Autori străini

Începând din anii 1960, Marea Aral a scăzut necontenit. Pe atunci era a patra întindere lacustră din lume, cu o suprafață de două ori cât a Belgiei. Astăzi, din cauza marilor proiecte sovietice de irigație, s-a transformat în proporție de 90% în deșert.

De la marginea pustiului unde zac ruginite vasele ce pescuiau odinioară în apele ei, Cédric Gras a călătorit de-a lungul Amudariei – anticul Oxos, care astâmpăra setea multor cetăți de pe drumurile mătăsii – spre izvoarele acestui fluviu mitic. În fostele republici sovietice prin care trece, cunoaște pescari braconieri kazahi, întâlnește culegătoare de bumbac uzbece, admiră ruinele cetăților antice, vizitează neverosimilul Așgabat, unde toate mașinile sunt albe, și reușește să pună aproape clandestin piciorul pe coronamentul barajului Nurek. Peste tot, apa fluviului este o miză de primă importanță, iar canalele construite de statele riverane încearcă să o deturneze către propriile oaze.

Călătoria către izvoare se încheie pe „acoperișul lumii”: la capătul periplului său, autorul escaladează uriașul ghețar Fedcenko din Pamir, rezervor de apă al unei Asii Centrale deasupra căreia planează spectrul setei și, poate, și cel al unui viitor război al apei.

Carte recompensată cu premiile Nouveau Cercle de l'Union Interalliée (2023) și Céleste Albaret (2024)

Prințesa Bibescu a fost un personaj flamboaiant, imaginea însăși a universului Belle Époque – și mult mai mult de atât. A traversat secolul XX marcându-i profund pe toți cei cu care s-a intersectat, seducându-i sau exasperându-i cu stilul ei original. A fost acuzată de colaborare cu inamicul și, în alte împrejurări, s-a bucurat de gratitudinea contemporanilor. Scriitoare de succes, rivalizând în epocă cu Anna de Noailles și Colette, s-a bucurat de admirația lui Proust, Rilke sau Paul Claudel. Se considera cetățean al lumii, călătoare, exploratoare. Seducătoare fără pereche, și-a căutat iubirea cu pasiune, fiind mereu dezamăgită. Spirit diplomatic, a acționat din umbră și i-a sprijinit pe cei care au scris istoria, uneltind cu grație și asumându-și riscuri pentru a apăra interesele țării sale și pacea în Europa.  Martha Bibescu a trăit totul: tragediile veacului său, dramele și trădările, faima, luxul exorbitant și exilul în sărăcie după 1945. Timp de unsprezece ani, a fost despărțită de singura ei fiică, prizonieră în România comunistă. Nu s-a dat bătută niciodată.

Cercetătoarea Aude Terray, doctor în istorie, i-a călcat pe urme în România, la Londra și la Paris, reușind un portret intim al unei femei incandescente.

„Prinţesă, sunteţi o scriitoare desăvârșită, şi asta nu-i puţin lucru…“ — MARCEL PROUST

„Martha Bibescu promitea să fie o mare frumusețe și visa la măreție. Crescută printre bărbați celebri, îi plăceau puterea, personalitățile, artiștii talentați, politicienii de succes, regii și prinții… Această tânără cu ochi imenși, verzi și păr roșcat magnific avea o vitalitate și o sete de cunoaștere fantastice…“ — MARIA, REGINA ROMÂNIEI

„Martha Bibescu este cea mai admirabilă inteligență feminină pe care o cunosc.“ — FRANÇOIS MAURIAC, laureat al Premiului Nobel pentru literatură

Publicat în iunie 1991 în Franța, la aproape un după ce autorul părăsise Albania, volumul Povara crucii este un rechizitoriu al celui mai dur comunism european, cel albanez. Ismail Kadare face o cronică amară a anilor 1960–1990, cei mai fertili din cariera sa, dar și perioada în care dominaţia statului dictatorial s-a impus total în literatură şi artă. Foarte puţini au fost scriitorii care au reuşit să răzbată prin ochiurile înguste ale plasei ideologice, iar Kadare a fost unul dintre ei. În ciuda constrângerilor, fricilor, mărturisite sau nu, a  concesiilor.

Povara crucii este un inventar al mişcărilor tactice neaşteptate, al zigzagului continuu şi derutant din războiul, rareori făţiş, dintre scriitor şi stat, în care fiecare rând scris trebuia plătit cu o umilinţă, cu o retragere, cu un compromis, dar totuşi în absenţa „marelui compromis“ la care au ajuns atât de mulți scriitori, fără o predare necondiţionată, fără o pactizare cu regimul. În ultimă instanţă, Povara crucii este un drum al calvarului cristic, parcurs de un scriitor celebru braţ la braţ cu opera sa, sub biciul nemilos al dictaturii.

„Uneori mi se părea că, aşa cum spadasinul îşi împinge adversarul pe terenul care‑i este favorabil, tot astfel şi eu atrăsesem tiranul pe terenul literaturii, acolo unde mă simţeam în largul meu, iar el, indiferent de simţul artistic rafinat pe care‑l avea, nu putea fi decât un amator. Acolo, în câmp deschis, departe de gărzi, de curteni, de doctrină şi de dictatură, aveam impresia că‑l pot învinge. Aşa încât să‑i pun masca. Apoi chiar ea avea să‑l ţină prizonier. Acolo deci, pe câmpul binecuvântat, la picioarele templului, absolut singur, acolo aş fi putut să‑l pun la pământ. Cuvântul «singur» îmi părea atunci prezent peste tot. Nu era doar titlul romanului, îl aveam în mine, era pe buzele prietenilor şi duşmanilor mei (Cum de ai pus această «singurătate» chiar în titlu? Asta a fost chiar prima observaţie. După care au tăcut toţi. Cum se părea, tiranul însuşi îşi acceptase singurătatea.) Chiar şi eu, deşi aveam prieteni mulţi şi devotaţi, tot singur aş fi fost acolo, în câmp deschis. Şi, indiferent câtă încredere aveam în arta mea, inima îmi spunea uneori că nu era exclusă posibilitatea ca monstrul să mă atace într‑o clipă.“ — ISMAIL KADARE

Ultimii ani ai vieții îl găsesc pe Tolstoi la moșia de la Iasnaia Poliana, trăind ca un mujic. Lăsase în urmă societatea mondenă petersburgheză, onorurile, ba chiar și propriul destin literar. Devine un fel de patriarh nonconformist, în răspăr cu autoritățile laice și cu cele ecleziastice. Ajunsese la o credință în care puțini îl puteau urma. Găsise un fel de-a se exprima mai simplu. Aici, la Iasnaia Poliana, în singurătate, stă de vorbă cu sine despre Dumnezeu și oameni, iar jurnalul, care l-a însoțit permanent, e spațiul unde pune întrebări infinite, unde caută să înțeleagă și să se exprime altfel decât o făcuse în romane. Aceste meditații au fost cenzurate în edițiile anterioare ale jurnalului – puterea sovietică putea accepta „stilul“ lui de mujic, dar nu și spiritul care se împotrivea oricărei revoluții.

Această carte este o scurtă biografie intelectuală. Ea oferă o prezentare de ansamblu a vieții lui Wittgenstein, excelent articulată cu o sinteză a gîndirii sale filozofice, într-o manieră accesibilă oricărui cititor cultivat. Lucrarea evidențiază cu mare claritate nu doar personalitatea cu totul excepțională a lui Wittgenstein, ci și originalitatea sa ieșită din comun. Totodată, expune contururile operei sale filozofice cu o limpezime demnă de admirat. (Peter Hacker)

Cartea lui Edward Kanterian se citește ca un roman al unei vieți excepționale – greu de cuprins, de înțeles și acceptat. În joc se află o existență tulburătoare, a unui om sfîșiat și frământat necontenit. Viața lui Wittgenstein, creionată cu tușe care-l radiografiază așa cum puțini biografi au reușit, rivalizează cu propriul geniu filozofic, devenind o operă de artă în sine. Cu toate idiosincraziile și contradicțiile sale, avem de a face cu o existență filozofică în sensul cel mai profund al cuvîntului. Kanterian ne poartă într-un veritabil tur de forță – nu doar prin filozofia sa, ci într-un lucru și mai complicat: drama existenței sale. (Florin George Călian)

Edward Kanterian s-a născut în 1969 în București și a trăit pînă în 1981 în România. Și-a obținut doctoratul la Universitatea din Oxford în 2006. După ce a predat filozofie la Universitatea din Oxford, în 2011 a devenit profesor de filozofie la Universitatea din Kent (Canterbury, Marea Britanie). Printre cărțile sale se numără Analytische Philosophie (2004), Wittgenstein (2007), Frege, A Guide to Perplexed (2012), Kant, God and Metaphysics (2019). În prezent lucrează la o carte despre istoria intelectuală a comunismului și una despre filozofia Pămîntului. Edward Kanterian este un profil rar în spațiul filozofic contemporan, cu expertiză atît în filozofia continentală, cît și în cea analitică. La editura Ratio et Revelatio a mai apărut Între credință și rațiune. Drama filozofiei de la Erasmus la Kant (2023).

Al treilea volum al Jurnalului de scriitor (incluzând anii 1877, 1880 şi 1881) reprezintă încununarea acestei opere de excepţie, întrucât cuprinde meditaţiile lui Dostoievski asupra Războiului din 1877, pe marginea căruia îşi dezvoltă impetuoasele şi controversatele opinii slavofile, dar face şi previziuni personale asupra rolului pe care îl va juca ortodoxia într-un viitor (credea autorul) apropiat. Piesa de rezistenţă a acestui volum este celebrul discurs despre Puşkin, amplu comentat în epocă, dar şi în posteritate.

„Jurnalul de scriitor e una dintre lecturile care trebuie reluate la diferite intervale de timp, ca şi romanele dostoievskiene, în scop terapeutic, într-un exerciţiu util pentru cititor, întotdeauna pătrunderea în laboratorul creaţiei unui mare autor reuşind să lămurească anumite aspecte ale operei şi având un efect revigorant, stimulativ, incitator la noi lecturi.” (Andreea Răsuceanu)

Texte urmate de corespondența cu Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugène Ionesco

Ediție îngrijită și introducere de Ștefan Lemny

Prestigios istoric al sensibilităților colective și antropolog al sacrului, Alphonse Dupront (1905-1990) a deținut în România funcțiile de director al Institutului Francez din București și de consilier cultural (1932-1941), iar în anul 2006 a fost ales post-mortem membru al Academiei Române. Volumul îngrijit de istoricul Ștefan Lemny cuprinde toate textele elaborate de Dupront pe teme românești, răspândite prin publicații care sunt astăzi greu accesibile sau rămase complet inedite. Aceste texte aruncă lumină asupra unui aspect puțin cunoscut al creației lui și îngăduie o mai bună apreciere a profunzimii și subtilității gândirii sale, dar și asupra pasiunii și prieteniei sale pentru România. Pe lângă o consistentă prezentare a vieții și activității savantului francez, volumul conține, de asemenea, corespondența sa cu Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugène Ionesco, pe care acesta i-a cunoscut și i-a prețuit, susținându-i în perioada instalării lor în Franța.

Noa-Noa – rodul unei neobișnuite colaborări cu poetul Charles Morice – a fost publicată mai întîi de coautorul ei în numărul din 15 octombrie 1897 al publicației Revue Blanche. În 1901, Noa-Noa a apărut în volum la editura La Plume, sub semnăturile asociate ale celor doi autori, Paul Gauguin și Charles Morice, fapt ce l-a nemulțumit profund pe pictor. Nemulțumirea lui Gauguin era determinată de faptul că Morice, după cum stipula înțelegerea lor probabilă, nu ceruse textul original din Noa-Noa, la care Gauguin încă mai lucra.

Anul 1396 îl află pe tânărul scutier Johann Schiltberger pe câmpul de luptă de la Nicopole, în oastea adunată de regele Sigismund al Ungariei împotriva otomanilor. Johann Schiltberger (1381–după 1438) a trăit în perioada unei mari confruntări între Occidentul creștin (Europa) și Orientul islamic, în esență, Imperiul Otoman în ascensiune și Imperiul Mongol efemer al lui Timur Lenk (Tamerlan). Viața lui prezintă interes pentru români și România, fiindcă a lăsat un „jurnal“ în care sunt pomenite și realități din Țările Române de la cumpăna secolelor al XIV‑lea și al XV‑lea. Ajungând prizonier al sultanului Baiazid I, apoi al lui Timur Lenk și al urmașilor acestuia, trăind în cele din urmă ca sclav și pe lângă prințul tătar Cekra și călătorind până în Siberia, a strâns date despre numeroasele locuri prin care a trecut și despre oamenii pe care i‑a cunoscut.

Prefață de Sorina Bălănescu

Volumul I din Jurnalul lui Dostoievski ne înlesneşte accesul la experienţa morţii trăită de autor în anul 1849, când, în calitate de participant la reuniunile grupului liberal al lui Petraşevski, a fost arestat şi condamnat la moarte sub acuzaţia de complot împotriva statului. Paginile cele mai tulburătoare prezintă scena aplicării sentinţei – în clipa ce a precedat deschiderea focului de către plutonul de execuţie, a sosit graţierea ţarului de la condamnarea la moarte, cu comutarea pedepsei prin deportare în Siberia timp de peste trei ani. Trăind mereu în vecinătatea morţii (a fost martor al asasinării tatălui său de către propriii ţărani), marcat de crizele de epilepsie, pledoariile în favoarea celor oprimaţi, dar şi de crizele religioase care l-au determinat să treacă de la agnosticism la creştinism, Dostoievski prezintă în scrierile sale omul sfâşiat între prezenţa răului şi căutarea lui Dumnezeu, între inconştient şi conştient. Acest prim volum reuneşte o varietate de texte publicate în revista Jurnal de scriitor în perioada 1873 – aprilie 1876, de la povestiri ca „Bobul” sau „Un băiat la bradul lui Hristos” şi portrete literare precum cel al lui Vissarion Belinski la profeţii politice şi eseuri despre societate, valori sau moralitate.

Ediție îngrijită de Emil Iordache

Într-o traducere de excepţie, care sesizează obiectiv detalii şi nuanţe ascunse, lectura acestor memorii îi oferă cititorului posibilitatea ideală de determinare a propriei poziţii în raport cu coordonatele temporale (şi conceptuale) ale textului. Al doilea volum al Jurnalului de scriitor acoperă perioada mai 1876 – aprilie 1877, un moment de cotitură în chestiunea orientală şi în relaţiile Rusiei cu marile puteri.

„E de urmărit, în atipicul jurnal dostoievskian, cum se transformă experienţa cotidiană, măruntele evenimente ale vieţii de zi cu zi, senzaţiile şi gândurile în literatură: o serie de micronaraţiuni, unele dezvoltate ulterior în foiletoane, altele schiţe («tablouri») publicate ca atare, sparg discursul auctorial sau, mai bine zis, sunt integrate pe nesimţite în substanţa acestuia.” (Andreea Răsuceanu)

Când Clare își pierde fiul în vârstă de cinci săptămâni, geamănul acestuia încă luptă pentru viață în secția de terapie intensivă. Mama îndurerată caută ajutor pentru a-și putea trăi doliul și, totodată, pentru a-și crește copilul supraviețuitor. Va descoperi că doliul nu urmează reguli și că nu există etape prestabilite sau soluții-minune, ci fiecare își trăiește suferința în felul și ritmul său.

Optsprezece ani mai târziu, Clare își așterne pe hârtie experiența dureroasă sub forma unor gânduri de alinare care să-i însoțească pe oamenii îndoliați și pe cei care vor să-i înțeleagă și să-i sprijine. A rezultat astfel o confesiuneghid de supraviețuire, empatică și sinceră, care oferă nu atât răspunsuri, cât un tovarăș de suflet în această călătorie de la revoltă și neputință înspre o nouă redefinire a vieții. Ca o conversație între prieteni ce trec prin aceeași suferință.

Aceasta este cartea pe care Clare ar fi vrut s-o aibă în cele mai negre clipe din viața ei: o călăuză care să-ți arate nu cum să „depășești“ doliul, ci cum să trăiești cu el.

„Clare dă dovadă de un curaj extraordinar așternând pe hârtie dureroasele căutări ca mamă în doliu, pentru a-i ajuta pe toți cei care trec prin experiențe similare. Veți găsi aici o poveste despre alinare, dar și, cum reiese încă din titlu, despre speranță.“ — ALAN TITCHMARSH

„Doar o adevărată supraviețuitoare prin tranșeele doliului putea să scrie un asemenea ghid capabil să ofere alinare în clipele cernite.“ — GREG WISE

„Toți cei care au pierdut pe cineva drag vor găsi sprijin și mângâiere în aceste pagini de o sinceritate răvășitoare.“ — ADELE PARKS

Biografia definitivă a jucătorului-legendă al Liverpool, cel mai faimos fotbalist egiptean din istoria acestui sport, Mohamed Salah. Realizările lui Salah sunt, în multe privințe, fără egal. Câștigător al Ligii Campionilor și al Premier League, de două ori Fotbalistul African al Anului, Salah face legătura între două lumi. Prima este continentul din care provine, precum și Orientul Mijlociu islamic.

Descoperă lumea împăratului roman Marcus Aurelius și provocările enorme cu care s-a confruntat și pe care le-a depășit cu ajutorul filosofiei stoice.

Această nouă biografie îl readuce la viață pe Marcus Aurelius (121–180 d.Hr.) pentru o nouă generație de cititori, explorând fascinanta călătorie psihologică a împăratului roman.

Donald Robertson examinează relațiile lui Marcus Aurelius cu figurile-cheie din viața sa, precum mama sa, Domitia Lucilla, și împăratul Hadrian, precum și cu maeștrii lui stoici. Autorul se bazează în mare măsură pe propriile meditații ale împăratului și pe corespondența acestuia, examinându-i deopotrivă acțiunile, așa cum sunt descrise în Istoria Augusta și în alte texte antice.

Marcus Aurelius s-a străduit să reconcilieze filosofia și valorile morale cu presiunile politice la care era supus ca împărat la apogeul puterii romane. Robertson examinează atitudinea lui Marcus față de sclavie și dilema morală pusă de capturarea inamicilor în război, dar și aspecte precum atitudinea sa față de femei, rolul stoicismului în reacția față de amenințarea războiului civil, tratamentul creștinilor sub domnia sa și numirea ca succesor a fiului său Commodus.

Pe parcursul cărții, Meditațiile sunt folosite pentru a clarifica din surse directe mentalitatea împăratului – caracterul, valorile și motivele sale – în timp ce Robertson împletește cu măiestrie călătoria interioară a lui Marcus Aurelius ca filosof cu evenimentele exterioare din viața sa de împărat roman.

DONALD ROBERTSON este psihoterapeut, specializat, printre altele, în terapie cognitiv-behavioristă, în filosofie stoică şi în hipnoză clinică. A tratat pacienţi cu probleme legate de anxietate. Este autorul a zeci de articole publicate în reviste de specialitate, dar şi al volumelor The Philosophy of Cognitive-Behavioural Therapy şi The Practice of Cognitive-Behavioural Hypnotherapy.

Cuvânt înainte de Simon Blackburn

„Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic.“ SOCRATE

În această evocare strălucită a peste 80 dintre cei mai importanți gânditori ai lumii, volumul explorează, în texte clare şi în imagini, poveştile fascinante ale vieţilor, iubirilor şi operelor acestora.

Versiune definitivă a Jurnalului Annei Frank tradusă după originalul neerlandez

„Era o tânără scriitoare minunată. Era cineva la cei treisprezece ani ai ei… Ardoarea, spiritul care o animă – mereu activ, punând mereu lucrurile în mișcare… E ca o surioară pasională a lui Kafka, este fetița lui pierdută.“ — PHILIP ROTH

Anne Frank este un nume familiar chiar și pentru cei care nu au citit Jurnalul. Îl poartă străzi, școli de pe toate meridianele. Îl poartă mult vizitatul muzeu din Amsterdam și fundația care l-a organizat în imobilul unde se afla Anexa secretă.

Anne Frank și jurnalul ei figurează pe mai toate listele de excelență ale veacului XX privitoare la personalități și la cărți – Cei mai importanți oameni ai secolului, Cele mai bune cărți publicate în secolul XX, Operele literare definitorii pentru același secol, ca să numim doar câteva din multele topuri stabilite de specialiști, de ziariști ori chiar de marele public.

Din 1947, când s-a publicat pentru prima oară în Țările de Jos, Jurnalul Annei Frank a fost tradus în peste 70 de limbi. S-a vândut în întreaga lume în peste 30 de milioane de exemplare.

La celebritatea Jurnalului au contribuit neîndoielnic adaptările sale teatrale și cinematografice, faptul că a devenit materie de studiu în multe școli din lume, că a fost obiectul unor analize subtile, dar și ținta unor vehemente atacuri.

Anne Frank a lăsat cea mai frapantă mărturie umană din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, a dat un chip, o voce, un nume milioanelor de victime inocente – fără chip, fără voce, fără nume – ale barbariei naziste. Anne Frank nu e o simplă autoare; împreună cu cartea ei, a devenit un simbol.

Istoria le-a oferit două roluri: muză sau soție. Al treilea, cel de geniu, l-au păstrat doar pentru bărbați. De la ecuațiile Milevei Marić, esențiale pentru Einstein, la structura ADN-ului dezvăluită de Rosalind Franklin și atribuită lui Watson și Crick, istoria este cel mai mare furt intelectual. Această carte demonstrează, caz cu caz, cum geniul femeilor a fost semnat sistematic cu numele unui bărbat. Descoperă eroinele invizibile ale căror nume au fost șterse din ecuația succesului și află adevărul din spatele celor mai mari „invenții” ale bărbaților.

În august 2010, când mina chiliană San José s-a surpat după 120 de ani de exploatare, treizeci şi trei de mineri au rămas captivi în străfundurile ei, la aproape 700 de metri adâncime, cu rezerve de hrană limitate şi la temperaturi ce atingeau uneori 50 de grade Celsius. Nimeni nu credea că mai sunt în viaţă și, chiar dacă ar fi fost, şansele ca cineva să-i mai poată aduce la suprafaţă erau minime.

După dezastru, reputatul jurnalist Héctor Tobar primește dreptul exclusiv de a spune povestea minerilor și a neobositelor operațiuni de salvare întreprinse de experți și autorități. Amplu documentată, cartea ne arată ce înseamnă să rămâi captiv sub pământ pentru un timp fără precedent în istoria dezastrelor și este o mărturie despre forța solidarității umane.

Povestea spusă de Tobar - un maestru al obiectivității și un jongler al punctelor de vedere - este o capodoperă a jurnalismului narativ.

„Héctor Tobar ne poartă atât de adânc în povestea și în vieţile minerilor chilieni, încât reconstituirea dezastrului minier devine o meditaţie fascinantă asupra condiției umane. Cei 33 este o carte extraordinară." - GEORGE PACKER

„Intensă, vibrantă, plină de suspans." - PEOPLE

Planeta Rilke. Totul se află înlăuntru și poate fi regăsit, reînnoit, reinventat, cu forţe nebănuite, astfel fiind reinventată lumea din preajmă, care renaște prin tine și se împlinește odată cu ceea ce ești, devenind, clipă de clipă. Ființa nouă, regăsită în forul lăuntric, își proiectează bogăția și forța, reinventând lumina, care strălucește, cucerind și binecuvântând totul.

O privire din interior asupra lumii artei moderne, cu portrete intime, adesea surprinzătoare, ale celor mai importanți actori ai ei. „La 80 de ani, legendara Peggy continuă să scruteze o lume care de fapt decade mai repede decât ea. La urma urmei, Veneţia se scufundă, la propriu, sub palazzo‑ul ei alb şi neterminat. Dacă visul suprem al solipsistului este să ia lumea cu el atunci când moare, este foarte posibil ca Peggy să ajungă să ia Veneţia din lumea aceasta şi s-o ducă în lumea ei, unde petrecerea continuă încă, fiecare face ceva nou şi arta miroase nu a muzeu, ci a atelier de creator.“ - Gore Vidal

La publicarea din Franța, în 2008, Anii a fost primită cu surprindere. Deși Annie Ernaux era deja de decenii o scriitoare iubită și premiată, Anii a reprezentat, în mult feluri, un nou început: atât un volum de memorii al unei întregi generații, dar și povestea unor oameni ce-și relatează istoria unică. Poate de aceea naratoarea cărții evită pronumele „eu", alegând să folosească „noi". Anii este o rememorare a perioadei 1941-2006, realizată cu ajutorul senzațiilor trecute și prezente, al fotografiilor, cărților, cântecelor, radioului, televiziunii, reclamelor, știrilor, totul contrastând cu însemnările de jurnal adunate de-a lungul a șase decenii.

După ce a realizat ascensiuni extraordinare pe munți dificili și a devenit unul dintre cei mai importanți alpiniști din lume, Walter Bonatti decide să facă o schimbare și să exploreze locuri cât mai îndepărtate și mai sălbatice. După o ședere în Siberia, la Polul Frigului, străbate în Klondike drumul vechilor căutători de aur, apoi se urcă într-o canoe și înfruntă apele fluviului Yukon. Sunt primele dintre călătoriile sale memorabile care îl vor purta în interiorul vulcanului Krakatau, pe stâncile bătute de furtuni ale Capului Horn, în imensitatea înghețată a Antarcticii și printre populațiile primitive din jungla amazoniană. Din fiordurile Patagoniei până în deșerturile Australiei, îl însoțim pe Bonatti și, pe lângă poveștile unor ținuturi legendare și ale unor paradisuri ascunse, aflăm și povestea lui – povestea unui om care încearcă să trăiască în armonie cu natura și care cu fiecare călătorie își descoperă limitele, dar își împlinește visul de libertate.

„O lume pierdută e ultima carte scrisă de Bonatti, care şi‑a adunat în ea toate aventurile şi reflecţiile de «explorator». Bonatti crede că putem găsi un punct de întâlnire, de înţelegere respectuoasă cu culturi diferite de a noastră. Propune să ne mişcăm prin natură folosind pe cât posibil mijloacele puse la dispoziţie de natura însăşi şi să înţelegem astfel până unde avem voie să mergem. Propune, pur şi simplu, să privim lumea cu alţi ochi.” (Angelo Ponta)

Pentru publicul larg, C.S. Lewis (1898–1963) este autorul celebrelor Cronici din Narnia, o serie de poveşti fantasy în curs de ecranizare. Mai mult, figura acestui profesor de literatură care a predat la Oxford şi la Cambridge, fiind un fel de simbol al elitei universitare britanice, şi povestea lui de iubire cu Joy Gresham au inspirat un frumos film, Shadowlands (Tărâmul umbrelor), cu sir Anthony Hopkins şi Debra Winger în rolurile principale.

Mai puţin cunoscut de publicul larg este faptul că C.S. Lewis a scris remarcabile studii de literatură medievală şi critică literară şi că esocotit cel mai important apologet al creştinismului din secolul XX (unele scrieri ale sale pe tema credinţei - Despre minuni, Cele patru iubiri, Problema durerii, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Despre lumea aceasta şi despre alte lumi - au fost traduse la Humanitas). În Marea Britanie, Lewis a devenit celebru încă din timpul vieţii graţie conferinţelor lui vibrante despre creştinism, transmise la radio în timpul războiului.

Scrierile şi cu atât mai mult conferinţele creştine ale lui Lewis erau atât de convingătoare pentru că izvorau din încărcătura emoţională a propriei convertiri. Şi chiar despre această convertire, oarecum surprinzătoare pentru un tânăr intelectual studios, lucid, deloc lipsitde spirit critic, e vorba în cartea de faţă. Surprins de Bucurie este, în fond, o autobiografie spirituală: în spatele vieţii exterioare seconturează evoluţia lăuntrică a autorului de la credinţa convenţională din copilărie la necredinţa frivolă din prima tinereţe şi, în fine, la credinţa profundă în Dumnezeul creştin.

După ce i-a cucerit pe cititorii din întreaga lume cu incredibila ei poveste de dragoste cu Lketinga, un războinic masai din tribul Samburu, viitorul ei soț, și despre viața ei în Kenya, Corinne Hofmann ne prezintă întoarcerea în Elveția și dificultățile pe care le-a avut de înfruntat aici. Însă, cu același amestec de curaj și optimism de care a dat dovadă în Kenya, Corinne depășește toate obstacolele care îi ies în cale, fie ele birocratice sau sociale, și se readaptează la obiceiurile europene, construind o nouă viață pentru ea și fiica ei, Napirai. Totodată, aflăm cum a ajuns Corinne să scrie Îndrăgostită de un masai și care a fost parcursul ei în lumea literară. Adio, Africa răspunde la mai multe întrebări lăsate deschise de prima ei carte și ne face martori la lupta autoarei cu propriul trecut, de care încearcă să se rupă pentru a găsi puterea să o ia de la capăt.

Tradus pentru prima oară în afara Japoniei, jurnalul amantei celebrului scriitor Osamu Dazai, împreună cu care acesta s-a sinucis la doar 39 de ani.

„Tomie Yamazaki a fost pentru Osamu Dazai nu doar iubită, ci și mamă, prietenă, soră mai mare, secretară, infirmieră, menajeră și curier. Tomie se ocupa de treburile casnice, dar și de tot ce presupu­nea cariera lui Dazai.

Jurnalul iubirii și morţii mele cu Osamu Dazai reprezintă un document inestimabil despre ultimele luni din viața marelui scriitor japonez, ce oglindește zbuciumul sufletesc al celui pe care Tomie îl numea «Dumnezeul meu preaiubit, neputincios, blând și singuratic» și pasiunea care i-a mistuit pe amândoi până în ultima clipă a vieții.

Publicarea traducerii în limba română a Jurnalului e un dar de neprețuit oferit de editura Alice Books tuturor admiratorilor operei inegalabilului Osamu Dazai.”

Iolanda Prodan

Docu-drame și mituri controversate despre Ingrid Bergman, o legenda a cinematografiei universale cu o viața care bate filmul

…Potrivit revistei Life, impresia pe care a lasat-o la Hollywood dupa ce a turnat aici primul ei film – Intermezzo – a fost cea a unei „fete înalte, cu parul castaniu-deschis și ochi albaștri, care era dureros de timida, dar prietenoasa și cu un zâmbet cald, neprefacut“.

Hollywood devine caminul lui Ingrid Bergman timp de un deceniu, dar îl parasește când, în urma unei aventuri extraconjugale, ramâne însarcinata cu pasionalul regizor Roberto Rosselini.

Dar lumea înca nu era pregatita sa accepte ca „o calugarița se poate îndragosti de un italian“. Dimpotriva, publicul prefera imaginea ei enigmatica din Casablanca, pelicula definitorie a epocii, când America se pregatea sa intre în razboi.

Ingrid era departe de imaginea standard a unei „papușele“ de pe platourile marilor studiouri. Era înalta, având – la 1,75 metri – un ascendent fizic evident asupra celebrului sau partener din Casablanca, Humphrey Bogart, caruia i-au trebuit pantofi cu talpa de 7,6 centimetri (!) ca sa nu para „ridicol de scund“. (Din același motiv, unui alt actor cu care ea trebuia sa filmeze scene romantice într-o producție similara i s-au construit rampe speciale pe platou!)

De asemenea, nu accepta decât un machiaj extrem de simplu, refuzând „orbirea sintetica“ practicata de regula în cazul altor vedete feminine.

O femeie asumata, casatorita – și divorțata –de trei ori, mama a patru copii, Ingrid Bergman a șocat și prin numarul relativ mare de celebritați din industria cinematografica cu care a avut relații patimașe, de la Spencer Tracy la Gregory Peck sau de la Gary Cooper la Howard Hughes.

Mai târziu, celebra ei fiica Isabella Rossellini declara: „Ea a aratat ca femeile sunt independente, ca vor sa-și spuna propria poveste, vor sa preia inițiativa, dar nu pot pentru ca, adesea, cultura noastra sociala nu le permite femeilor sa se rupa de anumite reguli“.

„A scrie viața lui Céline înseamnă a fi obligați neîncetat să ne sprijinim pe el – cum să-i scăpăm, cum să neglijăm această parte esențială, mereu prezentă în ceea ce vede, ceea ce trăiește, ceea ce scrie, ceea ce observă, în ceea ce-l face să sufere? – dar înseamnă, la fel de bine, a transforma acest sprijin într-o forță care să-i respingă opera, să o îndepărteze pentru că evident e doar o minciună, pentru că orice operă, oricare ar fi ea, fie și cea mai frumoasă și în măsura în care e cea mai frumoasă, e doar un travaliu de transpunere, de iluzii delicate care în cazul lui Céline sunt tăiate în materia convulsivă a propriei vieți.” (Frédéric Vitoux)

Povestea personală și profund intimă a autoarei, alături de un tată abuziv, o mamă care se lasă pradă alcoolismului și o soră înstrăinată. Lidia Yuknavitch își spune povestea vieții petrecute alături de un tată abuziv, o mamă căzută pradă alcoolismului și o soră înstrăinată. Își călăuzește cititorii în mărăcinișul problemelor care țin de gen, sexualitate, violență și familie, din perspectiva unei înotătoare de cursă lungă care a devenit artistă. Scriind, explorează natura însăși a amintirilor, într-o călătorie a evoluției și a regresului, a dependenței, autodistrugerii și, în cele din urmă, a supraviețuirii și a vindecării survenite sub forma iubirii și a maternității.

Creatoarea și vedeta Florida Girls ne surprinde cu un volum de memorii deopotrivă amuzant și profund – o poveste despre familie, fericire și o acnee de-a dreptul agresivă.

Laura este mulatră, are părinți scientologi și nonconformiști, iar după divorțul lor își petrece adolescența între Clearwater, Florida, Los Angeles și Tijuana. Locuiește singură perioade îndelungate, sub așa-zisa supraveghere a iubitului alcoolic al mamei ei, își pierde mai multe rude în tragedii cumplite, începe să bea și să fumeze la doar 11 ani – la 15 se lasă și de școală –, fiind întreaga adolescență, dar și după aceea, complet obsedată și marcată de acneea ei severă.

Cu toate acestea, nu vorbim nicidecum despre o poveste tristă, ci de una presărată cu lupte în Jell-O, foarte mult dans, râuri de sangria și Accutane nereglementat, cumpărat din Mexic. Laura își explorează trauma prin intermediul anecdotelor, cu reziliență și mult umor, arătând că să găsești succesul, iubirea și acceptarea de sine rămâne întotdeauna posibil – fie și în ciuda coșurilor și a tragediilor de nedescris.

„Măiestria lui Chinn, care juxtapune suferința devastatoare și conștiința de sine amuzantă, este uluitoare.” Jessica Alba

„În autobiografia ei înviorător de sinceră și incredibil de amuzantă, Laura Chinn confirmă maxima «drumul exceselor duce spre palatul înțelepciunii». Nu am putut-o lăsa din mână.” Woody Harrelson

„Laura Chinn este Tennessee Williams al vremurilor noastre, dar mai amuzantă și mai dramatică.” Paul Scheer

„Brutal de sinceră, amuzantă și înspăimântătoare. Să citesc această carte a fost ca și cum i-aș fi șoptit secretele mele celui mai bun prieten – demult pierdut – târziu în noapte.” Jenny Lawson

„O poveste emoționantă despre traumele din copilărie, dragoste și determinare.” Oprah Daily

„Chinn insuflă experiențelor sale dureroase – de suferință, singurătate, ură de sine, rasism și consum de substanțe interzise – grație și compasiune, garnisindu-le cu râsete cu mâna la burtă.” The New York Times Book Review

Laura Chinn scrie scenarii de televiziune pentru seriale precum The Mick și Children’s Hospital de mai bine de zece ani. Ca actriță, a jucat în numeroase filme și seriale de televiziune – Anatomia lui Grey, Earl, Finaluri fericite sau Războinicul. De asemenea, a creat și a jucat în Florida Girls. În prezent locuiește la Los Angeles, unde face improvizație și, în fiecare vară, încearcă să învețe să facă surfing.