Poezie & Teatru

Poet, dramaturg, romancier, jurnalist, Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 la Rădăuţi, în judeţul Suceava.

A debutat cu poezie în 1972 în revista Luceafărul, pe cînd era elev. Mai tîrziu, stabilit la Bucureşti unde a făcut studii de filosofie şi istorie, s-a numărat printre fondatorii Cenaclului de luni condus de criticul Nicolae Manolescu. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Mai crede şi astăzi că teatrul, poezia şi romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment şi de noile tehnologii care însingurează omul.

 A debutat în volum în 1980, la Editura Albatros, cu o culegere de poeme intitulată La noapte va ninge.

Matei Vişniec este autorul mai multor volume de poezie, a şase romane, a unei culegeri de nuvele şi a peste 50 de piese de teatru.

În 1987, cînd căderea comunismului părea imposibilă, Matei Vişniec a cerut azil politic în Franţa. Între 1990 şi 2022 a lucrat ca jurnalist la Paris la Radio France Internationale. Piesele sale scrise în franceză au apărut la editurile Lansman, Actes-Sud Papiers, Non Lieu, L’œil du Prince, Espace d’un Instant. Matei Vişniec este considerat unul dintre cei mai importanţi autori de teatru francofoni.

Numeroase premii i-au răsplătit activitatea, începînd cu Premiul pentru poezie acordat de Uniunea Scriitorilor din România în 1984 pentru volumul Înţeleptul la ora de ceai. El a mai obţinut Premiul Academiei române, precum şi premiul pentru întreaga activitate, în 2015, a Uniunii Teatrale din România (UNITER).

În Franţa i-a fost decernat de mai multe ori Premiul presei la Festivalul internaţional de teatru de la Avignon, Premiul european acordat de Societarea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici (SACD), precum şi Premiul de literatură europeană Jean Monnet (în 2016) pentru romanul Negustorul de începuturi de roman.

Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 30 de limbi şi s-au aflat pe afiş în numeroase ţări. Unele dintre ele au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Élysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatrul Naţional din Sofia, Teatro Stabile din Torino, Teatrul Amalia din Salonic…

La Suceava a fost creat în 2016 un teatru muncipal care poartă numele lui Matei Vişniec.

Poet, dramaturg, romancier, jurnalist, Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 la Rădăuţi, în judeţul Suceava.

A debutat cu poezie în 1972 în revista Luceafărul, pe cînd era elev. Mai tîrziu, stabilit la Bucureşti unde a făcut studii de filosofie şi istorie, s-a numărat printre fondatorii Cenaclului de luni condus de criticul Nicolae Manolescu. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Mai crede şi astăzi că teatrul, poezia şi romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment şi de noile tehnologii care însingurează omul.

 A debutat în volum în 1980, la Editura Albatros, cu o culegere de poeme intitulată La noapte va ninge.

Matei Vişniec este autorul mai multor volume de poezie, a şase romane, a unei culegeri de nuvele şi a peste 50 de piese de teatru.

În 1987, cînd căderea comunismului părea imposibilă, Matei Vişniec a cerut azil politic în Franţa. Între 1990 şi 2022 a lucrat ca jurnalist la Paris la Radio France Internationale. Piesele sale scrise în franceză au apărut la editurile Lansman, Actes-Sud Papiers, Non Lieu, L’œil du Prince, Espace d’un Instant. Matei Vişniec este considerat unul dintre cei mai importanţi autori de teatru francofoni.

Numeroase premii i-au răsplătit activitatea, începînd cu Premiul pentru poezie acordat de Uniunea Scriitorilor din România în 1984 pentru volumul Înţeleptul la ora de ceai. El a mai obţinut Premiul Academiei române, precum şi premiul pentru întreaga activitate, în 2015, a Uniunii Teatrale din România (UNITER).

În Franţa i-a fost decernat de mai multe ori Premiul presei la Festivalul internaţional de teatru de la Avignon, Premiul european acordat de Societarea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici (SACD), precum şi Premiul de literatură europeană Jean Monnet (în 2016) pentru romanul Negustorul de începuturi de roman.

Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 30 de limbi şi s-au aflat pe afiş în numeroase ţări. Unele dintre ele au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Élysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatrul Naţional din Sofia, Teatro Stabile din Torino, Teatrul Amalia din Salonic…

La Suceava a fost creat în 2016 un teatru muncipal care poartă numele lui Matei Vişniec.

Poet, dramaturg, romancier, jurnalist, Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 la Rădăuţi, în judeţul Suceava.

A debutat cu poezie în 1972 în revista Luceafărul, pe cînd era elev. Mai tîrziu, stabilit la Bucureşti unde a făcut studii de filosofie şi istorie, s-a numărat printre fondatorii Cenaclului de luni condus de criticul Nicolae Manolescu. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Mai crede şi astăzi că teatrul, poezia şi romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment şi de noile tehnologii care însingurează omul.

 A debutat în volum în 1980, la Editura Albatros, cu o culegere de poeme intitulată La noapte va ninge.

Matei Vişniec este autorul mai multor volume de poezie, a şase romane, a unei culegeri de nuvele şi a peste 50 de piese de teatru.

În 1987, cînd căderea comunismului părea imposibilă, Matei Vişniec a cerut azil politic în Franţa. Între 1990 şi 2022 a lucrat ca jurnalist la Paris la Radio France Internationale. Piesele sale scrise în franceză au apărut la editurile Lansman, Actes-Sud Papiers, Non Lieu, L’œil du Prince, Espace d’un Instant. Matei Vişniec este considerat unul dintre cei mai importanţi autori de teatru francofoni.

Numeroase premii i-au răsplătit activitatea, începînd cu Premiul pentru poezie acordat de Uniunea Scriitorilor din România în 1984 pentru volumul Înţeleptul la ora de ceai. El a mai obţinut Premiul Academiei române, precum şi premiul pentru întreaga activitate, în 2015, a Uniunii Teatrale din România (UNITER).

În Franţa i-a fost decernat de mai multe ori Premiul presei la Festivalul internaţional de teatru de la Avignon, Premiul european acordat de Societarea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici (SACD), precum şi Premiul de literatură europeană Jean Monnet (în 2016) pentru romanul Negustorul de începuturi de roman.

Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 30 de limbi şi s-au aflat pe afiş în numeroase ţări. Unele dintre ele au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Élysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatrul Naţional din Sofia, Teatro Stabile din Torino, Teatrul Amalia din Salonic…

La Suceava a fost creat în 2016 un teatru muncipal care poartă numele lui Matei Vişniec.

Scrise între 1935 şi 1949, cele cinci piese de teatru cuprinse în acest volum sunt încadrate în ciclul absurdului din opera lui Albert Camus („Caligula”, „Neînţelegerea”) şi în ciclul revoltei („Cei drepţi”, „Starea de asediu”, „Revoltă în Asturias”). În vreme ce „Caligula” explorează tema alienării omului în faţa absurdului vieţii, crima pusă în scenă în „Neînţelegerea” oferă ocazia unei reflecţii asupra nedreptăţii. „Starea de asediu” este o alegorie politică în care personajele îşi descoperă limitele demnităţii şi curajului, iar „Cei drepţi”, piesă despre atentatul din 1905 asupra Marelui Duce Serghei Aleksandrovici al Rusiei, pune în discuţie ideea că scopul scuză mijloacele. „Revoltă în Asturias”, o creaţie colectivă, a fost interzisă, la vremea ei, în Alger.

„De ce fac teatru? Ei bine, m-am întrebat adesea. Singura explicaţie pe care am găsit-o ar putea să vi se pară descurajant de banală: pur şi simplu, pentru că scena de teatru este unul dintre locurile din lume care mă fac fericit. Teatrul îmi oferă comunitatea de care am nevoie, constrângerile materiale şi limitările de care orice om şi orice suflet au nevoie. În singurătate, artistul este stăpân, dar este stăpân asupra neantului. În teatru, el nu poate fi stăpân. Ceea ce vrea el să facă depinde de alţii. Regizorul are nevoie de actor, care are nevoie de cel dintâi. Această dependenţă reciprocă, atunci când este acceptată cu modestia şi buna dispoziţie adecvate, creează solidaritatea meseriei şi camaraderia de zi cu zi. Aici, suntem toţi legaţi unii de alţii, dar nici unul nu încetează să fie liber, într-o anumită măsură: nu este aceasta o formulă bună pentru societatea viitorului?” (Albert Camus)

Cartea de față reproduce întocmai ediția ciclului de poeme Balcic de Ion Pillat, apărută la Scrisul Românesc, Craiova, 1940. De aceea, textele păstrează întregul farmec al ortografiei din acea vreme. 

Amintirile locului, depănate în timp de poet, de fiul, Dinu, de nora sa, Cornelia, și de mine, în cele din urmă, sunt adăugate la sfârșit, pentru a-l introduce pe cititor în ambianța de altădată a acestui țărm pierdut. De aceea am inclus și o serie de fotografii ale familiei Pillat și ale câtorva prieteni la Balcic, printre care și arhitecta Henrietta Delavrancea-Gibory, autoarea proiectului pentru vila poetului de acolo. Ilustrațiilor făcute de Maria Pillat-Brateș la poemele ciclului Balcic i-am alăturat portretul în acuarelă al lui Ionel Teodoreanu, surprins de pictoriță pe terasa casei. Pe ambele coperte ale volumului sunt reproduse acuarele cu peisaje din Balcic, aparținând artistei. MONICA PILLAT

„Bogdan retrăiește religiozitatea devoțiunii pentru poezie și mai ales retrăiește, brutal, poezia ca ontologie, ca act definitoriu – și chiar întemeietor – al ființei. Deși e un prozator irevocabil, un eseist-hermeneut de evidentă competență și un matematician de performanță (despre care nu pot spune însă nimic), esențială în devenirea și rostuirea lui existențială a fost poezia; aceasta, zice el, „a fost o experiență fără de care nu aș fi nimic”.

Miza existențială a poeziei e una paroxistică, iar ideea despre poet invocă toată mitologia eroică despre vocația și rostul acestuia, dar și despre capacitatea lui de a ridica existența la limita autodistrugerii și de a trăi într-o intensitate spasmatică: „Poetul – precizează el într-o notiță – se realizează în acele stări în care orice făptură omenească s-ar distruge.” Poetul e, așadar, eroul intensității maxime, cel care ridică registrul uman la un grad de intensitate inumană.”

Al. Cistelecan

Selecție, traducere din portugheză, prefață și note de Dinu Flămând

Drama statică Marinarul, scrisă de Fernando Pessoa în 1913, care dă titlul acestei antologii, este prima sa capodoperă și unul dintre cele mai provocatoare texte ale marii literaturi din secolul XX. Teatrul static al lui Pessoa atinge teme fundamentale, precum misterul, realitatea ocultă, visarea, marele Dincolo; scrisă exclusiv în proză, dramaturgia pessoană aspiră către un minimalism a cărui intenție e sublimarea limbajului poetic, iar personajele sale aparțin unei lumi în care magia semnelor și a simbolurilor face parte din cotidian.

Marinarul este singurul text dramatic publicat de Pessoa în timpul vieții, în revista Orpheu, în 1915. Pe lângă acesta, volumul de față, al șaptelea din seria de autor coordonată de Dinu Flămând la Editura Humanitas Fiction, mai cuprinde alte douăsprezece drame statice, alături de câteva scenarii de film – de puțină vreme publicate și în Portugalia –, prin care Fernando Pessoa provoacă vitala noastră „neliniștire“ existențială în creații ce oscilează de la dramă interioară la poem filozofic sau la înscenarea unor situații enigmatice.

„Suntem în fața unui teatru în teatru, într-o succesiune de planuri diferit articulate, în care propriile personaje își pierd semnificația: totul se concentrează în limbaj, și în limbaj totul este insuficient, de vreme ce viața nu poate fi reprezentată.“ — FILIPA DE FREITAS, PATRICIO FERRARI

„În toate aceste texte, scenografiile extazului sunt mai degrabă niște arte poetice, și nicidecum rostirea oraculară a vreunui mag modern care să‑și grupeze adepții la altarul vreunei secte. E vorba de o superbă victorie a metaforei, ca o lumină ce curge «șiroind pe obrajii lui Dumnezeu», nu de transmiterea ezoterică a cine știe cărui mister ocult rezervat doar câtorva aleși. Iar dacă există vreun ales privilegiat în acest caz, de bună seamă că el este Poetul!“ — DINU FLĂMÂND

Volumul de față adună în paginile lui câteva dintre cele mai cunoscute poeme a lui Serghei Esenin, poet care a pus bazele imagismului - mișcare literară avangardistă în Rusia modernă -, cu intenția de a se distanța de futurismul rus și inspirat în alegerea numelui de imagismul anglo-american. Temele recurente ale versurilor sale, printre care viața la țară și anii copilăriei, în pofida nostalgiei care le împresoară, sunt toate instrumente ce înfățișează realitatea în toată cruzimea ei, lipsită de orice urmă de idealism. Patima alcoolului și actele de huliganism la care Esenin se deda neîncetat, de asemenea amintite adeseori în poezia sa, aveau să-i macine viața și relațiile sentimentale.

Pe 28 decembrie 1925 Serghei Esenin a fost găsit mort într-o cameră de hotel din Sankt Petersburg. Se pare că, după ce fusese spitalizat în același an în urma unei căderi nervoase și ajuns pradă depresiei, acesta s-ar fi spânzurat. Mai înainte însă, deznădăjduit de faptul că în camera de hotel nu exista nicio picătură de cerneală, Esenin și-ar scris ultimele versuri cu propriul sânge.

Cartea de faţă cuprinde cele trei volume de poezie scrise de José Saramago înainte de consacrarea sa ca autor, stabilită convenţional de critica literară la momentul publicării romanului Ridicat de la pământ, în 1980. Primul volum, Poemele posibile, care dă şi titlul ediţiei româneşti, apare în anul 1966, când Saramago avea 44 de ani, şi marchează revenirea scriitorului în lumea literară portugheză după o absenţă de 19 ani. Volumul este în sine o antologie, cu un cuprins dens şi generos în stiluri, rime şi endecasilabi, tradus în forma sa revizuită şi adăugită de Saramago cu ocazia ediţiilor ulterioare. Atât în acest volum, cât şi în cel de‑al doilea, Probabil bucurie (1970), cititorii vor recunoaşte picături din temele predilecte în romanele sale de mai târziu: trecerea timpului, duplicitatea sinelui, referinţe literare şi istorice, confruntarea divinităţii, frământările creaţiei. La scurt timp după revoluţia portugheză din 1974, Saramago publică Anul 1993, care îi încheie opera poetică. Este un poem narativ hibrid, dedicat suferinţei colective pricinuite de cei aproape 40 de ani de dictatură. Rigurozitatea termenilor, abdicarea de la punctuaţie, conturarea personajelor lasă deja să se întrevadă seria de romane care va începe doi ani mai târziu cu Manual de pictură şi caligrafie.

EUGEN ROTARU, un nume care și azi are rezonanță printre iubitorii de muzică și teatru. Poetul care a imprimat un nou suflu muzicii ușoare românești, ridicând-o la valoarea ei meritată, cu versuri pline de har și inspirație, pentru zeci de șlagăre care au înfruntat timpul. Creatorul de musicaluri, acel teatru total care îmbină măiestria actorului cu versul, muzica și dansul, cerând multă virtuozitate. O personalitate originală, abordând cu aceeași ușurință libretul de operă sau de operetă, scenariul de film, piesa de teatru, versurile sau proza (din ultimii ani), povestirile, memoriile. Și-a adunat multe creații în volume, dar timpul a fost nemilos și ni l-a răpit mult prea devreme, când mai avea atâtea de trăit, de iubit, de scris. Acum eu, care am fost soția lui o viață, am încercat, după puterile mele, să adun din versuri, ca omagiu pentru ceea ce a fost și va rămâne Eugen Rotaru, cerându-mi iertare pentru versurile care nu au încăput în această carte, dar selecția a fost dură din cele câteva sute – și, evident, subiectivă. Le-am ales după popularitatea șlagărelor și după versurile care ne-au adus bucurie, satisfacții sau chiar griji, dar ne-au marcat viața. Rămân cu speranța că versurile alese îți vor bucura sufletul, drag cititor, și amintirea lui Eugen Rotaru va dăinui. (MARIA ROTARU)

Lorena Enache 

nepasionată de orhidee, cactuși, muzică tech, laptele zuzu, lenjeria de pat cu flori, chanel no. 5, coperte lucioase, catifea raiată, cocktailuri dulci etc.

pasionată de propria persoană, lumini și Versailles. neîndemânatică, dar mă descurc.

fondatoarea proiectului de poezie performativă Cozy Poetry Night și a tot ce e mai glamuros în poezie.

Sharon Mesmer, despre poeziile căreia Allen Ginsberg scria că sunt „de o minunată îndrăzneală”, este autoarea a paisprezece cărți de poezie și a trei cărți de proză. A obținut de două ori burse ale New York Foundation for the Arts (în 1999 și în 2007). De-a lungul anilor poeziile, nuvelele și textele sale despre muzică au apărut în revista Brooklyn Rail și timp de patru ani a menținut o rubrică permanentă în revista franceză Purple Journal. În prezent predă cursuri de literatură și creative writing la New School în New York.

„Unii vor zice că autobiografismul e deja istorie, că e imposibil să mai scoți ceva bun de aici. Demersul poetic al lui Buzu e unul conștient-politic și trebuie privit ca o formă de rezistență a periferiei împotriva gentrificării. El este în opoziție cu prezentul și cu tot ce e mainstream, e un omagiu adus umilijnței și candorii. Și e mult mai cinstit și onest decât orice alte curente, mișcări sau false drame.” (V. Leac)

„Unii vor zice că autobiografismul e deja istorie, că e imposibil să mai scoți ceva bun de aici. Demersul poetic al lui Buzu e unul conștient-politic și trebuie privit ca o formă de rezistență a periferiei împotriva gentrificării. El este în opoziție cu prezentul și cu tot ce e mainstream, e un omagiu adus umilijnței și candorii. Și e mult mai cinstit și onest decât orice alte curente, mișcări sau false drame.” (V. Leac)

Lămurire

beau un ceai cald
mă uit pe fereastră
telefonul mi-e mort
mi-e tare dor de tine.

tot ce fac e umbră şi scrum

sunt un îndrăgostit care are probleme
cu scrisul

orice altceva e infecţie

Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut pe 29 ianuarie 1971, în Sîngeorz-Băi. A publicat Zborul femeii pe deasupra bărbatului (poeme, Eikon, 2004; Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj), Cartea tuturor intenţiilor (roman, Vinea, 2006; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2008), La două zile distanţă (poeme, Charmides, 2011; premiul revistelor Poesis Internaţional şi Transilvania), Lunetistul (roman, Polirom, 2013; Premiul pentru Literatură al oraşului Bistriţa; nominalizare în cadrul Galei Premiilor Radio România Cultural, secţiunea „Proză”, nominalizări la Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi şi la Premiile revistei Observator cultural) şi Războiul Mondial al Fumătorilor (roman, Polirom, 2015, 2017). Apropierea a apărut în Polonia sub titlul Bliskość, la Editura Książkowe Klimaty, traducere Dominik Małecki, şi în Spania cu titlul Cercanías, la Ediciones Traspiés, traducere Elena Borrás. A scris în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul filmului Parking.

După zile cu ape, doar ape
vedem câte o carte plutind pe lângă noi,
cotorul umflat în sus, cu paginile răsfoite de curenţi
sau obscen deschise spre cer.
Ne amintim amândoi mutările noastre chinuite
scandalurile, împachetatul cărţilor (Pe asta de ce o mai cărăm după noi?)
şi simt apropiindu-se o clipă de tandreţe
aşa cum ştiam ploaia cu ore înainte să cadă.

Bogdan‑Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor. A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), pe cînd era junior editor al Ziarului de Duminică. A publicat proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” de la Editura ART. În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom), iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne‑am tras sufletul (Cartea Românească), nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013 a publicat la Editura ART volumul Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, în 2014 al doilea volum de poeme, anaBASis (Cartea Românească), nominalizat la premiile Radio România Cultural, iar în 2019 romanul biografic Caragiale. Scrisoarea pierdută (Polirom). Din 2012 este doctor în filologie, cu teza Emil Botta: Ars moriendi. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch, Paul Auster, Daniel Mendelsohn, Louise Glück şi Philip Roth.
Romanul Copilăria lui Kaspar Hauser (ediţia I, Polirom, 2017), pentru care a primit Premiul pentru proză în cadrul Premiilor „Nepotu’ lui Thoreau”, ediţia 2017, Premiul pentru proză al revistei Ateneu, 2017, Premiul Radio România Cultural la categoria „Literatură”, ediţia 2018, Premiul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franţa, ediţia 2018, a fost nominalizat pe lista scurtă a Premiului European pentru Literatură, 2019, a fost tradus în Franţa (Phébus) şi Croaţia (Fraktura) şi este în curs de traducere în Ungaria (Jelenkor), Bulgaria (Janet 45) şi Macedonia (Antolog).

„Am cunoscut-o pe Laurine Rousselet la Festivalul internațional de poezie București 2019. În echipa de poeți francezi de atunci, ea făcea notă distinctă prin sobrietatea și angajarea prozelor ei poetice faţă de  războiul catastrofic din Siria, unde fusese cu cîțiva ani înainte și care o marcase profund. Născută în 1974, Laurine Rousselet este poetă și prozatoare, care colaborează la diferite reviste literare și dirijează Les Cahiers de l’Approche (Caietele apropierii), unde fiecare număr este dedicat unui poet internațional.

Tradusă în arabă, catalană, spa­niolă, Laurine Rousselet are deja o voce distinctă în poezia franceză actuală, atît de diferită de poezia românească de azi. Admiratoare a lui Antonin Artaud, prietenă și corespondentă a unor poeți renumiți ca Marcel Moreau, Hubert Haddad și Bernard Noël, Laurine Rousselet este și o creatoare de spectacole de sinergie a poeziei cu muzica, dansul, artele vizuale. Volumul de față conține o selecție de poeme din volumele Nuit témoin (Noapte martor, 2016) și Ruine balance (Ruină balans, 2019). Am ales să traduc în românește poezia Laurinei Rousselet, dificilă în sine și dificil de transpus în altă limbă, pentru că mi se pare că nu trebuie să ne limităm la formula factice dar generalizată în România a poeziei colocviale a banalului, ci trebuie să ținem vii în minte căile multiple și fecunde ale poeticului, pe care să le hrănim cu poezie internațională.”

Magda CÂRNECI

„Am cunoscut-o pe Laurine Rousselet la Festivalul internațional de poezie București 2019. În echipa de poeți francezi de atunci, ea făcea notă distinctă prin sobrietatea și angajarea prozelor ei poetice faţă de  războiul catastrofic din Siria, unde fusese cu cîțiva ani înainte și care o marcase profund. Născută în 1974, Laurine Rousselet este poetă și prozatoare, care colaborează la diferite reviste literare și dirijează Les Cahiers de l’Approche (Caietele apropierii), unde fiecare număr este dedicat unui poet internațional.

Tradusă în arabă, catalană, spa­niolă, Laurine Rousselet are deja o voce distinctă în poezia franceză actuală, atît de diferită de poezia românească de azi. Admiratoare a lui Antonin Artaud, prietenă și corespondentă a unor poeți renumiți ca Marcel Moreau, Hubert Haddad și Bernard Noël, Laurine Rousselet este și o creatoare de spectacole de sinergie a poeziei cu muzica, dansul, artele vizuale. Volumul de față conține o selecție de poeme din volumele Nuit témoin (Noapte martor, 2016) și Ruine balance (Ruină balans, 2019). Am ales să traduc în românește poezia Laurinei Rousselet, dificilă în sine și dificil de transpus în altă limbă, pentru că mi se pare că nu trebuie să ne limităm la formula factice dar generalizată în România a poeziei colocviale a banalului, ci trebuie să ținem vii în minte căile multiple și fecunde ale poeticului, pe care să le hrănim cu poezie internațională.”

Magda CÂRNECI

Primii misionari creștini, neștiind cum să-i definească pe sfinții extra-europeni pe care îi întâlneau, îi numeau „mistici naturali”. Împrumutând această perspectivă, putem spune cu îndreptățire că Sebastian Reichmann este un suprarealist natural. Acest „accelerator de încarnări” absoarbe vibrația unei ființe sau a unui lucru, caută, printr-o infinitate de fisuri mărunte, anumite nuanțe ale spiritului, ceea ce el numește, printr-o găselniță pe cât de barocă, pe atât de percutantă, „vise sanscrite”.
Reichmann clădește din aceste vise, prin intermediul cărora inegalabilul Nerval și-a construit „a doua viață”, soclul viziunii sale poetice, locul în care spațiu-timpul se deschide și se dilată către „căile cu destinație neașteptată”. În felul său de a scrie, aproape misterios, difuz până la dispariție sau ubicuitate, discret kafkian, evocând o „grație amânată”, tensiunea își află apogeul. (Zéno Bianu)

Sebastian Reichmann se lasă călăuzit de un simț care nu se tocește cum nu se tocește ceața, iar poezia sa își păstrează tonusul și un ton specific inconfundabil, cu toate că discursul post-suprarealist este acum impregnat într-o mai mare măsură de biografic și de o privire scrutătoare asupra realului.
La o jumătate de secol de la Acceptarea inițială, volum care a marcat un punct de cotitură, lămurindu-i opțiunile destinale, Reichmann se afirmă în Edenul tăcerii rele ca un poet bilingv al cărui balans lucid între două limbi și culturi a condus la sintetizarea unui limbaj cu mănoase obscurități, imagerie enigmatică și momente în care secvențializează cu ochii parcă întredeschiși absolutul fragil al unei lumi ce pare astfel a-și redobândi partea de grație. (Claudiu Komartin)

„După Mile End, aventura lui Siprien, zilierul corporate cu statut de imigrant, continuă foarte firesc cu Mile-Ex (și pun pariu că vom avea o trilogie). Dacă prima a fost cartea traumei, în Mile-Ex se simte un soi de acceptare, plus o fină înțelegere a alienării și nu trebuie să fii emigrant ca să trăiești asta, ci doar să îi dai dreptate autorului când spune că «granițele sunt subiective». Cu poemele ei pline de aceeași disperare ludică și autopersiflare în registru confesional un pic gonzo, de reportaje ale cotidianului de acolo și editoriale ale nostalgiei de aici, în același colaj de limbaje ca în volumul de debut, totul e fluviu, multistrat și ritm, totul pulsează în cartea asta. Cândva angajat ca hoț de minute, Ciprian te fură și în Mile-Ex și foarte bine face pentru că e un timp excelent reinvestit.” (Livia Ștefan)

„Dureroasă și scrâșnitoare, ca un pumn de dinți după ce-ai luat un cap în gură, Mile-Ex este o carte nesfârșită, amețitoare, bolnavă și drogată, un ocean în care te arunci și știi sigur că nu vei reuși niciodată să-l traversezi înotând cu brațele, cu mintea ori cu disperarea.
Amestec de punk, rock și blues, «proezia» lui Ciprian Popescu frisonează, înspăimântă, rupe canoanele, înduioșează, provoacă și distruge.
Spirit cosmopolit, Ciprian Popescu este cel mai bukowskian autor român contemporan. Lumea lui e una colorată, multilingvă, stranie, periculoasă și exotică, populată de poeți, falși borfași, sportivi bătrâni, barmani, emigranți, curve și viitori gangsteri, în mijlocul cărora autorul se simte ca acasă. Ciprian Popescu înțelege această lume, o iubește, îi este devotat, o detestă, dar nici nu se poate despărți de ea.
Mile-Ex, teritoriu ficțional, însă și numele unui cartier din Montréal, e o carte complicată și tristă, imposibil de uitat ori de ignorat. După lectură, mulți vor cădea în fund de stupoare, dar nu înainte de a-și tăia venele.” (Cornel George Popa)

Mugur Grosu revine la zece ani de la Grossomodo și la douăzeci de la volumul cu care debutase la Editura Pontica, Haltera cu zurgălăi, și o face di granda: principala morengo conține șaizeci și patru de poeme împărțite în trei cicluri, [galben], [roșu] și [negru].
Cartea este ilustrată de doisprezece artiști (plus Grosu însuși), fiecare având câte o mică lucrare/intervenție ce intră în dialog cu proiectul poetic din principala morengo:

Miguel Platero
Adrian Preda
Dumitru Gorzo
Ștefan Ungureanu
Gili Mocanu
Giuliano Nardin
Paula Muñoz Zygmunt
Lumi Mihai
Daniel Bălănescu
Ion Barbu
Dan Perjovschi
Nicolae Comănescu
Tomagraph

maki for 2 este volumul câștigător al Concursului de debut în poezie „Max Blecher”, ajuns la ediția a unsprezecea. Din juriu au făcut parte Andreea Pop, Bogdan Crețu și Claudiu Komartin.

„Ce e cel mai frumos în maki for 2 e felul în care haosul şi dezorientarea existenţei, mutaţiile şi aclimatizările nedorite, visele şi neliniştea se decantează în instantaneele unor suprafeţe, imagini freeze-frame ale unor stări pe care le recunoşti imediat cu ochii minţii. Sunt imaginile arhetipale ale unor fenomene interioare complexe. maki for 2 e un mic tratat de oceanografie, un studiu asupra mecanismelor memoriei îndrăgostiţilor, o developare a sculpturilor frugale ale luminii trecând peste oraşele asiatice, fulminology. O hartă a timpului estimat de propagare a valurilor tsunami, o ecologie urbană. Speranţa în puterea vindecătoare a dragostei, trăită în imagini sfâşietoare.” (Andrei Dósa)

„maki for 2 se aseamănă cu o cabină de simulare VR, în care ești pur și simplu atras, fără să te poți opune, pe o orbită seducătoare și de o luxurianță imagistică de-a dreptul amețitoare, unde lucrurile care îți sunt prezentate par atât de reale și firești, dar „la atingere totul dispare”. O cafenea oarecare din Hong Kong, magazinele de anime și manga, benzinării, garaje, parcări și temple, toate orașele și locurile compun o hartă intimă a emoțiilor și descoperirilor unui subiect poetic lucid care, construindu-și narațiunile între urban și natură, explorează, cu precauția unui scafandru de mare adâncime, propriile anxietăți, traume, nevralgii. De altfel, acvaticul devine un background important pentru scenariile montate de Adelina Pascale, atracția adâncurilor, a hăurilor populate de ființe și plante bizare reiterând dorința febrilă de a accesa zonele interzise ale propriului subconștient, de a traversa acele linii pe care ți-ai promis că nu le vei trece, ca să nu doară. Cinematografice și bine strunite, poemele impresionează prin coeziunea și verosimilitatea cadrelor care te transportă și la capătul cărora ai senzația că ai fost acolo, dezvăluind un debut intens, cu secvențe din care nu te poți desprinde.” (Anastasia Gavrilovici)

Antologie și traducere din limba maghiară de Mihók Tamás. Prefață de André Ferenc. Ilustrații de Ramona Iacob

Curs de scufundare în poezia maghiară contemporană

Treabă mai vitregă decât antologatorul are doar prefaţatorul de antologie — spun asta fiind extrem de recunoscător și, totodată, bucuros că poate apărea această carte. Ca orice selecţie, și aceasta e subiectivă, pasibilă de controverse. Traducătorul, Mihók Tamás, poate să apeleze la scuze precum propriile gusturi, traductibilitate, respectiv limita de întindere pentru a justifica de ce tocmai acești poeţi, și de ce tocmai cu aceste poeme, au ajuns în volum. Eu, în schimb, n-ajunge să pledez pentru autorii selectaţi — și nici să mă angajez în bombăneli încă din prefaţă n-ar fi prea nimerit, pasez acest privilegiu criticii —, dar s-ar cădea să le ofer cititorilor români și niște repere pentru poezia maghiară contemporană. Floare la ureche: să rezum în doar câteva pagini, cu ajutorul câtorva modele, unele aparent arbitrare, ce schimbări majore s-au produs în lirica maghiară în ultimele două decenii, în ce punct s-a cantonat, precum și motivele pentru care merită să citești poezie maghiară contemporană. Deși eșecul este asigurat, mie îmi place să o dau în bară, așa că am să purced cavalerește.
Pe scurt, cititorul ţine în mâini antologia poeziei maghiare contemporane din Ungaria. În ea se regăsesc cincisprezece poeţi, în ordine alfabetică: Áfra János, Bajtai András, Deres Kornélia, Ferencz Mónika, Izsó Zita, Korpa Tamás, Krusovszky Dénes, Mohácsi Balázs, Nemes Z. Márió, Simon Bettina, Simon Márton, Sirokai Mátyás, Terék Anna, Tóth Kinga și Závada Péter. În jurul antologiilor mereu se iscă dezbateri vizavi de prezenţa sau absenţa câte unui autor, însă un lucru e cert: cei selectaţi în Către Saturn, înot au locul lor bine definit în literatura maghiară. Nu e loc de profitori sau eterne „tinere speranţe”. Dacă cineva se recomandă ca amator de poezie maghiară contemporană, dar n-a auzit de vreunul dintre acești autori, acela e un mincinos: ori e dezorientat, ori neagă din rea-voinţă. Autorii selectaţi sunt cu toţii trecuţi de 30, majoritatea au debutat în a doua jumătate a anilor 2000 sau imediat după. De atunci, a ieșit la rampă o generaţie nouă, la fel de fascinantă și eterogenă, astfel autorii din această antologie pot fi consideraţi reprezentanţi ai generaţiei de mijloc. (André Ferenc)

Cu ilustrații de Ioana Drogeanu

„Vocea mea e cea a omului mediu, a unui fel de mostră socială, bărbatul tipic bucureştean de 40 de ani, oarecum educat, dar nu un intelectual, poate un proletar intelectual, căruia îi place şi la mall, şi la un joint cu băieţii, senzualist, cum s-ar fi zis cândva, moştenitor al socialismului şi al tranziţiei capitaliste, oleacă vulgărel în raport cu standardele ridicole de distincţie, fără limbaj privat sau idiosincrazii extraordinare, comun deci, întru câtva, deşi ştie ce-i aia aliteraţie, totuşi, porc şi sentimental, înţelept şi rău – dar mai sunt eu aşa? Nu prea, majoritatea poeziilor de aici sunt scrise cu ani în urmă. Nici nu eram chiar aşa, mai degrabă făceam un rol, o voce democrată, pornind de la ceva adevărat din mine şi prin opoziţie cu arhetipul poetului prea sublim pentru lumea asta. O dilemă a mea după ce m-am născut iar, cum ştiu că am fost, în sens religios – ce fac cu ce am scris înainte, cu porcărioarele şi cinismele. N-am stat mult să mă frământ, totuşi, mi-am amintit cum a găsit bunică-miu în butoiul cu zăr un şoarece mort. A păstrat zărul – «doar n-o s-arunc atâta zăr bun pentru un şoarece». Şi nici nu era mort de mult, nu apucase să se împută.” (Dan Sociu)

Poeme alese de Claudiu Komartin

Prefață de Teona Farmatu

Fotografii de Ana Toma

„Fire aventuroasă şi boemă (practicând însă boema ca pe o soluţie existenţială într-o lume sordidă şi închistată), Mariana Marin nu a fost în primul rând mandatara unui spirit de vigilenţă civică. Poezia ei pasionată şi subiectivă nu vine pe strunele disperării colective, nu este o ieremiadă patetică, ci mărturia unei fiinţe care se vede smulsă şi risipită din realitatea propriei existenţe. Într-un timp în care atâţia şi-au extirpat fibra morală, au fost delatori sau şi-au înfipt capul în nisip aşteptând să treacă primejdia, Mariana Marin a scris, punându-şi tot timpul, împreună cu cititorul ei, capul pe ghilotină. Rare au fost versurile atât de directe, atât de răspicat opozante din acei ani şi încă mai rară a fost această manieră de a vorbi despre lagărul existenţial al epocii din perspectiva unui poet damnat. Numai un astfel de om şi de poet ar fi reuşit (ca Virgil Mazilescu înaintea ei) să împace atâta timp dereglările masive provocate de boală, angoasă, puseuri autodestructive, cu acea luciditate saturniană ce poate face dintr-un poet o torţă.” (CLAUDIU KOMARTIN)