Autori români

Relatări culese și editate de Irina Nicolau și Theodor Nițu

„Ceea ce îţi taie respiraţia în aceste pagini este să vezi în ce măsură comunismul a fost o crimă organizată la adăpostul legii şi legitimată prin minciună. Comuniştii apar ca bandiţi legalişti. Ca orice bandiţi, ei înjură, bat, torturează, omoară, numai că pentru cele mai teribile atrocităţi ei au legi. Dinţii se smulg în numele poporului, iar «bandiţi» şi «duşmani ai poporului» sunt cei schingiuiţi, şi nicidecum călăii. Pentru judecătorii-bandiţi, pentru anchetatorii-bandiţi, pentru gardienii-bandiţi, pentru toţi aceştia şi pentru crimele lor – nu există legi. Ei sunt legea şi ei comit crimele în numele legii lor.“ — GABRIEL LIICEANU

„Uite aşa-mi vin în minte... cum mi-au băgat ochelari d-ăştia de tablă, ferească Dumnezeu să ştiţi ce-i asta, şi m-a luat de braţ, că nu vedeam nimica pe coridor. Şi, ori că mi-a pus el piedică, ori m-am împiedicat - că am venit pă brânci, aşa, jos. Şi el mi-a dat cu bocancu aici, în coastă. Trăieşte în Piteşti. [...] El are burtă şi eu m-am uscat, că mă vedeţi cum sunt, numai piele şi os. Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea - n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia...“ – ELISABETA RIZEA

ELISABETA RIZEA (1912-2003) s-a născut în comuna Domneşti din judeţul Argeş. A sprijinit activ grupul de rezistenţă anticomunistă Arsenescu-Arnăuţoiu din Munţii Făgăraşului. A fost arestată şi torturată de autorităţile comuniste în 1952 şi 1961, fiind condamnată la 12 ani de închisoare. Viaţa ei, povestită de ea însăşi în interviul luat de Irina Nicolau, este mărturia dârzeniei unei eroine a luptei anticomuniste din România.

„Citite acum, convorbirile cu Pascal Bentoiu și Anton Dumitriu, cu părintele Teofil Părăian, cu Ion Caramitru, Ileana Mălăncioiu apar nu numai ca niște meditații din care se pot decupa fragmente antologice, dar și ca niște uimitoare explozii de autenticitate și de libertate interioară. O inenarabilă uimire în fața bucuriei de a fi liber – explicabilă, evident, prin apropierea de momentul eliberării și pe care înaintarea în timp avea să o estompeze până la pierdere – scaldă aceste pagini în lumină.

Convorbirea care încheie simbolic volumul îl are ca protagonist pe Corneliu Coposu. Este un interviu de după volumul de amintiri în dialog prin care Vartan Arachelian a fixat în memoria colectivă portretul personajului care avea să schimbe și să rezume întreaga epocă. O epocă al cărei fascinant portret este această carte.” - Ana Blandiana

Am uitat totul. Am plecat de mult de pe acele meleaguri și am murit... Pe un perete am o icoană veche cu Hristos, simbolul credinței care m-a ajutat să traversez toate greutățile și m-a adus în New England, având tăria de a începe să trăiesc din nou.

Emoția și nostalgia însuflețesc călătoria imaginară a lui Eugen Munteanu către locurile natale, una dintr-o succesiune fără sfârșit – sau poate aceeași călătorie, repetată la infinit. Seimeni, satul dunărean a cărui poveste se întrepătrunde cu cea a Dunării și a Dobrogei românești, ne este dezvăluit treptat prin succesiunea de povestiri despre familie și valorile ei, comunitate, tradiții și memorie, prietenie și camaraderie, fiorul lecturii și cel al dragostei și, desigur, despre fluviu și tainele sale. Dunărea e mereu prezentă în textele din acest volum, cursul ei părând să dicteze ritmul povestirii, indiferent dacă e vorba de amintiri și mărturisiri din vremuri trecute sau de momente în care profesorul de lingvistică își folosește conceptele și instrumentele. Și tot cursul Dunării la Seimeni, nu departe de Cernavodă, ajută cititorul să pătrundă lin, asumându-și misterul, în adâncimea unui proces de maturizare ce pare modelat de relația autorului cu locul numit Seimeni, satul său natal, satul mare cât un univers.

„Scriitor de mare forță și mare eleganță (aflat, așa cum se vede la fiecare pagină ori paragraf, în stare de grație), Ioan Stanomir rotunjește, odată cu această carte, un triptic fără termen de comparație, cel puțin în literatura noastră. Și, se va remarca încă de la primele paragrafe ale acestei atât de frumoase cărți, e un cuvânt care apare des, ritmic, aproape obsedant. Un fel de dirijor de mantre, un fel de marker rafinat al unor versete speciale (melancolice, delicate și, mai ales, ale iubirii). Și­urile de aici cadențează, dantelează fin un discurs al unei etici a neuitării și al unei estetici discrete a inteligenței inimii. Și poate că această carte ne invită și ne ajută să cădem pe gânduri și să privim în noi înșine. Și poate că este un fel de undă de tracțiune care ne va duce adânc în istorie – în cea mai vastă istorie, aceea a sufletului. Și poate că fiind bine, cât mai bine ancorați în această istorie, vom înțelege  mai limpede ce înseamnă să locuim – și să privim către – un timp privilegiat. Un timp al culturii – al literaturii, în mod aparte – și al iubirii.“ — CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU

Povestirea Lunga despărțire este un omagiu adus bunicii mele materne și a sutelor de mii de basarabeni deportați și morți în Gulag, fie în taigaua siberiană, fie în stepele sălbatice ale Kazahstanului.

După o luptă grea cu endometrioza, autoarea a descoperit că, dincolo de tratamentul medical, vindecarea începe în momentul în care alegi să nu te mai ascunzi după zâmbete forțate. Cartea de față nu este una medicală, însă, pagină după pagină, vei descoperi cum vulnerabilitatea devine putere, iar experiențele grele se transformă în lecții de viață, povestite cu umor fin și speranță. Acest jurnal al regăsirii de sine și al reevaluării relațiilor cu cei din jur este, mai ales, o călătorie despre acceptarea propriilor cicatrici, trupești sau sufletești, care nu se văd la exterior.

„Scrisul, așa cum veți descoperi, devine un act de curaj, dar și o formă de vindecare. Prin cuvintele sale, Beatrice transformă fragilitatea în forță, durerea în solidaritate și cicatricile în dovezi ale rezistenței. Cartea aceasta este mai mult decât o confesiune personală; este o fereastră prin care cititorii pot privi realitatea multor femei care trăiesc cu endometrioză.“ - Ioana Elena Porime, psihoterapeut integrativ

„Te invit ca, înainte de a începe lectura, să faci un exercițiu: inspiră adânc și expiră lung. Fă asta de câteva ori. Cum este? Cum te simți? Iată cât de simplu poate începe grija de sine, prin care să ți pui sănătatea în centrul vieții tale, și nu la finalul listei. Sper ca această carte să fie o pauză de respirație, un reminder blând că prevenția nu e un moft, ci un act de iubire. Că grija de sine nu este egoism, ci responsabilitate. Să facem un pas înapoi către noi însene, către femeia conștientă și prezentă, care merită să se simtă bine în corpul ei. În fiecare zi.“ - Sonia Argint, fondatoarea Doer.ro 

Beatrice Bran este coach și specialistă în comunicare și PR, cu experiență în industria media și de divertisment. Activitatea ei se află la intersecția dintre storytelling, dezvoltare personală și lucrul profund cu sinele.

Viața printre cicatrici este o carte autobiografică născută din experiența confruntării cu endometrioza și cu efectele ei asupra vieții de zi cu zi. Dincolo de dimensiunea confesivă, cartea reflectă parcursul unui proces de reconstrucție interioară, unul pe care autoarea îl explorează și în munca sa.

Prin scrisul ei, autoarea creează spații sigure de reflecție despre relația cu propriul corp, pierderea și regăsirea motivației, presiunea de a fi „funcțional” și curajul de a spune adevărul personal, chiar și atunci când acesta este incomod.

În august 1991 tânăra jurnalistă Alina Mungiu a fost sunată pe numărul de fix al părinților ei din Iași de cineva de la CNN, care nu avea alte relații în România. La Moscova începuse lovitura de stat și corespondentul CNN de acolo era izolat pe acoperișul Parlamentului Rus cu Boris Elțîn, șeful Republicii Socialiste Sovietice Ruse din URSS, devenit principalul stâlp al rezistenței contra puciului, înconjurați de tancuri sovietice. Ce se petrecea în restul URRS? Cei de la CNN nu aveau idee. Știa Alina cumva ce se întâmpla la Kiev? Sau putea să afle? Pe hartă li se părea aproape de Iași. Nu cumva ar fi putut să se ducă până acolo să vadă, pentru CNN? 
Între București și Kiev sunt cam o mie de kilometri. Dar de la Washington păreau doi pași. La fel pare și astăzi. Poate și este.
Așa începe voiajul Alinei, pe atunci doar Mungiu, peste frontiera URSS, într-un taxi galben cu număr de București, și devine o călătorie de o viață, prin sfârșitul unui imperiu și nașterea unor lumi noi. De la aventuri, ca arestarea de către trupe sovietice și misiuni ONU în Crimeea și Caucaz, la un documentar nostalgic prin vechi așezări genoveze, germane sau evreiești în nordul Mării Negre, amintirile devin treptat analize, reflecții, prognoze ale cuiva care a cunoscut frontiera de Est în toate aspectele ei și a studiat-o din toate perspectivele, într-o viață în care autoarea a devenit, din jurnalist, om de știință. Pe nesimțite, jurnalul de călătorie devine o reflecție geopolitică pasionantă și originală, cu adâncimi istorice și un număr înfricoșător de prognoze care au devenit între timp realitate. Un exercițiu de argumentare de o obiectivitate uneori greu de îndurat încheie această reflecție despre război sau pace cu întrebarea dacă există cu adevărat vreo alegere.

„Teza acestei cărți este că o asemenea frontieră între Europa și Rusia trebuie definită și apărată și că nu vom rezolva problema ucraineană în sine dacă nu o facem parte a acestui context mai larg. De treizeci de ani discuția se amână, cu ambiguitatea de rigoare, Vestul considerând că frontiera este între Ucraina și Rusia, iar Rusia considerând că Ucraina e implicit de partea ei și că frontiera e pe Nistru, la Sevastopol sau la Batumi. Nu există și nu va exista pace până când nu este stabilită o frontieră între Europa și Rusia, din care Ucraina este doar o parte, să sperăm de partea europeană.

Chiar dacă survine o improbabilă încetare a focului, ea nu poate dura câtă vreme nu avem Eufratul nostru. Nu putem stabili granița dintre UE și Rusia în frontierele desenate de URSS și de asta discuția asupra granițelor e cea mai importantă și trebuie să aibă loc, așa cum a avut loc după Al Doilea Război Mondial.” - Alina Mungiu-Pippidi

Alina MUNGIU-PIPPIDI (n. 1964), doctor în psihologie socială al Universității din Iași, este o personalitate academică recunoscută peste hotare, cu peste 7.000 de citări academice la finele lui 2025, dar și activist din anul 1989 al societății civile din România. În prezent este profesoară de politică comparată la LUISS Guido Carli din Roma și este frecvent invitată să conferențieze la universități ca Harvard, Oxford, Stanford și LSE. Este președinte fondator al Societății Academice din România și consultant pentru mai multe instituții și guverne europene (Olanda, Suedia, Austria), precum și pentru Banca Mondială, NATO și FMI. Printre cărțile care i-au apărut la Editura Polirom se numără: Doctrine politice. Concepte universale și realități românești (coord., 1998), Secera și buldozerul. Scornicești și Nucșoara. Mecanisme de aservire a țăranului român (împreună cu Gérard Althabe, 2002), De ce nu iau românii premiul Nobel (2012, 2014) și În căutarea bunei guvernări. Cum au scăpat alte țări de corupție? (2017).

Cartea dr. Galina Răduleanu evocă momente din activitatea Spitalului Clinic de Psihiatrie „Profesor Doctor Alexandru Obregia”. Cum, în acea perioadă, am colaborat îndeaproape cu domnia sa, am citit acest jurnal cu atenție și cu o justificată curiozitate. A fost prilej pentru multe surprize și reamintiri. Autoarea are talent nu numai literar, dar și istoric-documentar.
Un ilustru predecesor, dr. C. Belciugățeanu, mi-a spus odată: „Spitalul ăsta e o moară perfectă, nu poți schimba nimic în el”. Autoarea evocă momente dramatice, cu greșeli din toate părțile. A fost o epocă tulbure, cu nesfîrșite lupte ale unor mediocri pentru preluarea conducerii, au fost multe greșeli ale unui personal needucat, necontrolat și uneori abuziv.
Informațiile cuprinse în acest jurnal poartă amprenta caracterului autoarei, o pildă de luptătoare pentru dreptate și adevăr, de la care viitorul psihiatru poate lua un exemplu de profesionalism, devotament, implicare și… optimism! - prof. univ. dr. Aurel Romila

Nu sînt naivă. Mă aștept ca și acest semnal de alertă, cum consider că este Jurnalul meu, să aibă soarta atîtor altor voci care cer „deșteptarea României“, în toate domeniile, și cărora vigilența dezumanizantă a corectitudinii politice le aplică, maladiv, mutilant și metodic, pedeapsa ei pre­ferată: ignorarea. Cu toate acestea, nimeni și nimic nu mă poate împiedica să sper… - Galina Răduleanu

Interviuri, anchete și portrete literare Cartea de față este o antologie de interviuri și portrete literare în dialog cu diferiți scriitori și artiști, invitați de-a lungul timpului ai revistei Zona Literară. Deoarece această selecție de dialoguri literare stă ca mărturie culturală și documentară pentru literatura română contemporană, în ultima parte a cărții am introdus și o anchetă literară găzduită între paginile revistei, anchetă la care au răspuns scriitori din țară, dar și din diaspora. Răspunsurile și viziunile variate din ancheta literară pot fi privite și interpretate ca făcând parte dintr-un proiect de cercetare de sine stătător, dar ele vin și completează de multe ori temele de identitate culturală, literară, de apartenență la o generație literară anume, discutate în prima parte a cărții.

Ce înseamnă „acasă” atunci când viața se împarte între două lumi? Unde se sfârșește plecarea și unde începe, cu adevărat, întoarcerea? Povești călătoare, antologia coordonată de Ciprian Apetrei, este una dintre cele mai ample și mai sensibile radiografii ale diasporei românești contemporane. Reunind volumele I-IV, ediția integrală adună zeci de autori din toate colțurile lumii, într-un corpus de mărturii despre identitate, dor, ruptură, adaptare și regăsire. Sunt povești despre curaj și fragilitate, despre pierdere și reconstrucție, despre vieți trăite între „aici” și „dincolo”, între „aici” și „acolo”. Fiecare text este o confesiune, dar, împreună, ele alcătuiesc o hartă afectivă a unei generații aflate în mișcare, o memorie comună a celor care au plecat fără a-și părăsi, cu adevărat, rădăcinile. Prin forța autenticului, prin diversitatea vocilor și prin profunzimea experiențelor, volumul Povești călătoare depășește statutul de simplă antologie și devine o cronică vie a unei Românii răspândite în lume, dar unită prin aceeași limbă a inimii. O carte pentru cei plecați. O carte pentru cei rămași. O carte pentru toți cei care au învățat că „acasă” nu este doar un punct pe hartă, ci un adevăr pe care îl porți cu tine, oriunde ai fi. - Christian Crăciun

Ce se ascunde dincolo de un nume devenit simbol?

Cimitirul Bellu este, pentru cei mai mulți, un loc al tăcerii și al marilor personalități ale României. Puțini știu însă povestea omului și a familiei care au stat la temelia acestei necropole devenite reper național.

În Bellu, povestea unei familii și a necropolei unei națiuni, Constantin-Iulian Tănașcu reconstituie, cu rigoare documentară și talent narativ, saga unei familii aromâne care a traversat Balcanii, imperii și epoci, lăsând urme adânci în istoria României moderne. De la Pella lui Alexandru cel Mare până la Bucureștiul fanariot și pașoptist, de la diplomație și finanțe la artă, filantropie și politică, familia Bellu se dezvăluie ca o forță discretă, dar decisivă.

Cartea este, în același timp, o biografie colectivă, un studiu genealogic și heraldic, dar și un ghid simbolic al celei mai importante necropole din România, o adevărată bibliotecă de piatră a memoriei naționale.

Când, după titlul unui volum, apare mențiunea „ediția a II-a", cititorul, pe bună dreptate, se întreabă de ce a fost nevoie de acest demers? De ce am considerat că trebuia reeditată Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H Stahl, o carte prin excelență document, un document sui generis de istorie orală? În primul rând, fiindcă mărturiile înregistrate cu eminentul sociolog - încă în anii regimului comunist şi publicate acum un sfert de veac - au stârnit un interes deosebit, aşa încât au fost epuizate și suplimentările de tiraj. Interesul nu s-a limitat la istoria sociologiei, ci s-a extins la tot arealul culturii româneşti şi al Europei Centrale. Fiindcă volumul de convorbiri cu profesorul Stahl documentează nu doar mişcarea culturală pornită de Dimitrie Gusti, ci şi politicile culturii în perioada inter-şi postbelică.

Un motiv mult mai important al reeditări, constă în faptul că oferă posibilitatea adăugirii unor note şi comentarii. Acestea sper eu - ridică valoarea de document a textului, prin faptul că aduc informații pentru înţelegerea convorbirilor. Aparent, demersul este similar cu adnotarea memoriilor, a corespondenței, a jurnalelor publicate. Dar, în cazul istoriei orale, alături de subiect, apare şi cercetătorul, inițiatorul şi conducătorul aducerilor aminte. Convorbitorii, oricât s-ar strădui să lămurească o temǎ aflată în discuție, o aprofundează până ce interlocutorii sunt mulțumiți. Or, acest nivel de claritate, pentru alți cititori, chiar avizați, poate fi insuficient. Documentul „produs" prin intermediul istoriei orale are nevoie, în plus, de critica sursei, pentru că se bazează pe memorie. Cred că cele aproape 600 de note și comentarii vor facilita înţelegerea deceniilor evocate de Henri H. Stahl, precum și împrejurările anilor '80 ai secolului trecut, când s-au desfăşurat convorbirile întrucât, desigur, perioada înregistrărilor îi influenţează involuntar pe interlocutori. 

Cartea aceasta este nu doar o arhivă de emoții și mărturii, ci și o încercare personală de cartografiere a unui vis colectiv, lung de 1400 de kilometri.

În ea veți descoperi reportaje de pe drum, interviuri și povești cu artizanii principali ai proiectului, plus un inventar geografico-istorico-gastronomic al celor șapte ținuturi prin care trece calea noastră.

Acest volum rezumă următoarele:

• 7 ani de documentare în căutarea și apoi validarea traseului.

• 80 de fotografii color selectate din peste 1500.

• 280 de pagini și 87.402 mii de cuvinte menite să vă provoace să porniți la drum.

Take Ionescu avea o memorie excepţională, precum şi capacitatea să „citească” omul din faţa sa, să vorbească sau să tacă într-o discuţie. Portretele sale sunt vii, colorate, aproape ca un film care rulează în faţa cititorului. Bine regizat, fiecare cadru evidenţiază interesul Germaniei şi Austro-Ungariei de a declanşa un război prin care să domine, în principal, Balcanii. Inteligenţa conservatorului-democrat face ca interlocutorii să spună şi ceea ce nu ar fi trebuit să le iasă din gură, alteori le oferă el însuşi răspunsuri care să tempereze elanul belicos sau să menţină încrederea în cauza României. În concluzie, un politician patriot, plin de calităţi, vizionar şi luptător acerb pentru România întregită. - Alin SPÂNU

Rezultat al unei documentări care se întinde pe perioada unui an și parcurge mii de kilometri și sute de mile, MILA LUI DUMNEZEU este o imersiune în universul unuia dintre cei mai mari sportivi români, pentru a reda figura unui om al simplității, dar deloc simplu, care ne-a arătat ce înseamnă să câștigi fără să urli, să pierzi fără să te plângi și să trăiești cu o demnitate care nu se predă niciodată.

Sorin Trâncă s-a născut în 1975 la Timișoara și a absolvit jurnalismul la Universitatea de Vest. După o carieră de succes în publicitate și industria binelui - printre altele, a fondat agenția Friends\TBWA și platforma Superscrieri - și-a mutat atenția către storytelling, preferând genul documentar.

Ediție îngrijită, note, notă asupra ediției, referințe critice și indice de nume de Toma Velici Prefață de Dan C. Mihăilescu Notă biobibliografică de Antonio Patraș și Toma Velici „Dacă celebrului câine al lui Pavlov (un savant inocent, bun creștin, totuși premergător al psihologiei colectivist-staliniste) i se arată, de pildă, carne, el salivează… etc. Într-o fază mai evoluată a experimentului cu acest «reflex condiționat», câinelui i se arată un cerc fluorescent și i se dă carne. Deci: cerc egal plăcere, bucurie. Apoi i se arată o elipsă, tot fluorescentă, și i se aplică o bătaie zdravănă. Cu timpul, elipsa devine egală cu durerea, spaima. După ce aceste două reflexe sunt bine fixate, se trece la un experiment-limită. I se arată câinelui un cerc (bietul câine!), acesta salivează, conform științei. Nu i se dă carne, bineînțeles. Apoi, cercul e turtit și transformat, sub ochii animalului, în elipsă. Câinele dă semne de groază. Încet-încet, elipsa se transformă în cerc, apoi iar în elipsă – câinele trecând succesiv de la bucurie la frică. După numai patru-cinci asemenea treceri, câinele capotează, înnebunește, devenind insensibil la orice fel de semn luminos. Poate să și moară de foame… Prin anii cincizeci, mi se explica științific de ce, de sărbătorile politice, vitrinele se umpleau de mâncăruri. Să se creeze asociația respectivă. La anchete știam deja că o zi caldă, una rece, azi încurajare, mâine amenințare nu sunt decât metode prin care se urmărește starea de letargie. Dacă, după atâtea înghețuri și dezghețuri, epoci de închidere și deschidere, libertate și teroare, mascări și demascări, poporul dă semne de catatonie sau indiferență înseamnă că Pavlov și Secenov erau mari savanți și că vorba noastră veche «să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda» nu e chiar salutară.” (Ion D. Sîrbu)

O confesiune brutală a actorului Marius Manole. De la copilul care refuza să fie fericit de teama eșecului, la actorul care a sacrificat totul pentru scenă. O incursiune sinceră în liniștea de după aplauze, în luptele cu fricile și în căutarea neîncetată a iubirii. O carte care îndeamnă la curaj.

NU ȘTIU SĂ SCRIU, DAR ȘTIU SĂ SIMT.

O mărturisire despre prețul aplauzelor și liniștea de după ele.

Când am primit propunerea să scriu această carte, primul meu instinct a fost să fug. Să refuz. Mi-am spus că eu nu știu să scriu, că nu am valoare literară. Dar am știut mereu că autenticitatea naște emoție, iar emoția guvernează lumea.

Așa că am ales să nu mă mai ascund. În paginile acestea îl veți găsi pe Marius cel din spatele rolurilor. Veți găsi copilul care se simțea în „viața greșită” și care aștepta validarea părinților săi. Veți găsi adolescentul care a fugit la București cu un lănțișor amanetat și o pernă de acasă, dormind pe saltele furate în cămin, doar pentru visul de a fi pe scenă.

Am scris despre tot ce mi-a fost rușine să recunosc ani de zile. Despre pactul pe care l-am făcut cu teatrul, sacrificând iubirea și viața personală. Despre golul imens care rămâne după aplauze și despre încercarea disperată de a-mi anestezia frica de a nu fi suficient de bun. Despre depresia care m-a îngenuncheat când lumea s-a oprit în loc.

Dacă povestea mea dă curaj măcar unui singur om să nu renunțe la visul lui, atunci tot acest efort a meritat. - Marius Manole

O viață împlinită, rememorată într-o carte sinceră, tonică, inspiratoare

Îl chema ca pe ţară – Israel. M-a invitat la dans şi nu a mai dansat cu altcineva. Nu mai întâlnisem nici la dansatorii profesionişti o astfel de dăruire a corpului în dans, o astfel de senzualitate a mişcărilor şi a ritmului. O asemenea bucurie. Tăceam şi dansam. Trăiam prin dans. Ne simţeam unul pe celălalt. Aerul ne primea ori de câte ori picioarele părăseau pământul. Ştiam deja, nu aveam nici o îndoială, că e numai un început, că vom fi împreună, că ne vom continua dansul, că vom locui împreună, că vom râde împreună.

Niciodată n-am vrut să fiu mai tânără. Mă simt tânără pe dinăuntru, arăt mai tânără decât sunt, mă plac şi plac încă. Plac aşa cum sunt, cu ridurile mele, cu ceea ce exprimă fața mea – o mărturie că am trăit şi am plâns şi am râs şi am iubit.

Şi mâine este o zi. Important este că sunt o Scarlett de 80 de ani şi spun fără teamă acest lucru senzual: mâine. Important este şi că în acest an, când mi s-au întâmplat atât de multe lucruri neobişnuite, mi-am dat seama că vârsta biologică nu-mi poate opri dansul sau o nouă pornire la drum, sau muzica interioară, sau acea expre¬sie stimulatoare a modestului meu eu: „Ce proastă sunt! Ce proastă am fost!" (Riri Sylvia MANOR)

Riri Sylvia Manor (n. Aberfeld, în 1935, la București) este poetă și medic oftalmolog, laureată a numeroase premii deopotrivă literare și științifice. Deși suferă de pe urma legilor antisemite din România anilor 1940‒1941, familia Aberfeld are șansa de a scăpa de deportare și de alte asemenea orori. Nu va scăpa însă de dictatura comunistă a lui Gheorghiu-Dej. În 1960 lui Riri i se permite să plece în Israel, unde urcă treptele unei cariere impresionante în domeniul neuro-oftalmologiei, devenind profesor universitar. De asemenea, publică volume de poezie în ebraică și în românește.

„Biologul Alexandru Stermin călătorește în jurul lumii. Ceea ce începe ca un periplu în lumea biologiei, a neuroștiințelor și a psihologiei se transformă într-o incursiune în lumea ideilor și concepțiilor despre univers. Ca într-o călătorie pe suprafața unei hipersfere care se închide, Alexandru Stermin părăsește zona unde cultura noastră pune omul în centru, ca să regăsească în îndepărtări, paradoxal, același om cu întrebările lui cele mai adânci. Cartea este un excelent jurnal de călătorie care combină biologia, neuroștiințele și cultura filozofică, chestionând propriile noastre concepte și credințe despre ceea ce suntem și care este locul nostru în natură.“ — CRISTIAN PRESURĂ, fizician, autorul bestsellerului Fizica povestită

„Dacă n-aș fi fost Cătălin Gruia, mi-ar fi plăcut să fiu Alexandru Stermin. O să înțelegeți de ce spun acest lucru dacă veți citi paginile dintre aceste coperte. Vă recomand cu căldură să o faceți – nu veți descoperi doar o carte, ci vă veți descoperi, veți afla mai multe despre cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm.“ — CĂTĂLIN GRUIA, redactor-șef National Geographic

„Cu câteva zile înainte să împlinesc 30 de ani, am plecat singur într-o călătorie în jurul lumii. Primele nopți le-am dormit în jungla amazoniană, apoi zile întregi am umblat în alte două jungle – jungle urbane, pe cât de depărtate, pe atât de diferite –, Los Angeles și Beijing. M-am întors acasă mai viu, însuflețit de ce descoperisem, nu doar în lumea din jurul meu, ci și în lumea din mine – din noi, din om. 30 de ani a marcat pentru mine începutul marilor descoperiri geografice – explorând lumea am descoperit geografia ființei mele, cu continentele ei, de la cele mai luxuriante, cum sunt imaginația și iubirea, la cele mai întunecate și reci, cum este moartea. Despre fascinația acestei lumi vă povestesc aici.“ — ALEXANDRU N. STERMIN

Fotografia de pe copertă: pasărea capitão-de-saíra, care trăiește doar în Brazilia, pozată în jungla din Ilha Grande, în 2020; din arhiva autorului.

(fragment)

Neamul Amzăreștilor era unul vechi, bine cunoscut în partea de sud a județului Argeș, unde, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, deținea moșiile dintre Bradu Mare și Cerșani (foste Budișteanu), precum și pe cea de la Gliganu. Cerșaniul era o străveche localitate; o cruce amplasată târziu, în 1971, atestă existența localității încă din 1520, dar cu siguranță că, aflată pe calea ce lega Ardealul de Dunăre, ea data de mult mai mult timp. Căci „Cerșanii sau Cerșanele, cum se spunea mai demult, au fost decenii întregi, înainte și după 1800, centru pentru schimbul de mărfuri între Ardeal și «baltă», adică părțile Dunării“.

Amzăr și Amzărescu erau unul și același neam. Înainte ca starea civilă să treacă în seama primăriei, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nașterile, căsătoriile și morțile erau înregistrate în registrele de stare civilă parohială. Copilul primea un nume de botez și era înregistrat drept fiul lui… Astfel, fiul lui Ion era Ionescu, fiul lui Popa era Popescu etc. Aidoma, fiul lui Amzăr era Amzărescu. Mai multe acte din arhiva lui Dumitru Amzăr sunt emise pe numele de Amzărescu. De pildă, diploma de bacalaureat este emisă pe numele „Amzărescu“, care este tăiat și adăugat deasupra „Amzăr“; iar semnătura elevului însuși este D. C. Amzărescu. Un certificat de identitate, emis de Primăria Comunei Cerșani la 21 octombrie 1926 (probabil, la înscrierea la Universitate, unde a prezentat diploma cu numele Amzărescu), prin care se atestă că cei ce foloseau numele de Amzăr sau de Amzărescu erau una și aceeași persoană, arată că situația nu mai putea dura: Dumitru va semna întotdeauna de aici înainte Amzăr și toate documentele lui sunt emise pe acest nume.

Este o istorie încheiată, iar la peste 30 de ani de la căderea comunismului ar fi momentul potrivit să lăsăm la o parte orice alte considerente în favoarea înțelegerii, explicației ce animă de la un capăt la altul acest demers. Nu este vorba deci despre o carte scrisă din perspectiva a ceea ce se numește îndeobște, cu o formulă mai degrabă înșelătoare, „memoria comunismului“. Nu demasc, nu țin rechizitorii, nu dau sentințe; la fel cum, invers, nu relativizez, edulcorez sau dau certificate de bună purtare. Nu acesta este rolul istoriei, ci de a relata și analiza faptele cu cea mai mare acuratețe omenește posibilă. Autorul

De la o vreme, s-a încetăţenit afirmaţia că este o pagubă pentru cultura noastră faptul că Mircea Vulcănescu nu şi-a continuat cercetările şi nu şi-a redactat lucrările de filosofie, de teologie, de sociologie, de economie etc., preferând să se „risipească” în hăţişul administraţiei de stat, ca director al Vămilor şi apoi ca subsecretar de stat în Ministerul Finanţelor. Dar, precum se ştie, istoria nu lucrează cu „ce-ar fi fost dacă…” În cazul acesta, nu ştiu dacă am fi avut un alt filosof, un alt teolog etc., ceea ce ştiu sigur e că n-am fi avut icoana desăvârşită a omului de stat, pe care a lăsat-o Mircea Vulcănescu în urma sa; şi care nu este deloc mai puţin decât ceea ce a lăsat în ordinea teoretică. Nu pentru că României i-ar fi lipsit dintotdeauna întruchiparea adevăratului om de stat, ci pentru că modernitatea a văzut diluându-se până aproape de dispariţie chipul acestuia în folosul dilatării tumorale a imaginii politicianului.

Dora Mezdrea

„Gabriel Șerban este o combinație neobișnuită de spirit călător și rigoare a finei observații, asemenea poveștilor și creațiilor sale. Se dezvăluie mai întâi ca fotograf, apoi descoperi ilustrațiile lui, minunate gesturi artistice așezate nu în orice rame, ci în rama unor povești nicidecum mai prejos decât elementele pe care le aduce în fața noastră. Istorisirile, pe cât sunt de magice, pe atât sunt de reale. Țineți în mâini cartea unui artist care surprinde, cu precizia unui om de știință și scriitura unui romancier, lumea așa cum nu ați mai văzuto până acum. Deschideți cartea și veți înțelege cum, dacă știi să privești, harta lumii rămâne mereu neterminată, și asta ne îndeamnă la nesfârșite căutări.“ — ALEXANDRU STERMIN

„Preocupat în egală măsură de lumea naturală și de cea spirituală, de știință și de tradiții folclorice, de șamanii junglei și de omul interior, fotograful Gabriel Șerban a scris o carte de referință despre Mexic: documentată, expresivă, fascinantă. Rareori am citit un blend atât de autentic de notație științifică și literatură de călătorie, profund personală. O Carte a junglei pentru oameni mari.“ — MARIUS CHIVU

„Mihai Ralea e azi un personaj aproape uitat în istoria României. Și totuși, ca intelectual și ca om politic, figura sa s-a aflat multă vreme – și sub multe regimuri – în prim-planul scenei publice românești: psiholog, sociolog, profesor universitar, membru de marcă al PNȚ și redactor-șef al ziarului Dreptatea, discipol al lui Virgil Madgearu și protejat al lui Armand Călinescu, ministru al muncii în timpul regelui Carol II, susținător al modelului de corporatism inspirat din fascismul italian, apoi tovarăș de drum al comuniștilor și ambasador al Republicii Populare Române în SUA.

Acuzat de oportunism de către mulți dintre contemporani, biografia lui reprezintă, în ultimă instanță, un foarte interesant studiu de caz despre supraviețuire – politică și personală – în vremuri tulburi, la întretăierea dintre dictaturi și totalitarisme. De aceea e chiar de mirare că nici un istoric nu s-a aplecat până acum asupra ei.

O face, iată, Cristian Vasile, într-o carte scrisă cu obiectivitate, acribie și cu o riguroasă atenție la detalii. Această primă biografie dedicată lui Mihai Ralea în istoriografia românească reprezintă un adevărat eveniment editorial și o lectură pe cât de interesantă, pe atât de actuală.“ — ALINA PAVELESCU

„O cercetare sobră, precisă şi erudită: Cristian Vasile reconstruiește, din fragmentele de epocă şi documentele de arhivă, imaginea unui intelectual care alege să se reinventeze totalitar, colaborând cu carlismul şi cu regimul de «democrație populară».“ — IOAN STANOMIR

Cu un interviu realizat de Claudia Nedelcu-Duca și Gabriela Tabacu

„Cartea are caracterul unei biografii profesionale, dar nu corespunde fără rest genului memorialistic; așa cum e mai complexă literar decât un simplu interviu. Nu e nici istoria romanțată a unei vieți de arhitect, pentru că se referă mai ales la viața profesională, menținându-se sobră și precisă chiar și atunci când devine mai lirică; dar nu are deloc caracterul neutru al unui text științific – din contra, e dinamică, colorată, directă și pe alocuri colocvială...“ — ANA MARIA ZAHARIADE

„Cuvintele de ordine care au însoțit această lungă conversație au fost arhitectură și libertate, cu diverse corolare adesea frapante. În jurul lor s-a scris povestea noastră, consemnând o viață trăită la cote uimitoare, uneori de-a dreptul neverosimile.

Fiindcă trebuie spus aici că domnul profesor Belea este unul din puținii arhitecți ai ultimei sute de ani care au avut șansa să se așeze pe o cale aparte în profesie, apoi știința și forța să o urmeze fără abatere, până la ultimele consecințe, realizând sau participând la realizarea unor proiecte deosebit de însemnate pentru București, de natură să comute orașul pe alte coordonate arhitecturale și culturale, încă de la sfârșitul anilor ʹ50 și până astăzi.“ — GABRIELA TABACU

Romeo Ștefan Belea este unul dintre acei arhitecți care au izbutit să își păstreze simțul proporției nu doar la planșetă, ci și în biografie. Născut la Tulcea, format la Craiova și instruit profesional la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“, el ilustrează modelul omului care nu-și pierde măsura în fața succesului, pentru că nu confundă vocația cu zgomotul.

Doctor în arhitectură, profesor timp de zeci de ani și proiectant al unor clădiri devenite repere – Sala Palatului, Hotel InterContinental, Teatrul Național din București, alte spații culturale, administrative și sportive –, Belea a rămas mereu constant cu sine: calm, precis, eficient, așezat sub aripa unui umor absolut stenic, chiar și în cele mai grele împrejurări. Evitând excesele inutile, arhitectura sa nu caută să epateze, ci să îmbogățească locuri, întregind contexte și funcționând formator.

Este genul de profesionist care nu își face din notorietate un scop, ci mai curând, din coerență, o regulă. Fără patetism, fără emfază, doar cu un respect funciar pentru lucrul bine făcut și cu o solidă practică de proiectare.

Membru corespondent activ al Academiei Române, arhitectul Romeo Belea continuă să lucreze la vârsta la care alții se retrag. Poate și pentru că se bucură încă de o formidabilă energie a spiritului și de o gândire integratoare care poate „pune puncte pe i“ acolo unde nimeni nu a înțeles că e nevoie.

Dintre numeroasele interviuri acordate de Ana Blandiana în ultimii ani publicațiilor din străinătate, cele 36 reunite în acest volum decupează aceeași conștiință morală bine cunoscută publicului român, directă, limpede, chiar necruțătoare câteodată. Dincolo de convențiile specifice convorbirilor, răzbat aici ca niște fire roșii aceleași trei coordonate constante în opera scriitoarei: memoria ca formă de justiție, salvarea prin cultură și libertatea ca valoare absolută.

Tonul martorului moral care a fost vreme de decenii Ana Blandiana rămâne mereu egal cu sine în dialogul continuu cu timpul său. Iar reflecțiile asupra identității europene și a sensului culturii cuprinse în interviuri vin ca un avertisment, dar și ca o cale de salvare colectivă, într-o lume copleșită de ideologii, cinism și crize identitare de tot felul. Cartea aceasta devine astfel o veritabilă meditație despre rezistența prin poezie, despre scris și memorie ca îndatoriri etice, despre pri­mej­diile corectitudinii politice sau ale abdicării de la valorile umaniste – și atâtea alte teme de cele mai multe ori evitate, din lașitate sau comoditate, de societatea contemporană.

„O preafrumoasă mătuşă pe nume Ioana, plecată în exil la Paris în iarna lui 1946 şi căsătorită mai târziu cu celebrul dirijor Sergiu Celibidache...“

Monica Pillat auzise încă din copilărie vorbindu-se în familie despre ea. Dar destinul a vrut s-o cunoască târziu, abia în 2009. Devenise de multă vreme o pictoriţă apreciată – i se spunea „surioara lui Paul Klee“. Îşi semna lucrările Ioana şi atât, nevrând ca numele celălalt, ştiut de toată lumea, să-i influenţeze cariera artistică.Emoţionate, bucuroase că în sfârşit se întâlniseră, nepoata şi mătuşa, acum octogenară, au stat de vorbă faţă-n faţă, în locuinţa pariziană a Ioanei Celibidache, şi pe Internet. Incitată de Monica Pillat, mătuşa regăsită şi-a povestit existenţa aventuroasă. Şi-a deschis, cum mărturiseşte chiar ea, sufletul încuiat cu trei lacăte.„Ioana e viaţa, în fiecare moment e alta“, spunea Sergiu Celibidache. Înseamnă că Monica Pillat a reuşit imposibilul: să surprindă şi să fixeze în aceste pagini portretul exuberantei, jucăuşei, neconvenţionalei sale mătuşi.