Autori străini

David Bowie a fost un maestru al artificiului și al reinventării. În același spirit, María Hesse și Fran Ruiz au creat o poveste vie a vieții lui David Robert Jones, de la copilăria sa modestă la statutul de superstar, încheind cu ultimele sesiuni de înregistrări de după diagnosticarea cancerului.
Narată din perspectiva starului rock, Bowie. O biografie ilustrată redă în mod colorat atât momentele personale, cât și pe cele profesionale decisive dintr-o viață marcată de evoluție și inovație. Îl vedem pe Bowie confruntându-se cu durerea provocată de boala mintală a fratelui său, renunțând la cocaină în timp ce alți muzicieni au cedat în fața supradozelor mortale, luptându-se cu o viață amoroasă tumultoasă și radiind bucurie în calitate de tată.
Ilustrat sugestiv de la început până la sfârșit, volumul este un tribut extraordinar adus unei vedete inimitabile.

María Hesse (n. 1982) a iubit întotdeauna copiii și ilustrația. În 2004 și-a obținut diploma de licență cu specializarea în învățământul primar de la Facultatea de Științe ale Educației din cadrul Universității din Sevilla. Cu toate acestea, după câțiva ani de activitate ca profesoară, a înțeles că ilustrația era o parte foarte importantă din viața ei, așa că s-a înscris la Școala de Artă din San Telmo (Málaga) și de atunci lucrează ca ilustratoare. A colaborat cu numeroase publicații precum El País Semanal, Fashion & Art, Público, El Cultural sau Glamour, dar și cu edituri prestigioase. Frida Kahlo. O biografie (Lumen, 2016) s-a bucurat de un succes fenomenal, fiind tradusă în paisprezece limbi și câștigând Premiul Fundației Naționale Braziliene pentru Carte pentru Copii și Tineret. În 2020 María Hesse a fost aleasă de Taschen drept una dintre cele mai bune 100 de ilustratoare din lume.

Fran Ruiz (n. 1981) este profesor de geografie și istorie la liceu. A studiat istoria artei la Universitatea din Málaga, unde a lucrat un an ca stagiar. A scris în revista universitară La Buhardilla și colaborează în mod constant la revista Manual de Uso Cultural.

Cea mai bună carte a anului 2025 The New York Times, The Economist, National Public Radio

Sarah Wynn-Williams avea deja o carieră remarcabilă când a început să lucreze pentru Facebook (astăzi Meta). Folosind avionul privat al lui Mark Zuckerberg, a călătorit în nume­roase țări, unde a negociat cu oficialitățile care plănuiau să restricționeze sau chiar să inter­zică platforma. După șase ani petrecuți în sânul uneia dintre cele mai influente companii din lume, a fost concediată.

Cartea documentează această perioadă intensă: de la întrevederi cu lideri ai statelor lumii și relatări șocante despre misoginism, abuzuri și ipocrizie în culisele Facebook până la întâlniri dificile cu junte militare. Dezvăluirile includ detalii despre Proiectul Alamo, rolul jucat de Facebook în alegerea lui Donald Trump din 2016 și responsabilitatea companiei pentru genocidul împotriva minorității musulmane rohingya din Myanmar.

Meta a încercat în repetate rânduri să împie­dice, pe căi juridice, publicarea și promovarea cărții, atât în SUA, cât și în Marea Britanie. Rezultatul? Vânzări explozive și o difuzare record.

Nepăsătorii este o analiză necruțătoare a felului în care rețelele de socializare ne modelează societatea și a modului în care liderii acestei puteri globale devin tot mai iresponsabili. Iar prețul îl plătim noi toți.

Sarah Wynn-Williams este avocată în drept internațional, expertă în politici publice. A lucrat în cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite (securitate internațională, drept interna­țional și drepturile omului), a fost lector asociat la Facultatea de Drept a Universității Victoria din Melbourne și, în cadrul Biroului Procurorului General din Niue, s-a ocupat de implementarea unor măsuri împotriva terorismului și de probleme legate de drepturile omului. A fost consilieră pe probleme de politici publice în guvernul Noii Zeelande (mediu, sustenabilitate și securitate) și a fost implicată în ratificarea unor tratate internaționale complexe (2002-2007). A condus oficiul pentru afaceri politice și relații guvernamentale al ambasadei Noii Zeelande din Washington, DC (2007-2011). Între 2011 și 2017 a fost angajată a companiei Facebook, devenind director de politici publice globale, poziție creată special pentru ea. În prezent lucrează în domeniul politicilor tehnologice, cu accent pe inteligența artificială.

„O cronică de familie dar și un omagiu la adresa pământului ce i-a adăpostit familia, și anume Franța înainte de Ocupație. Tulburător.” (Marianne)

„Forța acestei scrieri rezidă în capacitatea auto rului de a ne povesti toate acestea fără emfază, fără parafrază, fără a ne da lecții, urmărind destinul unei femei pe care îl putem califica, din nefericire, drept unul ordinar. Idiss a fost o femeie, o mamă, o bunică, ca mulți alții, fără excese, ce-a cunoscut ani de ferici re, dar și răul absolut… Toace acestea s-au întâmplat alături de noi, nu cu mult timp în urmă…” (La Tribune)

„Tulburătoare, această mărturie. Robert Badinter n-a scris niciodată despre istoria familiei sale, și iată că la 90 de ani își amintește de copilul care a fost și de Idiss, această bunică atât de iubită, și o face cu delicatețe, sobru și mai cu seamă emoționant. (…) Faptul că Robert Badinter povestește despre bunica sa e și pentru că Idiss încarnează, în ochii săi, marea tragedie a secolului XX.” (RTL)

„…această carte de amintiri semnată de Robert Badinter descrie traiectoria unei familii: trăsnăile unchilor săi, căsătoria din dragoste a tatălui său, reușita lui în comerțul cu blănuri, dorința sa de a urma o carieră intelec tuală, apoi asasinarea acestuia în lagă rul de la sobibor. În filigran, îl vedem și pe autor, adolescent, împreună cu fratele său, referindu-se la cele două identități și asumându-și această istorie evreiască europeană, unde Franța a reprezentat atât o alegere, cât și un pericol de moarte. O scriere directă și emoționantă care, pornind de la destinul unei familii, evocă importante idei umaniste..” (Toute La Culture)

Cuvânt-înainte de Margaret Atwood

24 februarie 2022. Aflată în vacanță, în Egipt, împreună cu fiul ei de zece ani în momentul în care rușii i-au invadat țara natală, Victoria Amelina a revenit în Ucraina și a început să investigheze crimele de război, consemnând mărturiile supraviețuitorilor și ale martorilor atrocităților. Printre eroinele despre care scrie se află femei extraordinare, precum Evhenia, o avocată celebră devenită soldat, Oleksandra, care a investigat zeci de mii de crime de război, iar în 2022 a primit Premiul Nobel pentru Pace, și Iulia, o bibliotecară care a contribuit la lămurirea circumstanțelor răpirii și uciderii unui autor de cărți pentru copii.

Într-o zi din iunie 2023, autoarea se afla într-o pizzerie din Kramatorsk, în regiunea Donețk, aproape de linia frontului, împreună cu câțiva scriitori străini, când localul a fost lovit de o rachetă rusească. Au murit treisprezece persoane, iar alte zeci au fost rănite. Printre acestea s-a aflat și Victoria Amelina, care a decedat la spital, din cauza rănilor suferite, lăsând în urmă acest jurnal întrerupt, o mărturie cutremurătoare despre distrugerile războiului și prețul rezistenței în fața răului absolut.

„Un document esențial pentru istoria contemporană.” (Pascal Bruckner)

„O încercare dureroasă de a răspunde la întrebarea: care este rolul artistului atunci când țara lui se confruntă cu o amenințare existențială?” (Financial Times)

Victoria AMELINA (1986-2023), romancieră, eseistă, poetă și militantă ucraineană pentru drepturile omului, a fost recompensată de-a lungul vieții cu numeroase premii. A fost membră a organizației PEN International, proza, eseurile și poeziile sale fiind traduse în mai multe limbi. În 2019 și 2020, a locuit și a călătorit în Statele Unite ale Americii. A scris atât în ucraineană, cât și în engleză, iar eseurile ei au fost publicate în The Irish Times, Dublin Review of Books și Eurozine. Cartea ei neterminată, Femei în război (Looking at Women, Looking at War), a primit în 2025 Premiul Orwell pentru Literatură Politică.

 

Sir Anthony Hopkins își explorează cu onestitate și emoție cariera remarcabilă din film și teatru, copilăria dificilă și drumul spre vindecare.

Născut și crescut în Port Talbot – un mic oraș galez al oțelăriilor – Hopkins a trăit printre bărbați duri, care respingeau orice formă de vulnerabilitate. Era considerat un elev mediocru, fără viitor, dar destinul i s-a schimbat într-o seară de sâmbătă, când a văzut adaptarea din 1948 a piesei Hamlet. Acela a fost momentul care i-a aprins pasiunea pentru actorie.

Cu o sinceritate dezarmantă, Hopkins rememorează momentele definitorii ale carierei sale: debutul la Royal Academy of Dramatic Art, sub aripa lui Laurence Olivier, întâlnirile cu Richard Burton, rolurile legendare precum Hannibal Lecter sau Regele Lear, în care a transformat tăcerea și stoicismul tatălui său în emoție pură.

El vorbește deschis și despre prăbușiri: dependența care i-a ruinat prima căsnicie și aproape că i-a curmat viața – o luptă ce l-a condus către sobrietate, pe care o păstrează de aproape cincizeci de ani. În singurătate și reflecție, se confruntă cu întrebările despre fragilitatea umană și despre ceea ce tatăl său numea Marele Secret.

Îmbogățită cu o selecție de fotografii personale, Hai că am reușit, puștiule este confesiunea sinceră și profundă a unui om complex, care a redefinit arta actoriei și a inspirat generații, timp de peste șase decenii.

„E multă putere și multă fragilitate în cartea asta, care nu e doar povestea unui mare actor, ci anatomia unui spirit cu adevărat extraordinar.“ -- Marian Coman

Sir Philip Anthony Hopkins este unul dintre cei mai cunoscuți și mai prolifici actori britanici. Și-a început cariera pe scenă, sub îndrumarea lui Laurence Olivier, înainte de a juca în numeroase filme apreciate de critici. Printre cele mai cunoscute apariții ale sale se numără Tăcerea mieilor (The Silence of the Lambs), Rămășițele zilei (The Remains of the Day), Thor, Tatăl (The Father) și multe altele. Cel mai recent rol al său este în seria Those About to Die, iar în viitorul apropiat va apărea în filmul biografic despre familia Maserati, regizat de Bobby Moresco. De-a lungul carierei sale, a primit numeroase premii, inclusiv două premii Oscar, patru premii BAFTA, două premii Primetime Emmy și un premiu Laurence Olivier. În prezent, locuiește în Los Angeles alături de soția sa, Stella.

Un loc întunecat este povestea cu accente autobiografice a lui V.S. Naipaul – dureroasă și hilară în același timp, profundă și ponderată – despre prima vizită în India, țara strămoșilor săi. Avea douăzeci și nouă de ani și a rămas acolo un an. Din momentul sosirii în Bombayul afectat de prohibiție, cu whisky și coniac ieftin în bagaje, a simțit o înstrăinare culturală față de subcontinent, care a devenit pentru el o țară a miturilor, un loc întunecat care i se închidea în urmă pe măsură ce înainta. În călătoria din mlaștina birocratică a Bombayului către frumusețea eterică a Cașmirului, de la o peșteră sacră de gheață din Himalaya la un templu abandonat lângă Madras, Naipaul parcurge un drum prin inima umanității, unde întâlnește funcționari publici timizi, servitori obraznici, un sfânt suav și egoist, o americancă în căutare de revelații religioase… Un loc întunecat cuprinde și răspunsul surprinzător pe care și-l dă Naipaul la întâlnirea cu sistemul de caste paralizant al Indiei, la acceptarea aparent senină a sărăciei și mizeriei și la conflictul dintre dorința de autodeterminare și nostalgia pentru dominația britanică. Rezultatul este probabil cea mai elegantă și pasionantă carte scrisă vreodată despre subcontinent.

Introducere şi comentarii de Alex Drace‑Francis

„În prima jumătate a secolului al XIX-lea, lumea s-a pus în mişcare. Epoca de făurire a statelor şi culturilor naţionale a fost plină de conexiuni transnaţionale. O descoperire recentă ne permite să recitim povestea aceasta, dar să şi aflăm multe lucruri noi despre starea lumii de atunci, prin ochii unui personaj uitat. Scrisorile și reportajele lui Bernhard Stolz – jurnalist și om de litere cu ascuțit simț critic, un personaj erudit, monden, cu vederi deschise, şi un fin comentator al artei, literaturii, muzicii – se remarcă prin curiozitatea, precizia şi umorul cu care autorul observă, oriunde călătorește – la Pesta, București ori Constan­tinopol –, viața locală. 

De la ceremoniile de curte «de sus» la viaţa domestică «de jos», de la fenome­nele astronomice de pe cer la canali­zarea de sub pământ, almanahuri, artificii, bâlciuri, cântăreţe, chelneri, comete, girafe – nimic nu scapă privirii atente a praghezului Stolz.“ — ALEX DRACE-FRANCIS

„Mă voi strădui să vă zugrăvesc întâmplările ciudate și puțin cunos­cute ale capitalei noastre în adevăratele lor culori… Bukarest – mai corect Bukurest, adică după etimologia general acceptată: loc al bucuriei, al plăcerii – nu face o impresie favorabilă călătorului care vine de la Dunăre. Întinderea sa nu e mai mică decât a Parisului, dar oraşul e construit aşa de năstruşnic, încât cu greu ar putea exista vreun altul asemănător. Te crezi într-un sat mare în care sunt mai multe case frumoase, dar mai ales barăci destul de mizerabile. Amestecul frapant de elemente orientale și europene este inconfundabil și vizibil în toate privințele: mod de viață, îmbrăcăminte, obiceiuri, instituții, biserică, sistem politic. Totul poartă încă un caracter de bază oriental, dar cu multe schimbări.“ — BERNHARD STOLZ

ÎN MINTEA UNEI TINERE LEGENDE CARE VÂNEAZĂ ISTORIA TENISULUI

Bazată pe interviuri noi cu cele mai apropiate persoane de tenismen – inclusiv antrenori, prieteni, foști profesori și locuitori din orașul natal –, Carlos Alcaraz – omul din spatele zâmbetului oferă perspective noi asupra unui fenomen al tenisului. De la un apartament modest, aflat deasupra unei shaormerii din satul El Palmar, până la gloria de pe cele mai mari scene ale sportului, această carte captivantă urmărește ascensiunea lui Alcaraz și pune povestea acestuia în contrast cu cea a „celor trei mari” – Novak Djokovic, Rafa Nadal și Roger Federer.

Hotărâre. Bucurie. Îndrăzneală. Credință. Momentele întunecate dintre zâmbete. Lacrimile. Rachetele rupte. Tensiunea dintre dorința de a fi un tânăr obișnuit și aspirația spre măreția în tenis.

Carlos Alcaraz – omul din spatele zâmbetului pătrunde în forțele emoționale și culturale care au modelat o legendă modernă – una sortită să redefinească tenisul pentru anii care vor urma.

Te poartă în sanctuarul lăuntric al lui Alcaraz. — NEW YORK TIMES

Zâmbete largi și un talent artistic uimitor: Carlos Alcaraz este cu adevărat cea mai strălucitoare tânără stea a tenisului. Având ambiția să devină cel mai mare jucător din toate timpurile – să-i întreacă pe cei din generația de aur dinaintea lui –, deja reinventează tenisul. Cu acel zâmbet. Cu dragostea lui pentru loviturile scurte. Cu ascensiunea lui fulgerătoare: la 19 ani, spaniolul a devenit cel mai tânăr număr unu mondial din istoria tenisului masculin, iar la 21 de ani câștigase deja Mari Șlemuri pe trei suprafețe, un alt record.

Cu perspective noi și povești inedite, Carlos Alcaraz ‒ omul din spatele zâmbetului te poartă în călătoria tenismenului dintr-un sat din Murcia, din sudul Spaniei, până pe culmile tenisului mondial. În această biografie captivantă, autorul Mark Hodgkinson explorează modul în care un băiat cu un vis mare și un zâmbet și mai mare a depășit obstacole, momente întunecate și comparațiile cu Rafa Nadal pentru a deveni o stea globală a sportului. Plină de emoție, umor și căldură, Carlos Alcaraz – omul din spatele zâmbetului nu este doar despre tenis – este și despre pasiune, perseverență și puterea credinței în sine. Și despre bucurie, de asemenea. Pentru Alcaraz, a te distra este aproape o superputere.

O potrivire perfectă între autor și subiect. Amestecul de stil și de substanță al lui Mark Hodgkinson – inspirație și profesionalism – îl oglindește pe Carlos Alcaraz pe terenul de tenis. — JON WERTHEIM, SPORTS ILLUSTRATED

Aventura vieții mele. Ce am învățat în cei 15 ani de CEO al Walt Disney Company Viziunea lui Bob Iger se rezumă la trei idei esențiale: calitatea primează în fața cantității, tehnologia este o oportunitate - nu o amenințare -, iar adoptarea unei perspective globale e singura soluție pentru transformarea unei companii într-un brand impunător pe piața internațională. Sub conducerea lui, valoarea The Walt Disney Company a crescut de cinci ori, transformându-l pe Iger într-unul din cei mai inovatori și mai remarcabili CEO ai zilelor noastre.

Începând din anii 1960, Marea Aral a scăzut necontenit. Pe atunci era a patra întindere lacustră din lume, cu o suprafață de două ori cât a Belgiei. Astăzi, din cauza marilor proiecte sovietice de irigație, s-a transformat în proporție de 90% în deșert.

De la marginea pustiului unde zac ruginite vasele ce pescuiau odinioară în apele ei, Cédric Gras a călătorit de-a lungul Amudariei – anticul Oxos, care astâmpăra setea multor cetăți de pe drumurile mătăsii – spre izvoarele acestui fluviu mitic. În fostele republici sovietice prin care trece, cunoaște pescari braconieri kazahi, întâlnește culegătoare de bumbac uzbece, admiră ruinele cetăților antice, vizitează neverosimilul Așgabat, unde toate mașinile sunt albe, și reușește să pună aproape clandestin piciorul pe coronamentul barajului Nurek. Peste tot, apa fluviului este o miză de primă importanță, iar canalele construite de statele riverane încearcă să o deturneze către propriile oaze.

Călătoria către izvoare se încheie pe „acoperișul lumii”: la capătul periplului său, autorul escaladează uriașul ghețar Fedcenko din Pamir, rezervor de apă al unei Asii Centrale deasupra căreia planează spectrul setei și, poate, și cel al unui viitor război al apei.

Carte recompensată cu premiile Nouveau Cercle de l'Union Interalliée (2023) și Céleste Albaret (2024)

Prințesa Bibescu a fost un personaj flamboaiant, imaginea însăși a universului Belle Époque – și mult mai mult de atât. A traversat secolul XX marcându-i profund pe toți cei cu care s-a intersectat, seducându-i sau exasperându-i cu stilul ei original. A fost acuzată de colaborare cu inamicul și, în alte împrejurări, s-a bucurat de gratitudinea contemporanilor. Scriitoare de succes, rivalizând în epocă cu Anna de Noailles și Colette, s-a bucurat de admirația lui Proust, Rilke sau Paul Claudel. Se considera cetățean al lumii, călătoare, exploratoare. Seducătoare fără pereche, și-a căutat iubirea cu pasiune, fiind mereu dezamăgită. Spirit diplomatic, a acționat din umbră și i-a sprijinit pe cei care au scris istoria, uneltind cu grație și asumându-și riscuri pentru a apăra interesele țării sale și pacea în Europa.  Martha Bibescu a trăit totul: tragediile veacului său, dramele și trădările, faima, luxul exorbitant și exilul în sărăcie după 1945. Timp de unsprezece ani, a fost despărțită de singura ei fiică, prizonieră în România comunistă. Nu s-a dat bătută niciodată.

Cercetătoarea Aude Terray, doctor în istorie, i-a călcat pe urme în România, la Londra și la Paris, reușind un portret intim al unei femei incandescente.

„Prinţesă, sunteţi o scriitoare desăvârșită, şi asta nu-i puţin lucru…“ — MARCEL PROUST

„Martha Bibescu promitea să fie o mare frumusețe și visa la măreție. Crescută printre bărbați celebri, îi plăceau puterea, personalitățile, artiștii talentați, politicienii de succes, regii și prinții… Această tânără cu ochi imenși, verzi și păr roșcat magnific avea o vitalitate și o sete de cunoaștere fantastice…“ — MARIA, REGINA ROMÂNIEI

„Martha Bibescu este cea mai admirabilă inteligență feminină pe care o cunosc.“ — FRANÇOIS MAURIAC, laureat al Premiului Nobel pentru literatură

Publicat în iunie 1991 în Franța, la aproape un după ce autorul părăsise Albania, volumul Povara crucii este un rechizitoriu al celui mai dur comunism european, cel albanez. Ismail Kadare face o cronică amară a anilor 1960–1990, cei mai fertili din cariera sa, dar și perioada în care dominaţia statului dictatorial s-a impus total în literatură şi artă. Foarte puţini au fost scriitorii care au reuşit să răzbată prin ochiurile înguste ale plasei ideologice, iar Kadare a fost unul dintre ei. În ciuda constrângerilor, fricilor, mărturisite sau nu, a  concesiilor.

Povara crucii este un inventar al mişcărilor tactice neaşteptate, al zigzagului continuu şi derutant din războiul, rareori făţiş, dintre scriitor şi stat, în care fiecare rând scris trebuia plătit cu o umilinţă, cu o retragere, cu un compromis, dar totuşi în absenţa „marelui compromis“ la care au ajuns atât de mulți scriitori, fără o predare necondiţionată, fără o pactizare cu regimul. În ultimă instanţă, Povara crucii este un drum al calvarului cristic, parcurs de un scriitor celebru braţ la braţ cu opera sa, sub biciul nemilos al dictaturii.

„Uneori mi se părea că, aşa cum spadasinul îşi împinge adversarul pe terenul care‑i este favorabil, tot astfel şi eu atrăsesem tiranul pe terenul literaturii, acolo unde mă simţeam în largul meu, iar el, indiferent de simţul artistic rafinat pe care‑l avea, nu putea fi decât un amator. Acolo, în câmp deschis, departe de gărzi, de curteni, de doctrină şi de dictatură, aveam impresia că‑l pot învinge. Aşa încât să‑i pun masca. Apoi chiar ea avea să‑l ţină prizonier. Acolo deci, pe câmpul binecuvântat, la picioarele templului, absolut singur, acolo aş fi putut să‑l pun la pământ. Cuvântul «singur» îmi părea atunci prezent peste tot. Nu era doar titlul romanului, îl aveam în mine, era pe buzele prietenilor şi duşmanilor mei (Cum de ai pus această «singurătate» chiar în titlu? Asta a fost chiar prima observaţie. După care au tăcut toţi. Cum se părea, tiranul însuşi îşi acceptase singurătatea.) Chiar şi eu, deşi aveam prieteni mulţi şi devotaţi, tot singur aş fi fost acolo, în câmp deschis. Şi, indiferent câtă încredere aveam în arta mea, inima îmi spunea uneori că nu era exclusă posibilitatea ca monstrul să mă atace într‑o clipă.“ — ISMAIL KADARE

Ultimii ani ai vieții îl găsesc pe Tolstoi la moșia de la Iasnaia Poliana, trăind ca un mujic. Lăsase în urmă societatea mondenă petersburgheză, onorurile, ba chiar și propriul destin literar. Devine un fel de patriarh nonconformist, în răspăr cu autoritățile laice și cu cele ecleziastice. Ajunsese la o credință în care puțini îl puteau urma. Găsise un fel de-a se exprima mai simplu. Aici, la Iasnaia Poliana, în singurătate, stă de vorbă cu sine despre Dumnezeu și oameni, iar jurnalul, care l-a însoțit permanent, e spațiul unde pune întrebări infinite, unde caută să înțeleagă și să se exprime altfel decât o făcuse în romane. Aceste meditații au fost cenzurate în edițiile anterioare ale jurnalului – puterea sovietică putea accepta „stilul“ lui de mujic, dar nu și spiritul care se împotrivea oricărei revoluții.

Această carte este o scurtă biografie intelectuală. Ea oferă o prezentare de ansamblu a vieții lui Wittgenstein, excelent articulată cu o sinteză a gîndirii sale filozofice, într-o manieră accesibilă oricărui cititor cultivat. Lucrarea evidențiază cu mare claritate nu doar personalitatea cu totul excepțională a lui Wittgenstein, ci și originalitatea sa ieșită din comun. Totodată, expune contururile operei sale filozofice cu o limpezime demnă de admirat. (Peter Hacker)

Cartea lui Edward Kanterian se citește ca un roman al unei vieți excepționale – greu de cuprins, de înțeles și acceptat. În joc se află o existență tulburătoare, a unui om sfîșiat și frământat necontenit. Viața lui Wittgenstein, creionată cu tușe care-l radiografiază așa cum puțini biografi au reușit, rivalizează cu propriul geniu filozofic, devenind o operă de artă în sine. Cu toate idiosincraziile și contradicțiile sale, avem de a face cu o existență filozofică în sensul cel mai profund al cuvîntului. Kanterian ne poartă într-un veritabil tur de forță – nu doar prin filozofia sa, ci într-un lucru și mai complicat: drama existenței sale. (Florin George Călian)

Edward Kanterian s-a născut în 1969 în București și a trăit pînă în 1981 în România. Și-a obținut doctoratul la Universitatea din Oxford în 2006. După ce a predat filozofie la Universitatea din Oxford, în 2011 a devenit profesor de filozofie la Universitatea din Kent (Canterbury, Marea Britanie). Printre cărțile sale se numără Analytische Philosophie (2004), Wittgenstein (2007), Frege, A Guide to Perplexed (2012), Kant, God and Metaphysics (2019). În prezent lucrează la o carte despre istoria intelectuală a comunismului și una despre filozofia Pămîntului. Edward Kanterian este un profil rar în spațiul filozofic contemporan, cu expertiză atît în filozofia continentală, cît și în cea analitică. La editura Ratio et Revelatio a mai apărut Între credință și rațiune. Drama filozofiei de la Erasmus la Kant (2023).

Al treilea volum al Jurnalului de scriitor (incluzând anii 1877, 1880 şi 1881) reprezintă încununarea acestei opere de excepţie, întrucât cuprinde meditaţiile lui Dostoievski asupra Războiului din 1877, pe marginea căruia îşi dezvoltă impetuoasele şi controversatele opinii slavofile, dar face şi previziuni personale asupra rolului pe care îl va juca ortodoxia într-un viitor (credea autorul) apropiat. Piesa de rezistenţă a acestui volum este celebrul discurs despre Puşkin, amplu comentat în epocă, dar şi în posteritate.

„Jurnalul de scriitor e una dintre lecturile care trebuie reluate la diferite intervale de timp, ca şi romanele dostoievskiene, în scop terapeutic, într-un exerciţiu util pentru cititor, întotdeauna pătrunderea în laboratorul creaţiei unui mare autor reuşind să lămurească anumite aspecte ale operei şi având un efect revigorant, stimulativ, incitator la noi lecturi.” (Andreea Răsuceanu)

Texte urmate de corespondența cu Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugène Ionesco

Ediție îngrijită și introducere de Ștefan Lemny

Prestigios istoric al sensibilităților colective și antropolog al sacrului, Alphonse Dupront (1905-1990) a deținut în România funcțiile de director al Institutului Francez din București și de consilier cultural (1932-1941), iar în anul 2006 a fost ales post-mortem membru al Academiei Române. Volumul îngrijit de istoricul Ștefan Lemny cuprinde toate textele elaborate de Dupront pe teme românești, răspândite prin publicații care sunt astăzi greu accesibile sau rămase complet inedite. Aceste texte aruncă lumină asupra unui aspect puțin cunoscut al creației lui și îngăduie o mai bună apreciere a profunzimii și subtilității gândirii sale, dar și asupra pasiunii și prieteniei sale pentru România. Pe lângă o consistentă prezentare a vieții și activității savantului francez, volumul conține, de asemenea, corespondența sa cu Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugène Ionesco, pe care acesta i-a cunoscut și i-a prețuit, susținându-i în perioada instalării lor în Franța.

Noa-Noa – rodul unei neobișnuite colaborări cu poetul Charles Morice – a fost publicată mai întîi de coautorul ei în numărul din 15 octombrie 1897 al publicației Revue Blanche. În 1901, Noa-Noa a apărut în volum la editura La Plume, sub semnăturile asociate ale celor doi autori, Paul Gauguin și Charles Morice, fapt ce l-a nemulțumit profund pe pictor. Nemulțumirea lui Gauguin era determinată de faptul că Morice, după cum stipula înțelegerea lor probabilă, nu ceruse textul original din Noa-Noa, la care Gauguin încă mai lucra.

Anul 1396 îl află pe tânărul scutier Johann Schiltberger pe câmpul de luptă de la Nicopole, în oastea adunată de regele Sigismund al Ungariei împotriva otomanilor. Johann Schiltberger (1381–după 1438) a trăit în perioada unei mari confruntări între Occidentul creștin (Europa) și Orientul islamic, în esență, Imperiul Otoman în ascensiune și Imperiul Mongol efemer al lui Timur Lenk (Tamerlan). Viața lui prezintă interes pentru români și România, fiindcă a lăsat un „jurnal“ în care sunt pomenite și realități din Țările Române de la cumpăna secolelor al XIV‑lea și al XV‑lea. Ajungând prizonier al sultanului Baiazid I, apoi al lui Timur Lenk și al urmașilor acestuia, trăind în cele din urmă ca sclav și pe lângă prințul tătar Cekra și călătorind până în Siberia, a strâns date despre numeroasele locuri prin care a trecut și despre oamenii pe care i‑a cunoscut.

Prefață de Sorina Bălănescu

Volumul I din Jurnalul lui Dostoievski ne înlesneşte accesul la experienţa morţii trăită de autor în anul 1849, când, în calitate de participant la reuniunile grupului liberal al lui Petraşevski, a fost arestat şi condamnat la moarte sub acuzaţia de complot împotriva statului. Paginile cele mai tulburătoare prezintă scena aplicării sentinţei – în clipa ce a precedat deschiderea focului de către plutonul de execuţie, a sosit graţierea ţarului de la condamnarea la moarte, cu comutarea pedepsei prin deportare în Siberia timp de peste trei ani. Trăind mereu în vecinătatea morţii (a fost martor al asasinării tatălui său de către propriii ţărani), marcat de crizele de epilepsie, pledoariile în favoarea celor oprimaţi, dar şi de crizele religioase care l-au determinat să treacă de la agnosticism la creştinism, Dostoievski prezintă în scrierile sale omul sfâşiat între prezenţa răului şi căutarea lui Dumnezeu, între inconştient şi conştient. Acest prim volum reuneşte o varietate de texte publicate în revista Jurnal de scriitor în perioada 1873 – aprilie 1876, de la povestiri ca „Bobul” sau „Un băiat la bradul lui Hristos” şi portrete literare precum cel al lui Vissarion Belinski la profeţii politice şi eseuri despre societate, valori sau moralitate.

Ediție îngrijită de Emil Iordache

Într-o traducere de excepţie, care sesizează obiectiv detalii şi nuanţe ascunse, lectura acestor memorii îi oferă cititorului posibilitatea ideală de determinare a propriei poziţii în raport cu coordonatele temporale (şi conceptuale) ale textului. Al doilea volum al Jurnalului de scriitor acoperă perioada mai 1876 – aprilie 1877, un moment de cotitură în chestiunea orientală şi în relaţiile Rusiei cu marile puteri.

„E de urmărit, în atipicul jurnal dostoievskian, cum se transformă experienţa cotidiană, măruntele evenimente ale vieţii de zi cu zi, senzaţiile şi gândurile în literatură: o serie de micronaraţiuni, unele dezvoltate ulterior în foiletoane, altele schiţe («tablouri») publicate ca atare, sparg discursul auctorial sau, mai bine zis, sunt integrate pe nesimţite în substanţa acestuia.” (Andreea Răsuceanu)

Când Clare își pierde fiul în vârstă de cinci săptămâni, geamănul acestuia încă luptă pentru viață în secția de terapie intensivă. Mama îndurerată caută ajutor pentru a-și putea trăi doliul și, totodată, pentru a-și crește copilul supraviețuitor. Va descoperi că doliul nu urmează reguli și că nu există etape prestabilite sau soluții-minune, ci fiecare își trăiește suferința în felul și ritmul său.

Optsprezece ani mai târziu, Clare își așterne pe hârtie experiența dureroasă sub forma unor gânduri de alinare care să-i însoțească pe oamenii îndoliați și pe cei care vor să-i înțeleagă și să-i sprijine. A rezultat astfel o confesiuneghid de supraviețuire, empatică și sinceră, care oferă nu atât răspunsuri, cât un tovarăș de suflet în această călătorie de la revoltă și neputință înspre o nouă redefinire a vieții. Ca o conversație între prieteni ce trec prin aceeași suferință.

Aceasta este cartea pe care Clare ar fi vrut s-o aibă în cele mai negre clipe din viața ei: o călăuză care să-ți arate nu cum să „depășești“ doliul, ci cum să trăiești cu el.

„Clare dă dovadă de un curaj extraordinar așternând pe hârtie dureroasele căutări ca mamă în doliu, pentru a-i ajuta pe toți cei care trec prin experiențe similare. Veți găsi aici o poveste despre alinare, dar și, cum reiese încă din titlu, despre speranță.“ — ALAN TITCHMARSH

„Doar o adevărată supraviețuitoare prin tranșeele doliului putea să scrie un asemenea ghid capabil să ofere alinare în clipele cernite.“ — GREG WISE

„Toți cei care au pierdut pe cineva drag vor găsi sprijin și mângâiere în aceste pagini de o sinceritate răvășitoare.“ — ADELE PARKS

Biografia definitivă a jucătorului-legendă al Liverpool, cel mai faimos fotbalist egiptean din istoria acestui sport, Mohamed Salah. Realizările lui Salah sunt, în multe privințe, fără egal. Câștigător al Ligii Campionilor și al Premier League, de două ori Fotbalistul African al Anului, Salah face legătura între două lumi. Prima este continentul din care provine, precum și Orientul Mijlociu islamic.

Descoperă lumea împăratului roman Marcus Aurelius și provocările enorme cu care s-a confruntat și pe care le-a depășit cu ajutorul filosofiei stoice.

Această nouă biografie îl readuce la viață pe Marcus Aurelius (121–180 d.Hr.) pentru o nouă generație de cititori, explorând fascinanta călătorie psihologică a împăratului roman.

Donald Robertson examinează relațiile lui Marcus Aurelius cu figurile-cheie din viața sa, precum mama sa, Domitia Lucilla, și împăratul Hadrian, precum și cu maeștrii lui stoici. Autorul se bazează în mare măsură pe propriile meditații ale împăratului și pe corespondența acestuia, examinându-i deopotrivă acțiunile, așa cum sunt descrise în Istoria Augusta și în alte texte antice.

Marcus Aurelius s-a străduit să reconcilieze filosofia și valorile morale cu presiunile politice la care era supus ca împărat la apogeul puterii romane. Robertson examinează atitudinea lui Marcus față de sclavie și dilema morală pusă de capturarea inamicilor în război, dar și aspecte precum atitudinea sa față de femei, rolul stoicismului în reacția față de amenințarea războiului civil, tratamentul creștinilor sub domnia sa și numirea ca succesor a fiului său Commodus.

Pe parcursul cărții, Meditațiile sunt folosite pentru a clarifica din surse directe mentalitatea împăratului – caracterul, valorile și motivele sale – în timp ce Robertson împletește cu măiestrie călătoria interioară a lui Marcus Aurelius ca filosof cu evenimentele exterioare din viața sa de împărat roman.

DONALD ROBERTSON este psihoterapeut, specializat, printre altele, în terapie cognitiv-behavioristă, în filosofie stoică şi în hipnoză clinică. A tratat pacienţi cu probleme legate de anxietate. Este autorul a zeci de articole publicate în reviste de specialitate, dar şi al volumelor The Philosophy of Cognitive-Behavioural Therapy şi The Practice of Cognitive-Behavioural Hypnotherapy.

Cuvânt înainte de Simon Blackburn

„Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic.“ SOCRATE

În această evocare strălucită a peste 80 dintre cei mai importanți gânditori ai lumii, volumul explorează, în texte clare şi în imagini, poveştile fascinante ale vieţilor, iubirilor şi operelor acestora.

Versiune definitivă a Jurnalului Annei Frank tradusă după originalul neerlandez

„Era o tânără scriitoare minunată. Era cineva la cei treisprezece ani ai ei… Ardoarea, spiritul care o animă – mereu activ, punând mereu lucrurile în mișcare… E ca o surioară pasională a lui Kafka, este fetița lui pierdută.“ — PHILIP ROTH

Anne Frank este un nume familiar chiar și pentru cei care nu au citit Jurnalul. Îl poartă străzi, școli de pe toate meridianele. Îl poartă mult vizitatul muzeu din Amsterdam și fundația care l-a organizat în imobilul unde se afla Anexa secretă.

Anne Frank și jurnalul ei figurează pe mai toate listele de excelență ale veacului XX privitoare la personalități și la cărți – Cei mai importanți oameni ai secolului, Cele mai bune cărți publicate în secolul XX, Operele literare definitorii pentru același secol, ca să numim doar câteva din multele topuri stabilite de specialiști, de ziariști ori chiar de marele public.

Din 1947, când s-a publicat pentru prima oară în Țările de Jos, Jurnalul Annei Frank a fost tradus în peste 70 de limbi. S-a vândut în întreaga lume în peste 30 de milioane de exemplare.

La celebritatea Jurnalului au contribuit neîndoielnic adaptările sale teatrale și cinematografice, faptul că a devenit materie de studiu în multe școli din lume, că a fost obiectul unor analize subtile, dar și ținta unor vehemente atacuri.

Anne Frank a lăsat cea mai frapantă mărturie umană din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, a dat un chip, o voce, un nume milioanelor de victime inocente – fără chip, fără voce, fără nume – ale barbariei naziste. Anne Frank nu e o simplă autoare; împreună cu cartea ei, a devenit un simbol.

Istoria le-a oferit două roluri: muză sau soție. Al treilea, cel de geniu, l-au păstrat doar pentru bărbați. De la ecuațiile Milevei Marić, esențiale pentru Einstein, la structura ADN-ului dezvăluită de Rosalind Franklin și atribuită lui Watson și Crick, istoria este cel mai mare furt intelectual. Această carte demonstrează, caz cu caz, cum geniul femeilor a fost semnat sistematic cu numele unui bărbat. Descoperă eroinele invizibile ale căror nume au fost șterse din ecuația succesului și află adevărul din spatele celor mai mari „invenții” ale bărbaților.

În august 2010, când mina chiliană San José s-a surpat după 120 de ani de exploatare, treizeci şi trei de mineri au rămas captivi în străfundurile ei, la aproape 700 de metri adâncime, cu rezerve de hrană limitate şi la temperaturi ce atingeau uneori 50 de grade Celsius. Nimeni nu credea că mai sunt în viaţă și, chiar dacă ar fi fost, şansele ca cineva să-i mai poată aduce la suprafaţă erau minime.

După dezastru, reputatul jurnalist Héctor Tobar primește dreptul exclusiv de a spune povestea minerilor și a neobositelor operațiuni de salvare întreprinse de experți și autorități. Amplu documentată, cartea ne arată ce înseamnă să rămâi captiv sub pământ pentru un timp fără precedent în istoria dezastrelor și este o mărturie despre forța solidarității umane.

Povestea spusă de Tobar - un maestru al obiectivității și un jongler al punctelor de vedere - este o capodoperă a jurnalismului narativ.

„Héctor Tobar ne poartă atât de adânc în povestea și în vieţile minerilor chilieni, încât reconstituirea dezastrului minier devine o meditaţie fascinantă asupra condiției umane. Cei 33 este o carte extraordinară." - GEORGE PACKER

„Intensă, vibrantă, plină de suspans." - PEOPLE

Planeta Rilke. Totul se află înlăuntru și poate fi regăsit, reînnoit, reinventat, cu forţe nebănuite, astfel fiind reinventată lumea din preajmă, care renaște prin tine și se împlinește odată cu ceea ce ești, devenind, clipă de clipă. Ființa nouă, regăsită în forul lăuntric, își proiectează bogăția și forța, reinventând lumina, care strălucește, cucerind și binecuvântând totul.

O privire din interior asupra lumii artei moderne, cu portrete intime, adesea surprinzătoare, ale celor mai importanți actori ai ei. „La 80 de ani, legendara Peggy continuă să scruteze o lume care de fapt decade mai repede decât ea. La urma urmei, Veneţia se scufundă, la propriu, sub palazzo‑ul ei alb şi neterminat. Dacă visul suprem al solipsistului este să ia lumea cu el atunci când moare, este foarte posibil ca Peggy să ajungă să ia Veneţia din lumea aceasta şi s-o ducă în lumea ei, unde petrecerea continuă încă, fiecare face ceva nou şi arta miroase nu a muzeu, ci a atelier de creator.“ - Gore Vidal

La publicarea din Franța, în 2008, Anii a fost primită cu surprindere. Deși Annie Ernaux era deja de decenii o scriitoare iubită și premiată, Anii a reprezentat, în mult feluri, un nou început: atât un volum de memorii al unei întregi generații, dar și povestea unor oameni ce-și relatează istoria unică. Poate de aceea naratoarea cărții evită pronumele „eu", alegând să folosească „noi". Anii este o rememorare a perioadei 1941-2006, realizată cu ajutorul senzațiilor trecute și prezente, al fotografiilor, cărților, cântecelor, radioului, televiziunii, reclamelor, știrilor, totul contrastând cu însemnările de jurnal adunate de-a lungul a șase decenii.