, așa cum autoarea și-a propus: „Am fost prostituată. Am fost victimă. Am fost o ființă inocentă ale cărei drepturi au fost încălcate de mii de bărbați, în cârdășie cu statul. Dar acum nu mai sunt victimă. Cine sunt? Sunt supraviețuitoare și, mai ales, martoră directă a sistemului prostituției. De supraviețuit, supraviețuim multe dintre noi. Dar dincolo de faptul că am supraviețuit, fac ceva în plus: depun mărturie” (Amelia Țigănuș).

„După Cireșe amare, în care povestește viața ei de femeie silită să plece la muncă în Italia ca să-și poată întreține copiii, și Împărăteasa, un portret amar al satului românesc contemporan, Liliana Nechita se întoarce la originile răului, ale plecărilor și părăsirilor: epoca regimului comunist. Pâine cu ceva este un roman autobiografic despre viața unui copil-decrețel dintr-un oraș de provincie al României ceaușiste. Vocea fetiței și memoria selectivă a femeii mature creionează, în tușe când apăsate, când discrete, scene de familie, școală și societate din România anilor ’80: economia de energie electrică, educația prin muncă, privațiunile, cultura descurcărelii și a cozilor la orice, filozofia tăcerii cu subînțeles, frica, frigul, foamea. O poveste menită să fie avertisment și lecție pentru oricine nu a trăit sau a uitat experiența unui regim totalitar.“ — TATIANA NICULESCU

„De tânăr, ca să mă apăr, fiind vulnerabil, am pretins arogant că pot să mă bizui doar pe mine. Ca să dovedesc că «sunt cineva», am pretins că ştiu tot. Doar treptat mi-am descoperit lipsa de putere, slăbiciunea. Am simţit gustul amar al neputinţei. Şi, paradoxal, recunoscând şi acceptând această realitate, m-am trezit conectat la o forţă nebănuită. În timp, orgoliul nu a dispărut, cum aş fi vrut, dar s-a diminuat considerabil. Am avut noroc să simt acel gust amar al neputinţei... şi să mă doară. Dar nu m-am lăsat învins.” (Andrei Şerban)

„Scriind cu lejeritate, cu graţie şi deseori cu umor despre subiecte profunde, Andrei Şerban se regăseşte în paginile cărţii aşa cum este şi în viaţa de fiecare zi, într-o rară îmbinare între inocenţa copilului şi experienţa înţeleptului. Urcând toate treptele gloriei, Andrei Şerban cunoaşte bine vanitatea succesului. Pasionat fără intransigenţă, el este tolerant fără nici o concesie de substanţă. Simplitatea sa surprinde – nici o urmă a infatuării de mare maestru şi profesor nu umbreşte prezenţa sa umană. Andrei Şerban nu încremeneşte în propria sa statuie: el rămâne un perpetuu căutător al Adevărului.” (Basarab Nicolescu)

Ediţie îngrijită de Cristina Cioabă  •  Prefaţă de Ioana Pârvulescu

Jurnalul esențial al Monicăi Lovinescu, aflat la a doua ediție (prima e din anul 2010), reprezintă o selecție, făcută cu mult discernământ și cu mână sigură de Cristina Cioabă, din toate cele șapte jurnale scrise între 1981 și 2002. Ceea ce ni se oferă acum este un concentrat de viață, asemenea esențelor de parfum greu de uitat. Și este, în același timp, un prilej de recitire nu numai a unor însemnări zilnice, ci a întregii noastre istorii din acea perioadă.

„Redus la miez, decojit de redundanțe și de fraze-parazit, jurnalul Monicăi Lovinescu pune în lumină, ca oglinzile venețiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fără ascunzișuri, frumos și curat. Nici o minciună – nici măcar acele benigne fraze neadevărate cu care avem obiceiul să ne consolăm uneori pe noi înșine – nu încape în aceste pagini. Autoarea a avut, ca puțini alții, vocația și, mai ales, vitejia lucidității și a adevărului. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a înșelat, că n-a fost păcălită de destule ori, ci doar că, oricât efort i-ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor și a lumii, în căutarea celei reale: o calitate umană și în același timp o «deformație» profesională de jurnalist corect, de om conștient că a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribilă responsabilitate.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceaţă care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povesteşti fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescenţă nu numai a amintirilor, dar şi a persoanei care şi le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice. O viaţă nu e o biografie, ci o suprapunere de clişee biografice. Cele mai multe nesemnificative.“ — MONICA LOVINESCU

„Lucrul esențial pe care l-a înțeles Monica Lovinescu a fost acela că problema regimului politic nu e nici politică, nici morală, nici economică, nici administrativă: se referă la tipul de om pus în joc de producerea și reproducerea lui; ține de caracterul uman pe care un regim politic îl postulează. Și pentru că tipul de caracter pe care comunismul îl producea și reproducea indefinit era odios, lupta ei a fost nu atât pentru o literatură frumoasă, cât pentru o societate de caractere. Pe ele le căuta și după apariția lor tânjea. «Trăiți frumos» însemna, pentru ea, trăiți drept, trăiți în acord cu exigențele demnității. Caracterul a fost criteriul suprem care a ghidat viața Monicăi Lovinescu. Acesta a fost «curajul fizic în fața morții» pe care Monica Lovinescu l-a profesat toată viața.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Cuvânt‑înainte de Damian Gheorghe Pătrașcu

„Mai mult decât emoționant este capitolul referitor la închisorile prin care a trecut părintele și de unde a ieșit paralizat. Și-a asumat acolo rolul de a păstra speranța în sufletele oamenilor. Nu-s mai puțin emoționante nici paginile care reconstituie viața de după eliberare și mucenicia părintelui în parohii din Moldova, osârdia lui în munca pastorală, devotamentul și dăruirea pentru toți oamenii necăjiți, care-l căutau ca pe un intercesor de maximă eficiență. Sunt multe mărturii care atestă că rugăciunile și sfaturile părintelui chiar au avut efecte impresionante, de la vindecări la alte repercusiuni benefice. Oamenii l-au considerat un sfânt încă de pe când era în viață. Iar cartea de față îi reconstituie amănunțit, cu o documentare cvasiexhaustivă, viața de mucenic și martir.” (Al. Cistelecan)

„Răsfoind paginile acestei cărți, vom găsi viața și moartea Slujitorului lui Dumnezeu Anton Demeter, preot și frate franciscan, aparținând Provinciei «Sf. Iosif, soțul Preasfintei Fecioare Maria» a Fraților Minori Conventuali, așa cum a fost trăită ea și așa cum a fost percepută de toți care au călcat nu numai pragul locuinței sale, ci și pe acela al inimii și al sufletului său – și aceștia sunt mulți, de orice vârstă, condiție socială și confesiune… Așezat ca un rege pe crucea căruciorului de invalizi, răspândea de acolo cu toată ființa lui Vestea cea Bună a lui Dumnezeu, slujind cu timp și fără timp, noapte și zi, căci mulțimile erau însetate de Dumnezeu și nu‑l lăsau în pace nici măcar să‑și tragă sufletul.” (Damian Gheorghe Pătrașcu)

„Eu știu pentru ce veneau oamenii la părintele: pentru că el avea mereu un cuvânt de încurajare pentru fiecare, le asculta necazurile și nu era absent la ceea ce îi povesteau oamenii. Mulți aveau această încredere că, mergând la părintele, vorbind cu el, cerând rugăciuni și oferind o liturghie, aveau să primească ajutor de la Dumnezeu. Avea acest dar.” (Petru Blaj, mărturie din dosarul de beatificare)

Punctate de nostalgii și impresii încă puternice, amintirile lui Petre Alexandrescu sunt o incursiune atât în memoria individuală, cât și în cea colectivă, ilustrând parcursul tumultuos al României de-a lungul anilor 1940, în timpul regimului comunist și, ulterior, în tranziția către democrație. În dialogul său cu Mihaela Udrescu, cunoscutul arheolog schimbă adesea ritmul și revine asupra unor evenimente pentru a reliefa noi detalii și noi semnificații, ca într-un caleidoscop de lumini și umbre. De la copilăria și adolescența din timpul războiului până la rezistența arheologilor români în fața directivelor PCR din anii 1950-1980, dificultățile stabilirii unui dialog cu istoricii occidentali și perioada în care a condus Institutul de Arheologie, sunt evocate figuri și întâmplări ce schițează istoria omului Petre Alexandrescu, dar și a întregii țări.

„Probabil că în tinerețe intransigențele sunt mai puțin intense, sunt atenuate de un soi de orbire sentimentală, de un entuziasm declanșat de un iluzoriu mâine strălucit. Din nefericire, eu am fost lovit cu mult mai devreme decât alții de un soi de irascibilitate, nervozitate în fața imoralității publice. Ele s­-au transformat — treptat, dar necruțător — într­-o intransigență care numai bine nu mi­-a făcut, a subțiat sensibil spectrul social în care am evoluat. Dar, una peste alta, cu toate costurile extrem de piperate, am preferat această intransigența genului de toleranță care transformă viața publică într­-un soi de casă de… toleranță." Dorin Tudoran

„Numai copilăria e glorioasă, acest extraordinar dialog-­confesiune, ce poartă titlul unui vers al lui Dorin Tudoran, pare să creeze un nou gen literar: scriitorul și omul Dorin Tudoran se povestește pe sine cu atâta autenticitate și talent, încât cartea de față devine totodată povestea unei vieți și imortalizarea acelei vieți prin literatură. Acest dans subtil al întrebărilor atent construite de Robert Șerban și al răspunsurilor ample, de largă respirație, ale lui Dorin Tudoran ne dezvăluie personalitatea uluitoare a unui scriitor român cu totul aparte: un mare iubitor de poezie și de muzică, un om care a ales mereu prietenia, care n­-a acceptat compromisurile, care privește cu împăcare senectutea și își iubește țara cu intransigență și duioșie. Care, așa cum mărturisește, și-­a întins singur ramura de măslin." Domnica Drumea

„O carte în dialog cu Dorin Tudoran, unul dintre cei mai importanți scriitori români ai ultimei jumătăți de secol, e un dar de preț. În plină formă la 75 de ani, apoi la 76, interogat de Robert Șerban din octombrie-­n octombrie 2020-­2021 (epoca pandemică!), poetul, eseistul, disidentul anticomunist și intelectualul nord-­american de după stabilirea, în 1985, peste Ocean se mărturisește în stilul său de­-o spectaculoasă plasticitate și totodată multiplu­„oximoronic", amestec de aplomb și de sarcasm, de elan confesiv și sentențiozitate nemiloasă. De citit și de luat aminte!" Ion Bogdan Lefter

„Cartea aceasta e o frumoasă întâlnire între un scriitor din Timișoara și un scriitor de seamă al lumii de azi. O întâlnire care ne arată, încă o dată, că Dorin Tudoran e între cei care definesc literatura secolului XXI. Sau, dacă îi recitim și eseurile despre lumea de azi, secolul XXI al Statelor Unite, al Europei și al României." Cornel Ungureanu

Cum a fost omul Eminescu? Cine, dacă nu contemporanii lui, ar putea răspunde la această întrebare?Unii l-au cunoscut pur şi simplu, alţii i-au fost prieteni nedespărţiţi. Cu toţii ne spun câte o poveste, iar poveştile lor adunate laolaltă spun, întreagă, povestea vieţii lui. La capătul ei, dincolo de clişeele cu care ne-am obişnuit, apare un om care ştia ca nimeni altul, în anii tinereţii, să se bucure de viaţă, dar care, ca nimeni altul, a îndurat apoi calvarul ei.De aceea Eminescu face parte dintre cei puţini care, ieşind din condiţia obişnuită a umanului, au făcut-o pe aceasta vizibilă pentru toţi ceilalţi. Cei mai mulţi dintre contemporani au înţeles asta abia după ce plinul său de fiinţă a fost pus în lumină odată cu dispariţia lui. Faptul de a-l fi văzut pe Eminescu a însemnat dintr-odată foarte mult. Aşa cum va putea să însemne, după lectura acestei cărţi, şi pentru cititorul de azi. Încheind-o, el îşi va putea spune: „Şi eu l-am văzut pe Eminescu!“

Lista autorilor în ordinea apariţiei în volum:Matei EMINESCU, Corneliu BOTEZ, Ioan SBIERA, Vasile VÎRCOL, Ioan MIHU, Teodor V. ŞTEFANELLI, Ioan COTTA, Iacob ONEA, Alexandru UILĂCANU, Petru UILĂCANU, Nicolae PETRA-PETRESCU, Nicolae DENSUŞIANU, Elie Damian DOMŞA, Ioan ORGA, Ştefan CACOVEANU, Dimitrie TELEOR, Mihai PASCALY, Ieronim BARIŢIU, Ioan SLAVICI, Samoil ISOPESCU, Iosif VULCAN, George PANU, Nicolai Andriescu BOGDAN, Ion CREANGĂ, Livia MAIORESCU-DYMSZA, Heimann Hariton TIKTIN, Moses GASTER, Augustin B. SÎNCELEANU, Constantin MEISSNER, Ioan S. IONESCU, Iacob NEGRUZZI, Nicolae GANE, Cleopatra POENARU LECCA, Grigore PĂUCESCU, Zamfir C. ARBORE, Mite KREMNITZ, Ioan Al. BRĂTESCU-VOINEŞTI, Sofia ŞTEFANOVICI, Titu MAIORESCU, Constantin POPAZU, H. OBERSTEINER, A. CHIBICI-RÂVNEANU, Petru MISSIR, Alexandru VLAHUŢĂ, Miron POMPILIU, A. C. CUZA, Eugeniu SPERANŢIA, Gheorghe BOJEICU, Artur GOROVEI, Ion PĂUN-PINCIO, Nicolae IORGA, Ioan SIMIONESCU, Ioan N. ROMAN, M. V. MAVRODIN, Alexandru VLAHUŢĂ, Mihail BRĂNEANU, Leon Gheorghe NICOLEANU, Nicolae PETRAŞCU, Alexandru ŞUŢU, Zaharia PETRESCU, Ioan RUSSU-ŞIRIANU, Septimiu Sever SECULA, Maria GAVRILESCU, I.L. CARAGIALE, Alexandru OBEDENARU, Gheorghe EMINESCU, Ionel TEODOREANU, Andronic ŢĂRANU, Vasile SCÂNTEIE, State DRAGOMIR, Nicolae ZAHARIA.

Selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin CIOABĂ

„Oricine a citit acea perlă din coroana memorialisticii românești care este Eterna întoarcere, adică Ofrandele Corneliei Pillat, a rămas captivat întâi de toate de personajul fabulos, aproape marquezian, Gheorghe Ene Filipescu, tatăl autoarei, orfanul plecat din Oltenița natală, ajuns ucenic cizmar la București, apoi proprietar al unui magazin de încălțăminte de lux în pasajul Jean Villacrosse din Calea Victoriei, premiat la Barcelona în 1929 și ales starostele breslei pe țară, membru respectabil în mișcarea social-democrației noastre de rit vechi.

Ei bine, acum se vede că fiica reușise «doar» pregătirea pânzei. Desăvârșirea tabloului și mai ales înrămarea lui potrivită i-au revenit nepoatei Monica Pillat, întrupare palimpsest a fermecătoarelor împletiri dintre familiile Pillat și Brătianu. După ce a etalat comoara epistolară adunată de Dinu, Pia și Cornelia, Monica Pillat reușește acum scenariul magnetizant al unei redutabile docudrame.

Frumoasa ispravă a Monicăi Pillat e o monografie biografică și o reconstituire de destin personal, dar în același timp frizează istoria socială și restituie cadrele și atmosfera boieriei meșteșugărești de odinioară, adevărată articulație între marea și mica burghezie, ne amintește puterea breslelor medieval-rinascimentale, adesea echivalente masoneriilor. Dezvăluit aici în toată complexitatea personalităţii sale, Gheorghe Ene Filipescu, fostul ucenic ajuns președintele Sindicatului Profesional al Meseriașilor Cizmari din România și membru în Parlament, le cita confraților comeseni, cum nu se poate mai natural, din Platon și Epictet.

Scenariul există. Convinge, impresionează și încântă.“ — DAN C. MIHĂILESCU

„Viața e simplă“ era deviza lui de tinerețe. Născut într-o familie de evrei cu veche tradiție în Țările Române, Mihail Sebastian a trăit însă în cea mai zbuciumată epocă din istoria modernă a Europei. S-a născut la Brăila, înaintea Primului Război Mondial, a citit, a scris, a iubit și a călătorit înaintea celui de al Doilea, a cunoscut teroarea antisemită părăsit de prieteni și a murit pe neașteptate în zorii așezării lumii în matca totalitarismului sovietic. Reconstituirea acestei vieți împletește cu măiestrie contextul istoric și intelectual al vremii cu scrierile gazetărești, cu lecturile, romanele, piesele de teatru și Jurnalul lui, într-un portret mai actual ca oricând pentru Europa zilelor noastre.

 

 

Opera integrală N. Steinhardt este publicată în coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana”, Rohia

Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, referințe critice și indici de George Ardeleanu

Repere biobibliografice de Virgil Bulat

Ultimele două volume din Integrala N. Steinhardt cuprind corespondenţa acestuia, inclusiv mai multe scrisori inedite descoperite în dosarul de urmărire informativă a monahului de la Rohia. Alături de corespondenţa interceptată este inclusă și corespondenţa „liberă” a lui Steinhardt către prieteni, nume de referinţă ale culturii române, ca Alexandru Ciorănescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Perpessicius, George Tomaziu, Dumitru Stăniloae sau Ileana Mălăncioiu, către reprezentanţi ai Bisericii (IPS Antonie Plămădeală, IPS Justinian Chira, IPS Iustin Hodea Sigheteanul), dar și către redacţiile unor reviste sau edituri cărora le propunea spre publicare texte proprii.

„Când vorbesc de «încarcerarea» sau de «încorsetarea» acestor schimburi epistolare în rama sau în «cleștele» unui mecanism opresiv, am în vedere și acele adnotări, glosări, notificări, rezoluții, sublinieri sau încercuiri de nume, cuvinte ori paragrafe operate de ofițerii de Securitate pe textul scrisorilor interceptate sau acele formulare stereotipe ale «notelor de relații» care încadrează «decupaje» epistolare. Așa cum s-au făcut cercetări despre însemnările marginale pe textele vechilor manuscrise, tot așa istoricii sau analiștii totalitarismului comunist ar putea face studii despre astfel de adnotări, sublinieri sau decupaje operate de poliția politică. Unele par gratuite (te întrebi de ce au fost făcute), cele mai multe însă sunt instrumentate în procesul de urmărire. O informație, un nume sau o propoziție subliniate pe textul unei scrisori pot declanșa celelalte mecanisme de supraveghere sau chiar de represiune a celui urmărit ori a celor despre care e vorba în epistola cu pricina: punerea în filaj, contactarea informatorilor și stabilirea unor sarcini de lucru pe lângă «obiectiv», instalarea mijloacelor de tehnică operativă, consemnarea în rapoartele informative etc.” (George Ardeleanu)

Grégoire nu e un pescăruș al mării. Aripile nu-l poartă peste valuri, ci peste acoperișurile orașului. An de an își face cuibul și își crește puii pe terasa aceleiași clădiri, la adăpost de oameni, dar nu și de privirea celei care astăzi îi spune povestea. Uneori, Grégoire poposește chiar pe pervazul ferestrei de unde e observat. Fură un moment de odihnă și... o cercetează la rândul lui, prin geamul ce stă între ei ca granița dintre două lumi, pe autoare. Povestea sa, în care acuitatea observației e completată de finețea notațiilor, are poate mai ales darul de a transmite emoția, uimirea trăite în fața spectacolului mereu nou al naturii.

„Pescărușul de la geam îi urmărește pe pescărușul Grégoire și perechea sa, de la prima frunză așezată la cuib până când cresc puii și zboară, un jurnal pe care am hotărât să îl țin în al șaselea an de observație. Alte personaje în povestea adevărată care se desfășoară în centrul Bucureștiului sunt ciorile grive, drepnelele și vântureii roșii, norii, ploile, vântul. Dacă mă întrebați pe mine, cartea asta este despre răbdare, încredere și speranță – lucruri pe care le putem învăța de la păsări și de care avem cu toții nevoie pentru a supraviețui, acum și oricând.” (Veronica D. Niculescu)

Martha Bibescu (născută Martha Lucia Lahovary, 28 ianuarie 1886, București – 28 noiembrie 1973, Paris) este descendenta domnitorului Constantin Mavrocordat pe linie maternă, iar pe linie paternă, provine dintr-o renumită familie politică. S-a căsătorit, în 1905, cu prințul George Valentin Bibescu, devenind prințesa Martha Bibescu și unind astfel destinele a două dintre cele mai vechi și mai ilustre familii românești de tradiție politică, diplomatică și culturală. Ca dar de nuntă a primit Palatul Mogoșoaia, care avea să devină loc de refugiu, punct strategic și martor tăcut al evenimentelor istorice de la acea vreme. Împreună au avut o fiică, Valentina.

În 1908 publică prima sa carte, Les Huit Paradis, un volum premiat de Academia Franceză şi care i-a facilitat accesul în rândul celor mai apreciaţi scriitori ai vremii. De-a lungul vieții a scris în jur de 40 de cărți (note de călătorie, poezii, romane autobiografice sau istorice, eseuri, corespondență, biografii), pentru unele dintre ele folosind pseudonimul Lucile Decaux.

În perioada Primului Război Mondial, prinţesa a condus un spital din Bucureşti, în care erau îngrijite victime ale războiului. În septembrie 1945, Martha Bibescu, ca act de protest împotriva politicii românești de la acea vreme, a plecat definitiv din țară, refugiindu-se mai întâi în Anglia, apoi în Franţa. În anul 1962, primeşte Legiunea de Onoare a statului francez, iar un an mai târziu este desemnată consilier al preşedintelui francez Charles de Gaulle în problema românească, astfel recunoscându-i-se, în mod public, eforturile depuse pentru ţara natală.

În anul 1954, Academia Franceză îi conferă Marele Premiu pentru Literatură pentru întreaga operă, iar în 1955 devine membră a Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză din Bruxelles. În 1972, cu un an înainte de moarte, publică ultima carte: Échanges avec Paul Claudel. Este înmormântată la cimitirul Père Lachaise din Paris, iar pe piatra funerară stă scris: „Marthe Bibesco, écrivaine française“.

Scriitoarea Doina Jela și-a publicat însemnările zilnice din perioada comunistă încă de la jumătatea anilor 1990, dar, în același timp, a continuat să-și noteze în jurnal diverse întâmplări. Acum, la peste două decenii, s-a hotărât să publice notițele din perioada 19 septembrie 1989 – 30 decembrie 1995, anii unor mari prefaceri politice, sociale și economice pentru România și, de fapt, pentru întreaga Europă Răsăriteană. În jurnal se regăsesc atât informații despre viața culturală a Constanței, unde locuia pe atunci, cât și notații despre intelectuali de prestigiu cu care a intrat în contact imediat după Revoluție. Este o carte despre anii tranziției, cu referiri la fețele noi din politica internă și crizele din 1990 (conflictul de la Târgu Mureș, protestele din Piața Universității, Mineriada, alegerile din „Duminica orbului”) și cu numeroase reflecții bazate pe lecturi din domenii vaste (filosofie, religie, științe politice, psihologie politică) și din autori interziși până atunci în România.

Gheorghe Ursu (1926‑1985), inginer constructor, scriitor și disident român. Din 1950 a lucrat la Institutul de proiectări în construcții ISLGC. În 1944 a debutat în literatură în cotidianul Ecoul, în pagina literară realizată de Miron Radu Paraschivescu, Virgil Ierunca și Ion Caraion. În 1971, Editura Litera i‑a publicat volumul de versuri Mereu doi, cu un cuvânt înainte semnat de Nina Cassian. În perioada 1969‑1982 a făcut mai multe excursii în Occident, în timpul cărora a intrat în legătură cu disidenți români, printre care Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. În toți acești ani a devenit un critic vocal al abuzurilor regimului comunist, inclusiv prin scrisori care au fost citite la postul de radio Europa Liberă. Pe 21 septembrie 1985 a fost arestat pe motiv că ar fi deținut valută. De fapt, a continuat să fie anchetat violent de Securitate pentru „intensă activitate de propagandă dușmănoasă prin acțiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propagandă reacționară din străinătate”. Pentru că a refuzat să se dezică de criticile aduse lui Nicolae Ceaușescu în scrisorile respective și să‑și trădeze prietenii, pe 17 noiembrie 1985 a fost ucis, prin tortură, de doi anchetatori din Direcția a VI‑a Cercetări Penale a Securității. Jurnalul intim care a stat la baza anchetei și pe care plănuia să‑l prelucreze literar și ulterior să‑l publice a fost confiscat și distrus de anchetatori împreună cu alte manuscrise (jurnalul cuprindea 61 de caiete cu însemnări zilnice din perioada 1949‑1984).

„Cei care se opun comunismului trebuie lichidati. Nu e suficient sa-i bagam in puscarii, pentru ca din puscarii mai pot sa iasa. Trebuie impuscati.“ (Sartre)

Noroi înghețat este o carte pe care Avital Baruch a scris-o după ce și-a dedicat șase ani de documentare, cercetând istoria Holocaustului din România, în special a deportărilor în Transnistria. Este un memorial literar închinat mătușii, bunicului și străbunicii ei, victime ale Holocaustului, care nu au avut parte de o înmormântare cuvenită. Despre autor: AVITAL E. M. BARUCH s-a născut în 1957 la Haifa, în Israel, unde a și copilărit. A studiat matematică și științele educației la Universitatea din Haifa, iar apoi s-a calificat și a lucrat ca expert contabil. În anii 1990 s-a mutat în Anglia, unde a studiat antropozofie, pedagogie Waldorf și dinamică spațială. A predat 15 ani într-o școală de tip Waldorf, atât pentru copii cu nevoi speciale, cât și în învățământul general.