Autori români

Volumul de memorii al principesei Ileana, fiica regelui Ferdinand si sora lui Carol al II-lea, este o evocare plina de farmec a principalelor momente din viata autoarei.

Nu suntem răspunzători pentru ce a făcut natura din noi, dar suntem pentru ce am făcut noi cu natura noastră.
Note, stări, zile a lui Andrei Pleşu este cartea despre această răspundere, este jurnalul unei formări. Fiecare dintre noi, citindu-l, s-ar putea întreba ce a făcut cu propria lui viaţă.

''Portretul lumii în care am trăit.'' (Monica Lovinescu)

O calatorie in Mexic.

Memoriile regretatului cărturar Adrian Marino.

Volumul reuneste amintiri de calatorie publicate initial in doua carti, dedicate, Egiptului si Greciei, respectiv Italiei.

17 poveşti amoroase întâmplate sau imaginate.

Capodoperă de scriere intimistă, disperată încercare de catharsis.

Volumul cuprinde doua texte si pagini inedite de memorialistica.

După un deceniu de luptă împotriva abuzurilor din penitenciarele şi lagărele regimului comunist, Cicerone Ioniţoiu a ieşit din infern hotărât să spună adevărul despre genocidul la care a fost supus poporul român în această perioadă întunecată a istoriei sale.

„În Autobiografie voi spune totul despre mine, chiar şi cele mai inconfortabile lucruri.“ (I. Negoiţescu)

Memoriile lui Ion Negoiţescu (Autobiografia, spunea el) reprezintă unul dintre cazurile rarisime din literatura română în care confesiunea este totală, şocantă, frustă, independentă de ideea unui auditoriu. Scrisă în exil şi pe patul de spital, Straja dragonilor spune totul, nu înfrumuseţează şi nu urâţeşte realitatea. Moartea apropiată este garanţia sincerităţii ultime. Singurul pericol care se presimte este epuizarea timpului, iar asta dă paginilor pe care bolnavul a mai apucat să le scrie despre primii săi douăzeci de ani de viaţă o nerăbdare şi o precipitare dezordonate, ca îmbulzeala ultimelor fire de nisip la gura clepsidrei.

Profesorul George Guţu a descoperit în Arhiva Literară a Bibliotecii Naţionale Austriece din Viena o veritabilă comoară: 158 de scrisori inedite, redactate în germană, din perioada 1971-1990, adresate de Cioran prietenului sau Wolfgang Kraus, distins editor, critic literar şi eseist austriac.

Uneori, editorii publică un autor „fără nume“ pentru că au încredere în calităţile cărţii lui. Sau invers, publică o carte proastă doar pentru că autorul „are nume“. Însă visul oricărui editor este să aibă, simultan, o carte bună şi un nume de autor cunoscut. Jurnalul actriţei Oana Pellea, descoperit şi prezentat acum cititorilor de criticul literar Ioana Pârvulescu, e un astfel de vis.

"Amintiri din pribegie este o carte pe care nici cel mai posmăgit cititor nu o poate lăsa din mână. Ajunge să o deschidă, şi rămâne captiv, hipnotizat de atâtea peripeţii, lumi şi personaje." (Mircea Iorgulescu)

Ultimul volum al "Jurnalului" Monicai Lovinescu, al saselea, este, pesemne, cel mai reflexiv, cel mai nostalgic dintre toate. Predomina amintirile despre vechi prieteni disparuti, comentariile despre cartile scrise candva de cei inca in viata, evocarea parintilor (mai ales ca aparuse cartea Doinei Jela "Aceasta dragoste care ne leaga", mult discutata in jurnal), gandurile despre varsta care te copleseste, insemnarile despre boala si moarte.

Tranzitii economice. Convorbiri cu Nicolas Spulber

Vreme de cincisprezece ani (1957-1972), Cioran a umplut treizeci si patru de caiete cu insemnari. Ele au fost gasite dupa moartea autorului de Simone Boue, prietena sa de o viata, si au fost publicate, in 1997, la Gallimard. Nu avem de-a face cu un jurnal propriu-zis, desi numeroase insemnari sunt datate.

"Volumul de fata nu e conceput ca o biografie. Biografii s-au mai scris si se vor mai scrie, mai mult sau mai putin exacte, mai mult sau mai putin "stiintifice", mai mult sau mai putin impartiale. Iata de ce nu se vor gasi aici multe date, ani, in sfarsit toate acele precizari si preciziuni care nu fac decat sa abstractizeze subiectul si sa-l departeze de cititor.

Roman de dragoste epistolar, jurnal de epocă neagră, dar şi de zile senine, sumă de modele morale forjate în cultul familiei, al rânduielii şi armoniei interioare, cartea aceasta ne arată o dată mai mult ce lume deplină am avut şi ce nimic ne-a rămas. (Dan C. Mihăilescu)

˝Odată cu trecerea timpului, care nu te cruţă oricât ai încerca să-l duci cu vorba, observi din ce în ce mai puţin ceea ce este şi rămâne exterior.˝ (Lidia Stăniloae)

Conversatie cu un absent, scrisoarea este un eveniment major al singuratatii. Adevarul despre un autor e de cautat mai degraba in corespondenta decit in opera sa. Cel mai adesea, opera este o masca. In cartile sale, Nietzsche joaca un rol, se erijeaza in judecator sau profet, isi ataca prietenii si dusmanii si se plaseaza - orgolios - in centrul viitorului.

„Jurnalul fericirii este in egala masura o opera de bilant existential (asemenea Luntrei lui Caron de Lucian Blaga), dar si una conturind devenirea si cristalizarea unei constiinte – in toate componentele ei: teologica si morala, civica si politica, estetica etc.", este de parere ingrijitorul noii editii.

In seara zilei de 16 septembrie, o fetita de 11 ani pe nume Alexandra Noica, fratele ei, Razvan Noica, si mama lor, Wendy Muston, se urca, in Gara de Nord din Bucuresti, in Orient Expressul catre Viena, de unde vor ajunge apoi la Londra. Wendy Muston primise in sfarsit, ca cetatean britanic, dupa ani si ani de diligente pe langa autoritatile romane, o viza de iesire din tara ei adoptiva.

Cu un neaşteptat, surprinzător talent literar, Gheorghe-Ilie Florescu povesteşte despre dedesubturile aşa-numitului „comerţ socialist", comerţ aflat, în mare parte, în mâinile Securităţii.

Mica istorie se intersectează cu istoria cea mare în aceste pagini scrise cu vervă, îmbibate de atmosfera României anilor '60-'70-'80, cu descrieri incredibil de amănunţite ale străzilor bucureştene de altădată, cu poveşti adevărate şi personaje pitoreşti, multe încă în viaţă, multe bine cunoscute. Confesiunile unui cafegiu, care se încheie cu evenimente din zilele noastre, fac inteligibilă o lume - lumea din care s-a născut realitatea de azi.

Jurnalul de la Paltiniş - jurnalul momentelor petrecute de Gabriel Liiceanu în preajma lui Noica - a fost bestseller al anilor '80, când se vindea pe sub mână şi se împrumuta numai prietenilor de încredere.

Ediţia a doua, revăzută şi adăugită cu paginile cenzurate în 1983, a fost publicată de Humanitas în 1991 şi din acel an Jurnalul s-a vândut în peste 50 000 de exemplare. Împreună cu Epistolarul, Jurnalul de la Păltiniş reconstituie în beneficiul tinerei generaţii de astăzi premisele mitului de ordin cultural născut, în anii '80, în jurul personalităţii lui Noica.

Iubirea nu compromite niciodată, iubirea distruge; memoria noastră îl reţine întotdeauna pe cel care iubeşte mai mult - pierzătorul -, pentru că el a trecut prin iad.

"Iniţial «Atât de grozavă» număra zece proze, «Confidenţe fictive» le-a inclus şi a adăugat alte cinci.

In amurgul vietii, cea care a fost unul dintre catalizatorii exilului romanesc la Paris, cea care i-a povestit avatarurile in volume pline de viata si culoare se intoarce asupra propriului sau trecut, asupra timpului iesit din matca pe care l-a trait in Romania anilor `50, inaintea plecarii definitive din tara.

Un parcurs uimitor, plin de succese, de experienţe inedite şi exotice, dar şi de muncă zdrobitoare şi dezamăgiri. Experienţa lui Andrei Şerban, emigrant picat din lumea cenuşie a comunismului românesc în „jungla” boemei newyorkeze, momentele deosebite petrecute alături de Peter Brook şi de discipolii săi, exerciţiile de meditaţie zazen într-o mănăstire de lângă Tokyo, întâlnirea cu regina Farah a Iranului şi cu numeroase personaje ieşite din comun sunt doar câteva dintre punctele de interes ale acestei (auto)biografii. Nu lipsite de picanterie sunt poveştile legate de România, mai ales în cei trei ani petrecuţi în fruntea Naţionalului bucureştean. Aceste pagini sunt însă marcate de tristeţea omului care vrea să-şi pună talentul şi experienţa în slujba ţării sale, dar întimpina aceleaşi tare care încă otrăvesc spaţiul românesc. O carte plină de farmec, umor şi melancolie, care ne dă măsura unui mare artist.

“Avem o datorie morala in primul rind fata de regele Carol I, pentru ca domnia sa a insemnat cea mai fericita perioada a existentei noastre.” (Neagu Djuvara)