Premiul Nobel

„Eu am fost cea care a citit mai intii cartea, eu am fost cea fascinata si inspaimintata de ea. Am gresit cind i-am dat-o s-o citeasca, socotind ca si el va fi la fel de fascinat ca mine. A fost fascinat, dar nu s-a multumit cu asta, ci si-a dorit sa plece pe tarimul acela. Desi i-am spus ca la mijloc nu era decit o carte, nu l-am putut indupleca. Era iubitul meu. Am pornit la drum, am colindat oras cu oras, am fost induiosati de laturile superficiale ale vietii, am patruns in maruntaiele ascunse ale culorilor, am cautat esenta, dar n-am izbutit sa o aflam. Pentru ca intre noi incepeau sa se iste certuri, l-am lasat singur in cautarile lui, m-am intors acasa, la mama si la tata, si l-am asteptat. In cele din urma, iubitul meu a revenit la mine, dar era cu totul altul. Mi-a spus, vorbind despre carte, ca ii abatuse din cale pe foarte multi oameni, ca le smintise viata foarte multor nefericiti, ca era izvorul tuturor relelor. Jurase sa se razbune pe ea pentru ca provocase toate acele deziluzii si frinsese atitea vieti. I-am spus ca nu cartea era de vina, ca erau nenumarate alte carti de acelasi fel. I-am spus ca importante erau lucrurile pe care le desluseau oamenii cind o citeau, dar n-a vrut sa plece urechea la mine.” (Orhan Pamuk)

Romanul Animalul inimii a fost încununat cu prestigiosul International IMPAC Dublin Literary Award.

Patru tineri încearcă să supraviețuiască în universul totalitar românesc, cu regulile absurde, abuzurile și teroarea sa tacită. Naratoarea, Edgar, Kurt și Georg sunt în permanență hărțuiți de căpitanul Piele, supuși interogatoriilor umilitoare și împinși treptat spre un inevitabil sfârșit. În această lume, guvernată de figurile amenințătoare ale securiștilor și anchetatorilor și bântuită de siluetele fantomatice ale nebunilor orașului, cei patru tineri citesc pe ascuns literatură, se refugiază într-un limbaj cifrat, straniu ca o poezie suprarealistă, mereu cu iluzia evadării într-un Occident fantomatic. Doar trei dintre ei vor reuși să fugă, iar tentaculele Securității se vor dovedi suficient de lungi pentru a-i ajunge din urmã, cu consecințe dezastruoase pentru viețile lor.

„Herta Müller este un exemplu de onestitate, iar Animalul inimii este mărturia ei. Autoarea descrie în amănunte precise, necruțătoare ce a însemnat să trăiești în România sub comunism.“ (The Washington Post)

Jumătate de viaţă spune povestea captivantă a lui Willie Chandran. Rezultatul unei căsătorii nefericite între o mamă dintr-o castă inferioară şi un tată mereu în dezacord cu viaţa, Willie îşi doreşte cu inocenţă să găsească ceva care să îl plaseze atât în lume, cât şi în afara ei. Târât din India în Anglia, în comunităţile boeme de imigranţi din Londra postbelică, reuşeşte în sfârşit să-şi dea seama că există şansa de a se împlini abia în prima sa experienţă de dragoste.

Prin viziunea amuzantă şi sensibilă a jumătăţilor de vieţi trăite în tăcere departe de centrul lumii, romanul plin de graţie al lui V.S. Naipaul aduce o lumină unică asupra aspectelor esenţiale ale istoriei noastre comune.

„O poveste superbă... Cu o inteligenţă şi o subtilitate de care puţini scriitori sunt capabili, Naipaul a construit o lume întunecată a privaţiunilor şi suferinţei, din care, paradoxal, cititorul nu îşi doreşte să scape.” (Daily Mail)

„Textul este limpede şi seducător, astfel încât realizezi că citeşti o capodoperă abia după ce ai intrat adânc într-o poveste dramatică care se întinde peste continente.” (Irish Times)

„Jumătate de viaţă demonstreză încă o dată că Naipaul este un maestru al preciziei, profunzimii, subtilităţii şi complexităţii.” (Sunday Times)

Iubire este povestea unui bărbat şi a femeilor din viaţa lui. La 25 de ani de la moartea sa, Bill Cosey este încă o prezenţă puternică. În anii ’40 a ajuns milionar ca patron de hotel, creându-şi o lume plină de strălucire şi fast. Moştenitoarele acestei lumi, May, Christine, Heed, Juniora, Vida şi I. îşi construiesc şi deconstruiesc viaţa în jurul acestui bărbat dispărut, consumate de obsesia tatălui, a soţului, a amantului, a prietenului şi a protectorului. 

„Iubirea – cel mai frecvent clişeu, cel mai inutil cuvânt şi, în acelaşi timp, cea mai puternică emoţie umană. Fiindcă include în esenţa ei şi ura. Pentru a-i reda întreaga complexitate, am încercat să elimin, pe cât posibil, acest cuvânt din carte. Dacă am reuşit să arăt multitudinea faţetelor, profunzimea, dar şi preţul teribil pe care îl aduce cu sine, atunci titlul este o reuşită.“ (Toni Morrison)

„Iubirea în multiplele ei faţete: seducătoare, romantică, obsesivă, maritală, inocentă, devotată, intimă, dar şi iubirea neîmpărtăşită, nedorită, trădată, interzisă, plină de gelozie, iubirea care se transformă în ură.“ (Bookreporter)

„Morrison atinge aici culmea măiestriei. E un roman care trebuie citit cel puţin de două ori pentru că este atât de încântător şi de complex, încât te transpune într-o lume subtilă care se lasă descoperită treptat... Pur şi simplu îţi taie respiraţia.“ (The Daily Mail)

Toni Morrison (n. 1931) este prima femeie de culoare laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (1993). I-au mai fost decernate Premiul Pulitzer şi Premiul National Book Critics Circle. Cărţile ei au fost deseori selectate în Clubul de Carte al celebrei Oprah.

Carte inclusă pe lista celor mai bune apariții ale anului 2004 de publicațiile: The New York Times, The Washington Post, The Economist, Newsday, People, Rolling Stone, Entertainment Weekly, The Village Voice, The Onion, The Austin Chronicle, The Kansas City Star, The Guardian, The Daily Telegraph, Publishers Weekly. Finalistă, în același an, la National Book Critics Circle Award.

Nu trebuie să fii fan Bob Dylan și nici măcar pasionat de folk, blues sau rock ca să ai ce afla din această Cronică… Este de ajuns să te intereseze lucruri precum muzica și poezia, condiția de creator și de star sau transformarea Americii și a lumii în a doua jumătate a secolului XX. Cronica vieții mele vorbește, pertinent și pilduitor, despre artă, despre succes și despre istorie, despre obstinație în urmărirea unei vocații, despre căutare și despre supraviețuire. Fără să urmeze strict, după tipicul autobiografic, succesiunea cronologică a faptelor relatate, cartea marelui muzician-poet este și un exemplu de proză memorabilă. Personajele și întâmplările sale, de zi cu zi sau insolite, ți se întipăresc în minte la fel de durabil ca vocea autorului și acordurile lui de chitară din cântece precum „Blowin’ in the Wind“, „Like a Rolling Stone“ sau „Ballad of a Thin Man“.

„Știam cu toții că Dylan este priceput la cuvinte. Dar putem spune, fără teama de a greși, că nimeni nu se aștepta ca autobiografia sa să fie într-atât de intensă. Colindă de la o secvență a vieții lui la alta și fiecare capitol cuprinde personaje ieșite din comun și scene nebunești… O realizare remarcabilă – asemenea celor mai bune scrieri extrase din experiența personală ale lui Henry Miller, este o poveste care pune în lumină timpurile pe care le descrie și dezvăluie posibilitățile spiritului omenesc.“ (Rolling Stone)

„Traducerea volumului lui T.S. Eliot Old Possum’s Book of Practical Cats mi-a luat cam treizeci de ani. Pe parcursul primilor douăzeci și nouă, traducerile rezultate refuzau cu încăpăţânare să reproducă ritmul sprinţar al originalului, deși îi erau fidele până la mimetism și mai și rimau. Dar nu păreau deloc fidele spiritului limbii în care erau traduse. Și mă-ntrebam de ce oare?
Eram gata să accept că pisicile lui Eliot erau incompatibile cu româna, dacă nu chiar cu România. Mi-am schimbat atunci radical abordarea, hotărându-mă să transplantez, în loc să traduc, «Pisicile» în română.
Versiunea astfel rezultată, încheiată în mai puţin de un an, este în egală măsură, chiar dacă la prima vedere nu pare, opera comună, în sens de opus alchimic, a autorului, a traducătorului și – sper – a cititorului. Dar, în ciuda circumscrierii strict locale a acestei versiuni, la originea ei nu poate sta cu nici un chip altcineva decât T.S. Eliot.“ (Florin Bican)

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.

Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor.

Punand in centrul romanului figura lui Goethe, Thomas Mann reflecteaza asupra raportului dintre viata si arta, care l-a preocupat dintotdeauna, si contureaza portretul unei epoci intregi. Traducerea consacrata a lui Alexandru Philippide ii da cititorului roman sansa de a se bucura pe deplin de rafinamentul stilistic, umorul delicat si finetea creionarii psihologice care disting scriitura lui Thomas Mann.

In septembrie 1816, o trasura opreste in fata hotelului Elefantul din Weimar. Din ea coboara o doamna respectabila, insotita de fiica si de camerista. Foarte curand, chelnerul venit in intampinare face o descoperire care trezeste la viata oraselul cufundat in acalmie: distinsa doamna, semnand in registrul hotelului sub numele de Charlotte Kestner, este insasi Lotte, tanara pe care marele Goethe, ilustrul locuitor al Weimarului, a imortalizat-o cu patruzeci si doi de ani in urma in romanul sau Suferintele tanarului Werther. Pe atunci, poetul isi sublimase dragostea neimplinita pentru Lotte in romanul epistolar care avea sa faca senzatie in intreaga Europa. Vestea sosirii doamnei Kestner se raspandeste cu iuteala fulgerului. Toti vor s-o vada, s-o cunoasca: dr. Riemer, secretarul lui Goethe; Adele Schopenhauer, sora celebrului filozof; August von Goethe, fiul poetului. Numai Goethe insusi intarzie sa se arate, insa toate discutiile conduc catre el…

Spre sfarsitul anului 1936, Thomas Mann a inceput sa scrie la „o povestire, plasata la Weimar in 1816, in care imi permit deliciul fantezist de a-l readuce la viata pe Goethe“. Proza scurta pe care o avea in minte autorul s-a transformat in romanul Lotte la Weimar, publicat in 1939. Mai intai, il cunoastem pe Goethe doar din relatarile subiective ale personajelor din anturajul sau, care o intalnesc pe Lotte, modelul de altadata pentru eroina dinSuferintele tanarului Werther, sosita la Weimar pentru a-l revedea pe poet. Apoi, pe neasteptate, plonjam in lumea launtrica a batranului Goethe. Folosind tehnica monologului interior intr-o maniera care aduce aminte de James Joyce, Thomas Mann intra in „fluxul constiintei“ acestuia: amintiri si planuri de viitor se combina cu ganduri despre viata si arta, despre evenimentele epocii si climatul politic. In fata cititorului se intrupeaza un Goethe ambivalent, proteic, cum nu poate sa-l infatiseze nici o biografie. Imaginea mitica a patriarhului care starneste in randul contemporanilor deopotriva adulatie si respingere este juxtapusa cu existenta simpla a lui Lotte, care a inteles sa-si cladeasca o viata de familie dincolo de cultul literar iscat in jurul numelui sau.

"Efortul de a scrie o povestire este la fel de intens ca la inceputul unui roman. Caci in primul paragraf al unui roman trebuie definit totul: structura, ton, ritm, lungime si uneori chiar si caracterul vreunui presonaj. Restul este placerea de a scrie, cea mai intima si solitara care se poate imagina, si daca nu-ti petreci restul vietii corectandu-ti cartea e fiindca aceeasi rigoare de fier care e nevoie ca s-o incepi se impune si ca s-o termini. Povestirea, in schimb, nu are nici inceput, nici sfarsit: se leaga sau nu se leaga." (Gabriel Garcia Marquez)

Scris intre 1956 si 1957 si publicat pentru prima data inn 1961, Colonelului n-are cine sa-i scrie este povestea unui veteran scapatat al Razboiului de O Mie de Zile. Acesta inca nadajduieste ca-si va primi pensia care i-a fost promisa cu cincisprezece ani in urma si, prin urmare, in fiecare vineri, merge la posta. Actiunea se petrece in perioada "Violentei", cand in Columbia fusese instituita legea martiala. Colonelul si sotia sa astmatica traiesc in saracie, si-au pierdut fiul in timpul represiunii politice, nutrind speranta ca vor putea vinde cocosul de lupte ramas de la fiul lor. Cateva teme importante ale marilor romane ale lui Marquez se regasesc in acesta bijuterie literara din perioada de inceput a carierei sale de scriitor.

In Ochi de caine albastru, scufundarea lui Garcia Marquez in aceasta "alta" realitate e profunda si vertiginoasa. Aici nu este vorba despre o realitate placuta si amuzanta.  Garcia Marquez ne pune fata in fata cu o prezenta inevitabila - moartea -, dezvaluind-o ca pe o parte geamana a vietii noastre. Moartea licarindu-ne in vise, cunoscuta apoi ca experienta totala a sufletului si a corpului. Moartea ca o constanta iminenta, care ne arata pana in ce punct fiinta noastra este formata din aspecte distincte si niciodata imaginate.

„Testamentul unui cruciat rationalist care se indoia de puterea ratiunii.“ (John GRAY)

„Dalai Lama discuta diverse strategii pentru a invinge prejudecatile si convingerile stereotipe; ele includ contactul personal, educatia si perceperea celorlalti ca indivizi... Sanctitatea Sa considera ca violenta este inradacinata in emotiile umane si modurile de a gandi, si socoteste ca frica reprezinta una dintre fortele care distrug cel mai mult fericirea umana... Dalai Lama ne indica pasii care trebuie urmati pentru a rezolva aceste probleme, cum ar fi incercarea de a-ti impartasi temerile cu ceilalti, anumite tehnici cognitive si recursul la credinta.“ (Spirituality & Practice)

„Compact si plin de vigoare…  O poveste captivanta.“ (The New York Times Book Review)

„Golding a fost un scriitor […] cu o minunata vocație epopeica. [S-a priceput sa spuna] povesti originare, despre cum a invațat omul sa vorbeasca, despre izvoarele raului, despre straniile surse ale artei.“ (Malcom Bradbury)

Adevarat portret caleidoscopic al unui erou contemporan, romanul lui Bellow este povestea profesorului Moses Herzog, deopotriva martir, narcisist si autoironic. Desi vede cum, incet, dar sigur, totul in jurul sau se dezintegreaza (a esuat ca scriitor si ca parinte, a fost parasit de sotie si tradat de cel mai bun prieten), Herzog se considera un supravietuitor. Astfel, el continua sa scrie scrisori – pe care insa nu le trimite niciodata – dusmanilor si prietenilor sai, colegilor si personalitatilor vremii, dezvaluindu-si secretele cele mai ascunse.

O fisura inexplicabila in Pirinei trezeste interesul oamenilor de stiinta. Pe masura ce fractura geologica se largeste si se adinceste, comunitatea europeana incepe sa se disocieze de calamitate. Peninsula Iberica, devenita acum insula, pluteste la intimplare pe ocean. Un grup eteroclit porneste intr-o calatorie spirituala, incercind sa supravietuiasca intr-o lume descentrata si aflata intr-o haotica rotire.

„...americanii si rusii seamana foarte mult in doua privinte: ambele popoare se dau in vint dupa masinarii si ambele sint pasionate de structurile uriase. Poate ca rusii admira cel mai mult America pentru uzinele Ford si pentru Empire State Building.” (John Steinbeck)

„Nu era, oare, viaţa în sine un bun, indiferent dacă e sau nu configurată în aşa fel încât să i se spună «fericită»? Johannes Friedemann simţea acest lucru şi îi era dragă viaţa. Nimeni nu înţelege cu cată grijă profundă ştia să deguste bucuriile care-i erau accesibile, el, care renunţase la cea mai mare fericire ce ne poate fi dăruită. Ajunse să înţeleagă că merită să te bucuri de toate lucrurile şi că este aproape o neghiobie să împărţi întâmplările vieţii în fericite şi nefericite. Accepta bucuros toate simţămintele şi dispoziţiile sufleteşti şi le cultiva, atât pe cele triste, cât şi pe cele vesele, chiar şi dorinţele neîmplinite – nostalgia. Le îndrăgea pentru ele însele şi-şi spunea că odată cu împlinirea lor s-ar pierde ceea ce era mai de preţ. Da, era un epicurean micul domn Friedemann!“

 „Babbitt este un om de afaceri modest, nu indeajuns de important pentru a lupta cu institutiile sacre carora americanul de rand si-a vandut sufletul ca sa se poata bucura de pace si prosperitate. Infrangerea sa, descrisa cu forta, admirabila intelepciune si umorul unui mare scriitor, este infrangerea unei intregi natiuni. De aceea cartea a provocat o atat de profunda tulburare in America si a avut un succes atat de durabil. In spiritul acesta trebuie sa o citim daca vrem s-o intelegem si sa fim impresionati de ceea ce are ea sa ne transmita.“ (Paul Morand)

„Nu era, oare, viaţa în sine un bun, indiferent dacă e sau nu configurată în aşa fel încât să i se spună «fericită»? Johannes Friedemann simţea acest lucru şi îi era dragă viaţa. Nimeni nu înţelege cu cată grijă profundă ştia să deguste bucuriile care-i erau accesibile, el, care renunţase la cea mai mare fericire ce ne poate fi dăruită. Ajunse să înţeleagă că merită să te bucuri de toate lucrurile şi că este aproape o neghiobie să împărţi întâmplările vieţii în fericite şi nefericite. Accepta bucuros toate simţămintele şi dispoziţiile sufleteşti şi le cultiva, atât pe cele triste, cât şi pe cele vesele, chiar şi dorinţele neîmplinite – nostalgia. Le îndrăgea pentru ele însele şi-şi spunea că odată cu împlinirea lor s-ar pierde ceea ce era mai de preţ. Da, era un epicurean micul domn Friedemann!“

Timp de aproape 80 de ani, aceasta mica monografie nu ne-a fost accesibila, caci Hesse a decis curand dupa scrierea ei ca este " o lucrare prea simpla, scrisa in entuziasmul tineretii, fara profunzime si plina de obraznicie, un stil in care nu ma mai regasesc".

„Intr-o proza poetica, Modiano evoca un Paris care nu mai exista, dar care inca staruie in luminile si umbrele memoriei.“ (BBC.com)

" Mai e nevoie sa mai spunem ca Suspendarea pedepsei este o noua minune a literaturii contemporane?" (Le Nouvel Observateur)