Premiul Nobel

La jumătatea secolului al XVI-lea, un paşă dă poruncă să se ridice un pod peste Drina, rîul care străbate orăşelul bosniac Vişegrad. Aşa începe istoria – cu pietre albe aduse de departe şi cu muncă zdrobitoare. Pînă la Primul Război Mondial, podul acesta, făcut din unsprezece arcade mlădioase, e martorul tuturor schimbărilor, suferinţelor şi tulburărilor care trec peste locuitori: stăpînirile se duc una după alta, scoţînd din rădăcini o parte din obiceiurile oamenilor şi punînd altele în loc, generaţiile cele noi îşi amintesc din ce în ce mai şters cum era traiul celor vechi, bătrîni şi tineri, creştini, musulmani şi evrei se întîlnesc pe pod şi privesc cum le trece viaţa, mai molcom ori mai aprig. Podul e martorul istoriei: şi al celei mari, cu războaie, anexări, măriri şi decăderi de imperii, şi al celei mici, cu drame şi neînţelegeri omeneşti, împăcări cu soarta şi fericiri mărunte. Salutat drept un „Tolstoi iugoslav”, Ivo Andrić face în E un pod pe Drina... ceva mai mult decît o sobră frescă istorică: aceasta e însoţită de o fermecătoare plăcere, aproape orientală, a povestirii, dar şi de crude reprezentări literare pentru ceea ce se numeşte „mersul înainte al istoriei” – implacabil şi, de cele mai multe ori, nedrept.

Doua lucrari valoroase si importante pentru cei care doresc sa aiba o
imagine completa a lui Hesse ca autor, ambele publicate pentru prima
oara in limba romana.

Aceasta antologie isi propune sa fie cea mai reprezentativa dovada a
imbinarii dintre jurnalism si literatura care a marcat intreaga cariera
de reporter a lui Gabriel Garcia Marquez. Pe parcursul mai multor
decenii, aceasta calatorie prin cincizeci de texte arata cum
jurnalismul, "cea mai frumoasa profesie din lume'', constituie centrul
activitatii castigatorului columbian al Premiului Nobel pentru
literatura.

"Mai presus de orice, sunt jurnalist. Toata viata am fost jurnalist.
Cartile mele sunt carti de jurnalist, chiar daca nu se prea vede".
Gabriel Garcia Marquez

„Ştim în prezent că nu mai există insule şi că frontierele sînt zadarnice. Ştim că într-o lume în acceleraţie constantă, cînd Atlanticul se traversează în mai puţin de o zi, cînd Moscova vorbeşte cu Washingtonul în cîteva ceasuri, sîntem obligaţi la solidaritate sau la complicitate, după caz. Ceea ce am învăţat în cursul anilor 1940 este că ofensa adusă unui student din Praga îl afecta şi pe muncitorul de la Clichy, că sîngele vărsat undeva pe malul unui fluviu din Europa Centrală avea să fie cauza trimiterii unui ţăran din Texas să şi-l verse pe al său pe pămîntul munţilor Ardeni, pe care îi vedea pentru prima dată. Nu era, la fel cum nu mai este, nici o singură suferinţă izolată, o singură tortură pe lumea asta care să nu se repercuteze asupra vieţii noastre de toate zilele. Mulţi americani ar vrea să continue să trăiască închişi în societatea lor, care li se pare bună. Mulţi ruşi ar vrea poate să-şi continue experienţa etatistă departe de lumea capitalistă. Nu mai pot şi nu vor mai putea niciodată să o facă. La fel, nici o problemă economică, oricît de secundară ar părea, nu se poate reglementa astăzi în afara solidarităţii naţiunilor. Pîinea Europei este la Buenos Aires, iar maşinile-unelte din Siberia sînt fabricate la Detroit. Astăzi, tragedia este colectivă.” (Albert Camus)

În 4 ianuarie 1960, pe drumul de întoarcere la Paris dinspre casa din Lourmarin, maşina în care se afla Albert Camus se izbeşte de un platan, iar scriitorul moare pe loc. Pe scaunul din spate al automobilului este găsită o geantă cu un manuscris intitulat Primul om. Ultimul roman al scriitorului a rămas neterminat: o probă originală a geniului său, care permite cititorului să se apropie de personalitatea lui şi să-i savureze din plin scriitura, mai exaltată şi pasionantă aici decît în alte cărţi. Inspirat din propria viaţă şi din copilăria petrecută în Algeria, Camus îşi propunea, ambiţios, un roman în trei părţi: numai prima a fost scrisă, în vreme ce a doua este doar schiţată, iar ultima lipseşte cu totul. Scriitorul se întoarce, aici, spre lucrurile pe care le iubeşte cel mai mult: tatăl, mama, învăţătorul, străzile Algerului. Şi, din mijlocul sărăciei, al muncii din copilărie şi-al războiului, răzbate, totuşi, fericirea tinereţii.

„Citi pe mormînt data naşterii tatălui său, pe care des-coperi cu prilejul acela că n-o cunoştea. […] Brusc, îl izbi un gînd care-l zgudui aproape fizic. Avea patruzeci de ani. Omul înmormîntat sub lespedea aceea şi care fusese tatăl său era mai tînăr decît el. Şi valul de tandreţe şi de milă care-i umplu brusc inima nu era mişcarea sufletească ce-l poartă pe fiu spre amintirea tatălui dispărut, ci compasiunea emoţionată pe care un om matur o resimte în faţa copilului pe nedrept asasinat – ceva nu era aici în ordinea firească a lucrurilor şi, la drept vorbind, nu exista nici o ordine, ci doar nebunie şi haos acolo unde fiul era mai în vîrstă decît tatăl. Înşiruirea timpului însuşi se sfărîma în jurul lui, nemişcat între acele morminte pe care nu le mai vedea, iar anii încetau să se mai orînduiască urmînd acel mare fluviu care curge spre propriul capăt.” (Albert Camus)

Ce sens are o viaţă de om cînd lumea însăşi se dovedeşte lipsită de sens? Publicat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi devenit una dintre cele mai marcante opere ale secolului XX, Mitul lui Sisif este o căutare filozofică a unui răspuns la întrebarea epocii şi o expunere magistrală a teoriei absurdului, pe care Albert Camus a dezvoltat-o în toată opera sa, despărţindu-se de ideile nihiliste şi existenţialiste din perioadă, cu care a fost asociat în nenumărate rînduri. Pornind de la o meditaţie asupra sinuciderii ca răspuns la întrebarea dacă viaţa merită sau nu trăită, Camus îşi poartă cititorul într-o explorare a ideilor moderne despre condiţia umană – de la Nietzsche şi Kierkegaard la Dostoievski şi Kafka –, la capătul căreia omul modern, copleşit de angoasă şi oglindit exemplar în figura tulburătoare a damnatului Sisif, va descoperi calea şi singurul sens de a trăi în această lume fără sens – revolta, libertatea şi pasiunea vieţii prin conştientizarea şi îmbrăţişarea absurdului ce guvernează întreaga existenţă.

„Paginile următoare evocă o sensibilitate absurdă prezentă sporadic de-a lungul secolului – şi nu o filozofie absurdă, pe care vremurile noastre, la drept vorbind, nici nu au cunoscut-o. O onestitate elementară ne obligă să arătăm din capul locului ce datorează ele unora dintre spiritele contemporane. Departe de mine intenţia de a trece sub tăcere acest lucru, dimpotrivă, ele vor fi citate şi comentate pe tot parcursul acestei lucrări. […] Îl văd pe acest om coborînd cu pas greoi, dar măsurat, îndreptîndu-se spre chinul al cărui sfîrşit nu îl va cunoaşte. Momentul acesta asemenea unei respiraţii, care se întoarce cu aceeaşi certitudine precum nefericirea lui, momentul acesta este cel al conştientizării. În fiecare clipă în care părăseşte culmile şi coboară, apropiindu-se din ce în ce mai mult de bîrlogul zeilor, el este superior destinului său. Este mai puternic decît stînca lui.” (Albert Camus)

Benjamin Taylor reunește în acest volum eseurile mai cunoscute ale lui Bellow cu scrieri ale acestuia deocamdată necolectate în volum și cu alte reflecţii.

Prezentând comentarii ale lui Bellow despre alţi scriitori, precum Ralph Ellison, Philip Roth și J.D. Salinger, o rememorare a lui Franklin D. Roosevelt, amintiri de la Paris, din Spania și din Israel, precum și relatări de neuitat din orașul său de adopţie, Chicago, această carte aduce laolaltă scrieri din fiecare etapă a carierei literare a lui Bellow și reprezintă un fel de tur cu ghid al secolului XX – ce-am făcut, ce-am suferit, cum i-am supravieţuit cu toţii –, în care ghidul este una dintre cele mai însufleţite minţi ale vieţii moderne.

„Ce alt scriitor de anvergură dovedește o asemenea pătrundere, și atât
 de reflexivă, a străzii, a mașinii, a tribunalelor, a lumii interlope?“
Martin Amis

„Rar întâlnești un romancier care să scrie o non-ficţiune comparabilă ca forţă cu
propria-i beletristică. O carte care te copleșește, ca orice tezaur artistic proaspăt descoperit.“ Philip Roth

Hrănindu-se din indiscreţiile nemărturisite şi secretele întunecate ale vieţii provinciale, cele opt povestiri care alcătuiesc volumul Dragostea unei femei cumsecade scot la lumină intimităţile şi vinovăţia comună care îi unesc chiar şi pe oamenii cei mai singuratici.

Un bărbat, victimă a unui atac cerebral, îşi dezvăluie cel mai ascuns secret unei tinere soţii, în ceea ce ar putea fi ultimul gest de intimitate care i-a mai rămas.

O fiică are o explicaţie cu tatăl ei despre secretul deja ştiut al vieţii lui.

Iar în captivanta povestire ce dă titlul volumului, o infirmieră altruistă care îngrijeşte un muribund descoperă utilitatea socială a minciunilor.

Curajoasă şi fascinantă prin acurateţea detaliilor, Dragostea unei femei cumsecade confirmă reputaţia lui Alice Munro de maestru incontestabil al literaturii contemporane.

Desăvârşită... miraculoasă prin fineţea detaliilor şi surprinzător de autentică. [...] Munro dovedeşte o putere de înţelegere a naturii umane care o depăşeşte cu mult pe a semenilor ei. The Wall Street Journal

Superb... sclipitor... personajele lui Munro sunt la fel de autentice ca ale lui Cehov. The New York Times Book Review

Cu acțiunea plasată în Roma anului 64 d.Hr., în timpul domniei împăratului Nero, romanul Quo vadis are în centrul său povestea de dragoste dintre Ligia, o tânără creștină, și Marcus Vinicius, un patrician roman. În ciuda tuturor vicisitudinilor, într-o epocă violentă și coruptă, dragostea îl duce pe tânărul roman pe calea blândeții și a înălțării spirituale. Pentru a-și putea uni soarta cu aleasa inimii lui, sub oblăduirea Sfântului Apostol Pavel, devine el însuși creștin. Alături de personajele fictive, în carte evoluează o serie de figuri istorice reale, începând cu însuși împăratul despre care se spune că a dat foc Romei. Persecuțiile și cruzimile împotriva primilor creștini, concomitent cu descompunerea morală a societății romane a vremii constituie fundalul istoric al desfășurării acțiunii.

Personalitate marcantă a literaturii polone și universale, Henryk Sienkiewicz a primit Premiul Nobel „pentru meritele sale excepționale ca scriitor epic“.

Sigur, am citit Quo vadis, iar mai târziu am recitit-o de mai multe ori. […] Este o carte care a făcut și va face mult bine. Mi se spune că se tipărește iarăși și se vinde bine în toate limbile. Mă bucur ca polonez, dar și ca bun creștin. Papa Ioan Paul al II-lea

Premiul Nobel pentru Literatură 2018

Traducere din limba polonă și note de Olga Zaicik

Străveacul şi alte vremi este considerată cea mai reuşită carte a scriitoarei poloneze. Olga Tokarczuk construieşte o vastă alegorie despre forţa distructivă a timpului, povestind optzeci de ani din viaţa locuitorilor unui sat mitic. Sensul său profund este reprezentat de modul în care omul se poate plasa în istorie pentru a se redescoperi. Îmbinînd realismul cu magicul, ignorînd aspectele (post)moderne ale unei societăţi, scriitoarea reuşeşte să dea romanului său o dimensiune universală. Suflul amplu al naraţiunii aminteşte uneori de paginile memorabile din Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez.

„Olga Tokarczuk construieşte din crîmpeie de istorie reală un mit ce respiră ordine, o poveste unde toate întîmplările, chiar şi cele tragice şi urîte, au propria justificare. Spaţiul e organizat ca o mandala – un cerc înscris într-un pătrat, care e reprezentarea geometrică a desăvîrşirii şi plenitudinii.” (Jerzy Sosnowski, Gazeta Wyborcza)

„În acest roman de mare amplitudine, Olga Tokarczuk valorifică tradiţiile realismului magic pentru a plăsmui o lume la fel de adînc înrădăcinată în mituri străvechi pe cît de înrădăcinată este în prezent.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

„Străveacul şi alte vremi este un roman monumental, de o anvergură şi o profunzime rareori atinse în literatura contemporană. Complexitatea sa transcende vasta mulţime de personaje legate între ele, întreţesute în naraţiunea de o imaginaţie luxuriantă a Olgăi Tokarczuk, extinzîndu-se la cîteva decenii de frămîntări din istoria unui sătuc. Scriitoarea ne reaminteşte de ce citim romane: ca să pătrundem într-o lume fictivă cu totul necunoscută şi în acelaşi timp nemaipomenit de familiară.” (The Prague Post)

EBOOK > epub / pdf

Bestseller Gaudeamus 2018

Selecţie, traducere din japoneză, note și glosar de Flavius Florea

Povestirile lui Kawabata oferă o viziune sublimată asupra vieții, și ele mai mult sugerează decât afirmă. Patru dintre povestiri, „Japoneza Anna“, „Mulțumesc“, „Bărbatul care nu râde“ și „Imortalitate“, au fost ecranizate chiar sub titlul acestui volum selectiv și prezentate la Festivalul Internaţional de Film de la Tōkyō în 2010.

Scrise între 1916 și 1964, pentru ediția în limba română a volumului Povestiri de ținut în palmă au fost alese o sută trei proze din cele o sută douăzeci și două din selecția considerată standard. Multe dintre ele sunt traduse pentru prima dată într-o limbă europeană. Povestirile acoperă un registru larg – amintiri din copilărie și adolescență, mici tablouri erotice aflate între vis și realitate, anecdote, istorii insolite, uneori alegorice ori fantastice – și reflectă in nuce toate temele majore ale lui Yasunari Kawabata: dragostea, singurătatea, relația omului cu natura, moartea, ritualurile Japoniei de altădată, calamitățile și conflagrația mondială.

EBOOK > EPUB / PDF

Traducere de Tudora Șandru Mehedinți

Volum de eseuri care trasează exemplar o originală istorie a liberalismului, purtând amprenta complexei personalități a autorului, Chemarea tribului poate fi considerat totodată și o autobiografie ideologică și politică, deoarece, după cum mărturisește Vargas Llosa în primul dintre cele opt capitole în care este structurată cartea, „descrie propria mea istorie intelectuală și politică, parcursul pe care l-am străbătut, de la tinerețea impregnată de marxism și de existențialismul lui Sartre, la liberalismul maturității mele, trecând prin revalorizarea democrației, la care mi-au fost de ajutor lec­turile din scriitori ca Albert Camus, George Orwell și Arthur Koestler. M-au împins apoi spre liberalism anumite experiențe politice și, mai cu seamă, ideile celor șapte autori cărora le sunt dedicate aceste pagini: Adam Smith, José Ortega y Gasset, Friedrich von Hayek, Karl Popper, Isaiah Berlin, Raymond Aron și Jean-François Revel“.

„Cartea pe care ne-o oferă Vargas Llosa acum este o pledoarie înflăcărată întru apărarea liberalismului, bazată pe propria-i experiență de viață și, mai cu seamă, pe dialogul său interior cu câțiva dintre marii gânditori ai istoriei. “ – El País

EBOOK > EPUB / PDF

Apărut în 1961, Frumoasele adormite este singurul roman al lui Yasunari Kawabata care explorează în mod explicit psihologia atracţiei sexuale.

Casa frumoaselor adormite este un loc al plăcerilor crepusculare. La lăsarea întunericului, bărbaţii aflaţi la apusul vieţii vin să petreacă noaptea alături de tinere nevinovate cufundate într-un somn adânc, din care nici o sărutare, nici un gest violent nu le poate trezi. Pasivitatea lor e periculoasă, pentru că reprezintă o permanentă tentaţie de a depăşi limitele impuse, un îndemn pervers la agresiuni doar aparent fără consecinţe. Sunt aceste fete jucării, sau victime? întreabă Kawabata, iar răspunsul nu e niciodată univoc.

Pisica şi şoarecele este al doilea volum din „trilogia Danzigului”, avîndu-l în centru pe Joachim Mahlke, un copil orfan de tată. Acţiunea, povestită din perspectiva naratorului Pilenz, se petrece la Danzig în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Împreună cu prietenii săi, Mahlke are drept loc de joacă preferat un dragor pe jumătate scufundat, de pe care aduce la suprafaţă tot felul de obiecte abandonate de echipaj, pentru a le vinde sau colecţiona. Exmatriculat pentru furt, Mahlke se alătură ca voluntar unei divizii de tancuri, dornic să-şi demonstreze adevărata valoare în faţa colegilor şi profesorilor. Distins cu Crucea de Fier pentru eroism în luptă, Mahlke se întoarce la şcoală pentru a le vorbi elevilor despre experienţa lui de combatant, însă directorul îl refuză. Lipsit de motivaţia ce îl îndemnase să se înroleze, dezertează şi, la îndemnul lui Pilenz, se scufundă o ultimă dată pînă la epava transformată în ascunzătoare.

Cîţiva prieteni se strîng în fiecare seară pe un bac de pe Nil pentru a fuma haşiş şi a discuta despre artă şi absurdul existenţei. Tihna petrecerilor e tulburată atunci cînd o tînără ziaristă vine să studieze micul grup, cu o seriozitate ce le pune sub semnul întrebării plăcerile şi dă naştere unei dispute înverşunate pe tema sensului vieţii, datoriei, moralităţii şi dragostei. Mahfuz abordează o multitudine de stiluri în acest microroman, de la lirismul romantic la ironia acidă, cu aluzii la Egiptul antic şi istoria clasică, a căror grandoare pune în evidenţă, prin contrast, sentimentul de dezrădăcinare şi pierdere în derizoriu cu care se confruntă intelectualul egiptean, sofisticat şi cosmopolit, al vremii. Pălăvrăgeală pe Nil descrie o lume marcată de schimbări dramatice, însă tonul său este unul de poveste, uneori absurdă, alteori profund serioasă, emoţionantă, iar dilemele umane şi artistice ale protagoniştilor sînt, dincolo de spaţiu sau de context, cele ale timpurilor moderne.

La Travnik se instalează noul vizir, un tiran anonim, însetat de sînge. Curînd, paşa îşi aduce, de pe tărîmuri îndepărtate, un elefant. Un animal neastîmpărat, care face prăpăd prin tarabele tîrgului, şi un simbol al puterii vizirului, care vrea să-i vadă pe locuitori îngenuncheaţi dinaintea lui. Povestea cu elefantul vizirului, care dă şi titlul volumului, nu este doar o parabolă despre rădăcina răutăţii omeneşti, ci o întreagă istorie a suferinţei popoarelor iugoslave aflate sub stăpînire otomană. Sub masca unor snoave spuse la gura focului, povestirile din volumul lui Ivo Andrić abordează trecutul şi spiritualitatea comunităţii iugoslave, fie că discută despre temerile din preajma celui de-al Doilea Război Mondial, despre primele răbufniri de revoltă în rîndul unor ţesătoare de covoare, despre corupţia autorităţilor sau meditează la îmbătrînire, la destinul tragic al femeii ori la micimea vieţii de artist. „Marile poveşti istorice – şi nu există multe – nu sînt citite, în general, ca şi cum ar fi istorice. Simţi, citindu-le, că te afli în timpul şi spaţiul lor. Cît de uimitor, aşadar, să descoperi pe neaşteptate un maestru al genului, şi încă unul care se afla în văzul lumii de aproape şaizeci de ani: era 1961 cînd Ivo Andrić primea Premiul Nobel pentru Literatură.” (The New York Review of Books) „Povestirile lui Andrić par simple, nişte fantezii distractive; însă, întocmai ca basmele bosniace, ele sînt deseori «mai adevărate decît adevărul însuşi»; iată cum ni se dezvăluie vasta înţelegere umană şi psihologică a autorului. O abordare luminoasă – şi încîntătoare – a unor teme serioase.” (Kirkus Reviews)

Traducere de Maria Cantuniari

Dacă te faci polițist, trebuie să ai inimă de piatră, își dă cu părerea cineva. Dar jandarmul Lituma își pierde cumpătul când vede cu câtă bestialitate a fost ucis tânărul Palomino Molero, din trupele de aviație. Cât despre locotenentul Silva, șeful lui, el e topit după doña Adriana, trupeșa patroană a unui modest birt. Și, ca și cum toate acestea nu ar fi de ajuns, ancheta conduce spre „peștii cei mai mari“, ofițerii de la Baza aeriană, care încearcă să mușamalizeze totul.
Scrisă într-un argou cuceritor, cu un umor specific lui Vargas Llosa, care te face să înghiți mai ușor concluziile amare, cartea lasă surprizele la urmă, atât în cazul Palomino Molero, cât și în ceea ce privește obsesia amoroasă a locotenentului Silva.

Yasunari Kawabata este primul scriitor japonez care a primit Premiul Nobel pentru literatura, in 1968. Vechiul oras imperial, capodopera lui Kawabata, a fost ecranizat in 1963 de Noboru Nakamura si in 1980 de Kon Ichikawa.

Sobolanii incep sa moara pe strazile din Oran. E semn de ciuma, confirmata destul de greu de medicii orasului. Fiindca autoritatile se misca incet si declara carantina abia dupa ce epidemia nu mai poate fi stapinita, doctorul Rieux, unul dintre primii care au stiut cu ce se confrunta, organizeaza el insusi echipe de interventie. Orasul abia respira sub amenintarea mortii; oamenii sint inchisi intre zidurile lui si privesc neputinciosi cum flagelul loveste din ce in ce mai aproape. Aparut in 1947, Ciuma este considerat unul dintre cele mai profunde si mai influente romane ale secolului trecut. Departe de a fi doar o poveste despre ciuma, el vorbeste in egala masura despre marile catastrofe ale epocii, despre „ciuma bruna” ce a devastat Europa in secolul XX. Lasitate, daruire, nesabuinta, iubire, credinta si disperare, toate se amesteca si se impletesc intr-o carte despre om si umanitate.

Traducere de Tudora Șandru Mehedinți

Volum de eseuri care trasează exemplar o originală istorie a liberalismului, purtând amprenta complexei personalități a autorului, Chemarea tribului poate fi considerat totodată și o autobiografie ideologică și politică, deoarece, după cum mărturisește Vargas Llosa în primul dintre cele opt capitole în care este structurată cartea, „descrie propria mea istorie intelectuală și politică, parcursul pe care l-am străbătut, de la tinerețea impregnată de marxism și de existențialismul lui Sartre, la liberalismul maturității mele, trecând prin revalorizarea democrației, la care mi-au fost de ajutor lec­turile din scriitori ca Albert Camus, George Orwell și Arthur Koestler. M-au împins apoi spre liberalism anumite experiențe politice și, mai cu seamă, ideile celor șapte autori cărora le sunt dedicate aceste pagini: Adam Smith, José Ortega y Gasset, Friedrich von Hayek, Karl Popper, Isaiah Berlin, Raymond Aron și Jean-François Revel“.

„Cartea pe care ne-o oferă Vargas Llosa acum este o pledoarie înflăcărată întru apărarea liberalismului, bazată pe propria-i experiență de viață și, mai cu seamă, pe dialogul său interior cu câțiva dintre marii gânditori ai istoriei. “ – El País