Poezie & Teatru

Cetitor sau cetitoare (vâj bătrân sau domnişoară)

Ce-n lumină de opaiţ mă ceteşti în astă seară

Năzuind să afli taina marelui Ampotrofag,

A lui Languedoc i proci, dac-ai şti cât mi-eşti de drag!

Crede, nu ştiu opul ista, epopeea de alviţă

Ce ţi-am pus-o între mânuri, domnişor sau copiliţă,

Dă ce lupt s-o-nchei, când poate nu-i decât o nălucire:

Nice glorie-mi aduce, nice bani şi nici mărire

Şi nu ştiu, nu ştiu, mă crede, dacă duce undeva.

Mă silesc să sap un templu în o stâncă de halva,

Bombonele, mieji de nucă pun pe el ca pe-o colivă

Năzuind să fie totuşi un palat. Fii milostivă,

Gingaşo, şi ia din carte numai cât e pentru tine.

În anul 2022, an hărăzit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și ca „an omagial al rugăciunii”, o vrednică credincioasă, pe numele său Mariana Răbîncă, și-a asumat sarcina deloc ușoară a alcătuirii unei antologii de poezie creștină românească, declarată ca atare (rugă sau rugăciune) de autori sau prin evidența adresării: către Doamne-Doamne, către Fiul Său iubit, Iisus Hristos, sau către Fecioara Maria.

„Poate că destinul poeziei stă în vârful unui creion, în vârful ascuțit și fragil al unui creion. Unei foi de hârtie – lucrul cel mai vulnerabil din lume – noi îi încredinţăm adevărul nostru, umbra noastră, secretul nostru, latura ascunsă și fierbinte a glasului nostru, partea cea mai substanțială a vieții noastre. Acestui alfabet – care poate peste un secol nu va mai exista – îi dăm întru păstrare lucrul cel mai drag și mai de neînlocuit care ne-a fost dat. Straniu acest paradox al poeziei: să țintești dăinuirea și să o faci cu mijloacele cele mai sărace, cele mai vechi și mai lipsite de apărare: cele aflate în afara actualității, în afara comerțului, în afara economiei, în afara a toate, uneori chiar și în afara propriului eu de vreme ce noi scriem cu o parte a noastră pe care n-o cunoaștem în întregime, o parte care e și nu e a noastră, care țâșnește dintr-o zonă obscură și secretă chiar și pentru noi. Secretă, iar uneori răscolitoare. Dar așa trebuie să fie poezia: ca să schimbe viața celui care o citește, ea trebuie să răscolească viața celui care a scris-o.“ — MILO DE ANGELIS

Sunt multe locuri ale tristeții în cartea lui Ion Agaci, o tristețe care vine din oboseală și precaritate, dublet eficient, pe care poetul și-l gestionează cu un soi de inocență copilărească prin care se raportează la lume („periferiile unei inimi naive”). Un film despre nebunia tinerească, marginalitate, sărăcie și lipsa banilor, a afecțiunii și, în general, a nevoii esențiale de înțelegere e aici, pe ritmuri indie la intersecția dintre Sufjan Stevens și M83, pe niște modulații care prind foarte reușit toată angoasa milenială, și nu doar atât. E loc, adică, în toată simfonia asta a disperării, orchestrată cu mult calcul și fără ieșiri dramatice, și de-o doză de înțelepciune bătrânească, prin micile glisări pe care poemele le operează pe marginea „timpului libertin”, a competiției dintre „inima musculoasă” vs. cea „nucleară” și, în general, prin toate modulațiile „inimii microfonice” pe care le prind textele. Sunt câteva din conceptele tari ale acestui volum care funcționează ca niște exerciții de respirație, și care vorbește pe o voce polifonică despre un puternic sentiment de inadecvare. Până la urmă, e aici o poveste despre singurătate – „apa de sub stratul subțire de gheață al unui lac de munte/ care nu-și schimbă niciodată starea” –, o poezie incisivă prin fragilitatea ei și felul în care se „dezbracă” & amp; se lasă studiată, căci altfel Ion Agaci e un soi de (post) romantic animat mai degrabă de gesturi reflexive. În orice caz, emoționantă toată spirala asta descendentă a încrederii, cum o numește într-un text spre final, geografia asta a disperării mute care arde lent. Andreea Pop

Tudor Haschke-Marinescu s-a născut în 1969, la București. A absolvit UNARTE în 1996 la clasa de pictură a profesorului Vladimir Zamfirescu. A avut expoziții în București, Târgoviște, Constanța, Lisabona, Veneția, Luxemburg, Bacău, Chișinău, Cluj.

În poezia Ioanei Crăciunescu nu există frică; pentru că în poezie nu se poate ascunde nimic. Intimă şi transparentă devine lumea toată. Și viaţa, cu toate ale ei.

Am decis să încep cu volumul cel mai nou, din ziua de azi, și să bat cale întoarsă spre trecut. Ciclurile sunt orânduite, așadar, în ordinea inversă scrierii lor. Trecutul este ultimul, la temelie, dedesubt. Arheologia poetică se impune, pentru că, în mod paradoxal, orașul era mai bătrân pe vremea când eu eram mai tânăr. Pe măsură ce am îmbătrânit, el s-a modernizat, a întinerit poluat, acromegalic, acneic. Iașul de acum, din România deschisă, este „Iașul lor”, în celelalte trei volume găsiți Iașul meu, care mocnește încă și respiră neștiut, în adâncime, ca realitate nevăzută. Mircea Platon

Versiunea bilingva de fata urmeaza strict, din punct de vedere semantic, textul original, bazandu-se pe dictionarele istorice ale limbii lui Shakespeare - in primul rand pe al lui Alexander Schmidt (Shakespeare Lexicon, Alexander Schmidt, Berlin, Georg Reimer, 1902).

Contrarierea e una dintre uneltele folosite pentru a ne urni din albia obișnuinței. În proximitatea acesteia se află alte instrumente ca, bunăoară, uimirea, revelația, iluminarea, folosite toate laolaltă în retortele vrăjite din atelierul zamfirian, unde imposibilul însuși se transformă în treaptă a fericiților pentru care limitele devin, de la un punct încolo, un privilegiu, iar clișeele – șanse de a accede la o realitate superioară: „Prietene care dai târcoale atelierului nostru de gândire şi experimentare, vrei să te pierzi ca să te poți regăsi, precum aurul strecurat din miriadele de fire ale unui nisip mişcător?

Selecție, cronologie și note de Cătălin Cioabă

„Eminescu nu a avut timp să-şi adune creaţia într-un volum „de autor", tot astfel cum nu a avut, de fapt, nici timp să o încheie, lăsându-ne moştenire un şantier de proporţii uriaşe – pe cât de fascinant, pe atât de copleşitor. Această nouă ediţie restituie o parte însemnată a operei poetice, readucând-o, totodată, la datele ei primordiale: ordonate potrivit anilor când au fost scrise şi însoţite de note ample care evocă elemente biografice sau detalii de atelier, poeziile eminesciene câştigă în puritate. Le putem citi cu adevărat „aşa cum le-a scris Eminescu", iar nu cum le-au reordonat numeroşii săi editori, de-a lungul timpului. Ceea ce antologia de faţă desluşeşte, în epura cronologiei sale interne, este viteza de evoluţie a unui poet care, deşi începe a scrie sub auspiciile paşoptismului, duce, cu geniul său, lirica românească la apogeul romantismului, pentru a o ancora apoi în zorii modernităţii, ce vor lumina lumea literară românească abia în secolul posterităţii eminesciene.“ (Ioana BOT)

„Eminescu este unul din cei mai fabuloși iluminați din literatura universală, dacă acordăm vocabulei iluminării aura religioasă care aici i se cuvine. Iar în literatura română nu există natură mai prodigioasă, mai «haotică», mai copleșită de mitos, mai «magnetică». Feeria, gigantismul, somnolaritatea, melancolia cosmică vin dintr-o sorginte tot atât de promițătoare ca și bogăția voluptăților vizionare ale poetului. «Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea» sună, intraductibil în vreo altă limbă, prin inerția wagneriană a muzicii sale, sumbrul și vrăjitul vers din Epigonii (1870), care tocmai prin aceasta îi definește poezia.” (Ion Negoițescu)

„Iubit, prigonit, aproape ucis pentru că a îndrăznit să glumească, Ion Pribeagu rămâne un personaj de legendă în istoria scrierilor umoristice româneşti. (…) Ion Pribeagu nu făcea rabat. Era un umorist de calitate, care ţinea la libertatea expresiei şi la caracterul tămăduitor al râsului, mai ales în acea perioadă grea.“ Gheorghe Median

DOSAR Aleksander Wat (1900-1967), cuprinzând poezie (în traducerea Ioanei Diaconu-Mureșan), proză (traducere de Marina Ilie) & texte despre Wat semnate de Czesław Miłosz, Radu Vancu, Ioana Diaconu-Mureșan

Nu atât o carte de poezie, cât o carte despre poezie, volumul lui Radu Vancu este un crez în literatura ca formă de redempțiune prin frumusețe. Sau un kaddish, pentru a folosi conceptul preferat de autor și care, asemenea unei chei de boltă, susține întreaga arhitectură a acestei coborâri în infern. Vorbim aici însă nu neapărat de un infern personal, cât de o experiență colectivă a Răului. Astfel, asumându-și aproape organic tragediile victimelor regimului nazist printr-o suită de avataruri pasagere, scriitura lui Radu Vancu este în căutarea locului geometric al confesiunii diaristice, exercițiilor de admirație aduse acelor „minți luminate distruse de nebunie” și discursului meta ce chestionează mijloacele literare de producere a unei epifanii. Rezultatul este oarecum atipic în comparație cu volumele sale precedente, în sensul în care acest joc al distanțelor focale alternând registre și perspective multiple dau profilul unui discurs polifonic, câteodată îmbrăcând chiar mecanismele teatralității specifice unui cor tragic. Este ca și cum eleganța ritmică a psalmilor, viziunile grotești ale Alcoolurilor lui Apollinaire și versatilitatea stilistică a lui Pascal Quignard și-ar da întâlnire în paginile unui tratat despre cuvinte care nu sunt altceva decât „instrumente de captare a luminii & a frumuseții”. -- Andrei C. Serban

Alexandru Funieru (n. 1979) a absolvit Filologia (română-franceză) la Universitatea „Transilvania”, unde a obținut în 2020 titlul de doctor. A publicat poezie în „Vatra”, „Astra”, „Corpul T”, iar candelabre în valul artificial, la care a scris mai bine de un deceniu, reprezintă volumul său de debut.

„Nu striga niciodată ajutor” este al optulea volum de versuri al lui Mircea Cărtărescu și se poate spune că e diferit de toată poezia lui precedentă. Scris la treizeci de ani după penultimul volum, timp în care autorul n-a mai scris niciun vers, el reprezintă o întoarcere la simplitatea și generalitatea poeziei genuine, imediate și emoționale, dezbrăcate de sofisticarea intelectuală și culturală din vechea sa poezie.

Cititorul care va parcurge cele o sută de poeme scurte, uneori de doar câteva rânduri, va recunoaște în ele propriile sale trăiri, răul și durerea, depresia și melancolia, sâmburele amar al condiției omenești. Marea temă a cărții este singurătatea esențială, ireductibilă, a fiecărui om, oricât de mult îi despart distanțele în timp și spațiu, ca și diferențele culturale. Așa încât „Nu striga niciodată ajutor” e una dintre rarele cărți care pot fi înțelese deopotrivă de cititorul avizat și de cel mai puțin deprins cu poezia.

In mod paradoxal George Mihail-Zamfirescu isi incepe cariera de dramaturg prin doua piese de inspiratie istorica: ,,Cuminecatura" si ,,Fu porunca de la Suceava". Ce putea sa-l atraga spre acest gen de teatru. O cultura istorica nu avea. Dupa cum nu avea nici pasiunea devoranta si cateodata fastidioasa a lui Camil Petrecu pentru reconstuiri minutioase, rod al unei documentatii de biblioteca. Generatia de dramaturgi ce isi incepuse afirmarea in anii de dupa Primul Razboi Mondial, Victori Ion Popa, Tudor Musatescu, Al. Kritescu, Mircea Stefanescu, nu vadeau o pasiune deosebita pentru tatrul istoric, el fiind cultivat - in afara de N. Iorga- mai ales de cativa autori a caror productie se transformase intr-o adevarata industie: Mircea Dem. Radulescu sau Ion Peretz.

Aflată la a treia carte, Raluca Florina Cicortaş – poetă sensibilă şi profesoară devotată – abordează itinerarul unor discrete expresivități poematice, unul al efuziunii auctoriale temperate, voit parcimonioase. Autoarea se exersează într-o poetică a diafanului și a ludicului, într-un demers al explorărilor afective, într-o suavă introspecție și sondare a registrelor absconse ale eului. Exercițiul liric se constituie dintr-o scurtă narațiune care oscilează între real și imaginar, între concret și oniric, fiind lipsit de orice referențialitate livrescă. Fiorul confesional se îmbină cu reflexivitatea într-un cadru al sentimentalității și al reveriei, al unei sintetice caligrafieri.

Cărțile de neuitat ale copilăriei, capodoperele literaturii din toate timpurile reprezintă repere obligatorii în formarea gustului pentru lectură și în educația cititorilor mai mici și mai mari.

Volum apărut la aniversarea a 75 de ani ai autorului, sub egida Muzeului Național al Literaturii Române, cu sprijinul Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER) „Poezia lui Dinu Flămând este o oglindă elegiacă a istoriei. Fiecare din poemele lui are ceva de excavație arheologică, întrucât ia în seamă, în fiecare moment, toate straturile de timp suprapuse care îi conferă sens. Capacitatea lui Flămând de a aduna laolaltă detalii cotidiene exacte, prezentate cu vocea vechilor maeștri, alcătuiește un tot proaspăt, o grădină a plăcerilor ca la Bosch, unde toți locuitorii ei sunt destul de umani, fii ai unui loc și ai unui timp, victime însă în vântul Istoriei. Marele poet român e una din vocile esențiale ale poeziei europene contemporane”. (LUIS GARCÍA MONTERO, președintele Institutului Cervantes)

Proiect editorial apărut sub egida Ministerului Culturii din Republica Cehă / Tento projekt vznikl pod patronátem Ministerstva kultury České republiky Ediție bilingvă / Dvojjazyčné vydání „Chiar și în spatele celor mai prostești dintre poezioare, rime, caramboluri sau travestiuri sonore se ascunde ceva ce transformă texte în aparență infantile sau, dimpotrivă, minuțios calculate într-o materie de nivel superior menită a deveni, oarecum involuntar, poezie.” (Dora Kaprálová, critic literar) ”I z té sebepitomější říkačky, rýmových karamboláží či travestií trčí cosi ,za‘. Cosi, co ze zdánlivě infantilních, či naopak chladně vykalkulovaných textů vytváří to, co přesahuje a jaksi mimoděk přechází v poezii.“ (Dora Kaprálová, literární kritička)

„Versurile caută, cu umilință, să înregistreze „bilanțul pierderilor” suferite pe câmpul de bătălie al existenței. E un Jurnal de bord sumar, ca atare cu totul incomplet, ce consemnează unele din morțile întâmplate. Le mulțumesc tuturor celor care vor avea curiozitatea, temeritatea și răbdarea să îl răsfoiască!” - Mihai Banciu

Urmăresc de multă vreme scrisul lui Varujan Vosganian. Interesul meu pentru poezia lui creștea pe măsură ce descopeream că ea vine dintr-un surplus de energie, iar poeziile nu sunt altceva decât o încercare de recuperare a unei bogății amenințând, altminteri, să se risipească. Poeme umbrite de o statornică revoltă, mâhnire, scrise parcă dinadins pentru a nu putea fi publicate. Cineva se împotrivea evidențelor; cineva stăruia că creadă că nu zadarnic se așază la masa de scris. Varujan Vosganian are toate datele unui artist care-și face religie din refuzul faptului împlinit. - Mircea Ciobanu, 1990

Ironia amara, interogatia circumspecta sau ludica asigura intre canonul clasic si exacerbarile postmoderniste o maniera vie. Autorul, nascut in 1937, medic, publica mai multe volume de versuri incepand cu anul 2010, dupa pensionare.

Cântul XXV Ce vrei, Doamne, de la noi, pentru-atâtea daruri? Pentru bunătatea Ta, plină-n tot de haruri? În biserică n-ai loc, totu-i plin de Tine, Și pe mare, și-n pământ, și în ceruri line. Aur nu dorești și știu, orice bogăție, Orice avuții lumești, Tu le faci să fie. Inima ți-om dărui, recunoscătoare, Căci alt dar mai bun n-avem și mai demn sub soare.

Emilian Pal s-a născut la 18 noiembrie 1979, în Iași. A absolvit Colegiul Național Catolic „Sfântul Iosif” din Bacău și Facultatea de Drept din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași.

De-a lungul timpului lucrează ca redactor, reporter și realizator TV în presa locală din Roman, redactor la o editură catolică din același oraș. În 2014, câștigă prima ediție a concursului de debut „Traian T. Coșovei”. În 2015 debutează cu fortral, la Editura Tracus Arte, volum nominalizat la premiul „Mihai Eminescu”, Opera Prima, și la premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. A mai publicat Dumnezeu ne iubește în Braille (2016), editat de asociația Cetatea 9, tot ce atingeam se prefăcea în oameni (2017) și kurva rumuński go home (2021), ambele la Editura Tracus Arte.

Volumul de față reprezintă o premieră în istoria literaturii maghiare, reunind, pentru întâia oară, două monumente ale poeziei avangardiste maghiare scrise la distanță de cincizeci de ani. (…) Două poeme ale peregrinării, ale înstrăinării, dezrădăcinării, ale contactului cu alte lumi, sub auspicii nu dintre cele mai fericite. Indiferent de epoca istorică în care își plasează autorii experiențele de viață sublimate în poezie de cel mai înalt nivel, contactul cu stranietatea lumilor explorate este unul șocant.

Lecțiile de viață ale autorilor devin, pentru cititori, lecții de poezie pură.

Farkas Jenő

Prin acest volum, poezia Ramonei Müller se esențializează și se amplifică în același timp. „Înăuntru suntem toți”, cum spune. Poemele capătă o respirație amplă, sunt rostiri sacadate și instrumente în încercarea de recompunere a identității. Solemnitatea și dramatismul imaginilor (dreptul de a fi) prind cititorul sub un înveliș greu de întrebări. Revelarea „celeilalte ființe” este ca o naștere, dureroasă și miraculoasă și… o revelație de sine. „după ce deschid fermoarul pielii/ seninul descărnat/ mi se lipește de viscerele/ singurului verb adormit în poziția fetusului”. Nu sunt versuri „incandescente”, ci de o răceală calculată, analitică și prin asta percutantă în adâncul ființei care-și face, ca orice poet autentic, seppuku în public. „dorul de înălțimi/ face poemul să crească/ din smintitele simțiri”. Femeia este personajul central al acestor viziuni: „femeia cu pantofi roșii lăcuiți/ sparge geamurile vitrinei/ și coase toate cioburile/ cu degetele pline de sânge”. Ceea ce-mi place să numesc gestul poetic are, cum se vede, la autoare o mare acuitate și îndrăzneală. După cum nici rostirea sentențioasă nu lipsește: „negreșit nu ești tu/ sâmburele Judecății de Apoi”. Dar fiecare carte ne supune unei astfel de judecăți, cu ființa noastră din adânc cu tot…

Christian Crăciun

Deși cunoscut mai cu seamă ca un prolific romancier al exilului românesc postbelic – până în prezent cel mai tradus scriitor român din toate timpurile –, Constantin Virgil Gheorghiu este autorul unei opere poetice ce a rămas nemeritat în umbră. Retipărită acum, după mai bine de opt decenii, ea reîntregește portretul celui ce s‑a numit, până la trecerea sa la cele veșnice în 1992, „poetul lui Hristos și al României”.

,,Cei trei poeți eleveţieni, Erwin Messmer, Andrea Maria Keller şi Andreas Saurer traduşi de Radu Ţuculescu ni se adresează în numele credinței în poezie care, în opinia lor, se poate mântui prin limbaj în vâltoarea celui mai nepoetic prezent, o stare de fapt la care noi am contribuit prin înmulțirea peste măsură a poeților și împuținarea cititorilor de poezie. Limbajul este cercetat de cei trei poeţi cu verva unor exploratori înzestraţi cu umor, ironie, modestie și mai ales buna credință că se poate și mai rău. Un regal cu efect terapeutic, precum esenţa boabelor de cafea însoțită de arome care ne cuceresc simţurile." Zorin Diaconescu